Babilonul cel Mare


"Pe frunte purta scris un nume, o taină: Babilonul cel mare" - Apoc. 17:5

 

 

 

CAPITOLUL 1

Cine este prostituata cea mare?

„Vino să-ți arăt judecata prostituatei celei mari, care șade pe ape multe... Și femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpânire peste împărații pământului. ” 17:15, 18

 

Identitatea orașului asemănat cu o prostituată, din Apocalipsa, capitolele 17, 18, a fost și continuă să fie un subiect de interes, intens dezbătut de bibliști. Părerile sunt împărțite. Roma antică sau Ierusalimul secolului întâi, papalitatea sau creștinătatea, religia globală sau vechiul Babilon reconstruit în Iraq, SUA sau EU, etc. Sunt numai câteva dintre variantele avansate. Ceea ce au însă în comun toate aceste propuneri este aria de cuprindere parțială. În fiecare din aceste interpretări Babilonul este numai "o parte" din sistemul complex al lumii. Astfel se ridică prima întrebare: Este Babilonul o parte din întreg sau poate chiar întregul, o parte a lumii sau chiar lumea?

 

Babilonul și lumea

Modul în care este descris Babilonul este semnificativ. O prostituată "mare" care are relații și influență extinse. "Apele pe care le-ai văzut, pe care stă prostituata, sunt popoare, mulțimi, neamuri și limbi" (Apoc. 17:15). "Cetatea cea mare", metropola, șade pe ape multe ca o "capitală" a lumii. Ceva de genul "toate drumurile duc la Roma". Prin atracția ei, ca și prin diplomația contactelor și compromisurilor, ea are stăpânire peste națiuni și peste regii lor.

O analogie semnificativă:

Poporul lui Dumnezeu:

  (1) trebuie să iasă din Babilon, și

  (2) trebuie să nu fie o parte a lumii

• Voi nu sunteți din lume, astfel lumea vă urăște
• Îndrăzniți, eu am biruit lumea
• Nu iubiți lumea nici lucrurile din lume
• Prietenia cu lumea este vrăjmășie cu Dumnezeu
• Ei, de care lumea nu era vrednică
• Prin credință Noe... a condamnat lumea
• Religia curată este... să fii nepătat de lume
• Stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară
• Împărăția lumii a ajuns a Domnului nostru

O putere politică? O religie? Oricât de mari și de longevive au fost sau sunt unele imperii politice, puteri economice sau instituţii religioase, niciodată nu au atins o cuprindere globală în felul în care este descris Babilonul cel Mare.

Prostituata din Apocalipsa "a adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării ei" (14:8). "Pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei desfrâului ei și împărații pământului au comis adulter cu ea și negustorii pământului s-au îmbogățit prin risipa desfătării ei" (18:3).

Apoi, nici o națiune, organizație sau grup nu poate atesta că este în existență de la Abel, primul martir al cărui sânge nevinovat a fost vărsat în Babilon (Apoc. 18:24; comp. Mat. 23:35). În aceste condiții este evident că prostituata cea mare nu reprezintă doar o parte a lumii, ci mai degrabă lumea însăși ca un mare sistem integrator. Un sistem coordonat de interese și tendințe în opoziție cu Dumnezeu și poporul lui. Creștinii au trăit odinioară "după mersul lumii acesteia", adică după orientarea ei ideologică (Efes. 2:2).

Care este acest 'mers' și în ce sens este coordonat? Aleșii lumii - politicieni, comercianți și ecleziastici - sunt susținuți de prostituată ca amanți ai ei, iar aceștia, la rândul lor, se întrec să-i intre în grații și să-i satisfacă capriciile malefice. Printre aceste capricii a fost mereu eliminarea glasurilor condamna­toare ale profeților și ale celor ce au trăit în disonanță cu majoritatea - din cauza ascultării de Dumnezeu.

Prostituata a ajuns să fie beată de sângele sfinților și al martorilor lui Isus spre care a dirijat coarnele domnitoare ale puterii politice pe care stă (Apoc. 17:3, 6). Caracterul babilonic al lumii se vede din tratamentul răuvoitor generali­zat - extins la toate popoarele - la care sunt supuși cei doi martori-profeți în "cetatea cea mare". După ce fiara care se ridică din Adânc face război cu ei și-i omoară (la instigarea prostituatei), corpurile lor sunt lăsate în piața metro­polei spre a fi expuse oprobiului public:

"Și oameni din orice popor, din orice seminție, de orice limbă și din orice neam... nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt. Și cei care locuiesc pe pământ se vor bucura și vor fi plini de veselie; și își vor trimite daruri unii altora, pentru că acești doi proroci chinuiseră pe cei care locuiesc pe pământ" (Apoc. 11:9, 10).

Profeții morți sau care tac sunt singura condiție de existență a profeților care îi satisface pe locuitorii Babilonului și aceștia vor să prelungească această stare de fapt care îi încântă. Babilonul (lit. confuzie) este neunitar în multe lucruri, dar în dușmănia față de poporul lui Dumnezeu există armonie, așa de parcă din culise s-ar exercita o coordo­nare ocultă.

Acum avem toate elementele pentru a da o definiție cuprinzătoare Babilonului. Cetatea prostituată este orașul planetar sau sistemul organizat al celor ce "locuiesc pe pământ" în ce privește interesele. Departe de Dumnezeu și de poporul său care, figurativ, "își au locuința în cer" (Apoc. 13:6; comp. v. 8 și Efes. 2:2, 6). Locuitorii Babilonului 'se gândesc la lucrurile de pe pământ' (compară Coloseni 3:2) și fac tot ce depinde de ei pentru a nu fi deranjați de venirea din cer a împărăției lui Dumne­zeu.

Aria extinsă de cuprindere a termenilor folosiți în legătură cu Babilonul (Vezi De ce Babilonul cel mare?) confirmă o dată în plus că "cetatea cea mare" prostituata, nu reprezintă un segment izolat al lumii, în sensul unui grup caracteristic de oameni sau interese, ci sistemul lumesc în ansamblu, în opoziție cu poporul lui Dumnezeu așa cum a fost definit mai sus.

 

Relațiile regilor cu prostituata

Deși cetatea cea mare este "căsăto­rită" cu fiara pe care stă, regii pământului întrețin relații imorale cu ea. Biblia vorbește despre prostituție și adulter și în alt sens decât literal:

Suflete adultere, nu știți că prietenia lumii este vrăjmășie cu Dumnezeu? Așa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș cu Dumnezeu (Iac. 4:4).

Vechea cetate Ninive a fost descrisă ca prostituată din cauza lăcomiei și violenței folosite pentru satisfacerea ei:

Vai de cetatea sângelui, plină de minciună, de violență și care nu încetează să se dedea la pradă! Din cauza mulțimii desfrâurilor prostitu­atei atrăgătoare, stăpână a vrăjito­riilor, care vindea popoare prin desfrâ-nările ei și familii prin vrăjitoriile ei" (Naum 3:1, 4).

Tirul a fost asemănat cu o prostituată datorită contactelor economice extinse care-i aduceau prosperitate:

DOMNUL va cerceta Tirul și el se va întoarce iarăși la câștigul lui; se va prostitua cu toate împărățiile lumii de pe fața pământului" (Is. 23:17).

Câștig, prosperitate, atracție! Regii și națiunile sunt fermecați de strălucirea și luxul prostituatei. Toți caută să-i intre în grații chiar dacă mai târziu i-ar putea costa scump. Este ca și când ar fi îmbătați cu vin la masa ei și nu mai știu ce fac.

Prostituata și fiara

"Capetele" Babilonului se succed la conducerea lumii, fiara-rege dispare un timp în adânc și apoi revine, dar "cetatea cea mare" este prezentă mereu! Prostituata se imaginează o regină eternă (Is. 47:7; Apoc. 18:7). Fiara și prostituata care stă pe ea sunt un simbol dual al Babilonului repre­zentând colaborarea reciproc avantajoasă dintre un rege și cetățenii lui care-l susțin.

Băutura amețitoare a îmbogățirii rapide, a puterii și concu­renței ostenta­tive îi afectează pe toți cei ce "locuiesc pe pământ" și care privesc cu admirație spre ea. Lumea axată pe mater­ialism este o cetate tentantă la fel cum țările bogate sunt un miraj pentru locuitorii lumii a treia.

Lumea este lumească. Biblia demas­că caracterul ei profund nespiritual, opus lui Dumnezeu, când spune: "Tot ce este în lume, pofta cărnii, pofta ochilor și mândria vieții, nu este de la Tatăl, ci din lume". "Nu iubiți lumea nici lucrurile din lume" (1 Ioan 2:15, 16). Isus a spus într-o ilustrație că oamenii nu au timp și urechi pentru mesajul regatului pentru că sunt acaparați de "grijile veacului, înșelăciu­nea bogățiilor și poftele altor lucruri" (Mar. 4:19).


"Ieșiți din mijlocul ei, poporul meu!"

Ecumenismul lumii (nu doar în sens religios) este o caracteristică a Babilonului încă de la originea lui! Fondatorii au zis: "Să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe fața întregului pământ" (Gen. 11:4). Poporul lui Dumnezeu trebuie să se păstreze 'împrăștiat', adică separat de lume și de ideologia ei dacă nu vrea să fie asimilat sau "înghițit" (comp. Ier. 51:34, 44). "Balaurul" este un simbol intuitiv foarte plastic al unui conglomerat cu multe capete gânditoare și dorind totuși să facă un singur lucru: să înghită poporul lui Dumnezeu și prin el regalitatea divină pe pământ! (Apoc. 12:3, 4). Apostolul Pavel i-a sfătuit pe corinteni să elimine din practica lor colaborarea spirituală cu cei necredin­cioși, care erau închinători la idoli, și a citat cuvintele profetice din Isaia 52:11 care priveau în principal ieșirea din Babilonul antic atunci când acesta avea să cadă în mâinile lui Cirus:

"De aceea: 'Ieșiți din mijlocul lor și despărțiți-vă de ei', zice DOMNUL; 'nu vă atingeți de ce este necurat și vă voi primi'" (2 Cor. 6:17).

Apostolul aplică cuvintele la o ieșire pe care el o considera în curs în timpul lui, dar care trebuia dusă până la capăt și păstrată. Conform profeției Vechiului Testament ieșirea din Babilon este un exod semnalat și organizat. El are loc la sfârșitul unei perioade de captivitate și necaz, "în zilele din urmă". După o supremație de trei timpuri și jumătate, cetatea cea mare cade ca și autoritate și poporul lui Dumnezeu o poate părăsi pentru a se salva din distrugerea ei ulterioară.

La moartea lui Isus, prin care el a biruit lumea(1), a avut loc o asemenea cădere spirituală a Babilonului urmată de un timp de eliberare semnalat de apostoli începând de la pentecostă (comp. Fap. 2:17, 40).

Faptul că la un timp relativ mare după pentecostă, care a fost asociat de primii creștini cu "zilele din urmă" și implicit cu 'ieșirea din Babilon', profeția Apocalipsei anunță ca un fapt viitor căderea Babilonului și ieșirea din el, înseamnă că există o perspectivă sau o scară încă mai mare la care trebuie să se desfășoare lucrurile.

A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare... Ieșiți din mijlocui ei, poporul meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu primiți din pedepsele ei! (Apoc. 14:8; 18:2, 4; comp. Ier. 51:45)

Așa ca în antichitate însă, numai o parte dintre membrii declarați ai acestui popor vor părăsi Babilonul căzut (fapt confirmat și în secolul întâi de iudeii împotrivitori), ceea ce va avea ca rezultat o separare purificatoare (Vezi O împărțire în trei a Babilonului?). Creștinii sunt îndemnați să rămână lucizi și în gardă cu privire la "mersul lumii acesteia", ceea ce este posibil dacă evită cu consecvență "vinul" ideologic amețitor care îmbată toate națiunile și pe regii lor și-i face predispuși la compromis față de solici­tările nelegiuite ale prostituatei.

_________________

1 În unele exprimări Isus a folosit termenul "lume" cu aplicare restrânsă la națiunea israelită la care a fost trimis (Ioan 12:46-48; comp. Mat. 5:24).

 

CUPRINS

CAPITOLUL 2

666 - Numărul fiarei

„Aici este înțelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei,

căci este un număr de om. Și numărul ei este: șase sute șaizeci și șase”

 

Suntem obișnuiți să identificăm diferitele instituții, organizații, partide, corpuri de armată, etc., după siglele lor, după abrevieri, numere de ordine sau chiar după coduri. Unele dintre acestea sunt înscrise pe firme, mașini de serviciu, uniforme, legitimații sau aparțin unui limbaj secret. Oricine folosește aceste însemne este identificat ca aparținând formației respective ori activând în serviciul ei. Biblia ne provoacă să deducem caracterul fiarei (și implicit situația celor care vor accepta semnul) din "numărul" ei - 666 (numit și numărul numelui).

 

Un număr "de om"

Nu trebuie să ne simțim descurajați pentru că aici este menționată în mod special înțelepciunea. Cuvintele citate mai sus ne îndeamnă într-adevăr să ne punem la încercare priceperea [lit. mintea] calculând numărul fiarei. Acest lucru este posibil pentru că numărul 666 este "un număr de om". Adică un număr folosit în sfera umană și astfel accesibil (comp. Mat 16:23). În nici un caz 666 nu este numărul unui om, adică a unui om anume. Aceeași construcție lexicală o găsim în 1:13; 9:7; 11:13 și 21:17 ("fiu al omului, fețe de oameni", "nume de oameni", "măsură de om") cu sensul de omenesc. Omenesc în acest caz nu înseamnă păcătos, imperfect, ci doar atât: omenesc, în contrast cu ceva necunoscut, inaccesibil, așa cum este sfera îngerilor (comp. 1 Cor. 13:1).

Unii sugerează că ideea de imperfect este ascunsă în numărul 666. 6 este mai mic ca 7, iar 7 reprezintă în limbajul biblic comple­titudinea, perfecțiunea. Fără îndoială numărul 6 este folosit în unele pasaje cu această conotație. S-ar putea spune că fiara este un lucru imperfect, fiind o creație omenească bazată pe natura umană imperfectă. Dar nu se explică de ce și alte forme de autoritate ale lumii imperfecte și chiar fiecare om în parte nu este asociat cu numărul 666. Și nici de ce fiara are și numărul 7 (de exemplu șapte capete).

În Scriptură 6 poate fi derivat la fel de bine din 2x3, 12/2, 24/4, 144/24, etc, care conțin numere cu o simbolistică "pozitivă". De exemplu, templul avea 60 de coți (6x10), candelabrul avea 6 brațe (2x3), tronul lui Solomon avea 6 trepte pentru 12 lei de o parte și de alta (1 Reg. 10:19), au existat 6 cetăți de refugiu (2x3), 6 nume de seminții pe fiecare din cele două pietre de onix purtate de marele preot (Ex. 28:9), serafimii aveau 6 aripi (Is. 6:2; vezi și Apoc. 4:8), trestia de măsurat avea 6 coți (Ezec. 40:5; vezi și 46:4, 6) și lista ar putea continua. Concluzia este că dacă numărul 666 are o semnificație bazată pe cifrele lui, atunci aceasta trebuie căutată într-o altă proprietate mai puțin echivocă a lui .

 

Ce înseamnă 'a socoti' numărul?

Același cuvânt grecesc (psephizo) este folosit în Luca 14:28 cu sensul de a calcula prețul de cost sau cheltuiala. "Căci, cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-și facă socoteala cheltuielilor [lit. să-și socotească cheltuiala], ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârșească". 'Cheltuiala' ar fi putut include prețul materialelor, al transportului și al manoperei. 'A socoti cheltuiala' înseamnă astfel a stabili cheltuielile individuale și a face suma.

În Faptele 19:19 apare cuvântul înrudit sympsephizo cu sensul de 'socotire împreună', însumare. "Și mulți dintre cei care făcuseră vrăjitorii și-au adus cărțile și le-au ars înaintea tuturor; prețul lor s-a socotit la cincizeci de mii de arginți". Și în acest caz valoarea totală a fost obținută prin însumarea prețului individual al fiecărei cărți.

În Faptele 1:26 un alt cuvânt înrudit - synkatapsephizo - este folosit în acest sens cumulativ (12=11+1): "Au tras la sorți și sorțul a căzut pe Matia, care a fost numărat împreună cu cei unspre­zece apostoli". Acest din urmă exemplu arată că 666 poate fi "socotit" și ca o parte a unui număr mai mare, așa cum 1 este parte a lui 12 alături de 11.

A 'socoti' numărul fiarei înseamnă deci a totaliza părțile componente, a distinge sau delimita aceste părți în raport cu totalul. Totalul fiind 666 sau un număr mai mare din care 666 este o parte. În primul caz, un mod de descom­punere "naturală" a numărului 666 este cea în raport cu sistemul zecimal: 600+60+6. Priceperea necesară în a 'socoti' numărul fiarei ține, așa cum se va vedea, mai mult de cunoștințele biblice decât de cele de matematică. Părțile care adunate dau 666 trebuie să fie relevante în contextul biblic și să poarte conotații potrivite cu caracterul și scopul fiarei al cărei semn sau însemn este numărul 666.

 

(I) Numărul înregimentării (666 = 600 + 60 + 6)

Numerele 60 și 6 amintesc de dimen­siunile statuii ridicate de împăratul Babilonului în câmpia Dura. Scopul venerării acelui idol bine proporționat era înregi­mentarea tuturor supușilor imperiului babilonean într-o formație ordonată în jurul lui Nebucadnețar.

"Toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile s-au aruncat cu fața la pământ și s-au închinat statuii de aur pe care o înălțase împăratul Nebucadnețar" (Dan. 3:7).

Această unitate presupunea confor­marea ideologică, în primul rând politică și religioasă. Vom vedea din exemplele care urmează că 600, 60 și 6 sunt numere ale organizării, îndeosebi a celei militare, și că ele transmit ideea de înregimentare pentru a urma un lider sau o cauză. "Și tot pământul era în admirație după fiară" (Apoc. 13:3).

600 de mii "oștile Domnului" (Ex. 12:37,  41)

600 care de război (Ex. 14:7)

600 filisteni uciși în luptă cu Șamgar (Jud. 3:31)

600 de daniți înarmați (Jud. 18:11)

600 beniamiți supraviețuitori (Jud. 20:47)

600 bărbați în armata lui Saul (1 Sam. 13:15)

600 sicli sabia lui Goliat (1 Sam. 17:7)

600 oamenii lui David (1Sam. 23:13)

600 viteji rămân cu David (2 Sam. 15:18)

600 sicli plătiți pentru fiecare scut (1 Reg. 10:16)

600 sicli un car adus din Egipt (1 Reg. 10:29)

60 cetăți cucerite de la regele Og (Num. 3:4)

60 mii de călăreți și 1200 care (2 Cron. 12:3)

60 viteji cu Solomon (Cânt. 3:7; 6:8)

60 captivi uciși (Ier. 52:25)

6 mii soldați în legiunea romană (comp. Luc. 8:30)

6 mii călăreți filisteni (1 Sam. 13:5)

6 bărbați cu unelte de nimicire (Ezec. 9:2)

 

(II) Numărul majorității (666 = 1000 - 666: 2)

Imperiile totalitare cer întotdeauna confor­marea supușilor - a tuturor supușilor. Disidenții sunt persecutați sau eliminați (comp. Dan. 3). Deși majoritatea se conformează, există întotdeauna o minoritate care face opoziție. 666 este numărul majorității! Într-adevăr, față de cel mai apropiat număr "rotund" (1000), reprezentând întregul, totalitatea, 666 reprezintă două treimi. Cine acceptă semnul fiarei intră în majoritatea legală, bine văzută, "normală", care 'poate cumpăra și vinde' (comp. Luc. 6:22, 26). Totuși, vor exista un număr de oameni, chiar dacă în minoritate, care nu se vor conforma și nu vor primi semnul (comp. Zah. 13:8).

Numărul 1000 este folosit în comparații (Ecl. 6:6; 7:28; Ps. 84:10). În Apocalipsa cele mai multe numere mari sunt multipli de 1000 (1000, 7000, 12.000, 144.000, 200.000.000). Față de acestea, 666 apare ca "fracționar". 666 este 2/3 din 1000. Aproximarea a două treimi din întreg prin 666 în loc de 667 (care este mai exact) ține probabil de simetria cu 333. Isus a vorbit tot așa despre bobul care rodește 30, 60 (nu 70) și 100 ca să reprezinte 1/3, 2/3 și 3/3.

 

O formație ordonată

Așa cum am văzut, folosirea numerelor 6, 60 și 600 în dome­niul militar nu este incidentală. Numărul 666 are însă o proprie­tate algebrică care transmite intrinsec ideea de înregimentare. 666 este un număr triunghiular! Cu un număr triunghiular de obiecte se poate aranja o formație compactă (Vezi figura alăturată). 6, 66 și 666 sunt numere triunghiulare! Cel mai mare număr triunghiular cu aceeași cifră repetată - și ea tot triunghiulară! - este însă 666. Pentru că numerele triunghiu­lare se obțin prin însumarea numerelor naturale, regula stabilită mai sus de 'socotire a numărului' este respectată. În acest caz, forma regulată a triunghiului echilateral amintește de ordinea, disci­plina și conformarea militară.

Este încă o dată evident că numărul 666 imprimat ca semn reprezintă înregimentarea, alinierea la majoritate. Cine are numărul aparține imperiului fiarei ca sclav, chiar dacă din punct de vedere social respectivul ar putea fi "liber" (Apoc. 13:10, 16). Loialitatea și conformarea la care se obligă sunt perfecte, absolute, ceea ce înseamnă adorație divină față de fiară!

În mod interesant 666 este al 36-lea număr triunghiular (1+2+3+...36=666), iar 36 (format din 6x6) este tot un număr triunghiular! (Vezi Un număr fascinant). Numărul 666 are și alte proprietăți pur matematice interesante. De asemenea nu e lipsit de însemnătate faptul că sistemul de numerație babilonean era sexagesimal (bazat pe 60) și astfel numerele 6, 60 și 600 sunt pur și simplu numere "babilonice" de bază. (Vezi Numărarea în Babilon).

În antichitate proprietarii își marcau sclavii cu un semn, uneori înfierat. La fel făceau împărații romani cu soldații. Semnul era același pentru toți pentru că nu era important cine era fiecare, ci cui îi aparținea. Lucrurile stau la fel cu semnul fiarei. Din punctul ei de vedere, oricine îi acceptă semnul a fost 'uniformizat' în masa generală de supuși, fără să se mai distingă individual, și încetează să mai fie un 'nume' (comp. Apoc. 11:13). Am putea spune că dacă cineva reușește să-și păstreze numele (ceea ce în acest caz înseamnă individua­litate, libertate a conștiinței), 'a biruit' numărul numelui fiarei (Apoc.15:2).

Discuția despre semn nu ar fi completă dacă nu ne-am referi și la "numele" fiarei ca semn.

 

 

CUPRINS

CAPITOLUL 3

Care este numele fiarei?

„Așa încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei” - 13:17.

 

Un număr, dar și un nume

După cum se poate vedea din citatul scriptural de mai sus, semnul poate fi oricare dintre cele două lucruri: „numele” fiarei sau „numărul” acestui nume.

Biblia se referă de cinci ori la „primirea– semnului, dintre care de trei ori în mod specific „pe mâna dreaptă sau pe frunte” (13:16; 14:9; 14:11; 19:20; 20:4). Dar nu este menționată primirea numelui fiarei sau a numărului numelui. Aceasta din cauză că semnul este numele fiarei sau numărul numelui ei. În 14:11 apare sintagma „semnul numelui ei”, cu sensul ’semnul care este numele’. Prin analogie în 15:2 putem vorbi despre ’[semnul] care este numărul’:

14: 9   fiara – icoana – semnul

14:11  fiara – icoana – semnul numelui

15: 2   fiara – icoana – [semnul] numă­rului

„Numele” fiarei nu este deci același cu „numărul numelui” ei. În ultima expresie găsim atât numărul cât și numele. Numărul este un al doilea nume constituit din cifre al fiarei. De altfel sintagma „numărul numelui” are sensul de ’numărul care este numele’. Din punct de vedere sintactic, conjuncția folosită în expresia „numele fiarei sau numărul numelui” poate avea valoare adversativă (termenii asociați se exclud reciproc) sau explicativă (același lucru exprimat în mod diferit). Aici „sau” pare să fie folosit adversativ de trei ori la rând: „pe mâna dreaptă sau pe frunte”, „cumpăra sau vinde”, „numele fiarei sau numărul numelui ei” - v. 16, 17).

Fiara are deci atât un nume cât și un număr al numelui. Conform versetului 18, „numărul numelui” este numit „numărul fiarei”. Am văzut că atât "numele" fiarei cât și "numărul" fiarei pot sluji ca semn. Cel de-al doilea, numărul fiarei, este indicat direct: „Și numărul ei este 666”. Se ridică întrebarea, care este numele fiarei, care poate de asemenea sluji ca semn? Acest lucru este descoperit în alt capitol.

 

Numele fiarei

După ce ni se spune că fiara are un nume, ne așteptăm să găsim o cale de a afla sau descifra care este acest nume. Lucrurile stau chiar așa, dar locul unde găsim numele este capitolul 17. Acolo se spune în versetul 5:

„Pe frunte [prostituata] purta scris un nume, o taină: Babilonul cel Mare, [ea este] mama prostituatelor și a urâciunilor pământului”.

Dacă acest nume este o „taină”, pentru că de fapt nu este al ei, atunci numele respectiv ar putea fi numele căutat – numele fiarei. Cum așa?

După cum se observă în citatul de mai sus (17:5), este evident că „Babilonul cel Mare” este tot ce apare scris ca nume pe fruntea prostituatei; adică cuvintele „o taină” și „mama prostituatelor și a urâciunilor pământului” nu sunt parte a numelui deși, în funcție de punctuația traducerii, ele pot fi o parte a inscripției.

Așa cum arată capitolul 13, numele fiarei sau numărul ei sunt impuse ca semn pe fruntea sau pe mâna tuturor celor vii „mici și mari, bogați și săraci, liberi și robi” sub amenințarea cu moartea. Dacă după aceea cineva mai este văzut trăind în lux, făcând comerț ('putând cumpăra sau vinde'), etc., ne așteptăm să aibă semnul. Prostituata din capitolul 17 trăiește și se desfată fără griji în luxul celor ’mari’, ’bogați’ și ’liberi’. Ea trebuie deci să se fi conformat cerinței fiarei și să fi acceptat semnul ei – numele sau numărul fiarei. Ce descoperim? Ea are „un nume” imprimat pe frunte: Babilonul cel Mare.

Desigur prostituata este un personaj simbolic și îi poate reprezenta pe toți cei 'mari, bogați și liberi' care au sprijinit fiara, acceptând semnul de bună voie sau chiar cu mândrie. Ea trebuie de asemenea să fi contribuit la denunțarea celor care au refuzat să se închine fiarei și să accepte semnul ei (comp. Daniel 3:8-12; 6:4-9). Acesta este probabil un motiv pentru care ea este "îmbătată de sângele sfinților și de sângele martorilor lui Isus" (v. 6).

Nu s-ar putea totuși ca acest nume enigmatic să fie al ei propriu, și nu al fiarei? Putem fi siguri că nu este așa din cauză că în Apocalipsa în mod invariabil numele înscrise pe frunte nu sunt ale celor care le poartă. Avem două cazuri neechivoce:

  1. Numele fiarei pus ca semn pe fruntea celor care acceptă să i se închine. Numele arată pe cine urmează purtătorii ca supuși și închinători.
  2. Numele Mielului și al Tatălui său scris pe fruntea celor 144.000. Numele arată iarăși pe cine urmează neabătut purtătorii și cui îi aparțin (14:1). Apocalips 22:4 arată că cei care au scris pe frunte numele lui Dumnezeu, îi slujesc ca sclavi.

Numele înscris pe fruntea prostitu­atei, Babilonul cel Mare, nu este deci al ei propriu, ci al puterii pe care ea o urmează cu admirație și căreia îi aparține: fiara dintâi (13:3).  În consecință numele este al fiarei și el este "Babilonul cel Mare".

 

Un nume descriptiv

Purtând numele tainic de Babilonul cel Mare, fiara este deconspirată drept o putere mondială asemănătoare în caracter, scop și acțiuni cu Babilonul antic sau, conform altor indicii din capitolul 17, drept o revenire din Adânc pe scena politică mondială a 'regelui' Babilonului sub forma unui ’Nebucad­nețar’ modern (comp. Isaia 14:13-17). Nu ar trebui să uităm scopul numirii: desemnarea distinctivă și uneori descrierea. În Biblie cele mai multe nume sunt descriptive, dezvăluind trăsături inconfundabile, și astfel sunt mijloace de identificare unice. Ca un exemplu, însuși numele Babilon (eb. Babel) este explicat în Geneza 11:9 printr-o trăsătură distinctivă: "De aceea cetatea a fost numită Babel, căci acolo DOMNUL a încurcat limba întregului pământ". Astfel acest oraș este unic în istorie și rămâne distinct datorită turnului ridicat în el, a atitudinii de opoziție față de Dumnezeu a locuitorilor lui, a încurcării limbii și împrăștierii acestora pe tot pământul.

Deși este descris ca un "nume", Babilonul, cu extensia "cel Mare", sună mai degrabă ca un titlu. Nu este însă ceva neobișnuit în Apocalipsa. Isus este numit "Cuvântul lui Dumnezeu" și "Împăratul împăraților și Domnul domnilor" deși aceste "nume" sunt mai degrabă titluri (19:13, 16).

 

Un nume de la soț?

Un alt mod de a asocia cuvintele scrise pe fruntea prostituatei cu numele fiarei este să se observe că femeia este căsătorită. Deși imorală, ea este descrisă ca având un soț și copii (18:7; vezi și Isaia 47:8). Aparținând unui posesor conjugal, ea este liberă de griji și ocară pentru că îi poartă numele (comp. Isaia 4:1). În acest sens ea "stă" pe fiară și cei doi se susțin reciproc ca o familie. Așa cum sunt văzuți de Ioan, ei acționează ca un singur corp! (Comp. 1 Cor. 6:16)

 

Pentru detalii referitor la fiară vezi Misterul fiarei stacojii.

 

 

CUPRINS

CAPITOLUL 4

Pe mâna dreaptă sau pe frunte

„Și face ca toți, mici și mari, bogați și săraci, liberi și robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte”

 

Dacă semnul poate fi numele sau numărul fiarei și dacă el este pus pe mână sau pe frunte, înseamnă că teoretic există patru moduri în care s-ar putea face marcarea:

(1) nume pe mână

(2) nume pe frunte

(3) număr pe mână

(4) număr pe frunte

Dar, Babilonul cel Mare este un imperiu totalitar a cărui politică principală este uniformizarea. Cu greu ne-am putea imagina o diversitate de patru clase în care să fie împărțiți oamenii. Deși gramatica pasajului permite toate aceste combinații, mesajul transmis este mult mai specific: există două semne diferite pentru că există două locuri diferite unde se aplică. În acest caz sunt numai două posibilități în care se face însemnarea:

(1) nume pe frunte și număr pe mână

(2) nume pe mână și număr pe frunte

Prima variantă este singura logică și sprijinită de context. Cei 144.000 (14:1), prostituata (17:5) și robii din 22:3 au scrise nume pe frunte. Există și alte motive pentru care numele fiarei ("Babilonul cel Mare") este scris pe frunte și numărul ei ("666") pe mână.

Așa cum am văzut în capitolul anterior, semnul este pus pe fruntea sau pe mâna unor categorii sociale diferite, "mici și mari, bogați și săraci, liberi și robi". Din punctul de vedere al locului de aplicare există însă numai două categorii: cei cu semnul pe frunte și cei cu semnul pe mână. Prostituata din capitolul 17 reprezintă categoria celor care au acceptat semnul de bunăvoie și chiar cu plăcere. Un asemenea semn este o "mândrie" și este purtat la loc de cinste, "pe frunte". Fruntea oferă loc suficient pentru un șir de cuvinte (comp. v. 5) și acestea sunt vizibile dacă capul este ținut sus. Ieremia 3:1-3 vorbește despre "fruntea de curvă" pentru a descrie cinismul unei femei imorale care nu pleacă capul și nu se rușinează de faptele ei. De asemenea, un semn pe frunte poate fi identificat cu ușurință într-o mulțime compactă de oameni (comp. Ezec.9:4, 5).

Cealaltă categorie, cei care au semnul pe mână, poate fi identificată cu ușurință dacă separăm prostituata de celelalte "personaje" sau simboluri prezente în context. De exemplu, aflăm că ea este "îmbătată de sângele sfinților și de sângele martorilor lui Isus" (v. 6). Desigur, acești 'sfinți și martori' (sau martiri) au fost persecutați pentru că nu s-au închinat la fiară. Deci ei nu au semnul ei, nici pe frunte, nici pe mână. În 14:8 se spune însă că ea "a adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării ei". Cu ce rezultat? Textul continuă:

"Dacă se închină cineva [desigur și ca urmare a 'vinului'] fiarei și icoanei ei și primește un semn pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei lui" (14:9, 10).

În contrast cu adepții sistemului fiarei, cu promotorii și protejații ei, care au ca semn numele fiarei pe frunte, un semn mai distins care-i situează în "familie" (numele am văzut că este un semn și al familiei), celorlalți li se pune doar un număr pe mână. Dacă nu ar fi în vigoare interdicția de a cumpăra sau vinde, mulți ar fi nehotărâți în ce privește acceptarea semnului. În plus, semnul pe mână nu poate fi văzut de la distanță (fiind mai mic și la loc ferit). El nu este o cauză de mândrie elitistă, în măsura în care cei mai mulți îl au. Dacă cineva, având semnul pe mână, se mândrește totuși cu el, aceasta ține de simpla apartenență la majoritate (și astfel la "normalitate"), în contrast cu minoritatea persecutată a "sfinților și martorilor lui Isus".

Mâna, în special mâna dreaptă, reprezintă implicare, voință, acord (Gal. 2:9; Ezra 10:19). După ce se precizează că semnul este pus "pe mâna dreaptă", se spune apoi simplu "pe mână" (14:9; 20:4).

 

 

CUPRINS

CAPITOLUL 5

Semnul și marea mulțime

„Aceștia sunt cei care vin din necazul cel mare”

 

În timp ce despre grupul celor 144.000 se spune în versetul imediat următor (14:1) că "aveau scris pe frunte numele său și numele Tatălui său", despre marea mulțime din capitolul 7 nu se spune că membrii ei ar avea vreun semn. Există câteva lucruri care trebuie luate în considerație în legătură cu marea mulțime.

În primul rând, ea există ca atare numai după necazul cel mare. Conform descrierii, ea "vine" din marele necaz în sensul că se formează pe parcursul acestuia. Astfel mulți dintre membrii ei este posibil să fi avut pentru un timp semnul fiarei - cel mai probabil pe mână. În orice caz, la sfârșitul celor 42 de luni (în care Babilonul cel Mare impune semnul), se anunță "celor ce trăiesc pe pământ, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui popor" un mesaj ultimativ care trebuie să clarifice situația (14:6-10). Cei din marea mulțime 'trăiesc pe pământ (adică în Babilon) și sunt din orice neam, seminție, limbă și popor' (7:9). Trei îngeri spun unul după altul:

(1) Temeți-vă de Dumnezeu și dați-i slavă, căci a venit ceasul judecății lui; și închinați-vă celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!

(2) A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării ei!

(3) Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei și primește un semn pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, acum este timpul de decizie! Puterea imperiului a căzut și oamenii ar trebui să se închine lui Dumnezeu și să se teamă de el, nu de fiară. Nu mai este disponibil "vinul desfrânării" prostituatei, influența coruptă și probabil nici denunțurile și amenințarea. Dacă cineva se mai închină fiarei, acum într-o culoare politică nouă, o face pentru că alege acest lucru. Conform avertismentului, este o alegere făcută cu prețul de a suporta mânia lui Dumnezeu, așa cum alții au ales cu prețul vieții lor să nu se închine. Este de așteptat că la acest timp 'marea mulțime' manifestă o atitudine hotărâtă, indiferent cum au stat lucrurile înainte.

Această schimbare de situație și atitudine are cores­pondente profetice în istoria biblică. Un caz relevant este drama în care Ilie a întors inima poporului spre Dumnezeu, provocând și omorând pe profeții lui Baal. Aceasta s-a întâmplat la capătul a trei ani și jumătate de secetă și persecuție. Cu acea ocazie regina Izabela a "căzut" în ochii mulțimii de la poziția ei temută și influentă. Dacă înainte poporul a oscilat între doi dumnezei, acum a înțeles clar că numai "DOMNUL [Iehova] este Dumnezeu!". Printre cei care s-au bucurat trebuie să fi fost și Obadia, "mai marele casei lui Ahab". În 1 Regi 18:3, 4 citim despre el:

Obadia se temea mult de DOMNUL. De aceea când Izabela a nimicit pe prorocii DOMNULUI, Obadia a luat o sută de proroci, i-a ascuns câte cincizeci într-o peșteră și i-a hrănit cu pâine și apă (vezi și v. 12, 13).

Au fost în realitate 7000 de bărbați care "nu și-au plecat genunchii înaintea lui Baal și a căror gură nu l-au sărutat" (1Reg. 19:18). Obadia și alții ca el, care i-au sprijinit, ascunzându-i și hrănindu-i, îi reprezintă pe membrii în formare ai 'marii mulțimi' în timpul necazului celui mare. Deși Obadia și ceilalți nu erau printre cei "7000", în inima lor ei 'se temeau mult de DOMNUL'. Isus a spus că nimeni care ajută un proroc, nu-și va pierde răsplata, ba chiar va primi răsplata unui proroc! (Mat. 10:40-42).

Poate că membrii marii mulțimi nu au înțeles pe parcursul necazului că este timpul să slujească numai lui Iehova în ciuda opoziției Babilonului. Dar ei nu i-au persecutat pe închinătorii adevărați. În loc să-i privească cu dezgust sau apatie, ei au luat poziție în favoarea lor, punându-și chiar viața în pericol. Chiar dacă nu au ajuns ei înșiși în închisoare, i-au 'vizitat și sprijinit pe frații neînsemnați ai lui Isus' care au avut de suferit în acest fel (comp. Mat. 25:31-46).

Întrucât pe parcursul necazului viitorii membri ai marii mulțimi nu au fost printre promotorii închinării false (ca Izabela și prorocii lui Baal în timpul lui Ilie), ei nu au aparținut clasei prostituatei și astfel nu au avut numele fiarei divinizate scris pe frunțile lor. Dar, ca supuși sau sclavi ai sistemului babilonic, ei au fost nevoiți să poarte semnul apartenenței pe mână, ceea ce explică accesul lor la mijloacele de subzistență (dreptul de a putea "cumpăra sau vinde") și sprijinul pe care au fost astfel în măsură să-l dea celor persecutați.

Nefiind creștini declarați sau 'frați ai lui Isus' pe perioada necazului cel mare, ei nu au numele înscris "în cartea vieții Mielului" (Apoc. 13:8) și nu vor fi răsplătiți imediat cu viață nemuritoare și cu privilegiile regale rezervate pentru 'frații lui' (1:6, 9), dar vor moșteni propria lor viață, atunci când regele ajuns la putere îi va despărți de cei apatici și răuvoitori și-i va lăsa în viață. Această viață va putea deveni în timp una veșnică (Vezi Mat. 25:31-46). "Mielul... îi va păstori și îi va duce la izvoarele apelor vieții" (Apoc. 7:17).

Vor mai exista 'frați neînsemnați ai lui Isus' pe pământ în timpul necazului celui mare, cărora viitoarele "oi" să le facă bine? Întrebarea se ridică având în vedere intoleranța Babilonului cu cei care nu se închină icoanei fiarei. Apocalipsa 13:15 spune: "I s-a dat să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să și vorbească și să facă să fie omorâți toți cei care nu se vor închina icoanei fiarei". Aceste cuvinte amintesc de amenințarea din câmpia Dura când moartea părea singura alternativă pentru cei care refuzau să se închine. Totuși cei trei tineri evrei au rămas în viață (Daniel 4; comp. 2:12-14). Și alte exemple arată că în timp ce mulți sunt persecutați și chiar omorâți, acest lucru nu se întâmplă cu întreaga clasă. Deși toți sunt gata să moară, și unii chiar mor, o parte dintre ei rămân în viață (Apoc. 6:10, 11; 11:7; 12:11). Ilie a fost un astfel de supraviețuitor, ca și cei 7000 pe care Dumnezeu îi "păstrase" în viață (1 Reg. 19:14, 18). În consecință putem concluziona că vor exista "frați" ai lui Isus pe toată durata necazului cel mare pe care "oile" să-i sprijine. La prezența lui Isus de după necaz, vor exista "cei vii" care vor fi schimbați la viață nemuritoare (1 Tes. 4:15-17; 1 Cor. 15:23, 51, 52).

 

 

CUPRINS

CAPITOLUL 6

De ce Babilonul cel mare?

„A căzut, a căzut Babilonul cel mare!”

 

Există un număr de lucruri în Apocalipsa care sunt supranumite "mari" cu diferite conotații, unele în legătură chiar cu Babilonul:

  • necazul cel mare (cu sensul de cel mai mare în istoria poporului lui Dumnezeu)
  • vulturul cel mare (comparativ, cel mai mare, un simbol al lui Dumnezeu)
  • ziua cea mare (cea mai importantă, ziua finală)
  • balaurul cel mare (dominația umană peste pământ, Dan. 2)
  • fluviul cel mare (comparativ, cel mai mare, simbolic)
  • cetatea cea mare (metropola, capitala lumii)
  • prostituata cea mare (mama prostituatelor, cu cele mai extinse relații)
  • Babilonul cel mare (extins, grandios, invincibil)

Toate acestea sunt nu doar calificate, ci și clasificate de atributul 'mare'. Ele sunt descrise astfel ca fără egal în mărime și importanță în sfera lor din perspectivă umană. Desigur, pentru lucruri care nu aparțin lui Dumnezeu conotația este negativă, de aroganță provocatoare. De exemplu, în timp ce Ierusalimul este numit "cel nou", Babilonul care i se opune este "cel mare".

Expresia "Babilonul cel mare" apare ca atare pentru prima dată în Daniel, în cuvintele lăudăroase ale împăratului Nebucadnețar, cuvinte care, nu întâmplător, provoacă suveranitatea lui Dumnezeu asupra pământului:

"Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca reședință împărătească, prin puterea bogăției mele și spre slava măreției mele? În timp ce cuvântul era încă în gura împăratului, un glas s-a coborât din cer: 'Află împărate Nebucadnețar că ți s-a luat împărăția! Te vor izgoni din mijlocul oamenilor și locuința ta va fi cu fiarele câmpului, iți vor da să mănânci iarbă ca la boi și șapte timpuri vor trece peste tine, până vei recunoaște că Cel Preaînalt stăpânește peste împărăția oamenilor și că o dă cui vrea'" (Dan. 4:30-32).

Nebucadnețar a primit o lecție de umilință pentru a înțelege că "Cel Prea Înalt stăpânește peste împărăția oamenilor și o dă cui vrea el", deci și lui (4:24). În final el a recunoscut că oricât de mare era Babilonul lui, împărăția lui Dumnezeu era mai mare; ea era veșnică, se întindea și peste ceruri și nimeni nu i se putea opune în mod real (v. 34, 35).

În loc de pretenții la divinitate, Nebucadnețar a ajuns mai jos decât oamenii (comp. Isaia 14:13, 14; Apoc. 13:6).

Deși a fost prima cetate construită după Potop, Babilonul nu a devenit o putere politică importantă decât în secolul al VII-lea  î.e.n., odată cu venirea la tron a lui Nebucadnețar. Totuși numele "Babilonul cel mare" este în armonie cu unele caracteristici istorice imperialiste ale metropolei. Astfel Babilonul se situează pe primul loc în multe privințe:

  • a fost prima cetate ridicată după Potop
  • a fost primul regat întemeiat pe pământ, cu Nimrod ca rege
  • zidirea ei și a turnului au urmărit de la început păstrarea mărimii regatului
  • s-a extins planetar prin împrăștierea ziditorilor ei pe întregul pământ
  • a fost primul regat care a intrat în conflict cu poporul lui Dumnezeu (Gen 14)
  • a fost primul regat căruia Dumnezeu i-a acordat suveranitate mondială
  • este capul de aur al unei construcții care durează până la venirea regatului lui Dumnezeu

În Apocalipsa Babilonul cel Mare este descris prin caracteristici asemănătoare ca îl fac fără egal în mărime și putere, dar și în vinovăție:

  • "autoritate... peste orice popor" (13:7)
  • "a adăpat toate neamurile" (14:8; 18:3)
  • "are stăpânire peste împărații pământului" (17:18)
  • "păcatele ei au ajuns până la cer" (18:5)
  • "cetatea cea mare, cetatea cea tare" (18:10)
  • "în ea a fost găsit sângele... celor ce au fost înjunghiați pe pământ" (18:24)

Chiar dacă locuitorii pământului au motive să privească cu frică sau admirație spre Babilon, slujitorii lui Dumnezeu îl înfruntă știind că Dumnezeu este mai mare și maitare. "Domnul Dumnezeu care a judecat-o este puternic" (18:8). "Mântuirea, slava și puterea sunt ale Dumnezeului nostru... pentru că a judecat pe prostituata cea mare" (19:1, 2). Dacă "Goliat" este mare, atunci este și mai evident că puterea izbăvitoare este a lui Dumnezeu și că această putere este incomparabilă. Suveranitatea lui Dumnezeu nu poate fi provocată fără consecințe. Căderea marelui Babilon este lecția acestui adevăr.

 

 

CUPRINS

CAPITOLUL 7

O împărțire în trei a Babilonului?

„Cetatea cea mare a fost împărțită în trei părți”

 

Am văzut că din perspectiva numărului fiarei în Babilonul cel Mare există o majoritate (simbolic 2/3) marcată cu numărul 666 și o minoritate (1/3) care nu acceptă semnul înregi­mentării în închinarea la fiară, membrii acesteia fiind pecetluiți cu pecetea lui Dumnezeu ca israeliți autentici. Ar putea aceste trei treimi să se regăsească în 'împărțirea în trei părți' a Babilonului?

Ca orice imperiu totalitar, Babilonul urmărește să se mențină ca un monolit infragmentabil. În Apocalipsa el și "regele" lui sunt descriși sub forma unei fiare ce duce război pentru impunerea autorității cu scopul dominării și uniformizării întregului pământ. Ies in evidență expresii ca "putere peste orice...", "tot pământul", "toți cei ce locuiesc pe pământ", "pământul și cei care locuiesc pe pământ", "pe pământ, în fața oamenilor", "cei care locuiesc pe pământ" (2x), "toți" (2x), "nimeni". Totuși la potirul al șaptelea Babilonul planetar, Babilonul cel Mare, se fragmentează în trei părți!

"Cetatea cea mare a fost împărțită în trei părți, și cetățile neamurilor s-au prăbușit. Și Dumnezeu și-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei lui" (Apoc. 16:19).

În antichitate Babilonul fusese "împărțit", la căderea lui, mezilor și perșilor (Dan. 5:28-31). Fiind un imperiu compozit -național, etnic, lingvistic și religios -, el putea fi divizat cu ușurință după oricare dintre aceste criterii. Dumnezeu fusese responsabil de autoritatea pentru șaptezeci de ani a Babilonului asupra popoarelor și el cauza acum căderea și 'împărțirea' lui. Babilonul cel Mare este o reflectare mistică a Babilonului antic, "reînviat" prin apariția pe scena lumii a unei guvernări globaliste - în profeție "fiara de culoare stacojie" -, care va da impresia revenirii din trecut a dinastiei lui Nebucadnețar. Această dictatură va reactiva și uni rămășițele imperiilor anterioare simboli­zate prin cele șapte capete și cei zece regi ai ultimului cap. În aceste condiții, căderea și fragmentarea "Babilonului" renăscut se vor putea produce cu ușurință (Comp. Apoc. 18:10, 21).

În mod interesant numele ebraic al Babilonului lui Nimrod, babel [încurcă­tură] are puțin de-a face cu unitatea. "Căci acolo Domnul a încurcat limba întregului pământ și de acolo Domnul i-a împrăștiat pe toată fața pământului". Această afirmație este în opoziție cu condiția în care s-a găsit societatea omenească până atunci: "Tot pământul avea o singură limbă și aceleași cuvinte" (Gen. 11:1, 9). De asemenea este în opoziție cu idealurile constructorilor cetății și turnului ei - de faimă, putere și unitate. Intervenția lui Dumnezeu de 'împărțire' a limbii a dus la zădărnicirea scopurilor megalomane și la "împărțirea pământului", ceea ce a însemnat fragmentarea regatului unitar al lui Nimrod (Gen. 10:5; 1 Cron. 1:19). Conform "moștenirii" istorice, împărțirea Babilonului celui Mare poate însemna, tot așa, dezbinarea și dispersarea părților componente (Comp. Ps. 55:9). Numărul impar trei este un simbol potrivit al instabilității și dezbinării.

Anterior 'împărțirii în trei' de la potirul al șaptelea, evenimentele ce survin la primele patru trâmbițe afectează ceea ce reprezintă "a treia parte" din pământ, din mare, din ape și izvoarele apelor și din luminătorii cerești. La trîmbița a cincea sunt afectați o parte dintre israeliții captivi, cei fără pecetea lui Dumnezeu. La trâmbița a șasea sunt "uciși" a treia parte din oameni. Mai târziu israeliții pecetluiți părăsesc Babilonul. De asemenea, pe parcursul turnării potirelor se radicalizează anumite poziții. La potirul al șaselea apele Eufratului se retrag și regii pământului încep să-și concentreze armatele în locul numit Armaghedon. Coroborând aceste date putem stabili componentele structurale ale Babilonului, care s-ar putea disocia la potirul al șaptelea:

  • 1/3 - Rămășița israelită pecetluită (144.000), pe care Dumnezeu o numește acum "poporul meu" și care părăsește Babilonul pentru a nu mai fi considerată o parte a acestuia (Apoc. 14:1; 18:4; comp. Is. 19:24 și Zah. 13:9).
  • 1/3 - Israeliții nepecetluiți, care s-au naturalizat în Babilon alături de populația "nativă" a metropolei și se identifică cu el prin interesele comune și numele purtat pe frunte. Ei decid să nu se întoarcă în Sion (Apoc. 7:4; comp. 2:9).
  • 1/3 - Un segment conjunctural. La acest timp "fiara", conducerea mondială, revine la vechea "culoare" politică. Ea este urmată de "zece regi" cu ambiții naționale renăscute și de popoarele acestora simbolizate prin "ape multe". Toți aceștia adoptă direcții și atitudini noi față de imperiul defunct, de la groază și lamentare până la ură și dorință de jefuire. De asemenea, o mulțime mare de oameni din toate națiunile, cândva și ei o parte a "apelor multe", părăsesc Babilonul alături de rămășița israelită. Aceștia renunță la semnul fiarei și abandonează astfel majoritatea reprezentată de acesta. Este un motiv pentru care sunt numiți și ei "poporul meu"  (Apoc. 7:9; 18:4; vezi 14:6-12; comp. Zah. 8:23).

Babilonul simbolizat printr-o regină lipsită de griji își va pierde "copiii" și "soțul" într-o singură zi! (Ap. 18:7, 8). Instabilitatea lui este și mai evidentă după prăbușirea unei zecimi din cetate. Ceea ce rămâne (9/10) este și mai "fragil" sau divizibil la trei (Ap. 11:13).

Potirul al șaptelea marchează momentul exact din scenariul apocaliptic în care Dumnezeu decide că Babilonul este complet "împărțit" și își poate aduce aminte de pedeapsa pe care o merită. O parte a acestei pedepse vine ca urmare directă a fragmentării, prin manifestarea intoleranței și urii între fostele componente. Un aspect interesant este că israeliții nepecetluiți sunt componenta semnificativă care ajunge în mod direct să sufere pedeapsa divină împotriva Babilonului, să bea "potirul de vin al furiei mâniei lui". Rămășița a suferit deja pe parcursul dominației Babilonului, iar "fiara, împărații pământului și oștile lor" vor suferi distrugerea la Armaghedon într-un conflict ulterior. Toți aceștia părăsesc orice asociere cu Babilonul sau chiar se întorc împotriva lui.

Israeliții nepecetluiți și-au legat speranțele de cetatea prosperă și acum nu doresc s-o părăsească. Unindu-și destinul cu al ei, cad însă într-o cursă. Aceasta pentru că Babilonul, ca autoritate mondială permisă de Dumnezeu, își are rațiunea de a exista în necesitatea ca poporul lui Dumnezeu să fie purificat (Apoc. 13:5, 7). Astfel, dacă în captivitatea Babilonului intră întregul Israel, în Sion se întoarce numai o rămășiță a acestuia, decantată și purificată. Ceilalți israeliți rămân în Babilon.

Împărțirea "în trei" este un fapt evident când rămășița și marea mulțime părăsesc Babilonul. De asemenea, când fiara și împărații pământului își schimbă atitudinea față de cetatea prostituată ale cărei "ape" de sprijin au secat. Asemănător modelului antic, existența Babilonului celui Mare este fantomatică și efemeră. Bazându-se pe revenirea din "Adâncul" istoriei pentru puțin timp a fiarei de culoare stacojie (leul babilonean) și pe sprijinul conjunctural, interesat, al societății omenești, altfel dezbinate, el se poate destrăma ca un vis peste noapte. Este suficient să fie afectat spiritul care menține coeziunea Babilonului, ca totul să se prăbușească:

Al șaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Și din templul cerului, din scaunul de domnie, a ieșit un glas puternic, zicând: „S-a sfârșit!” Și au început să fie fulgere și glasuri și tunete; și s-a făcut un mare cutremur de pământ, așa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur așa de mare. Cetatea cea mare a fost împărțită în trei părți, și cetățile neamurilor s-au prăbușit. Și Dumnezeu Și-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui (Apoc. 16:17-21)

Când este afectat "văzduhul", aerul ideologic pe care îl inspiră fiecare om, societatea omenească organizată intră în dezagregare și colaps (Comp. Efes.2:2; 2 Pet. 3:10). "Cetatea cea mare", marele imperiu care a încarcerat conștiințele și a înregimentat energiile, inspirând oamenilor scopuri comune egocentriste, dar și toate organizațiile, "cetățile neamurilor", care s-au dovedit un drog al minților prin obiectivele lor înșelătoare, sunt demascate și nu mai pot mobiliza pe cei care iubesc adevărul și îl identifică cu luciditate pe adevăratul Creator al tuturor lucrurilor vitale (Apoc. 14:7, 8).

 

Balaurul și a treia parte din stele

În Apocalips 12:4 se spune despre balaur: "Cu coada lui trăgea după el a treia parte din stelele cerului și le arunca pe pământ". Coada balaurului (nu coarnele!) este "instrumentul" folosit pentru a atrage în apostazie prin înșelare. Isaia 9:15 stabilește principiul: "Prorocul care învață pe oameni minciuni este coada. Cei care îndrumează pe poporul acesta îl duc în rătăcire și cei care se lasă îndrumați de ei sunt înghițiți". Cuvintele din Apocalips 12:4 se bazează pe cele din Daniel 8 unde se spune despre un corn mic: "S-a înălțat până la oștirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oștirea aceasta și din stele și le-a călcat în picioare... Prin inteligența lui va face să prospere înșelăciunea în mâna lui" (v. 10, 25). În Apocalipsa această "înșelăciune" include folosirea influenței prorocului mincinos descris ca o fiară puternică el însuși (Apoc. 13:11-14; compară cu 19:20).

De ce aruncă balaurul stelele pe pământ? Locul stelelor este pe cer pentru a da lumină și astfel orientare în timpul nopții (Gen. 1:16, 17). Aruncate la pământ, stelele încetează să mai fie niște luminători utili. Daniel 12:1-3 asociază stelele cu cei care îi învață pe alții în timpul necazului celui mare și după: "Cei înțelepți vor lumina ca strălucirea cerului și cei care vor îndruma pe cei mulți spre dreptate vor lumina ca stelele, în veac și în veci de veci". Slujitorii autentici ai lui Dumnezeu reușesc să rămână o lumină în lume. Acțiunea distructivă a balaurului asupra unei treimi din "stelele cerului" este confirmată la sfârșitul necazului celui mare când îngerul al patrulea sună din trîmbiță: "Și a fost lovită a treia parte din soare și a treia parte din lună și a treia parte din stele, pentru ca a treia parte din ele să fie întunecată, ziua să-și piardă a treia parte din lumina ei și noaptea de asemenea" (Apoc. 8:12).

 

 

CUPRINS

CAPITOLUL 8

Babilonul - balaurul numit Satan

Și balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satan, acela care înșeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui - Apoc. 12:9.

 

Ordinea cuvintelor subliniate este critică în această frază din punct de vedere hermeneutic. Balaurul este ceva sau cineva, iar "Diavolul" și "Satan" sunt supranume. Expresia nu este echivalentă cu 'Diavolul și Satan numit balaurul'. "Satan" [adversar] este un nume descriptiv și îl înfățișează în context pe balaur ca pe un adversar al accesului la regalitate asupra pământului a seminței mesianice a femeii și astfel un dușman al acestei femei care se luptă să producă sămânța (Apoc. 12; comp. Gen. 3:15; vezi Comentariul la Apocalipsa 12:7, 8).

Clarificarea de mai sus este importantă pentru că în general se crede că "Satan" este un înger spiritual, reprezentat în simbolistica apocaliptică printr-un balaur. Fie că un asemenea înger există, fie că nu, simbolul balaurului nu se referă la el. Balaurul este un sistem omenesc, orientat ideologic, care își are rațiunea de a exista în extinderea suveranității proprii. Atât moral (independența față de Creator) cât și "teritorial" (stăpânirea pământului). Deviza lui? Întregul pământ este al posesorilor de facto și nimeni din afară, nici măcar un dumnezeu din cer, nu-l poate revendica, total sau parțial, ca moștenire pentru aleșii lui. Datorită spiritului ostil de care este pătruns față de cei ce gândesc altfel, acest sistem acaparator este un diavol și un satan, potrivit tradiției biblice de a se numi astfel tot ce se opune poporului lui Dumnezeu, luptei acestuia de a-și păstra loialitatea față de el și față de "moștenirea" regatului mesianic (comp. Mat. 16:23).

 

Unul dintre trei monștri

Atunci când Babilonul antic a cucerit Ierusalimul și a dus în captivitate pe ultimii locuitori din Iuda, Ieremia a fost inspirat să scrie profetic în numele națiunii: "Nebucadnețar, împăratul Babilo­nului, ...m-a înghițit ca un balaur" (51:34). Balaurul sau dragonul este o creatură mitică, o combinație între crocodil și șarpe. Așa ca și Babilonul antic, balaurul apocaliptic aparține sferei umane, alături de alți monștri sau "fiare" care stăpânesc pe pământ:

  • Simbolul balaurului este descris în Apocalipsa 12:3 în aceste cuvinte: "Un mare balaur roșu, având șapte capete, zece coarne și șapte diademe pe capete"
  • El dă "scaunul lui de domnie și o mare" autoritate unei fiare asemănătoare (13:1): "O fiară cu zece coarne și șapte capete; pe coarne avea diademe și pe capete avea nume de hulă"
  • Aceasta dă toată autoritatea ei unei alte fiare care acționează ca profet (v.11): "O altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel și vorbea ca un balaur"

Numărul capetelor și coarnelor trimit spre profeția lui Daniel. (Vezi Cele zece coarne - cu și fără diademe). Balaurul (1) iese în evidență prin capetele lui (menționate întâi și încoronate). Din perspectivă profetică balaurul pare să fie un simbol mai cuprinzător al puterilor mondiale descrise în Daniel, capitolele 2 și 7. În capitolul 2 ca o satuie uriașă, având capul de aur (Babilonul), iar în capitolul 7 ca patru fiare cu șapte capete, dintre care primul Babilonul. Fiara (2) se evidențiază prin coarne (menționate întâi și încoronate) și corespunde fazei finale a acestor construcții politice în care pe ultimul cap cresc zece coarne în încercarea de perpetuare a stăpânirii ei. În Daniel 7:24 se spune: "Cele zece coarne înseamnă că din împărăția aceasta se vor ridica zece împărați". După ce balaurul a domnit prin toate capetele încoronate, el dă "scaunul lui de domnie" fiarei care nu are diademe pe capete, ci pe coarne (Apoc. 13:2). În scenă intră și o altă fiară (3) care are două coarne ca ale unui miel și vorbește ca un balaur (prorocul mincinos).

Această triadă de monștri, acționează în comun pentru a înșela prin cuvintele lor orăcăitoare întregul pământ locuit:

"Am văzut ieșind din gura balau­rului și din gura fiarei și din gura prorocului mincinos, trei duhuri necurate, ca niște broaște" (16:13)

Ordinea în care sunt menționate aceste fiare și în care își mandatează autoritatea una alteia dă de înțeles că există nu doar o ierarhie a autorității, ci și o întindere diferită în timp a activității lor. Balaurul este primul și părăsește scena ultimul (Apoc. 19:20; 20:2, 3). Poziționarea lui ca sursa primară de influență și autoritate pentru două din aceste sisteme de putere, rezervarea dreptului de colector final al venerației oamenilor, ca și prezența lui de la prima până la ultima rebeline împotriva lui Dumnezeu, îl identifică drept promotorul opoziției organizate împotriva lui Dumnezeu. Întrucât spiritul de neascultare emană în forma lui primară de la baza societății omenești, din egocentrismul individual, balaurul cu șapte capete este mai mult decât șirul de puteri mondiale care s-au ridicat după potop începând cu Babilonul și care au stapânit asupra poporului lui Dumnezeu .

Balaurul este expresia încarnării acestui spirit ca și ideologie în orga­nismul societății omenești. Rezultatul vizibil a fost și este ridicarea marilor imperii istorice pe criterii etnice, geografice, religioase și mai recent rasiale și ideologice. Organizații politice cu motivații proprii, pornite cu "mânie mare" să anihileze tot ce le amenință sau ce nu li se conformează (Dan. 7:7; comp. Mat. 2:16). Urmând formele temporare de manifestare ale "Babilonului celui Mare", care toate au promis să înalțe suveranitatea omului în timp ce de fapt au răpit-o, oamenii au fost "înșelați" și "înghițiți" pentru a deveni elemente componente în angrenajul "cel mare". Balaurul cel mare este "acela care înșeală întreaga lume".

 

Șarpele cel vechi

Balaurul cel mare este numit și "șarpele cel vechi". Cele două simboluri alăturate descriu un proces de creștere în timp (comp. Isaia 14:29). Acest "organism" polimorfic a început ca un șarpe (cu un singur cap) și a sfârșit ca un balaur "mare", cu șapte capete, - după ce a înghițit toată lumea! Șarpele este astfel o referire la începuturile organizării politice a oamenilor, în primul rând la Babelul lui Nimrod din țara Șinear (comp. Isaia 27:1*). Atât cetatea și turnul, cât și regatul format în jurul acestora, au fost rezultatul spiritului de opoziție al oamenilor față de porunca lui Dumnezeu de a se dispersa pe toată fața pământului. "Hai să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe fața întregului pământ" (Gen. 11:4). Confruntarea dintre Babilon și poporul lui Dumnezeu a început atunci când îndemnul "hai... să nu fim împrăști­ați" a devenit o deviză a "imperiului". La puțin timp Amrafel, regele Șinearului, împreună că alți regi aliați, s-a confruntat cu Avraam (Gen. 14). Primul cap al balaurului a fost încoronat însă abia în secolul VII î.e.n. când regatul neo-babi­lonean a devenit putere mondială pentru 70 de ani.

A existat "șarpele" și înainte de Babel? Chiar dacă nu cu aceleași rezultate politice, spiritul de opoziție a existat încă de la primii oameni. "Șarpele cel vechi... acela care înșală întreaga lume", este în mod sigur o aluzie la primul șarpe menționat în Scriptură, șarpele din Eden care a "înșelat-o" pe Eva. Principiul a fost același. S-a promis o înălțare a suveranității individuale în timp ce de fapt aceasta a fost răpită. Pentru o discuție referitor la identitatea acestui șarpe vezi Șarpele din Eden.

Eva, Adam, Cain și apoi mulți alții, ca și "copii" ai șarpelui ("numit Diavolul și Satan"), au reprezentat perpetuarea sau încarnarea acestuia (1 Ioan 3:10; Mat. 23:32). Ei au format o "ordine" (hai... să nu fim împrăștiați) sau o "lume" (gr. kosmos, ordine, aranjare) condamnată de Dumnezeu, "kosmos" (în greacă substan­tiv masculin) pe care apostolul Ioan îl numește "cel rău" (1 Ioan 3:12, 13). Prin această lume, balaurul babilonic a existat și înainte de Potop ceea ce explică tragerea la răspundere a Babilo­nului cel Mare pentru tot sângele care a fost vărsat pe pământ (Apoc. 18:24; comp. Mat. 23:35).

Dacă în Eden totul a părut o sugestie nevinovată, "balaurul" a ajuns în timp la constrângere violentă! De fapt, Babilonul (lit. confuzie) nici nu ar putea să existe ca ordine sau imperiu decât prin constrângere la conformare. Aceasta îl plasează ca adversar (satan) sau dușman al lui Dumnezeu și al poporului său.

__________________

* Isaia 27:1: "Leviatanul, șarpele fugar și leviatanul, șarpele inelat" - simbol al puterilor mondiale (Brown, Driver, Briggs - Hebrew and English Lexicon).

 

Legat pentru o mie de ani

(va urma)