Argumentarea corectă


– de la premise la concluzie –

 

Există o mulțime de dezbateri pe internet. Din nefericire, multe dintre acestea sunt de foarte slabă calitate. Scopul acestui document este să explice elementele de bază ale argumentării logice și astfel să contribuie la ridicarea calității generale a dezba­terilor.

Dicționarele definesc logica drept „știința raționării juste”. Logica ne permite să analizăm argu­mentele sau părțile raționării și să aflăm dacă sunt corecte sau nu. Nu trebuie să stăpânim știința logicii pentru a argumenta. Dar dacă cunoaștem câte ceva despre ea, ne va fi mai ușor să recu­noaștem argu­mentele invalide.

Există mai multe tipuri de logică, având fiecare reguli proprii, avantaje și dezavantaje specifice. Aici vom discuta despre logica simplă (booleană), din cauza locului general pe care îl ocupă și a ușurinței cu care poate fi înțeleasă. Când spunem că ceva este „logic”, înțelegem de obicei acest tip de logică simplă.

 

Ce nu este logica

Este util să menționăm mai întâi două lucruri care nu sunt logica.

În primul rând, raționarea logică nu este o lege absolută care guvernează universul. De multe ori în trecut oamenii au concluzionat că dacă ceva este imposibil din punct de vedere logic, având în vedere știința zilei, trebuie să fie imposibil, punct. S-a crezut de exemplu că geometria euclidiană este o lege universală. Era aparent o inferență logică. Astăzi știm că regulile geometriei euclidiene nu sunt uni­ver­sal valabile.

În al doilea rând, logica nu este un set de reguli care guvernează comporta­mentul uman. Oamenii pot avea scopuri aflate în conflict logic. De exemplu:

Premisă majoră: X vrea să vorbească cu șeful.

Premisă minoră: Șeful este Y.

Concluzie: Deci X vrea să vorbească cu Y.

Nu tocmai! X vrea probabil să-l evite pe Y datorită unui conflict personal, ceea ce înseamnă că raționa­mentul nu este aplicabil în viață.

 

Argumentări

Argumentarea este o serie înlănțuită de afirmații și implicații care duc la stabilirea unei afirmații finale sau concluzive.

Există multe tipuri de argumen­tări, dar aici vom discuta despre argumentarea deductivă, numită în logică silogism. Argumen­tările deductive sunt consi­derate a fi cele mai exacte. Ele asigură dovezi conclu­dente și sunt valide sau invalide.

Argumentările deductive (silogismele) conțin formal trei părți distincte: premise, implicații și concluzie. Înainte de a le discuta, să trecem în revistă „cărămizile” din care este construit un silogism: propozi­țiile.

 

Propoziții

O propoziție este o afirmație care poate fi adevărată sau falsă. În logică propoziția este înțelesul afirmației, nu cuvintele care o compun.

De exemplu, „există două numere prime mai mari ca cinci” este o propoziție, falsă în acest caz. „Două numere prime mai mari ca cinci există”, este o altă propoziție, adevărată, deși construită cu aceleași cuvinte. Este foarte ușor să se schimbe înțelesul unei afirmații prin schim­barea ordinii cuvintelor.

 

Premise

O argumentare deductivă cere întot­deauna un număr de afirmații inițiale, acceptate ca adevărate. Ele sunt numite premise și sunt enunțuri de la care se pleacă. Premisele sunt premise doar în contextul unei argumentări anume; în altele pot fi concluzii.

Nedeclararea premiselor la început este privită cu suspiciune și reduce probabi­litatea de acceptare a concluziei. De obicei premisele sunt introduse prin expresii ca „deoarece, dat fiind că, cunoscând faptul". Este necesar să se obțină acordul părților asupra premise­lor, înainte de a se trece la argu­mentare.

 

Implicații

Argumentarea constă dintr-un număr de implicații sau deducții. Premisele sau propo­zițiile acceptate se folosesc pentru a se deduce din ele o nouă propoziție. Dacă implicația este validă, acea propoziție trebuie să fie și ea validă. Noua propoziție va putea fi folosită ca bază sau premisă pentru o altă implicație.

 

Concluzie

Concluzia este rezultatul ultimei deducții și poate fi folosită ca premisă într-o altă argu­men­tare.

Concluzia este inferată sau afirmată pe baza premiselor și a impli­cațiilor lor. Se poate construi o argu­mentare validă din premise adevărate și să se ajungă la o concluzie adevărată. Aceeași argumen­tare validă poate duce însă la o concluzie falsă, dacă premisele sunt false. Mai mult, se poate pleca de la premise false, să se facă implicații valide și să se ajungă la o concluzie adevărată, ca în exemplul:

Premisă majoră: Toți peștii trăiesc în ocean (fals)

Premisă minoră: Balenele sunt pești (fals)

Concluzie: Deci balenele trăiesc în ocean (adevărat)

Există totuși un lucru care nu se poate face: să se pornească de la premise adevărate, să se facă implicații deductive valide și să se ajungă la o concluzie falsă.

Putem pune aceste rezultate într-un tabel de adevăr:

  Premisă Implicație Concluzie
1 falsă adevărată falsă
2 falsă adevărată adevărată
3 adevărată falsă falsă
4 adevărată adevărată adevărată

Dacă premisele sunt false și implicațiile valide, concluzia poate fi falsă sau adevărată (1 și 2). Dacă premisele sunt adevărate și implica­țiile false, concluzia trebuie să fie falsă (3). Dacă premisele sunt adevărate și impli­ca­țiile valide, concluzia trebuie să fie adevărată (4)

Astfel, faptul că o argumentare este validă nu este suficient pentru ca rezultatul ei să fie corect – poate să fi pornit de la premise false. Dacă premisele au fost adevărate, atunci este o argu­mentare solidă, care duce întot­deauna la o concluzie adevărată.

 

Un exemplu de argumentare

Aici este un exemplu de argumentare care este validă, dar care ar putea să fie sau să nu fie solidă, în funcție de premise:

1. Premisă: Universul are un început

2. Premisă: Toate începuturile implică un eveniment

3. Implicație: Începutul univer­sului a implicat un eveni­ment

4. Premisă: Orice eveniment are o cauză

5. Implicație: Deci începutul univer­sului a avut o cauză

6. Concluzie: Universul a avut o cauză

(3) este o implicație din (1) și (2). (5) este o implicație din (3) și (4). Resultatul (5) este reafirmat în formă simplificată ca și concluzie (6).

Uneori argumentările nu urmează tiparul descris mai sus. De exemplu, concluziile se pot afirma la început și apoi să fie justi­ficate. Este valid, dar se poate crea confuzie.

Ca să fie și mai complicat, unele afirmații arată ca niște argumen­tări, dar nu sunt. Ca în exemplul: „Dacă Biblia este exactă, Isus trebuie să fie ori un dement, ori un mincinos ori Fiul lui Dumnezeu". Aceasta nu este o argu­mentare, ci o afirmație condi­țională, care nu indică premisele necesare pentru susținerea concluziei ei.

La fel, o argumentare nu este același lucru cu o explicare. Pentru a încerca să argu­men­teze că Albert Einstein credea în Dumnezeu, cineva ar putea spune că el a făcut renumita lui afirmație, „Dumnezeu n-a dat cu zarul”, din cauză că credea în Dumnezeu. Afirmația ar putea arăta ca o argu­mentare, dar nu este; este o explicare a cuvintelor lui Einstein. Pentru a evidenția că așa stau lucrurile să amintim că o afirmație de forma „X din cauza lui Y” poate fi trans­formată în afirmația echivalentă „Y deci X”. Făcând astfel obținem: „Einstein credea în Dumnezeu, deci el a făcut afirmația lui renumită «Dumnezeu n-a dat cu zarul»”. Acum este evident că afirmația care arăta ca o argu­mentare, presupune ca premisă chiar concluzia pe care încearcă s-o demon­streze. În realitate, Einstein n-a crezut într-un Dumnezeu personal, preocupat de problemele oamenilor.

 

Limitele argumentării

Am văzut care este structura unei argumentări deductive, de la premise la concluzii. Să reținem că rezultatul unei argu­mentări valide este numai atât de ade­vărat, pe cât sunt premisele de la care se pleacă. Logica în sine nu rezolvă problema evaluării aserțiu­nilor de bază pe care se sprijină argumen­tarea; pentru aceasta este nevoie de un alt instrument și acesta este verifi­carea știin­țifică.

 

Sofismele

Există un număr de capcane care trebuie evitate în construcția unui silogism sau argu­mentare deductivă. Acestea sunt cunoscute ca sofisme. Un sofism este o eroare logică care face ca argumen­tarea să fie slabă sau invalidă. Dincolo de validi­tatea unei argu­mentări, trebuie urmărită și intenția acesteia. Argumen­tările sunt prezentate aproape întot­deauna cu un scop precis în minte, astfel că și acest fapt trebuie evaluat.