Argumentarea corectă


– de la premise la concluzie –

 

Există o mulțime de dezbateri pe internet. Din nefericire, multe dintre acestea sunt de foarte slabă calitate. Scopul acestui document este să explice elementele de bază ale argumentării logice și astfel să contribuie la ridicarea calității generale a dezbaterilor.

Dicționarele definesc logica drept "știința raționării juste". Logica ne permite să analizăm argumentele sau părțile raționării și să aflăm dacă sunt corecte sau nu. Nu trebuie să stăpânim știința logicii pentru a argumenta. Dar dacă cunoaștem câte ceva despre ea, ne va fi mai ușor să recunoaștem argumentele invalide.

Există mai multe tipuri de logică, având fiecare reguli proprii, avantaje și dezavantaje specifice. Aici vom discuta despre logica simplă (booleană), din cauza locului general pe care-l ocupă și a ușurinței cu care poate fi înțeleasă. Când spunem că ceva este 'logic', înțelegem de obicei acest tip de logică.

Ce nu este logica

Este util să menționăm mai întâi două lucruri care nu sunt logica.

În primul rând, raționarea logică nu este o lege absolută care guvernează universul. De multe ori în trecut oamenii au concluzionat că din cauză că ceva este imposibil din punct de vedere logic (având în vedere știința zilei), trebuie să fie imposibil, punct. S-a crezut de asemenea că geometria euclidiană este o lege universală. Era aparent o deducție logică. Astăzi știm că regulile geometriei euclidiene nu sunt universale.

În al doilea rând, logica nu este un set de reguli care guvernează comporta­mentul uman. Oamenii pot avea scopuri aflate în conflict logic. De exemplu:

X vrea să vorbească cu șeful.

Șeful este Y.

Deci X vrea să vorbească cu Y.

Nu tocmai! X vrea probabil să-l evite pe Y datorită unui conflict personal, ceea ce înseamnă că raționamentul nu este aplicabil în viață.

Argumentări

Argumentarea este o serie înlănțuită de afirmații care duc la stabilirea unei propoziții definite.

Există multe tipuri de argumentări; aici vom discuta argumentarea deductivă. Argumentările deductive sunt consi­derate în general drept cele mai exacte și mai convingătoare. Ele asigură dovezi concludente pentru concluziile lor și sunt fie valide, fie invalide.

Argumentările deductive au trei părți: premise, implicații și concluzii. Totuși, înainte de a putea analiza în detaliu aceste părți, trebuie să trecem în revistă "cărămizile" cu care se construiește o argumentare deductivă: propozițiile.

Propoziții

O propoziție este o afirmație care este, fie adevărată, fie falsă. Propoziția este înțelesul afirmației, nu ordinea specifică a cuvintelor folosite pentru a se transmite înțelesul respectiv.

De exemplu, "există un număr prim mai mare ca doi" este o propoziție (falsă în acest caz). "Un număr prim mai mare ca doi există" este aceeași propoziție, cu cuvintele în altă ordine.

Din nefericire, este foarte ușor să se schimbe fără intenție sensul unei afirmații prin reordonarea cuvintelor ei. În general este mai sigur să se considere drept semnificativă ordinea cuvintelor într-o propoziție.

Premise

O argumentare deductivă cere întot­deauna un număr de afirmații inițiale acceptate ca adevărate. Ele sunt numite premise și sunt presupunerile pe care se bazează argumen­tarea. Sau, altfel spus, motivele pentru acceptarea concluziei argumentării. Premisele sunt premise doar în contextul unei argumentări anume; în alte argumentări ele ar putea fi concluzii.

Premisele unei argumentări trebuie să fie întotdeauna stabilite în mod explicit. Nestabilirea premiselor este privită adesea cu suspiciune și reduce probabilitatea de acceptare a argumen­tării.

Premisele unei argumentări sunt introduse de obicei prin cuvinte ca "Acceptând că...", "Deoarece...", "Dat fiind că....", etc. Este necesar să se obțină acordul părții "adverse" asupra premise­lor argumentării înainte de a trece la aceasta.

Implicații

Odată ce premisele au fost acceptate, se poate trece la argumentare printr-un proces din aproape în aproape numit implicație sau deducție.

În implicație, se începe cu una sau mai multe propoziții acceptate; apoi acestea se folosesc pentru a deduce o nouă propoziție. Dacă implicația este validă, acea propoziție ar trebui să fie și ea acceptată. Noua propoziție se poate folosi în continuare ca bază pentru o altă implicație.

Astfel, la început, se pot face deducții doar din premisele inițiale ale argumen­tării. Dar, pe măsură ce argumentarea înaintează, numnărul afirmațiilor disponi­bile pentru deducții crește.

Pașii deductivi se identifică adesea prin expresii ca "deci..." sau "aceasta implică..."

Concluzie

Concluzia este rezultatul ultimei deducții. Este o concluzie doar în contextul argumentării respective; în altă argumentare ar putea fi o premisă.

Concluzia se spune că este afirmată pe baza premiselor și a implicațiilor lor. Acesta este un punct sensibil care cere detaliere.

Se poate construi o argumentare validă din premise adevărate și să se ajungă la o concluzie adevărată. Se poate construi de asemenea o argumen­tare validă din premise false și să se ajungă la o concluzie falsă.

Partea complicată este că se poate porni de la premise false, să se treacă prin implicații valide și să se ajungă la o concluzie adevărată. Ca în exemplul:

Premisă: Toți peștii trăiesc în ocean

Premisă: Balenele sunt pești

Concluzie: Deci balenele trăiesc în ocean

Există totuși un lucru care nu se poate face: să se pornească de la premise adevărate, să se treacă prin implicații deductive valide și să se ajungă la o concluzie falsă.

Putem pune aceste rezultate într-un "tabel de adevăr":

  Premisă Implicație Concluzie
1 falsă adevărată falsă
2 falsă adevărată adevărată
3 adevărată falsă falsă
4 adevărată adevărată adevărată

Dacă premisele sunt false și implicațiile valide, concluzia poate fi falsă sau adevărată (liniile 1 și 2)

Dacă premisele sunt adevărate și implicațiile false, concluzia trebuie să fie falsă (linia 3)

Dacă premisele sunt adevărate și implicațiile valide, concluzia trebuie să fie adevărată (linia 4)

Astfel faptul că o argumentare este validă nu înseamnă în mod necesar că concluzia ei este bună – putea să fi pornit de la premise false.

Dacă o argumentare este validă și în plus a pornit de la premise adevărate, atunci este numită o argumentare solidă. O argumentare solidă trebuie să ajungă la o concluzie adevărată.

Examplu de argumentare

Aici este un exemplu de argumentare care este validă, și care ar putea să fie sau să nu fie solidă:

(1) Premisă: Orice eveniment are o cauză

(2) Premisă: Universul are un început

(3) Premisă: Toate începuturile implică un eveniment

(4) Implicație: Aceasta implică că începutul universului a implicat un eveniment

(5) Implicație: Deci începutul universului a avut o cauză

(6) Concluzie: Universul a avut o cauză

Propoziția de la linia 4 este o implicație a liniilor 2 și 3. Linia 1 este folosită apoi, împreună cu propoziția dedusă în linia 4, pentru a implica o nouă propoziție în linia 5. Resultatul implicației din linia 5 este reafirmat apoi în formă simplificată ca și concluzie.

Uneori argumentările nu urmează tiparul descris mai sus. De exemplu, concluziile se pot afirma mai întâi și apoi să fie justificate. Este valid, dar se poate crea confuzie.

Ca să complice și mai mult lucrurile, unele afirmații arată ca niște argumen­tări, dar nu sunt. Exemplu: "Dacă Biblia este exactă, Isus trebuie să fi fost fie dement, fie un mincinos malițios, fie Fiul lui Dumnezeu". Aceasta nu este o argu­mentare; este o afirmație condițională care nu indică nici măcar premisele necesare pentru susținerea concluziei ei.

O argumentare, de asemenea, nu este același lucru cu o explicare. Încercând să argumenteze că Albert Einstein credea în Dumnezeu, cineva a ar putea spune: "Einstein a făcut renumita lui afirmație: 'Dumnezeu n-a dat cu zarul', din cauza credinței lui în Dumnezeu". Aceasta ar putea arăta ca un argument relevant, dar nu este; este o explicare a afirmației lui Einstein. Pentru a verifica că așa stau lucrurile să menționăm că o afirmație de forma "X din cauza lui Y" poate fi schimbată în afirmația echivalentă "Y deci X." Făcând astfel, obținem: "Einstein credea în Dumnezeu, deci el a făcut afirmația lui renumită 'Dumnezeu n-a dat cu zarul'. Acum este clar că afirmația care arăta ca un argument, presupune ca premisă chiar rezultatul pe care încearcă să-l dovedească, ca să explice cuvintele lui Einstein. În realitate, Einstein n-a crezut într-un Dumnezeu personal preocupat de problemele oamenilor.

Limitele argumentării

Am văzut în ce constă structura unei argumentări deductive solide, de la premise la concluzii. Trebuie adăugat că concluzia unei argumentări logice valide este numai atât de adevărată pe cât sunt premisele de la care pleacă. Logica în sine nu rezolvă problema verificării aserțiunilor de bază pe care se sprijină argumentele; pentru aceasta este nevoie de un alt instrument și acesta este verificarea științifică.

Sofismele

Există un număr de capcane care trebuie evitate în construirea unei argumentări deductive. Acestea sunt cunoscute ca sofisme. Un sofism este un "defect" logic care face ca o argumentare să fie slabă sau invalidă. Se poate critica mai mult decât validitatea unei argumentări. Argumentările sunt prezentate aproape întotdeauna cu un scop precis în minte – astfel că intenția argumentării ar putea fi și ea demnă de criticat.