"Mai am și alte oi"


oi

Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul meu și va fi o singură turmă, un singur păstor. - Ioan 10:16

 

În Evanghelia după Ioan, capitolul 10, se găsesc două dintre pildele lui Isus spuse cu aluzie la farisei. Ele sunt apropiate tematic și sunt cunoscute după subiectul lor drept pilda Păstorului adevărat și pilda Păstorului cel bun. Expresia în discuție - "mai am și alte oi" - se găsește în pilda a doua. Totuși, pentru înțele­gerea ei, va fi util să examinăm ambele pilde și de asemenea contextul lor.

 

Pilda Păstorului adevărat

Această ilustrație este consemnată în Ioan 10:1-5. Isus a zis:

păstor"Adevărat, adevărat vă spun că cine nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, este un hoț și un tâlhar. Dar cine intră pe ușă este păstorul oilor. Portarul îi deschide și oile aud glasul lui; el își cheamă oile pe nume și le scoate afară. După ce și le-a scos afară pe toate, merge înaintea lor și oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul. Dar ele nu merg după un străin, ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor".

Un păstor adevărat are anumite sem­nal­mente sau un comportament care le permite oilor să-l recunoască cu ușurință și să îl urmeze. În loc să sară peste zid, păstorul adevărat intră pe ușă. Acest lucru se întâmplă nu noaptea, ci dimineața. Portarul îi deschide. Oile îi recunosc glasul în timp ce își aud numele în mod individual. La chemare, ies din staul și se grupează. În loc să fie nevoit să le mâne din spate, păstorul adevărat poate merge înaintea lor. Oile îl urmează încrezătoare, orientându-se după glasul lui. De ce le-a spus Isus fariseilor această ilustrație?

El tocmai vindecase un orb din naștere. Deși orb, acesta l-a "văzut" sau l-a recunoscut pe Isus drept un "păstor" sau un trimis al lui Dumnezeu. Fariseii însă au devenit "orbi" din cauza prejudecăților lor, așa cum le-a zis Isus cu subînțeles: "Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată: ca cei care nu văd să vadă; și cei care văd să ajungă orbi". - 9:39.

Orbul vindecat era o 'oaie din staul' care recunoștea semnalmentele păstoru­lui, fariseii însă nu, după cum le-a spus Isus în finalul discuției: "Dar voi nu credeți, pentru că nu sunteți dintre oile mele" (10:26). Care au fost aceste semnalmentele ale păstorului adevărat în cazul lui Isus? Așa cum se vede din context, acestea erau "lucrările lui Dumnezeu" pe care le înfăptuia el pentru a putea fi identificat ca Mesia.

Ioan, cap. 9:

v. 3 "[orbul] s-a născut așa ca să se se arate în el lucrările lui Dumnezeu"

v. 4 "trebuie să împlinesc lucrările celui ce m-a trimis"

v. 5 "cât sunt în lume, sunt Lumina lumii" (ofer vederii publice lucrări miraculoase și astfel posibilitatea de a fi recunoscut ca Mesia)

v. 13-16 Unii din farisei pun la îndoială originea divină a lucrării mira­culoase tocmai înfăptuite (vindecarea orbului)

v. 17 Concluzia orbului vindecat: "Este un proroc"

v. 18-23 Iudeii practică intimidarea: să nu existe "oi" între cele din sinagogă care să-l urmeze pe Isus (care să mărturisească deschis pe baza lucră­rilor că "Isus este Cristosul")

v. 24 Prejudecata care orbește: "noi știm că omul acesta este un păcătos" - pentru că a vindecat în sabat

v. 25-30 Fiecare cu concluzia lui: Orbul este discipolul lui Isus, fariseii ai lui Moise

v. 30-33 Orbul își explică raționa­mentul: (1) O asemenea vindecare nemaiauzită nu poate fi decât de la Dumnezeu și (2) Dumnezeu nu lucrează prin păcătoși. (3) Concluzia: Isus trebuie să fie un trimis al lui Dumnezeu (comp. Ioan 3:2).

v. 34 Raționamentul este respins cu dispreț de farisei pe motiv că, în comparație cu ei, orbul este "născut cu totul în păcat"

v. 35-38 Orbul îl recunoaște pe Isus ca "Fiul lui Dumnezeu", un titlu alternativ pentru Mesia

v. 39-41 Prejudecata îi orbește însă pe farisei și ei nu "văd" în Isus un păstor legitimat de Dumnezeu. Pentru ei el este un "hoț" de oi în staulul lor, care "sare pe altă parte"

Isus îndeplinea "lucrările lui Dumne­zeu" și acestea constituiau semnul că el era Mesia, Păstorul adevărat trimis de Dumnezeu. El nu trebuia să ocolească portarul. Este interesant de observat ce reacție au avut "discipolii lui Moise" mai târziu:

Iudeii deci l-au înconjurat și i-au zis: "Până când ne tot ții sufletele în încordare? Dacă tu ești Cristosul, spune-ne-o pe față". "V-am spus", le-a răspuns Isus, "și nu credeți. Lucrările pe care le fac eu în numele Tatălui, ele mărturisesc despre mine. Dar voi nu credeți, pentru că nu sunteți dintre oile mele. Oile mele ascultă glasul meu; eu le cunosc și ele vin după mine". - 10:24-27; vezi și 32-38.

"Lucrările" miraculoase erau deci semnalmentele că Isus era Păstorul adevărat. Erau semnele lui Mesia. Dacă unele oi (fariseii) nu reacționau cum trebuie, înseamnă că nu erau oile lui Isus.

Ioan adaugă după cele cinci versete ale ilustrației: "Isus le-a spus această pildă [gr. paroimia, aluzie, apropo], dar ei n-au înțeles despre ce le vorbea". Chiar dacă fariseii n-au înțeles semnificația vorbirii figurative (Isus le-a mai spus o pildă!), ei înțelegeau bine ce urmăreau, ceea ce făcea ca păcatul lor să fie unul conștient și astfel de neiertat (comp. 9:41). Fariseii căutau să sperie "oile" ca să nu-l urmeze pe Isus (comp. 9:22; 12:42). Așa cum se spune în aluzie, "oile nu merg după un străin, ci fug de el". Dacă toate oile ar fugi de Isus, atunci el n-ar rămâne să fie decât un intrus și un impostor sau cel puțin așa ar apărea.

Dar lucrurile nu stăteau așa. Isus avea oi! Chiar dacă nu erau foarte multe, acestea existau, îi recunoșteau glasul și-l urmau. Orbul vindecat era dovada de la fața locului a unei asemenea oi. El nu s-a lăsat intimidat de excluderea din sinagogă (9:34, 35). Discipolii lui Isus - toți cei care credeau în el ca Mesia trimis de Dumnezeu - pe baza lucrărilor miraculoase - erau oile lui. Isus avea și "alte oi", doar că acestea nu erau încă "aduse" și alăturate aceleiași turme (10:16). Toate oile îi fuseseră date de Tatăl lui (10:29). Reacția lor dovedea că Isus era un păstor, nu un hoț - păstorul adevărat sau legitim. Fariseii, și în general iudeii care nu 'credeau', nu erau decât o excepție. Ei nu erau oile lui (10:25, 26).

 

Staulul și oile

staul

Nu este sigur în care "sabat" a făcut Isus vindecarea și când le-a spus fariseilor cele două pilde. Ioan ne dez­văluie că "în Ierusalim era atunci sărbătoarea Înnoirii templului. Era iarnă. Și Isus se plimba prin templu, în porticul lui Solomon" (10:22). Sărbătoarea Înnoirii templului se celebra în decembrie. La acest timp vremea era rece și ploioasă [Isus vorbea în porticul acoperit], iar oile erau adăpostite în staule, prevăzute cu ziduri înalte de piatră pentru protecția împotriva hoților și a lupilor. Ca de obicei în comparațiile sale, Isus s-a folosit de lucruri din experiența imediată a audito­rilor săi"

S-au făcut încercări de a identifica "staulul" din Ioan 10:1-5 cu națiunea Israel și cu legământul legii mozaice. De exemplu, s-a spus că Isus a venit la poporul său, Ioan Botezătorul i-a deschis ușa atunci când l-a botezat și l-a prezentat ca Miel al lui Dumnezeu și el a intrat astfel în staul ca păstor legitim. La moartea sa, el și-a scos oile din staulul legământului legii și a continuat apoi să adauge altele de la Pentecostă înainte, inclusiv dintre samariteni și păgâni. Se poate obiecta însă că Ioan a murit înainte ca discipolii lui să fie conduși ca grup la Isus. De asemenea, cel puțin șase luni după moartea lui Isus nu s-a pus problema desființării legământului legii. În plus, cea mai mare parte a acestor oi israelite nu l-au recunoscut pe Isus ca Mesia.

Ilustrația este generică. Ea descrie comportamentul natural al oilor și păstorului adevărat în orice staul. Oile recunosc păstorul, dar fug de străini. Toate oile aparținând unui păstor reacționează în acest fel. Deci oile la care a intrat Isus pe ușă nu pot fi națiunea iudeilor în ansamblu, care în cea mai mare parte a ei l-a respins ca păstor trimis de Dumnezeu, ca mesia salvator (comp. Faptele 7:25, 35). Oile din "staul" sunt mult mai puține: discipolii lui care au intrat prin el în calitate de "ușa oilor".

 

Pilda Păstorului cel bun

Fariseii n-au înțeles aluzia sau semnificația primei pilde.

Isus deci le-a spus iarăși: "Adevărat, adevărat vă spun, eu sunt ușa oilor. Toți cei care au venit înainte de mine sunt hoți și tâlhari; dar oile n-au ascultat de ei. Eu sunt ușa. Dacă intră cineva prin mine, va fi mântuit, va intra și va ieși și va găsi pășune. Hoțul nu vine decât să fure, să înjunghie și să distrugă. Eu am venit ca oile să aibă viață și s-o aibă din belșug". - 10:7-10.

staulDacă Isus este păstorul cel bun, atunci el este, figura­tiv vorbind, și o "ușă" pentru oi. Ușa la un staul era ceea ce despărțea mediul ostil, neprotejat, din afară de locul păzit din interior. Ușa era de asemenea calea spre pășunea care întreținea viața oilor. Isus le asigura pe ambele. 'Dacă oile intră prin mine în staul sunt salvate, intră seara și ies dimineața spre pășune'. Indiferent în ce direcție trec pe ușă, dacă o fac sub toiagul meu, oile 'au viață și o au din belșug'. Rareori ușa era mai mult decât niște crengi țepoase sau direct corpul păstorului care stătea de-a curmezișul. Aici Isus a mers mai departe cu comparația. El nu este doar păstorul legitim în loc să fie un hoț de oi. El este un păstor de calitate în contrast cu pretinșii păstorii anteriori. Aceștia "toți" nu au fost o ușă protectoare pentru oi ci, din contra, le-au sacrificat pentru ei înșiși, dovedindu-se astfel de fapt niște "hoți și tâlhari" (comp. Ezec. 34:10). Prin tradițiile lor dezvoltate de secole, cu care hrăneau poporul, cărturarii și fariseii se considerau păstori 'înainte de Isus', "dar oile n-au ascultat de ei" pentru că "ușa" lor nu oferea nimic (comp. Mat. 23:13). Isus a continuat:

Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi. Dar cel plătit, care nu este păstor și ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile și fuge; și lupul le răpește și le împrăștie. Cel plătit fuge, pentru că slujește pentru plată și nu-i pasă de oi. Eu sunt păstorul cel bun. Eu cunosc pe cele ce sunt ale mele și sunt cunoscut de cele ce sunt ale mele, așa cum Tatăl mă cunoaște pe mine și cum eu cunosc pe Tatăl; și eu îmi dau viața pentru oi". - 10:11-15.

staulIsus este "păstorul cel bun" [gr. kalos, potrivit, bun con­form scopului]. Isus a dovedit în anii de slujire că nu a precupețit nici un efort pentru a veni în ajutorul "oilor" (Mat. 9:35, 36; Mar. 6:34; compară Ioan 18:8, 9). Anterior Isus arătase că oile nu fug de păstor, ci numai de străini, pentru că există un atașament natural al oilor față de păstorul lor. Acum el spune că nici păstorul bun nu "fuge" când oile sunt în pericol, așa cum fug cei plătiți. Există și un atașament al păstorului față de oi. Oile păstorului plătit "nu sunt ale lui". Oile lui Isus sunt proprietatea lui. "Eu cunosc pe cele ce sunt ale mele și sunt cunoscut de cele ce sunt ale mele". Relația dintre Isus și oi este comparabilă ca și apropiere cu relația lui cu Tatăl. Este astfel asemănă­toare unei relații "de sânge", în care sacrificarea vieții este ceva de la sine înțeles. Isus vorbea despre discipolii lui cărora le-a spus mai târziu:

Nimeni nu are o iubire mai mare decât acel care își dă viața pentru prietenii săi. Voi sunteți prietenii mei... pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl (Ioan 15:13-15)

"Iată cum comentează acest cuvânt William Barclay (profesor de Noul Testament la Trinity College): "Kalos este cuvântul utilizat referitor la Isus în acel titlu care este pentru mulți cel mai scump titlu acordat lui - Păstorul cel bun (Ioan 10:11, 14). Păstorul nu-și îngrijește oile numai dintr-un calcul al eficienței. El se preocupă de ele cu dragoste de sacrificiu. Când oile sunt în pericol, el nu ia în calcul riscul pe care va trebui să-l înfrunte în cazul că le-ar ajuta; el își dă viața pentru oi. El nu alocă un serviciu de un anumit număr de ore pe zi și nu face un calcul atent ca să aloce un anumit număr de ore pe săptămână. Toată ziua el le păzește și toată noaptea el stă culcat de-a curmezișul porții țarcului astfel încât el este literalmente poarta." (Analiză semantică a unor termeni din Noul Testament, p. 322)

Isus le-a spus mai departe fariseilor:

Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul meu și va fi o singură turmă, un singur păstor. Din pricina aceasta Tatăl mă iubește: pentru că îmi dau viața, ca iarăși s-o iau. Nimeni nu mi-o ia, ci o dau de la mine însumi. Am putere s-o dau și am putere s-o iau iarăși. Această poruncă am primit-o de la Tatăl meu. - 10:16-18.

Aici Isus include în grupul oilor pe care le posedă și "alte oi" pe care 'trebuie să le aducă' și care nu sunt din staulul discipolilor lui. El este sigur de rezultat: acestea vor reacționa la glasul lui ca și primele oi și vor fi alăturate turmei lui. Cum este posibil acest lucru?

Există un contrast între pronumele demonstrative folosite în expresiile: staulul acesta și oile acelea. Staulul "acesta" este cel de aici (despre care discută sau chiar poate arăta printr-un gest), oile "acelea" sunt din alt staul (și evident din alt loc). Pentru Isus "staulul acesta" era cel la care el fusese până acum "ușa" și păstorul. "Alte oi" erau și ele ale lui, dar el nu le 'adusese' încă. Ele fuseseră pregătite să reacționeze la semnalmentele lui și întâlnirea cu ele avea să fie ca aceea a unui păstor care se întoarce după un timp de absență la oile lui.

Au fost avansate mai multe interpretări în legătură cu oile din staul și cu 'celelalte' oi:

  1. Cea mai populară este extinderea evanghelizării la neevrei. Apostolul Pavel a arătat că în biserică evreii și națiunile sunt împreună și egali în privilegii sub același cap (Efes. 2:11-22). În timp ce acest lucru este adevărat, există unele obiecții. Una ar fi că Isus vorbea de "oi" preexistente ca atare, nu de convertiți (compară Matei 15:23 unde păgânii nu sunt considerați "oi").
  2. Unii au propus varianta Iuda și Israel. Compară Ezechiel 37:15-28. Cele zece triburi "pierdute" s-ar afla pe continentul american unde au fost vizitate de Păstorul cel bun. Este posibil (conform reconstituirii făcute de Aileen Guilding) ca la sărbătoarea dedicării, când Isus a spus că are și alte oi, să se fi citit în sinagogi ca și completare (ebr. haftara) exact pasajul din Ezechiel 37 despre unitatea lui Iuda și Efraim și el să fi făcut aluzie la această temă. Totuși profeția lui Ezechiel s-a împlinit în aspectul ei de bază la întoarcerea din exilul babilonean. Misiunea lui Isus ca păstor nu putea fi decât realizarea unei unități spirituale între oile israelite din Iudeea, Efraim și Galileea, în jurul lui ca Mesia, în ciuda divizării administrative introduse de romani.
  3. Alții au indicat spre diaspora evreiască. În Ioan 7:35 se spune: "Iudeii au zis între ei: 'Unde are de gând să se ducă acesta, ca să nu-l putem găsi? Doar n-o avea de gând să se ducă la cei împrăștiați [gr. diaspora] printre greci și să învețe pe greci!". Nu există însă dovezi că Isus a ieșit departe în afara Palestinei și nici că el însuși a făcut vreo distincție religioasă între evreii din țară și cei din diaspora. Întrucât evreii din afară aveau centre religioase puternice și sinagogi, este discutabil dacă ei erau "oile pierdute ale casei lui Israel" sau dacă nu cumva Isus s-a referit mai degrabă la întreaga națiune aflată sub legământul legii ca oi pierdute față de regatul mesianic care le-ar aparține pe drept (Mat. 10:35, 36; vezi Rom. 15:8).

Asemenea interpretări, deși pun în evidență două clase (oi și alte oi), au neajunsul că nu sunt sprijinite de context. Isus vorbea cu fariseii. De ce le-ar împărtăși acestora, în discuția sa de apărare, elemente de doctrină viitoare, care nu erau înțelese la acel timp nici de discipolii lui?

Mai mult, Biblia vorbește despre o venire contestată a lui Mesia și despre una ulterioară, recunoscută, datorită autorității date de Dumnezeu. Isus însă a prezentat "dovada" celor două grupuri de oi în legătură cu prima venire - cea contestată (că este un păstor trimis de Dumnezeu). Nu ar fi fost o dovadă validă dacă unul dintre grupuri urma să fie adus mai târziu în timpul de absență sau la a doua venire. De altfel, Isus a spus că 'își dă viața ca iarăși s-o ia', așa cum se vede din context, după aducerea oilor într-o "singură turmă" (Ioan 10:16-18). Aceasta înseamnă că la timpul morții lui el era deja 'singurul păstor al singurei turme'.

"Alte oi" sunt de același fel cu oile din staul. Cuvântul folosit pentru "alte" în greacă este allos (diferit numeric), nu heteros (diferit calitativ). Deci alte oi nu pot fi nici păgânii convertiți în contrast cu evreii și nici mulțimea mare de supraviețuitori ai necazului în contrast cu rămășița bisericii. Pentru că în acest caz ar exista o diferență calitativă față de oile din "staulul acesta". În pilda talanților cel ce avea cinci a adus "alți" [allos] cinci. Acești alți cinci erau cinci în plus, de aceeași valoare, metal, culoare, etc.

Dacă am parafraza cuvintele lui Isus, am vedea că el a spus de fapt:

"Voi mă contestați ca păstor mesianic. Există însă oi care mă urmează, discipolii mei. Și dacă nu este destul, am și alte oi. Trebuie doar să le aduc în această turmă. Modul în care reacționează toate aceste oi la glasul meu dovedește că sunt păstorul lor adevărat. Sunt chiar un păstor bun care își dă viața pentru turma lui. Dacă susțineți că oile care mă urmează sunt ale voastre, iar eu nu sunt decât un hoț, greșiți. Oile sunt de fapt ale Tatălui meu și el mi le-a dat mie. Eu nu fac decât să le păzesc cu prețul vieții și nimeni nu mi le va lua. Iar dacă voi, fariseii, nu vedeți așa, aveți o prejudecată care vă orbește".

Varianta propusă:

"Alte oi" nu erau din "staulul acesta", adică din staulul mesianic al lui Isus (în care se găseau deja discipolii lui, în general galileeni), ci din staulul pregătitor al lui Ioan Botezătorul (oile intraseră în acest staul prin botez și se găseau în general în Iudeea).

În ultimele luni Isus și-a pus în joc viața acționând în Iudeea și dincolo de Iordan în districtul lui Irod pentru aducerea acestor alte oi (Luc. 13:31, 32). "Trebuie să le aduc". El a considerat acest lucru o necesitate determinată de planul lui Dumnezeu cu care era "una" și astfel o justificare potrivită în fața fariseilor invidioși (Ioan 10:29, 30). Isus 'trebuia să aducă' celelalte oi (poporul pregătit de Ioan pentru Domnul) lângă primele, în așa fel încât să fie "o singură turmă, un singur păstor".

"Mai am și alte oi care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul meu și va fi o singură turmă, un singur păstor" (Ioan 10:16).

Dacă aceste cuvinte le-ar spune astăzi un păstor obișnuit într-o discuție lângă staul, s-ar înțelege că pe lângă oile pe care le are în grijă, are și altele, primite probabil de curând de la familia lui. Tot ce trebuie să facă este să le aducă și să le alăture turmei din staul pentru păstorire. Bineînțeles, nu pe rând, ci pe toate deodată. Indiferent cine din familie le-a avut în grijă anterior, acum, prin alăturare, oile vor forma o singură turmă cu cele din staul și vor avea același păstor. În plus, pentru că aparțin familiei, nu vor avea probleme în a recunoaște și urma noul păstor cu toată încrederea. Aveau să fie aduse "alte oi" și în același staul, în "staulul acesta"? Bineînțeles.

 

Două "turme" de discipoli în timpul lui Isus

Ioan Botezătorul și-a început serviciul ca trimis al lui Dumnezeu probabil cu un timp înainte de Isus. Când Isus s-a prezentat la el ca să fie botezat, Ioan era cunoscut și avea deja un număr de discipoli (Ioan 1:35-37). Scopul activității lui era "să gătească pentru Domnul un popor bine pregătit" și să mărturisească public că Isus este Mesia (Luc. 1:17; Ioan 1:31). Isus a început să strângă și el discipoli și doi dintre discipolii lui Ioan au fost primii dintre aceștia. Activitatea de evanghelizare a lui Isus s-a desfășurat cu un sprijin mai mare de la Dumnezeu, așa cum a explicat Ioan însuși: "Căci acela pe care l-a trimis Dumnezeu vorbește cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-i dă Duhul cu măsură. Tatăl iubește pe Fiul și a dat toate lucrurile în mâna lui." - Ioan 3:34, 35; vezi și 5:36.

"Toate lucrurile" date de Dumnezeu în mâna lui Isus includeau "poporul bine pregătit pentru Domnul'. Discipolii lui Ioan aparțineau acestui "popor". Împreu­nă cu discipolii proprii ai lui Isus, toți aceștia erau 'oile date de Tatăl' (Ioan 10:27-29). Succesul mai mare al lui Isus a început să se vadă curând. Iată ce citim:

După aceea Isus și ucenicii lui au venit în ținutul Iudeii și el a rămas acolo cu ei și boteza. Ioan boteza și el în Enon, aproape de Salim, pentru că acolo erau multe ape; și oamenii veneau și erau botezați, căci Ioan încă nu fusese aruncat în închisoare. Între ucenicii lui Ioan și un iudeu a avut loc o neînțelegere cu privire la curățire. Au venit deci la Ioan și i-au zis: "Învățătorule, cel ce era cu tine dincolo de Iordan și despre care ai mărturisit tu, iată că botează și toți vin la el". - Ioan 3:22-26.

Expresia "toți vin la el" trădează o oarecare notă de invidie. Ioan însă a găsit normală această afluență către Isus și o compară cu o mireasă care vine la mire. El se consideră doar prietenul mirelui care se bucură în loc să fie gelos (Ioan 3:27-30). Nu la fel se bucurau fariseii de succesul lui Isus. Apostolul Ioan consemnează:

"Deci când Domnul a cunoscut că fariseii au auzit că Isus face și botează mai mulți ucenici decât Ioan, (deși Isus nu boteza el însuși, ci ucenicii lui), a părăsit Iudeea și s-a întors în Galileea. - Ioan 4:1-3.

Nefiind timpul să atragă atenția și persecuția conducătorilor religioși, Isus l-a lăsat pe Ioan să continue în acea zonă și a plecat în Galileea. Ioan a atras însă atenția lui Irod care l-a închis. Acesta a fost un motiv în plus pentru care Isus a plecat în Galileea.

Unii consideră că Isus a botezat pentru a-l ajuta pe Ioan în misiunea sa de a predica "botezul pocăinței spre iertarea păcatelor" (Luc. 3:3). Este posibil. Totuși Isus și-a atras curând proprii lui discipoli, deși predica aceeași veste bună a regatului ca și Ioan (comp. Mat. 4:17 cu 3:1, 2). Deși Scriptura nu consemnează ca o misiune expresă a lui Isus să pregătească un popor care să-l primeas­că pe Mesia, este de presupus că un timp el a acționat în această direcție. După arestarea lui Ioan acest lucru a devenit și mai evident (Ioan 4:1; comp. Mat. 11:12). Totuși există un moment de la care Isus a devenit conștient că misiunea lui proprie pentru națiune ar putea fi mai mare!

După tradiție Mesia trebuia să-i conducă pe cei din generația lui spre o stare de sfințenie. Unele mișcări mesianice ale vremii anticipau deja această schimbare de conduită și cereau membrilor lor să respecte reguli stricte de sfințenie în raport cu legea mozaică. Apa era percepută ca un element purificator. Întrebat fiind de ce botează spre căință [gr. metanoia, schimbare a minții] dacă nu este Cristosul, Ioan a răspuns că el botează doar în apă [un simbol ceremonial], dar că în mijlocul poporului se găsește unul mai mare decât el care va boteza în spirit sfânt. Isus era în măsură să ducă lucrurile mai departe și să realizeze adevărata schimbare în oameni. Spiritul sfânt urma să fie factorul principal pentru atingerea stării de sfințenie necesare intrării în regatul lui Dumnezeu (Ioan 3:5, 23-27).

Ioan Botezătorul a continuat să aibă discipoli și după aruncarea în închisoare de către Irod. Aceștia i-au adus vestea despre succesul mare al lui Isus în Galileea. Nerăbdător, Ioan i-a trimis pe doi dintre ei la Isus să-l întrebe de ce nu se întâmplă nimic vizibil în legătură cu venirea la putere a regatului dacă el este Mesia. Isus a făcut un număr de lucrări miraculoase sub ochii lor, lucrări care erau cunoscute în mod tradițional ca semne de recunoaștere a lui Mesia. Apoi i-a trimis înapoi să-i relateze lui Ioan ce au văzut și auzit (Luc. 7:16-23). Mai târziu, după ce Ioan a fost omorât de Irod, discipolii lui i-au luat corpul, l-au îngropat și l-au înștiințat pe Isus (Mat. 14:12). Acest lucru se întâmpla cu mai mult de un an înainte de propria moarte a lui Isus. În acel moment a devenit evident că se împlinea ceea ce spusese Ioan că el 'trebuie să scadă', iar Isus 'să crească' (Ioan 3:30). Marcu consem­nează că după uciderea lui Ioan "Irod a auzit despre Isus, al cărui nume ajunsese vestit, și a zis: 'Ioan Botezătorul s-a sculat dintre cei morți și de aceea lucrează aceste puteri prin el'" (Mar. 6:14-16). Într-adevăr, Isus 'creștea' și ajunsese vestit. Dar ce s-a întâmplat cu lucrarea lui Ioan după moartea acestuia, cu discipolii lui și cu 'poporul pregătit pentru Domnul'?

 

"Un singur păstor"

mapAsemenea a doi buni păstori, Ioan și Isus nu și-au disputat "pășunile" (la fel ca în antichitate Lot și Avraam, Gen. 13:1-12). Inițial ei activaseră împreună în Iudeea, în deșertul deluros de pe cursul superior al Iordanului și "dincolo de Iordan" (Mat. 3:1; Luc. 3:3, 4; Ioan 1:28). Când însă Ioan a fost închis și lucrarea lui întreruptă brutal, Isus a considerat că s-a ajuns la un moment de referință în calendarul divin al venirii regatului și că trebuie să acțio­neze cu prevedere ca în timp de persecuție. Marcu notează:

"După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând Evan­ghelia lui Dumnezeu și spunând: "S-a împlinit vremea și împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie!" - Mar. 1:14, 15.

Este de presupus că un număr dintre discipolii lui Ioan, care l-au întâlnit după aceea pe Isus și au văzut semnele păstorului adevărat - lucrările lui mira­culoase -, și-au pus credința în el, alăturându-se în acest fel 'singurei turme'. Dar cea mai mare parte dintre discipolii lui Ioan nu locuiau în Galileea, ci în Iudeea și dincolo de Iordan în Pereea, una din regiunile administrate de Irod (Ioan 1:28). Ei și-au păstrat identi­tatea și viața religioasă recomandată de Ioan (comp. Mat. 9:14). Isus nu a ajuns la ei decât în ultimele luni ale serviciului său, și aceasta din motive strategice. În Ioan 7 citim despre o incursiune discretă a lui Isus în Iudeea cu șase luni înainte de moartea sa:

"După aceste lucruri, Isus străbătea Galileea; nu voia să meargă în Iudeea, pentru că iudeii căutau să-l omoare. Și sărbătoarea iudeilor a Corturilor era aproape... După ce s-au suit frații lui, s-a suit și el la sărbătoare, dar nu pe față, ci cam pe ascuns" - v. 1, 2, 10.

Aceasta a fost în toamnă. La un timp oarecare după sărbătoarea corturilor (primul reper temporal menționat este sărbătoarea înnoirii templului din iarnă - Ioan 10:22), Isus și-a justificat prezența în Iudeea spunându-le fariseilor că 'are și alte oi pe care trebuie să le aducă'. Iudeii considerau zona drept 'staulul' lor. Mai erau patru sau cinci luni în care putea face Isus acest lucru până la încheierea programată a serviciului său în primăvară la Paște. Erau aceste 'alte oi' discipolii lui Ioan și alții care fuseseră pregătiți de el în Ierusalim, în regiunea Iudeii și "dincolo de Iordan" în Pereea ca un "popor pregătit pentru Domnul"? Jude­când după modul de acțiune al lui Isus, se pare că da. Aceste ultime luni el le-a petrecut într-o campanie specială chiar în aceste locuri pentru aducerea lor într-o singură turmă sub păstorirea lui. Iată ce citim în Ioan 10 după discuția cu fariseii:

"Dacă nu fac lucrările Tatălui meu să nu mă credeți...". De aceea ei căutau iarăși să-l prindă, dar el a scăpat din mâna lor și s-a dus iarăși dincolo de Iordan, în locul unde Ioan botezase la început, și a rămas acolo. Mulți veneau la el și ziceau: "Ioan n-a făcut nici un semn; dar tot ce a spus Ioan despre omul acesta este adevărat". Și mulți au crezut în el acolo. - v. 37-42; comp. Mat. 19:1; Mar. 10:1.

Chiar dacă a fost în pericol, Isus nu s-a retras în Galileea. Acești "mulți" care au crezut în el erau 'pregătiți' să-l recunoască pe Isus ca păstorul lor datorită a "tot ce a spus Ioan". Văzând semnele mesianice făcute de Isus - semnalmentele păstorului adevărat -, aceste alte oi au avut posibilitatea să-l identifice și să-l primească așa de parcă ar fi fost dintotdeauna păstorul lor. Până la încheierea misiunii lui, Isus a strâns într-o singură turmă și a păzit toate oile primite de la Tatăl său (Ioan 10:29; vezi 17:12, 13). N-a pierdut nici una. Când a murit pentru ele, a dovedit o dată în plus că este păstorul cel bun care 'a venit ca oile să aibă viață și s-o aibă din belșug' (Ioan 10:10; comp. v. 28).