Șaptezeci de săptămâni


Daniel 9:24-27

Interpretarea clasică a profeției din Daniel 9:24-27 este că aceasta stabilește anul venirii lui Cristos în secolul întâi (cu mici variații, între 27-34 e.n.) și că prezice unele eveni­mente care au caracterizat această venire, cum ar fi confirmarea de către el a unui legământ cu evreii timp de o săptă­mână (7 ani) și moartea lui la jumătatea acestei săptămâni, urmată de distru­gerea Ieru­salimului în anul 70 e.n. de către legiunile romane.

Începând din secolul 19 a câștigat popularitate o abordare escatologică a profeției. După 69 de săptămâni consu­mate până în secolul întâi, la prima venire a lui Cristos, ultima săptă­mână s-ar afla în viitor. Legă­mântul de șapte ani cu „cei mulți” din Israel ar fi încheiat de Anticrist, care ar favoriza recon­struirea templului din Ieru­salim. După trei ani și jumătate de colabo­rare ar întrerupe jertfele aduse acolo și s-ar așeza el însuși în acest templu, cerând să fie adorat ca Dumne­zeu. Aceasta ar declanșa perse­cuția din necazul cel mare.

Ambele interpetări se sprijină pe o redare discu­tabilă a pasajului în multe versiuni popu­lare ale Bibliei. În prima parte a acestui studiu va fi propusă o redare diferită, bazată pe textul masoretic. În partea a doua vor fi discutate unele elemente de exegeză, deter­minate de noul text.

 

CUPRINS:


Partea I:  O traducere mai exactă

Cap. 1Doar 7 săptămâni până la Mesia

Cap. 2Va corupe cetatea și sfântul locaș

Cap. 3„Jumătate” în loc de „la jumătatea”

Cap. 4Textul după BHS (Daniel 9:24-27)

Partea II:  Elemente de exegeză

Cap. 5Poporul unui domn care vine

      ▪ Un domn care „vine”

Cap. 6Pe aripă o urâciune care pustiește

      ▪ Isus și „urâciunea pustiirii”

      ▪ Isus și etnia „poporului”

Cap. 7Legământul pentru mulți

      ▪ Timp de o săptămână

 

Partea I

O traducere mai exactă

Există diferențe notabile între textul tradi­țional, bazat în mare parte pe redarea Septua­gintei, și textul masoretic. Câteva ase­menea diferențe sunt eviden­țiate mai jos:

Doar 7 săptămâni până la 'mesia'

Un număr însemnat de versiuni biblice redau cuvintele din versetul 25 în așa fel încât să sugereze că până la mesia trec 69 de săptă­mâni. De exemplu, BTF spune: „Să ştii de aceea şi să înţelegi, că de la ieşirea poruncii de a restaura şi de a construi Ierusalimul până la Mesia Prinţul vor fi şapte săptă­mâni şi şaizeci şi două de săptă­mâni” (vezi și KJV, NAS, NAU, NIV, NJV).

7 și 62 săptămâni, însumate, sunt 69! Dacă aceste săptămâni sunt de ani, atunci se obține un interval de 483 de ani, care ar acoperi timpul scurs de la un edict al lui Artaxerxe pentru recon­struirea Ierusa­limului până la apariția ca mesia (uns) a lui Isus, la botez sau la intrarea triumfală în Ierusa­lim.

Problema este că textul ebraic nu spune că până la mesia trec 69 de săptămâni, ci doar 7! În Biblia Hebraica Stuttgar­tensia (BHS), pasajul în discuție sună astfel:

Să știi și să înțelegi: De la ieșirea cuvântului pentru resta­bilirea și zidirea Ierusalimului până la uns, conducător, [vor fi] șapte săptămâni. Și [timp de] șaizeci și două săptămâni [Ierusalimul] va fi rezidit [cu] piață și șanț [de apărare], dar în timpuri de strâm­torare.

O notă marginală din versiunea biblică NET spune la acest verset:

„Accentele în MT (textul masoretic) indică o disjuncție în acest punct, care face dificil, dacă nu chiar imposibil, ca unsul / prințul din acest verset să fie identificat ca mesianic. Referirea în v. 26 la cele 62 săptămâni ca o unitate separată favorizează accen­tuarea din MT, nu traducerea tradiți­onală. Dacă se urmează accentuarea din MT, se poate traduce «De la ieșirea mesajului pentru resta­bilirea și rezidirea Ierusa­limului până ce ajunge un uns, un prinț, va fi o perioadă de șapte săptămâni. În timpul unei perioade de șaizeci și două de săptămâni va fi zidit din nou, cu piață și șanț (de apă), dar în timpuri de necaz». Tradu­cerea prezentă urmează o redare tradi­țională a pasajului, care deviază de la accen­tuarea din MT”.

Nu toate traducerile însă „urmează o redare tradițională a pasajului, care deviază de la accentuarea din MT”. De exemplu, Versiunea Dumitru Cornilescu Corectată, 2012, spune:

„Să știi, dar, și să înțelelegi că dela darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusa­limului, până la Unsul, la Cârmu­itorul, vor trece șapte săptă­mâni; apoi timp de șaizeci și două de săptămâni, piețele și gropile vor fi zidite din nou, și anume în vremuri de strâm­torare.”

La fel, NAB, BBE, ERV, ESV, NRS, RSV, SGAT, EDV, HBRV, HSH, JBK, MNT. MRB și TEV au această redare. Complete Jewish Bible accen­tuează distincția dintre cele două seturi de săptămâni, distan­țându-le în cadrul frazei:

„Să știi, deci, și să discerni că șapte săptămâni [de ani] vor trece de la ieșirea decretului pentru a restabili și rezidi Ierușalaimul și până vine un prinț uns. Acesta va rămâne în construcție pentru șaizeci și două de săptămâni [de ani], cu spații deschise și șanțuri de apărare; dar acestea vor fi timpuri de necaz”. (Vezi și JPS HOLY SCRIPTURES, 1917).

Deci conducătorul „uns” ajunge după 7 săptămâni, probabil din cauza distanței sau a opoziției unor oficiali imperiali, și recon­strucția Ierusa­limului are loc apoi sub condu­cerea acestuia timp de 62 de săptămâni!

În aceste versete cuvântul ebraic pentru „săptămâni” este șabuim, pluralul masculin de la „șapte”. Denotând heptade, seturi de șapte, nu săptămâni (de zile). Literal Standard Version spune „șaptezeci de perioade de șapte”, New Living Translation „o perioadă de șaptezeci seturi de șapte”, iar New International Version „șaptezeci de 'șepți'.” Aceste redări pun în evidență pluralul și duc la un total, nu de 70 x 7 diviziuni de timp, ci de 70 x S x 7. Unde S este mărimea setului de heptade. Lamsa Bible alege S = 7, înțelegând pluralul ca pătrat sau jubileu: „De șaptezeci de ori șapte săptămâni”. În continuare termenul săptămână va fi folosit în sensul abstract de heptadă sau set de șapte.

Va corupe cetatea și sfântul locaș (9:26)

Aproape toate versiunile biblice redau verbul ebraic șachath din versetul 26 cu „a distruge”.

„Poporul unui conducător care va veni va distruge cetatea și sfântul locaș” (Dan. 9:26b, GBV2001).

În concordanță cu această redare, cei mai mulți bibliști explică această parte a profeției prin distrugerea adusă de armatele romane asupra Ierusa­limului și templului acestuia în anul 70 e.n.

Totuși verbul șachath înseamnă în sensul lui de bază „a afecta, a corupe” și este folosit în Scripturile ebraice atât cu referire la o corupere (stricare) fizică, cât și cu referire la o corupere spirituală. Sensul determinat de context este de corupere în domeniul religios a cetății și templului, prin genera­lizarea apostaziei (elimi­narea unsului, legămân­tul timp de o săptă­mână cu un domn străin, înlăturarea jertfei necurmate și așezarea urâciunii pustiirii).

În capitolul 8 este folosit același verb: „Şi prin viclenia lui va face să prospere înşelăciunea în mâna lui; şi se va înălţa în inima lui; şi prin prosperitate va corupe pe mulți” (v. 25, GBV2001). „El va corupe și distruge pe mulți care se bucură de un fals sentiment de siguranță.” (Amplified Bible). Coruperea spirituală atrage după sine distrugerea.

De asemenea, în profeția paralelă din 11:31 se spune: „Și oștiri (lit. brațe) vor sta de partea lui şi vor profana locaşul sfânt, cetăţuia, şi vor înlătura jertfa neîncetată şi vor aşeza urâciunea care pustieşte” (GBV2001). Dacă sfântul locaș și cetățuia ar fi pustiite literal, în sensul ruinării clădirilor și al depopulării, nu ar avea sens așezarea ulteri­oară acolo a unei urâciuni sau idol pentru închinare, care pustiește.

Alte ocurențe în care verbul șachath are acest sens:

„Pământul era stricat înaintea lui Dum­nezeu, pământul era plin de violență. Dumnezeu s-a uitat spre pământ, și iată că pământul era stricat; căci orice făptură își stricase calea pe pământ... iată, îi voi nimici (lit. strica) împreună cu pămân­tul” (Gen. 6:11-13) (4x).

„Vegheați cu luare aminte asupra sufletelor voastre ca nu cumva să vă corupeți și să vă faceți un chip cioplit” (Deut. 4:15, 16).

„Sora ei, Oholiba, a văzut lucrul acesta și a fost mai stricată decât ea în patima ei” (Ezec. 23:11).

„Ți s-a îngâmfat inima din cauza frumu­seții tale, ți-ai stricat înțelep­ciunea din cauza splendorii tale” (Ezec. 28:17)

Așa cum se va vedea în continuare, „stricarea” orașului și a templului este o coru­pere religioasă, o îndepărtare generalizată de la închinarea după legământul Legii la Dumnezeul națiunii.

„Jumătate” în loc de „la jumătatea” (9:27)

În timp ce multe versiuni (KJV, NAS, NIV, etc.) vorbesc despre încetarea jertfei și darului de mâncare „la jumătatea săptă­mânii”, Daniel 9:27 spune conform textului ebraic (BHS):

„Și va pune în vigoare un legământ pentru mulți o săptă­mână, și jumă­tate de săptă­mână va face să înceteze jertfa și darul de mâncare."

Prepoziția „la” nu există în textul original. Implicația este mare pentru că pasajul indică în acest caz o sistare temporară a jertfei necur­mate, nu una definitivă.

BBE: „Și astfel pentru jumă­tate a săptă­mânii ofranda și ofranda de mâncare vor ajunge la încetare.”

TNK: „Pentru jumătate de săptă­mână va opri sacrificiul și ofranda de mâncare.”

NJB: „Pentru intervalul de o jumătate de săptă­mână va opri sacri­ficiul și darul de mâncare.”

NAB: „O jumătate de săptă­mână va aboli sacrificiul și darul de mâncare.”

CJB: „Pentru jumătate de săptă­mână va opri sacri­ficiul și ofranda de grâu.”

ERV, ESV, JPS, NRS, RSV: „Și pentru jumătatea săptă­mânii va cauza să înceteze sacrificiul și darul de mâncare.”

Dacă jertfa și darul de mâncare încetează temporar, înseamnă că templul este profanat, nu distrus.

Textul după BHS (Daniel 9:24-27)

Introducând aceste corecții importante în text, versetele 24-27 se apropie fidel de textul critic al Biblia Hebraica Stuttgar­tensia (BHS):

24 Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra cetății tale celei sfinte, pentru a se completa răzvrătirea, și pentru a se termina [de comis] păcatul, și pentru a se ispăși [prin suferirea mâniei] vina pentru nelegiuire, și pentru a se aduce dreptatea pentru timpuri indefinite, și pentru a se sigila viziunea și profetul, și pentru a se unge Sfânta Sfintelor.

25 Să știi și să înțelegi: De la ieșirea cuvântului pentru resta­bilirea și zidirea Ierusa­limului, până la [un] uns, condu­cător, [vor fi] șapte săptămâni. Și [timp de] șaizeci și două de săptămâni va fi rezidit [cu] piață și șanț [de apărare], dar în timpuri de strâmtorare.

26 Și după aceste șaizeci și două de săptămâni, uns[ul] va fi eliminat, și [conducerea] nu va fi a lui. Poporul unui domn care vine, va corupe orașul și sanctuarul, și sfârșitul lui va fi în potop [de corupție]; și până la sfârșitul confruntării sunt hotărâte pustiiri.

27 Și va pune în vigoare un legă­mânt pentru mulți o săptă­mână, și jumă­tate de săptă­mână va face să înceteze jertfa și darul de mâncare. Și pe aripă [va pune] o urâciune care pustiește; și astfel până la completare ceea ce a fost hotărât va fi vărsat asupra celui pustiit.

De ce un număr insemnat de versiuni biblice nu urmează textul masoretic? Motivul este consensul doctrinar care s-a stabilit de secole între bibliști, referitor la această profeție care ar indica anul primei veniri a lui Mesia. Cei aproape 500 de ani necesari se obțin dacă se urmează redarea din Septua­ginta, care inter­pune până la mesia 7 și 62 săptă­mâni.

Pentru comparație în ce privește liber­tatea în redare, mai jos este reprodus același pasaj din Septuaginta (The English Translation of the Septuagint Version of the Old Testament, Lancelot C. L. Brenton, 1851).

24 Șaptezeci de săptămâni au fost deter­minate asupra poporului tău și asupra cetății sfinte pentru ca păcatul să fie încheiat, și pentru a sigila nelegiuirile, și pentru a șterge fărădelegile, și pentru a face ispășire pentru fără­delegi și pentru a aduce dreptatea veșnică, și pentru a sigila viziunea și profetul, și pentru a unge Sfânta Sfintelor

25 Să știi și să înțelegi, că de la ieșirea poruncii pentru răspuns și pentru constru­irea Ierusa­limului până la Cristos prințul [vor fi] șapte săptămâni, și șaizeci și două de săptămâni; și apoi [timpul] se va întoarce, și strada va fi construită, și zidul, iar timpurile vor fi la limită.

26 Și după cele șaizeci și două de săptă­mâni, cel uns va fi distrus, și nu este nicio judecată în el: și el va distruge cetatea și sanctuarul împreună cu prințul care vine: ei vor fi stârpiți cu un potop, și la sfârșitul războiului care se va termina repede el va destina [cetatea] pustiirilor.

27 Și o săptămână va stabili legă­mântul cu mulți: și la mijlocul săptă­mânii jertfa mea și ofranda de băutură vor fi înlăturate: iar pe templu [va fi] urâciunea pustii­rilor; și la sfârșitul timpului va fi pus capăt pustiirii.

Ca un exemplu că acuratețea lasă de dorit în acest pasaj, Septua­ginta traduce „împreună cu” (v. 26) ceea ce în textul maso­retic este „popor”. Dacă eliminăm ca și cauză preferința exegetică a traducă­torilor, atunci eroarea este o confuzie între două cuvinte, care în ebraica nevoca­lizată se scriu la fel.

Partea II

Elemente de exegeză

„În anul dintâi al lui Darius, fiul lui Ahașveroș, din sămânța mezilor, care fusese făcut împărat peste împărăția calde­enilor...” - Dan. 9:1

„Împărăția caldeenilor” a fost cuce­rită! Împă­ratul Babilo­nului nu mai este! Așa cum se observă în rugăciunea consemnată în capitolul 9, Daniel era doritor să vadă sfârșitul „mâniei” divine, după cei șapte­zeci de ani de vasalitate față de Babilon, și resta­bilirea completă a Ierusa­limului în gloria de odinioară, ca regat suveran al lui Dumnezeu.

„Am înțeles din cărți că trebuiau să treacă șaptezeci de ani pentru dărâmă­turile Ierusalimului... m-am rugat DOM­NULUI Dumnezeului meu... și am zis: «Doamne, după toată dreptatea ta, te rog abate mânia și furia ta de la cetatea ta, Ierusa­limul, de la muntele tău cel sfânt; căci din cauza păcatelor noastre și din cauza nelegiu­irilor părinților noștri este Ierusa­limul și poporul tău de batjocură tuturor celor care ne încon­joară».” (Dan. 9:2-4, 16).

Răspunsul adus de „omul Gabriel” în profeția celor 70 de săptămâni a fost în esență:

  • Pentru o încetare completă a comiterii fărăde­legilor și a mâniei divine corespun­zătoare, pentru o restabilire autentică, nu este vorba de 70 de ani, ci de 70 de săptămâni (70 seturi de șapte).
  • 7 săptămâni vor trece de la „ieșirea unui cuvânt” pentru recon­struirea Ierusa­limului până la venirea unui conducător „uns” (numit). Apoi timp de 62 de săptă­mâni Ierusa­limul va fi reconstruit sub conducerea acestuia, după care unsul va fi eliminat. Verbul folosit (karet, stârpit) este specific pentru oamenii nelegiuiți. Apoi poporul unui domn care „vine” (împotriva Ierusalimului), răspândește corupția și apostazia în cetate și la templu.
  • În final, după persecutarea celor fideli care se opun, se ajunge la ispășirea prin suferință a vinovăției pentru păcat și încetarea completă a mâniei divine împotriva Ierusa­limului și a poporului lui Daniel. Împlinirea profeției se va încheia („sigila”) odată cu ungerea locului presfânt, adică cu rededi­carea Templului.

Poporul unui domn care vine

În aceste versete (25-27) se pot identifica mai multe „personaje”: (1) un conducător uns, care va fi eliminat, (2) un domn care vine, (3) poporul domnului care vine, (4) cei mulți pentru care se pune în vigoare un legământ și (5) o urâciune care pustiește. Identitatea acestor personaje poate fi stabilită prin analogie cu alte pasaje profetice din Daniel și Apoca­lipsa.

Între bibliști există încă dezacord în ce privește „personajul” care pune în vigoare legământul pentru cei mulți. Unii consideră că acesta este „unsul” din versetul 26, alții că este „domnul care vine”, menționat în același verset.

De vină sunt probabil întreruperea pe care o introduce numerotarea versetelor în traducerile moderne și pronumele masculin „el” (în loc de „acesta”), folosit în cele mai multe versiuni biblice („El va face un legământ”). Puțini asociază verbul din versetul 27 cu „poporul”, care este subiectul logic al frazei. Vezi redarea paralelă de mai jos.

Traducere uzuală (Cornilescu) Redare literală a textului ebraic

26 Poporul unui prinț care va veni va nimici cetatea și sfântul locaș și sfârșitul lui va fi ca printr-un potop; până la sfârșit va fi război, o hotărâre de pusti­ire.

27 El va încheia un legământ cu mulți, timp de o săptă­mână.

Poporul unui domn care vine, va corupe cetatea și sanctu­arul, și sfârșitul lui va fi în potop [de corupție]; și până la sfârșitul con­frun­tării sunt hotărâte pus­tiiri. Și va pune în vigoare un legă­mânt pentru [cei] mulți o săptă­mână.

Așa cum se vede în redarea literală a textului ebraic, poporul este cel care pune în vigoare legământul. De altfel, poporul domnului care vine face patru acțiuni, în succesiune logică:

  •  corupe cetatea și sanctuarul

  •  pune în vigoare un legământ pentru mulți o săptă­mână

  •  jumătate de săptămână face să înceteze jertfa și darul de mâncare.

  •  așează o urâciune care pustiește

Ideea este că lucrurile în cetate și la templu se degradează progresiv și culmineză cu așezarea într-o parte expusă a templului a unui ”chip” care are putere să pustiască. Același scenariu este descris în Daniel 11 și Apocalipsa 11-17. Prin analogie element cu element se poate stabili identi­tatea relativă a persona­jelor:

Daniel 9:26, 27 Daniel 11:29-31 Apocalipsa 11-17
un domn care vine (împăratul) ...se va întoarce fiara era, nu mai este și va veni
poporul domnului care vine niște oști trimise de el o altă fiară cu puterea fiarei dintâi
va corupe cetatea și sanctuarul profanează sfântul locaș, cetățuia vor călca în picioare sfânta cetate
va face să înceteze jertfa și ofranda fac să înceteze jertfa necurmată să facă război cu sfinţii şi să-i biruie
pe aripă va pune o urâciune așează urâciunea i s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei
care pustiește care pustiește face să fie omorâți toți care nu se închină
pune în vigoare un legământ pentru cei mulți ademenește pe cei care rup legământul sfânt face ca nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără semn

În loc de „poporul unui domn”, KTC și TEV spun „armata”, NLT și LBV „armatele”, iar NRS și AAT „trupele”. Conform BDB Hebrew Lexicon termenul ebraic pentru popor are și sensul de „oameni din suită, însoțitori” (Gen. 32:8; 33:15; 35:6), „grup de luptători care urmează un lider” (Jud. 8:5; 2 Sam. 15:17) sau „forță armată mobilă” (1 Sam. 11:11; 1 Reg. 20:10; Num. 20:20).

Aceasta corespunde cu modul în care este descris „poporul” în Daniel 11:31 drept „niște oști trimise de el” [literal, (două) brațe provenind din el, GBV2001]. BTF: „Şi braţe vor sta de partea lui”. Iar în Apocalipsa 13:11 drept o fiară cu două coarne care lucra cu toată auto­ritatea fiarei dintâi. Isus și apostolul Pavel s-au referit fiecare la profeția lui Daniel („Apoca­lipsa” zilelor lor) și au confirmat același scenariu. Isus a descris lucrurile care trebuie să se întâmple înainte ca Dumnezeu să scurteze zilele necazului cel mare:

„Se vor scula mulți proroci minci­noși și vor înșela pe mulți. Și din cauza înmulțirii fărăde­legii dragostea celor mai mulți se va răci... De aceea, când veți vedea «urâciu­nea pustiirii», despre care a vorbit prorocul Daniel, «așezată în locul sfânt» (cine citește să înțeleagă!) atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți; ...pentru că atunci va fi un necaz așa de mare...” (Mat. 24:11-22).

Se regăsesc elementele cunoscute: corupția și fărădele­gea, cei mulți înșelați, „poporul” corupător („mulți proroci minci­noși”), urâciunea pustiirii așezată în locul sfânt. Aceasta din urmă ca element semna­lizator că lucrurile au ajuns la paroxism, că „pustiirea” Ierusa­limului, perse­cuția celor fideli din cetate, este iminentă și că aceștia trebuie să se refugieze în munții din afară, dacă vor să scape cu viață. Apostolul Pavel a explicat și el că:

„Ziua Domnului... nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegiia, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu... Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase” (2 Tes. 2:3, 4, 9).

Un domn care „vine”

Acest domn vine „prin lucrarea Satanei [împotri­vitorului]”, adică nu vine el însuși pentru a se așeza în forță în locul sfânt (Vezi Omul fărădelegii). Cei mulți sunt ademeniți de „poporul” lui, prorocul mincinos sau împotrivitorul (gr. satanas), care face semnele mincinoase și corupe prin amăgirile nedreptății (Compară Fapte 13:6, 8 și 2 Timotei 3:8).

Prin sintagma „locul sfânt” Isus a înțeles templul din Ierusalim, iar Pavel, după două decenii, posibil adunarea creștină, pe care el a comparat-o cu un templu [gr. naos], în care Dumnezeu locuiește prin spirit (Efes. 2:21, 22). „Așa că se va așeza în templul [naos] lui Dumnezeu”. Această aplicație diferită a profeției lui Daniel, din partea lui Isus și a apostolului Pavel, se explică prin schimbarea de semnificație pe care au suferit-o Ierusa­limul și Templul în deceniile de după moartea și învierea lui Isus – de la lucruri înțelese fizic la lucruri înțelese spiritual. Apocalipsa confirmă două împliniri pentru profeția lui Daniel: una în timpul lui Isus și una în viitor (Apoc. 11:2, 8).

Pe aripă o urâciune care pustiește

În Matei 4:5 Isus este dus de ispiti­tor pe streașina [lit. aripa] templu­lui pentru a se arunca de a­co­lo în văzul mulțimii. În Septua­ginta (în uz în seco­lul I) urâciu­nea stă pe templu [gr. hi­eron], adică pe sanctuar sau pe una dintre con­struc­țiile anexe. TNK suge­rează „la colțul (altaru­lui)”, probabil pentru că așezarea urâciunii este menționată în context cu sistarea jertfei necurmate. Ideea este în orice caz într-un loc înălțat și astfel expus pentru public în vederea închinării. În ilustrația de mai sus (o reconsti­tuire a templului din Ieru­salim) pot fi observate mai multe ase­me­nea locuri înălțate sau „aripi” la care s-ar putea referi profeția.

În Vechiul Testament idolii care repre­zen­tau diferite „divinități” sunt numiți urâciuni (Deut. 32:16; 1 Regi 11:5; 2 Regi 23:24). „Niște oști trimise de el vor veni și (...) vor așeza urâciunea care pustiește.” (Dan. 11:25). Verbul „a așeza” [ebr. natan] se regăsește în Leviticul 26:1, în interdicția dată de Dumnezeu cu privire la facerea și instalarea de idoli în țară:

„Să nu vă faceți idoli, să nu vă ridicați nici chip cioplit, nici stâlp de aducere aminte; să nu puneți [natan] în țara voastră nici o piatră împodobită cu chipuri, ca să vă închinați înaintea ei; căci eu sunt DOMNUL Dumnezeul vostru”.

În Apocalipsa 13:14, 15 acți­unea este descrisă în termeni asemă­nători:

„Ea [fiara care acționa ca proroc] a zis celor care locuiesc pe pământ să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie și trăia. I s-a dat să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să și vorbească și să facă să fie omorâți toți cei care nu se vor închina icoanei fiarei.”

Urâciunea este „așezată” (făcută și însu­flețită) pentru a „pustii” pe cei care nu i se închină ei și astfel fiarei cu pretenții de divinitate, pe care o reprezintă. Ce poate fi această urâciune?

În antichitate împărații romani obiș­nuiau să-și asigure loialitatea populațiilor din provincii dispunând ca o parte a serviciilor religioase din temple să fie înlocuită cu arderea de tămâie în cinstea lor. Cum cezarul nu putea fi prezent peste tot în persoană, acest lucru se făcea în fața unor statui care-l reprezentau și uneori în prezența repre­zentanților locali. Ce-i care organizau cultul împăratului se bazau pe propagandă, pe oferirea de avantaje sau, dacă exista opoziție, cum a fost în cazul creștinilor, pe brațul puternic al legii.

Idolii sunt fără viață prin natura lor (Ps. 135:16, 17), dar urâciunea pustiirii primește „suflare”, pentru ca să vorbească (să decreteze) și să pustiască ea însăși. Atât în ebraică cât și în greacă sensul este „care cauzează pustiire”. Tipul de pustiire poate fi ilustrat prin acțiunea lui Saul asupra adunării creștine:

„Dar Saul pustia adunarea, intrând prin case, şi, târând pe bărbaţi şi pe femei, îi preda la închisoare. Saul sufla încă amenin­țarea și uciderea împotriva ucenicilor Domnului” (Fap. 8:3; 9:1, GBV2001).

Saul avea aprobarea sinedriului, care avea girul autorităților romane, ceea ce sugerează că urâciunea care pustiește poate fi o uniune nepotrivită între religios și politic, între autorități locale și străine, pentru a asigura bază legală opoziției la ungerea de către Dumnezeu a unui rege mesianic. O asemenea alianță heterogenă ar reprezenta interesele împăratului sau imperiului și astfel ar fi un „chip” al acestora în teritoriu. Rivalii lui Daniel s-au unit în complot și l-au determinat pe împăratul Darius să emită un decret „politic” de interzicere a oricărui cult religios diferit de acela al împăratului (Dan. 6:6-8).

Isus și „urâciunea pustiirii”

Refugierea bisericii în afara Ierusa­limului din cauza persecuției (Fap. 8:1), este o ilustrare a modului cum putea fi urmat sfatul lui Isus de a se fugi în mod prevăzător la munții din afara Ierusalimului, la vederea urâciunii „stând” în locul sfânt (Vezi Comentariul la Matei 24:15, 16). Adică în timp de persecuție provocată chiar de condu­cerea compro­misă, colabora­ționistă, a sistemului religios inclu­zând templul.

Când se întâmplă acest lucru s-a ajuns la un punct în care nu se mai poate îndrepta nimic prin rămânerea pe loc. Reacția potrivită este doar plecarea, refugierea. Persecuția a fost deja suferită ca parte a luptei pentru salvarea sistemului ca loc sfânt al închinării adevărate (comp. Mat 24:9-15). Acum această luptă este pierdută. Nu este nevoie de mai multe victime. Dumnezeu însuși s-a depărtat de locul sfânt (comp. Ezec. 8:6).

Isus a spus cu referire la acest semn că aceia care îl văd și înțeleg sensul cuvintelor lui Daniel, să-și salveze viața pe cont propriu, refugiindu-se. „Așezarea” urâciunii pustiirii este ultima și cea mai gravă din seria de acțiuni pe care le intreprinde poporul domnului care vine. Profanarea își atinge maximul prin pustiirea legiferată a celor care refuză să se închine. „Și pe aripă [va pune] o urâciune care pustiește; și astfel până la completare ceea ce a fost hotărât va fi vărsat asupra celui pustiit” (v. 27). A fost condam­narea la moarte a lui Cristos „comple­tarea”? Vezi Comentariul la Matei 23:32 despre „umplerea măsurii”.

În timpul lui Isus, idolul viu a fost „așezat” în locul sfânt atunci când conducerea religioasă a națiunii s-a transformat în colabo­ratoarea imperiului roman, în brațul prelungit al cezarului pentru opoziția la regali­tatea divină – prin predarea către reprezen­tanții imperiului, pentru a fi ucis, a unsului mesianic și disper­sarea susțină­torilor acestuia. „Nu voi mai vorbi mult cu voi, pentru că vine stăpânitorul lumii şi el nu are nimic în Mine” (decât rivalitate, război total). — Ioan 14:30, GBV2001.

Pilat și Irod, care reprezentau puterea imperială, n-au acționat împotriva lui Isus fără „ajutorul” oamenilor domnului care vine. Domnul (cezarul) „a venit” și a intrat în locul sfânt, atunci când conducă­torii religioși le-au cerut reprezen­tanților lui din teritoriu să se implice în aspecte religioase ale Legii și Templului, cu scopul eliminării unsului mesianic pentru Sion. Când mai marii spirituali ai Ierusa­limului, în acea acțiune în rol de proroc mincinos, au atras mulțimea de partea lor și au determinat-o să proclame „noi n-avem alt împărat decât cezarul”, urâciunea a fost așezată în locul sfânt, pentru închinarea la domnul străin. Mai presus sau în locul lui Dumnezeu, a cărui prezență era în Templu (Luca 16:15). Cel respins și înlocuit a fost nu atât Mesia, cât Dumnezeul națiunii, Marele Împărat, pentru că Isus a clarificat: „Cine mă primește pe mine, primește pe Cel ce m-a trimis pe mine” (Ioan 13:20; Mat. 5:34, 35; comp. 1 Sam. 8:7). Rezultatul a fost „pustiirea” — uciderea unsului mesianic și dispersarea susținătorilor lui (Mar. 14:27).

Isus și etnia poporului

Isus a vorbit despre urâciunea pustiirii în antiteză cu locul sfânt (Vezi Comentariul la Matei 24:15). După „așezarea” ei, locul devine unul profanat și este nevoie de curățare și rededicare. „Șaptezeci de săptă­mâni au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra cetății tale celei sfinte... pentru a se termina [de comis] păcatul...; și pentru a se unge Sfânta Sfintelor” (Dan 9:24). Un motiv în plus al profanării locului sfânt, dincolo de instalarea acolo a unui idol abominabil, este faptul că puterea „divină” reprezentată de acesta este una străină. Simpla prezență a păgânilor în locul sfânt este considerată în Scriptură ca o profanare (Ps. 79:1). Au fost prezente națiunile în locul sfânt la respin­gerea lui Mesia? (Apoc. 11:2).

Cu privire la ceea ce urma să se întâmple în legătură cu el, Isus le-a zis celor doispre­zece: „Iată, ne suim la Ierusalim și tot ce a fost scris prin proroci despre Fiul Omului se va împlini. Căci va fi dat în mâinile neamu­rilor; ...[acestea] îl vor omorî" (Luc. 18:31-33).

Întrucât în relatarea paralelă din Matei 20:18, 19 Isus spune că în primă fază „Fiul Omului va fi dat preoților celor mai de seamă și cărturarilor; ei îl vor condamna la moarte, inferența este că acești lideri religioși sunt și ei în categoria neamurilor, parte a poporului domnului care vine sau „oști trimise de el (lit. 'brațe din el')”. Devenind o prelungire a puterii imperiale, a cezarului, de a cărui „venire” vorbea Isus (Ioan 14:30), condu­cătorii religioși ai națiunii au încetat să mai fie iudei din punct de vedere profetic. Nu numai Isus, care a vorbit despre părăsirea Iudeii, dar și apostolii au înțeles în acest fel lucrurile. Ei au aplicat Psalmul 2, care menționează neiudeii, „nea­murile”, la opoziția organizată în Ierusalim împo­triva lui Isus:

„«Pentru ce s-au dezlănţuit naţiunile şi s-au gândit popoarele la cele deşarte? Împăraţii pământului s-au ridicat [paristémi, au venit ca să fie prezenți] şi mai-marii s-au adunat împreună împotriva Domnului şi împotriva Hristosului Său». Pentru că, într-adevăr, s-au adunat împreună [synagoo] în această cetate împotriva Sfântului Tău Slujitor, Isus, pe care L-ai uns, atât Irod cât şi Ponţiu Pilat, împreună cu naţiunile şi cu popoarele lui Israel, ca să facă tot ceea ce mâna Ta şi planul Tău hotărâseră dinainte să fie.” (Fap. 4:25-28, GBV2001).

Printr-o analogie simplă, „națiunile” din cuvintele de mai sus, care acționează împo­triva lui Dumnezeu și a Slujitorului uns de el, pot fi identi­ficate cu „armata” sau poporul domnului care vine:

Faptele 4:25-28 Daniel 9:26, 27 Psalmii 2:1, 2
împotriva lui Isus pe care l‑ai uns unsul va fi eliminat împotriva unsului său
s-au adunat împreună (synagoo) un domn, poporul lui și cei mulți s-au sfătuit împreună
în cetatea aceasta cetatea și sanctuarul în Sion
Irod și Ponțiu Pilat împotriva Unsului o urâciune care pustiește domnitorii
cu națiunile poporul domnului care vine națiunile
și cu popoarele lui Israel cei mulți atrași în legământ popoarele
împărații pământului domnul care vine [cezarul] împărații pământului

Pentru a descrie „uniunea” realizată între conducătorii religioși, demnitarii locali repre­zentând pe domnul care vine și popoarele lui Israel („cei mulți”), este folosit verbul synagoo (a se aduna laolaltă), de la care este derivat sinagogă, cuvânt folosit de iudei pentru a-și denumi comunitățile religioase și locurile de adunare. În Apocalipsa 2:9 termenul are o conotație negativă: „Știu necazul tău... din partea celor care zic că sunt iudei și nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei [adversarului].” (Vezi și Apoc. 3:9). Etnia falsă a iudeilor care l-au dat la moarte pe Isus este în armonie cu descrierea lor în Apocalipsa drept un proroc mincinos, iar în profeția lui Daniel drept brațe sau oști ale domnului străin.

Un legământ pentru mulți

„Poporul unui domn care vine... va pune în vigoare un legă­mânt pentru mulți o săptă­mână”. Considerând că subiectul logic este domnul care vine și că acest domn a venit deja, în secolul întâi în persoana „unsului” menționat în același verset (Cristos), multe versiuni biblice vorbesc despre un legământ întărit sau confirmat de acesta „cu” mulți. „Şi el va confirma legământul cu mulţi pentru o săptămână” (BTF). Dar prepoziția ebraică înseamnă „pentru” sau „la”, indicând un legământ pus în vigoare pentru mulți sau impus la mulți. Așa cum am văzut, artizanul legămân­tului este poporul domnului care vine, în Apocalipsa fiara a doua care acționează ca proroc mincinos (13:12; 19:20).

Cuvintele paralele profetic din Apocalipsa 13:16, 17 ne dau o imagine despre natura tiranică a „legă­mântului” și modul cum este impus:

„Și face ca toți, mici și mari, bogați și săraci, liberi și robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta.”

NJB: „El va impune o alianță fermă cu mulți oameni”. BBE: „Și un ordin strict va fi emis împotriva numărului mare pentru o săptă­mână”. Verbul ebraic este gabar, a fi puternic, a se impune, aici cauzativ, a face să fie puternic, a impune. Condiționarea libertății de a cumpăra sau vinde, de un însemn reprezentând un nume, dă de înțeles că este vorba despre un dictator cu pretenții de divinitate (Dan. 11:37), față de care se legife­rează obligati­vitatea declarării supu­nerii sau apartenenței. Vezi Pe mâna dreaptă sau pe frunte.

'Cumpărarea și vinderea' sunt simbolul relațiilor interu­mane, începând de la cele economice, care asigură subzis­tența, până la cele sociale. Interzicerea acestora înseamnă exclude­rea din societate, ostracizarea și, ca urmare, condamnarea la înfometare și moarte. Intrarea în acest legământ înșelător, în care în schimbul conformării la pretențiile religioase ale domnului străin cei mulți din Israel primesc un drept care este de fapt al lor, înseamnă părăsirea legământului care prevede închinarea exclu­sivă la Dumnezeu și acceptarea Unsului desem­nat de el. Putem înțelege acum cuvintele din Daniel 11:30-32:

„Și, mânios împotriva legământului sfânt, el [împăratul de la miază-noapte] va lucra, se va reîntoarce [devenind astfel domnul care vine] și își va îndrepta atenția spre cei care vor părăsi legă­mântul sfânt. Niște oști trimise de el vor veni și vor profana sfântul locaș, cetățuia, vor face să înceteze jertfa necurmată și vor așeza urâciunea care pustiește. Va ademeni prin lingușiri pe cei care rup legământul. Dar aceia din popor care vor cunoaște pe Dumnezeul lor vor rămâne tari și vor acționa.

Planul domnului care „se reîntoarce” (cu o nouă strategie) este cucerirea națiunii prin subminarea loialității membrilor ei față de „legământul sfânt”. „Își va îndrepta atenția spre cei care vor părăsi legămân­tul sfânt”. „Va ademeni prin lingușiri pe cei care rup legă­mântul”. Strategia lui are la bază „învățătura lui Balaam, care a învățat pe Balac să arunce o cursă înaintea fiilor lui Israel, ca ei să mănânce din lucrurile jertfite idolilor și să comită desfrânare” (Apoc. 2:14). Și astfel să se îndepărteze singuri de protecția lui Dumnezeu.

„Se va ridica un rege cu chip semeţ şi isteţ în lucrurile ascunse. Şi stăpânirea lui va creşte în putere – dar nu prin puterea lui însuşi – şi va face pustiiri uriaşe şi în orice lucru va izbuti şi va prăbuşi pe cei tari şi pe poporul sfinţilor. Din pricina isteţimii lui, va izbuti înşelăciunea în mâna lui şi se va semeţi în inima sa şi în plină vreme de pace va doborî pe mulţi” (Dan. 8:23-25, VBOR).

Cei mulți sunt atrași să rupă legământul cu Dumnezeu. Poporul sfinților, asemenea celor „puternici” sau de neînvins prin forța brută, este atacat prin lucruri ascunse.

Legământul pentru cei mulți este un „lucru ascuns” pentru că urmărește să compromită relația poporului sfinților cu Dumnezeu, Suveranul lor, și astfel să-i îndepărteze de sursa ocrotirii. „În plină vreme de pace va doborî pe mulți”, adică în timp ce națiunea se va simți în siguranță din partea dușmanilor ei, în timp de relaxare. Același cuvânt este folosit în Proverbele 17:1 pentru a descrie liniștea unui cămin în care nu există stări conflictuale: „Mai bine o bucată de pâine uscată, cu pace, decât o casă plină de cărnuri, cu ceartă”.

Națiunea nu este subjugată însă în totalitate. Față de cei „mulți” care sunt atrași în cursă, va exista o minoritate care nu va putea fi „ademenită prin lingușiri să rupă legămâ­ntul sfânt”. „Aceia din popor care vor cunoaște pe Dumnezeul lor vor rămâne tari și vor acționa” (Dan 11:32). Vezi Numărul majorității.

Timp de o săptămână

Se crede în general că durata de o săptă­mână este cunoscută și stipulată ca atare la încheierea legămân­tului compro­mițător și că apoi, după ce ambele părți au fost de acord cu ea, nu este respectată de către una dintre ele. Aceasta însă ar însemna că domnul care vine s-ar mulțumi cu loialitatea temporară a națiunii aduse prin înșelăciune sub autoritatea lui. În realitate timpul nu este cunoscut dinainte. Săptămâna este intervalul în care se reușește impunerea constrân­gerii, până la inter­venția salvatoare a lui Dumnezeu (comp. Dan. 7:21, 22 și Mar. 13:20).

Au fost alocate 70 de săptămâni pentru „a înceta fără­delegea... și pentru a unge sfânta sfintelor”. Săptămâna legămân­tului, împreună cu cele 7 și 62 săptămâni, ridică totalul la 70. Dar nu se spune, cel puțin nu explicit, că ea este a șaptezecea. Este posibil ca această săptă­mână să aibă o parte înainte de acest interval și una la sfârșitul lui (1/2 + 7 + 62 + 1/2). În mod interesant, fraza continuă vorbind despre o jumătate de săptă­mână. „Și va pune în vigoare un legă­mânt pentru mulți o săptă­mână, și jumătate de săptă­mână va face să înceteze jertfa și darul de mâncare.” Dacă această jumătate de săptă­mână nu este o jumătate a săptă­mânii legămân­tului, atunci ea poate urma după ea și poate avea o durată diferită. În Apocalipsa după trei ani și jumătate (1260 de zile) urmează trei zile și jumătate:

„Voi da celor doi martori ai mei să prorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şaizeci de zile. Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara, care se ridică din Adânc, va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî. Şi oameni din orice norod, din orice seminţie, de orice limbă şi de orice neam vor sta trei zile şi jumătate şi vor privi trupurile lor moarte şi nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt. Dar, după cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi s-au ridicat în picioare” (Apoc. 11:3, 7, 9, 11).

În Daniel se găsește o aluzie la o „jumătate de săptă­mână” în cele trei timpuri și jumătate de perse­cuție a sfinților, menționate în 7:25 și 12:7. La finalul acestor timpuri puterea poporului sfânt este zdrobită, cores­pun­zând profetic omorârii și rămânerii în inactivitate pentru trei zile și jumătate a celor doi martori sau proroci. „Când se va sfârşi zdrobirea puterii (lit. mâinii) poporului sfânt, toate acestea se vor sfârşi” (GBV2001). „Mâna” reprezintă activi­tatea, iar oprirea activi­tății este urmarea interdicției și a persecuției prin care este impusă.

Întrucât cele 70 de săptă­mâni se încheie cu ungerea locului preasfânt (Dan. 9:24), acțiune care implică reluarea jertfelor, și jertfele sunt între­rupte pentru jumătate de săptă­mână, înseamnă că cele două intervale coincid în ce privește sfârșitul lor: jumă­tatea de săptă­mână încheie pe cele șaptezeci.

(va continua)