Babilonul cel Mare


"Pe frunte purta scris un nume, o taină: Babilonul cel mare" – Apoc. 17:5

 

Babilon

 

CUPRINS:


Cap. 1  Cine este prostituata cea mare?

      ▪ Babilonul și lumea

      ▪ Relațiile regilor cu prostituata

      ▪ „Ieșiți din mijlocul ei!”

Cap. 2  666 - Numărul fiarei

      ▪ Un număr „de om”

      ▪ Ce înseamnă 'a socoti' numărul?

      ▪ (I) Numărul înregimentării

      ▪ (II) Numărul majorității

      ▪ O formație ordonată

Cap. 3  Care este numele fiarei?

      ▪ Un număr, dar și un nume

      ▪ Numele fiarei

      ▪ Un nume descriptiv

Cap. 4  Pe mâna dreaptă sau pe frunte

Cap. 5   Semnul și marea mulțime

Cap. 6  De ce Babilonul cel mare?

Cap. 7  O împărțire în trei a Babilonului?

Cap. 8  Babilonul - balaurul numit Satan

      ▪ Unul dintre trei monștri

      ▪ Șarpele cel vechi

 


 

CAPITOLUL 1

Cine este prostituata cea mare?

„Vino să-ți arăt judecata prosti­tuatei celei mari, care șade pe ape multe... Și femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpâ­nire peste împărații pământului.” – Apoc. 17:15,  18

Identitatea cetății asemănate cu o prosti­tuată a fost și continuă să fie un subiect de interes, intens dezbătut de bibliști. Părerile sunt împărțite. Roma sau Ieru­salimul secolului întâi, papali­tatea sau crești­nătatea, religia globală sau vechiul Babilon recon­struit, SUA sau EU, sunt numai câteva dintre propunerile avansate. Ceea ce au însă în comun toate acestea este aria de cuprindere parțială. În fiecare dintre aceste inter­pretări Babilonul este numai „o parte" din sistemul complex al lumii. Astfel se ridică întrebarea: Este Babilonul o parte din întreg sau chiar întregul, o parte a lumii sau chiar lumea?

Babilonul și lumea

Modul în care este descris Babilonul este semnifi­cativ. O prosti­tuată „mare” care are relații și influență extinse. „Apele pe care le-ai văzut, pe care stă prosti­tuata, sunt popoare, mulțimi, neamuri și limbi” (Apoc. 17:15). „Cetatea cea mare”, metropola, șade pe ape multe ca și „capitală” a lumii. Ceva de genul „toate drumurile duc la Roma”. Prin atracția ei, ca și prin diplomația contactelor și compro­misu­rilor, ea are stăpânire peste națiuni și peste regii lor.

O analogie semnificativă:

Poporul lui Dumnezeu: (1) trebuie să iasă din Babilon, (2) trebuie să nu fie o parte a lumii:

▪ Voi nu sunteți din lume, astfel lumea vă urăște
▪ Îndrăzniți, eu am biruit lumea
▪ Nu iubiți lumea nici lucrurile din lume
▪ Prietenia cu lumea este vrăjmășie cu Dumnezeu
▪ Ei, de care lumea nu era vrednică
▪ Prin credință Noe... a condamnat lumea
▪ Religia curată este... să fii nepătat de lume
▪ Stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară
▪ Împărăția lumii a ajuns a Domnului nostru

O putere politică? O religie? Oricât de mari și de longevive au fost sau sunt unele imperii politice, puteri economice sau insti­tuţii religi­oase, niciodată nu au atins o cuprindere globală în felul în care este descris Babilonul cel Mare.

Prostituata din Apocalipsa „a adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrâ­nării ei” (14:8). „Pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei desfrâului ei și împărații pământului au comis adulter cu ea și negustorii pământului s-au îmbogățit prin risipa desfătării ei” (18:3).

Sângele tutror celor uciși pe pământ a fost găsit acolo. Dar nicio națiune sau organizație nu poate atesta că este în existență de la începuturile omenirii, de la Abel, primul martir al cărui sânge nevinovat a fost vărsat în „Babilon” (Apoc. 18:24; comp. Mat. 23:35). În aceste condiții este evident că prosti­tuata cea mare nu repre­zintă doar o parte a lumii, ci mai degrabă lumea însăși, ca un mare sistem integrator, coordonat de interese și scopuri în opoziție cu Dumnezeu și poporul lui. Creștinii au trăit odinioară „după mersul lumii acesteia”, adică după orien­tarea ei ideolo­gică (Efes. 2:2).

Care este acest 'mers' și în ce sens este coordonat? Conducătorii lumii sunt susținuți de prosti­tuată ca amanți ai ei, iar aceștia, la rândul lor, se întrec să-i intre în grații și să-i satisfacă capriciile malefice. Printre aceste capricii a fost mereu eliminarea vocilor critice ale profeților și ale celor ce au trăit în dezacord cu majori­tatea, datorită ascul­tării de Dumnezeu.

Prostituata a ajuns să fie beată de sângele sfinților și al martorilor lui Isus, spre care a dirijat coarnele puterii politice pe care stă (Apoc. 17:3, 6). După ce fiara care se ridică din Adânc face război cu cei doi martori-proroci și-i omoară, corpurile lor sunt lăsate în piața metro­polei spre a fi expuse oprobiului multinațional:

„Și oameni din orice popor, din orice seminție, de orice limbă și din orice neam... nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt. Și cei care locuiesc pe pământ se vor bucura și vor fi plini de veselie; și își vor trimite daruri unii altora, pentru că acești doi proroci chinuiseră pe cei care locuiesc pe pământ” (Apoc. 11:9, 10).

Inactivitatea, tăcerea, este singura condiție de existență a profeților care îi satisface pe locuitorii Babilo­nului și aceștia vor să prelun­gească această stare de fapt care îi încântă. Babilonul (lit. confuzie) este neunitar în multe lucruri, dar în dușmănia față de poporul lui Dumnezeu există armonie, așa de parcă din culise s-ar exercita o coordo­nare ocultă.

Avem acum toate elementele pentru a da o definiție cuprin­zătoare „Babilonului”. Cetatea prosti­tuată este orașul planetar sau sistemul organizat al celor ce „locuiesc pe pământ” în ce privește interesele. Departe de Dumnezeu și de poporul său care, figurativ, „își au locuința în cer” (Apoc. 13:6, 8; comp. Efes. 2:6). Locuitorii Babilonului 'se gândesc la lucrurile de pe pământ' (compară Coloseni 3:2) și fac tot ce depinde de ei pentru a nu fi deranjați de știri despre venirea Împărăției lui Dumne­zeu.

Aria extinsă de cuprindere a termenilor folosiți în legătură cu Babilonul (Vezi mai jos De ce Babilonul cel mare?) confirmă o dată în plus că „cetatea cea mare”, prosti­tuata, nu repre­zintă un segment izolat al lumii, în sensul unui grup de oameni și interese, ci sistemul lumesc în ansamblu, în opoziție cu poporul lui Dumnezeu, așa cum a fost definit mai sus.

Relațiile regilor cu prostituata

Deși cetatea-prostituată este „căsăto­rită” cu fiara-împărat pe care stă, regii pămân­tului întrețin relații imorale cu ea. Biblia vorbește despre prosti­tuție și adulter și în alt sens decât literal:

„Voi adulteri şi adultere, nu ştiţi că prietenia lumii este duşmănie cu Dumnezeu? De aceea oricine doreşte să fie prieten al lumii este duşmanul lui Dumnezeu.” (Iac. 4:4, BTF).

Vechea cetate Ninive a fost descrisă ca prosti­tuată din cauza lăcomiei și violenței folosite pentru satis­facerea poftelor ei:

„Vai de cetatea sângelui, plină de minciună, de violență și care nu încetează să se dedea la pradă! Din cauza mulțimii desfrâurilor prostitu­atei atrăgă­toare, stăpână a vrăjito­riilor, care vindea popoare prin desfrâ­nările ei și familii prin vrăjito­riile ei” (Naum 3:1, 4).

Tirul a fost asemănat cu o prosti­tuată datorită contac­telor economice extinse care-i aduceau prospe­ritate:

„DOMNUL va cerceta Tirul și el se va întoarce iarăși la câștigul lui; se va prostitua cu toate împără­țiile lumii de pe fața pămân­tului” (Is. 23:17).

Câștig, prosperitate, atracție! Regii și națiunile sunt fermecați de strălucirea și luxul prosti­tuatei. Toți caută să-i intre în grații, chiar dacă mai târziu i-ar putea costa scump. Este ca și când ar fi îmbătați cu vin la masa ei și nu știu ce fac.

Prostituata și fiara

„Capetele” Babilonului se succed la conducerea lumii, fiara-rege dispare un timp în adânc și apoi revine, dar „cetatea cea mare” este prezentă mereu! Prosti­tuata se imaginează o regină eternă (Apoc. 18:7; Is. 47:7). Fiara și prosti­tuata care „stă” pe ea sunt un simbol dual al Babilonului, repre­zentând colabo­rarea reciproc avanta­joasă dintre un rege și supușii săi.

Băutura amețitoare a îmbogă­țirii rapide, a puterii și concu­renței ostenta­tive îi afectează pe toți cei ce „locuiesc pe pământ” și care privesc cu admirație spre ea. Lumea axată pe mater­ialism este o cetate tentantă, la fel cum țările bogate sunt un miraj pentru locuitorii lumii a treia.

Lumea este lumească (Evr. 12:16). Biblia demas­că caracterul ei profund nespiri­tual, opus lui Dumnezeu, când spune: „Tot ce este în lume, pofta cărnii, pofta ochilor și mândria vieții, nu este de la Tatăl, ci din lume”. „Nu iubiți lumea nici lucrurile din lume” (1 Ioan 2:15, 16). Isus a spus că oamenii nu au timp și urechi pentru mesajul Împărăției pentru că sunt acaparați de „grijile veacului, înșelăciu­nea bogățiilor și poftele altor lucruri” (Mar. 4:19; Tit 2:12).

„Ieșiți din mijlocul ei, poporul meu!”

Ecumenismul lumii (nu doar în sens religios) este o caracte­ristică a Babilonului cel mare încă de la ridicarea cetății cu acest nume! Fondatorii acesteia au zis: „Să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăș­tiați pe fața întregului pământ” (Gen. 11:4). Poporul lui Dumnezeu trebuie să se păstreze 'împrăștiat', adică separat de lume și de ideologia ei, dacă nu vrea să fie asimilat sau „înghițit” (comp. Ier. 51:34). „Balaurul” este un simbol intuitiv foarte plastic al unui conglomerat cu multe capete „de schimb” și dorind totuși să facă un singur lucru: să înghită poporul lui Dumnezeu și prin el suvera­nitatea lui Dumnezeu pe pământ! (Apoc. 12:3, 4). Apostolul Pavel i-a sfătuit pe creștinii din Corint să elimine din practica lor colabo­rarea spirituală cu cei necredin­cioși, care erau închinători la idoli, și a citat cuvintele profetice din Isaia 52:11:

„De aceea: «Ieșiți din mijlocul lor și despăr­țiți-vă de ei», zice DOMNUL; «nu vă atingeți de ce este necurat și vă voi primi».” (2 Cor. 6:17).

Apostolul aplică cuvintele la o ieșire pe care el o considera în curs în timpul lui, dar care trebuia dusă până la capăt și păstrată. Conform profeției ieșirea din Babilon este un exod semnalat și organizat. Aceasta are loc la sfârșitul unei perioade de capti­vitate și necaz, „în zilele din urmă”. După o supre­mație permisă de trei timpuri și jumătate, Babilonul cel Mare „cade” ca și autoritate asupra captivilor și poporul lui Dumnezeu îl poate părăsi pentru a se pune la adăpost de urgia care va veni asupra lui.

La moartea lui Isus, prin care el a biruit lumea1, a avut loc o asemenea cădere spiri­tuală a Babilo­nului, urmată de o eliberare semnalată de apostoli începând de la Penticostă (Fap. 2:17, 40).

Faptul că la un timp relativ mare după penticostă, care a fost asociat de primii creștini cu „zilele din urmă” și implicit cu ieșirea din Babilon, profeția Apoca­lipsei anunță ca un fapt viitor căderea Babilo­nului și ieșirea din el, înseamnă că există o perspectivă sau o scară încă și mai mare la care trebuie să se întâmple lucrurile.

„A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare... Ieșiți din mijlocui ei, poporul meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu primiți din pedepsele ei!” (Apoc. 14:8; 18:2, 4; comp. Ier. 51:45)

Așa ca în antichitate însă, numai o parte dintre membrii declarați ai acestui popor al lui Dumnezeu vor părăsi Babilonul căzut (fapt confirmat și în secolul întâi de iudeii împotri­vitori), ceea ce va avea ca rezultat o separare purifi­catoare (Vezi mai jos O împărțire în trei a Babilonului?). Creștinii sunt îndemnați să rămână lucizi și în gardă cu privire la „mersul lumii acesteia”, ceea ce este posibil dacă evită cu consecvență „vinul” ideologic amețitor, care îmbată toate națiunile și pe regii lor și-i face predispuși la compromis față de solici­tările nelegiuite ale prosti­tuatei.

_________________

1 În unele exprimări Isus a folosit termenul „lume” cu aplicare restrânsă la națiunea israelită, la care a fost trimis (Ioan 12:46-48; comp. Mat. 5:24).


 

CAPITOLUL 2

666 – Numărul fiarei

„Aici este înțelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei, căci este un număr de om. Și numărul ei este: șase sute șaizeci și șase” – Apoc. 13:18

 

Suntem obișnuiți să identi­ficăm diferitele instituții, organi­zații, partide, corpuri de armată, etc., după siglele lor, după abrevieri, numere de ordine sau chiar după coduri. Unele dintre acestea sunt înscrise pe firme, mașini de serviciu, uniforme, legiti­mații sau aparțin unui limbaj secret. Oricine folosește aceste însemne este identi­ficat ca aparți­nând formației respective, activând în serviciul ei. Biblia ne provoacă să deducem „formația” fiarei (și implicit „statutul” celor care acceptă semnul) din numărul ei, 666.

Un număr „de om”

Cuvintele citate mai sus ne îndeamnă să ne punem la încercare priceperea [lit. mintea], calculând numărul fiarei. Acest lucru este posibil pentru că numărul ei (666) este „un număr de om”. Adică un număr folosit în sfera umană și astfel accesibil. În nici un caz 666 nu este numărul unui om, adică al unui om anume. Aceeași construcție lexicală o găsim în 1:13; 9:7; 11:13 și 21:17 („fiu al omului, fețe de oameni”, „nume de oameni”, „măsură de om”) cu sensul de omenesc. Omenesc în acest caz nu înseamnă păcătos, imperfect, ci doar atât: omenesc, în antiteză cu ceva necunoscut, inaccesibil, ceresc (comp. Deut. 30:11, 12).

Unii sugerează că în numărul 666 este ascunsă ideea de imperfect. 6 este mai mic ca 7, iar 7 reprezintă în limbajul biblic comple­titudinea, perfec­țiunea. Fără îndoială numărul 6 este folosit în unele pasaje cu această conotație. Dar nu se explică de ce și alte forme de autoritate ale lumii nu sunt asociate cu numărul 666. Și nici de ce fiara are și numărul 7 (de exemplu șapte capete).

În Scriptură 6 poate fi derivat la fel de bine din 2x3, 12/2, 24/4, 144/24, etc, care conțin numere cu o simbo­listică „pozitivă”. De exemplu, templul avea 60 de coți (6x10), candelabrul avea 6 brațe (2x3), tronul lui Solomon avea 6 trepte pentru 12 lei de o parte și de alta (1 Reg. 10:19), au existat 6 cetăți de refugiu (2x3), 6 nume de seminții pe fiecare din cele două pietre de onix purtate de marele preot (Ex. 28:9), serafimii aveau 6 aripi (Is. 6:2; vezi și Apoc. 4:8), trestia de măsurat avea 6 coți (Ezec. 40:5; vezi și 46:4, 6) și lista ar putea continua. Concluzia este că dacă numărul 666 are o semnifi­cație bazată pe cifrele lui, atunci aceasta trebuie căutată într-o altă propri­etate a lui, mai puțin echivocă.

Ce înseamnă 'a socoti' numărul?

Același cuvânt grecesc (psephizo) este folosit în Luca 14:28 cu sensul de a calcula prețul de cost sau cheltuiala. "Căci, cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-și facă socoteala cheltuielilor [lit. să-și socotească cheltuiala], ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârșească". 'Cheltuiala' ar fi putut include prețul materi­alelor, al trans­portului și al manoperei. 'A socoti cheltuiala' înseamnă deci a stabili cheltu­ielile indivi­duale și a face totalul.

În Fapte 19:19 apare cuvântul înrudit sympsephizo cu sensul de 'socotire împreună', însumare. „Și mulți dintre cei care făcuseră vrăjitorii și-au adus cărțile și le-au ars înaintea tuturor; prețul lor s-a socotit la cincizeci de mii de arginți”. Și în acest caz valoarea totală a fost obținută prin însumarea prețului individual al fiecărei cărți.

În Faptele 1:26 un alt cuvânt înrudit – synkatapsephizo – este folosit în acest sens cumulativ (12 = 11 + 1): „Au tras la sorți și sorțul a căzut pe Matia, care a fost numărat împreună cu cei unspre­zece apostoli”. Acest din urmă exemplu arată că 666 poate fi „socotit” și ca o parte a unui număr mai mare, așa cum 1 este parte a lui 12 alături de 11.

A „socoti” numărul fiarei înseamnă deci totaliza părțile componente, a distinge sau delimita aceste părți în raport cu totalul. Totalul fiind 666 sau un număr mai mare din care 666 este o parte. În primul caz, un mod de descom­punere „naturală” a numărului 666 este cea în raport cu sistemul zecimal: 600 + 60 + 6. Priceperea necesară în a 'socoti' numărul fiarei ține, așa cum se va vedea, mai mult de cunoș­tințele biblice decât de cele de matematică. Părțile care adunate dau 666 trebuie să fie relevante în contextul biblic și să poarte conotații potrivite cu caracterul și scopul fiarei, al cărei semn sau însemn este numărul 666.

(I) Numărul înregimentării      666 = 600 + 60 + 6

Numerele 60 și 6 amintesc de dimen­siunile statuii ridicate de împăratul Babilonului în câmpia Dura. Scopul venerării acelui idol bine propor­ționat era cultul împăratului, unirea supușilor imperiului babilonean într-o formație ordonată în jurul lui Nebucadnețar.

„Toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile s-au aruncat cu fața la pământ și s-au închinat statuii de aur pe care o înălțase împăratul Nebucadnețar” (Dan. 3:7).

Această unitate presupunea confor­marea ideologică, în primul rând politică și religioasă. Vom vedea din exemplele care urmează că 600, 60 și 6 sunt numere ale organizării, îndeosebi ale celei militare, și că ele transmit ideea de înregi­mentare pentru a urma un lider sau o cauză. „Și tot pământul era în admirație după fiară” (Apoc. 13:3).

600 de mii „oștile Domnului” (Ex. 12:37, 41)

600 care de război (Ex. 14:7)

600 filisteni uciși în luptă cu Șamgar (Jud. 3:31)

600 de daniți înarmați (Jud. 18:11)

600 beniamiți supravie­țuitori (Jud. 20:47)

600 bărbați în armata lui Saul (1 Sam. 13:15)

600 sicli sabia lui Goliat (1 Sam. 17:7)

600 oamenii lui David (1Sam. 23:13)

600 viteji rămân cu David (2 Sam. 15:18)

600 sicli plătiți pentru fiecare scut (1 Reg. 10:16)

600 sicli un car adus din Egipt (1 Reg. 10:29)

60 cetăți cucerite de la regele Og (Num. 3:4)

60 mii de călăreți și 1200 care (2 Cron. 12:3)

60 viteji cu Solomon (Cânt. 3:7; 6:8)

60 captivi uciși (Ier. 52:25)

6 mii soldați în legiunea romană (comp. Luc. 8:30)

6 mii călăreți filisteni (1 Sam. 13:5)

6 bărbați cu unelte de nimicire (Ezec. 9:2)

(II) Numărul majorității       666 = 1000 - 666/2

Imperiile totalitare cer confor­marea supușilor – a tuturor supușilor. Disidenții sunt persecutați sau eliminați (comp. Dan. 3). Deși majori­tatea se confor­mează, există întot­deauna o minoritate care se opune. 666 este numărul majorității! Într-adevăr, față de cel mai apropiat număr rotund (1000), reprezen­tând întregul, totali­tatea, 666 reprezintă două treimi. Cine acceptă semnul fiarei se alătură majori­tății care poate cumpăra și vinde. Minoritatea, reprezentată de o treime, nu se va conforma (comp. Zah. 13:8).

Numărul 1000 este folosit în comparații (Ecl. 6:6; 7:28; Ps. 84:10). În Apocalipsa cele mai multe numere mari sunt multipli de 1000 (1000, 7000, 12.000, 144.000, 200.000.000). Față de acestea, 666 apare ca „fracționar”. 666 este 2/3 din 1000. Aproxi­marea a două treimi din întreg prin 666, în loc de 667, care este mai exact, ține de simetria cu 333. Isus a vorbit tot așa despre bobul care rodește 30, 60 (nu 70) și 100 ca să reprezinte 1/3, 2/3 și 3/3.

O formație ordonată

Așa cum am văzut, folosirea nume­relor 6, 60 și 600 în dome­niul militar nu este inci­dentală. Numărul 666 are însă o proprie­tate algebrică care transmite intrinsec ideea de înregi­mentare. 666 este un număr triun­ghiular! Cu un număr triunghiular de obiecte se poate aranja o formație compactă (Vezi figura). 6, 66 și 666 sunt numere triun­ghiulare! Cel mai mare număr triun­ghiular cu aceeași cifră repetată este însă 666. Pentru că numerele triun­ghiu­lare se obțin prin însumarea numerelor naturale, regula stabilită mai sus de „socotire” a numărului este respectată. În acest caz, forma regulată a triunghiului echilateral amintește de ordinea, disci­plina și conformarea militară.

Este încă o dată evident că numărul 666 imprimat ca semn reprezintă înregi­mentarea, alinierea la majoritate. Cine are numărul aparține imperiului fiarei ca sclav, chiar dacă din punct de vedere social respectivul poate fi „liber” (Apoc. 13:10, 16). Loiali­tatea și conformarea la care se obligă sunt absolute, ceea ce înseamnă închinare la fiară!

În mod interesant 666 este al 36-lea număr triun­ghiular (1 + 2 + 3 + ... 36 = 666), iar 36 (format din 6 x 6) este tot un număr triunghiular! (Vezi Număr triunghiular). Numărul 666 are și alte proprietăți pur matematice interesante. De asemenea, nu e lipsit de însem­nătate faptul că sistemul de numerație babilonean era sexagesimal (bazat pe 60) și astfel numerele 6, 60 și 600 sunt pur și simplu numere „babilonice” de bază. (Vezi Counting in Babylon).

În antichitate proprietarii își marcau sclavii cu un semn, uneori înfierat. La fel făceau împărații romani cu soldații. Semnul era același pentru toți, pentru că nu era important cine era fiecare, ci cui îi aparținea. Lucrurile stau la fel cu semnul fiarei. Din punctul ei de vedere, oricine îi acceptă semnul este „uniformizat” în masa generală de supuși, fără să se mai distingă individual, și încetează astfel să mai fie un „nume” (comp. Apoc. 11:13). Am putea spune că dacă cineva reușește să-și păstreze numele (ceea ce în acest caz înseamnă individua­litate, libertate a conștiinței), „a biruit” numărul numelui fiarei (Apoc.15:2).

Discuția despre semn nu ar fi completă dacă nu ne-am referi și la „numele” fiarei ca semn.


 

CAPITOLUL 3

Care este numele fiarei?

„Așa încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei” – 13:17.

 

După cum se observă în citatul scriptural de mai sus, semnul poate fi oricare dintre aceste două lucruri: „numele” fiarei sau „numărul” acestui nume.

Apocalipsa menționează de cinci ori „primirea” semnului, dintre care de trei ori în mod specific „pe mâna dreaptă sau pe frunte” (13:16; 14:9; 14:11; 19:20; 20:4). Dar nu este menționată primirea numelui fiarei sau a numărului numelui. Aceasta din cauză că semnul este numele fiarei sau numărul numelui ei. În 14:11 apare sintagma „semnul numelui ei”, cu sensul ’semnul care este numele’. Prin analogie în 15:2 putem vorbi despre ’[semnul] care este numărul’:

14: 9   fiara – icoana – semnul

14:11  fiara – icoana – semnul numelui

15: 2   fiara – icoana – [semnul] numă­rului

Un număr, dar și un nume

„Numele” fiarei nu este deci același cu „numărul numelui” ei. În această din urmă expresie găsim atât numărul cât și numele. Numărul este un al doilea nume, constituit din cifre al fiarei. De altfel construcția genitivală „numărul numelui” are sensul de ’numărul care este numele’. Din punct de vedere sintactic, conjuncția folosită în sintagma „numele fiarei sau numărul numelui” poate avea valoare adversativă (termenii asociați se exclud reciproc) sau explicativă (același lucru exprimat în mod diferit). Aici „sau” pare să fie folosit adversativ: „pe mâna dreaptă sau pe frunte”, „cumpăra sau vinde”, „numele fiarei sau numărul numelui ei” (v. 16, 17).

Fiara are deci atât un nume cât și un număr al numelui. Conform versetului 18, „numărul numelui” este numit „numărul fiarei”. Am văzut că atât „numele” fiarei cât și „numărul” fiarei pot sluji ca semn. Cel de-al doilea, numărul fiarei, este indicat direct: „Și numărul ei este 666”. Se ridică deci întrebarea, care este numele fiarei, care poate de asemenea sluji ca semn? Acest lucru este descoperit în alt capitol.

Numele fiarei

După ce ni se spune că fiara are un nume, ne așteptăm să găsim o cale de a afla sau descifra care este acest nume. Lucrurile stau chiar așa, dar locul unde găsim numele este capitolul 17. Acolo se spune în versetul 5:

„Pe frunte [prostituata] purta scris un nume, o taină: Babilonul cel Mare, [ea este] mama prostitu­atelor și a urâciunilor pământului”.

Dacă acest nume este o „taină” pentru că de fapt nu este al ei sau este împărtășit, atunci ar putea fi numele căutat – numele fiarei (Apoc. 17:7). Cum așa?

După cum se observă în citatul de mai sus (17:5), este evident că „Babilonul cel Mare” este tot ce apare scris ca nume pe fruntea prostituatei; adică cuvintele „o taină” și „mama prostitu­atelor și a urâciunilor pământului” nu sunt parte a numelui deși, în funcție de punctuația traducerii, ele pot fi o parte a inscripției.

Așa cum s-a văzut în Apocalipsa 13, numele fiarei sau numărul ei sunt impuse ca semn pe fruntea sau pe mâna tuturor celor vii, „mici și mari, bogați și săraci, liberi și robi”, sub amenin­țarea cu moartea. Dacă după aceea cineva mai este văzut trăind în lux, făcând comerț („putând cumpăra sau vinde”), etc., ne așteptăm să aibă semnul. Prosti­tuata din capitolul 17 trăiește și se desfată fără griji în luxul celor „mari”, „bogați” și „liberi”. Ea trebuie deci să se fi conformat cerinței fiarei și să fi acceptat semnul ei – numele sau numărul fiarei. Ce descoperim? Ea are un nume scris pe frunte: Babilonul cel Mare.

Desigur, prostituata este un personaj simbolic și îi poate repre­zenta pe toți cei „mari, bogați și liberi” care au sprijinit fiara, acceptând semnul de bună voie sau chiar cu mândrie. Ea trebuie de asemenea să fi contribuit la denunțarea celor care au refuzat să se închine fiarei și să accepte semnul ei (comp. Daniel 3:8-12; 6:4-9). Acesta este un motiv pentru care ea este „îmbătată de sângele sfinților și de sângele martorilor lui Isus” (v. 6).

Nu s-ar putea totuși ca acest nume enigmatic să fie al ei propriu, și nu al fiarei? Putem fi siguri că nu este așa, din cauză că în Apocalipsa în mod invariabil numele înscrise pe frunte nu sunt ale celor care le poartă. Avem două cazuri neechivoce:

  1. Numele fiarei pus ca semn pe fruntea celor care acceptă să i se închine. Numele arată cui îi aparțin supușii ca închinători.
  2. Numele Mielului și al Tatălui său scris pe fruntea celor 144.000. Numele arată iarăși pe cine urmează neabătut purtătorii și cui îi aparțin (14:1). Apocalipsa 22:4 arată că cei care au scris pe frunte numele lui Dumnezeu, îi slujesc ca sclavi.

Numele înscris pe fruntea prostitu­atei, Babilonul cel Mare, nu este deci al ei propriu, ci al puterii pe care o urmează cu admirație și căreia îi aparține.

Un nume descriptiv

Purtând acest nume, fiara este decon­spirată drept o putere imperială, asemănă­toare în caracter, scop și acțiuni cu Babilonul antic sau, conform altor indicii din capitolul 17, drept o revenire din Adânc pe scena lumii a 'regelui' Babilonului, sub forma unui ’Nebucad­nețar’ modern (comp. Isaia 14:13-17). Nu ar trebui să uităm scopul numirii: desemnarea distinctivă și uneori descrierea. În Biblie cele mai multe nume sunt descriptive, dezvăluind trăsături incon­fundabile, și astfel sunt mijloace de identi­ficare unice. Ca un exemplu, însuși numele Babilon (eb. Babel) este explicat în Geneza 11:9 printr-o trăsătură distinctivă: „De aceea cetatea a fost numită Babel, căci acolo DOMNUL a încurcat limba întregului pământ”. Astfel acest oraș este unic în istorie și rămâne distinct datorită turnului ridicat în el, a atitudinii de opoziție față de Dumnezeu a locuitorilor lui, a încurcării limbii și împrăștierii acestora pe tot pământul.

Un alt mod de a asocia cuvintele scrise pe fruntea prosti­tuatei cu numele fiarei este să se observe că femeia este „căsătorită” cu fiara. Deși imorală, ea este descrisă ca având un soț și copii (18:7; vezi și Isaia 47:7, 8). Aparținând unui posesor conjugal, ea este liberă de griji și de ocara de a fi lipsită de copii (comp. Isaia 4:1). În acest sens ea „stă” pe fiară și cei doi se susțin reciproc ca un cuplu. Așa cum sunt văzuți de Ioan, ei acțio­nează ca un singur corp!


 

CAPITOLUL 4

Pe mâna dreaptă sau pe frunte

„Și face ca toți, mici și mari, bogați și săraci, liberi și robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte”

 

Dacă semnul poate fi numele sau numărul fiarei și dacă el este pus pe mână sau pe frunte, înseamnă că teoretic există patru moduri în care s-ar putea face însemnarea:

(1) nume pe mână

(2) nume pe frunte

(3) număr pe mână

(4) număr pe frunte

Dar Babilonul cel Mare este un imperiu totalitar a cărui politică este unifor­mizarea. Cu greu ne-am putea imagina o diver­sitate de patru moduri de marcare. Deși gramatica pasajului permite toate aceste combinații, mesajul transmis este mult mai specific: există două semne pentru că există două locuri unde se aplică. În acest caz se pot lua în calcul numai două variante: (1) nume pe frunte / număr pe mână și (2) nume pe mână / număr pe frunte. Prima variantă este singura sprijinită de context. Cei 144.000 (14:1), prostituata (17:5) și robii din 22:3 au scrise nume pe frunte. Există și alte rațiuni pentru care numele fiarei ("Babi­lonul cel Mare") este scris pe frunte și numărul ei ("666") pe mână.

Așa cum s-a văzut în capitolul anterior, semnul este pus pe fruntea sau pe mâna unor categorii sociale diferite, „mici și mari, bogați și săraci, liberi și robi”. Din punctul de vedere al locului de aplicare există însă numai două categorii sau clase: cei cu semnul pe frunte și cei cu semnul pe mână. Prosti­tuata cu semnul pe frunte reprezintă clasa celor mari, bogați și liberi, care primesc și poartă semnul din proprie inițiativă. Un asemenea semn este considerat mai mult decât o datorie civică, este o „mândrie” și astfel este purtat la loc de cinste, „pe frunte”. Fruntea oferă loc suficient pentru un șir de cuvinte și acestea sunt vizibile dacă capul este ținut sus. Ieremia 3:1-3 vorbește despre „fruntea de curvă” pentru a descrie cinismul unei femei imorale care nu pleacă capul și nu se rușinează de faptele ei. De asemenea, un semn pe frunte poate fi identi­ficat cu ușurință într-o mulțime compactă de oameni (comp. Ezec. 9:4, 5).

Cealaltă clasă, cei care au semnul pe mână, poate fi identi­ficată cu ușurință dacă se separă prosti­tuata de celelalte categorii menționate în context. De exemplu, aflăm că ea (1) este „îmbătată de sângele sfinților și de sângele martorilor lui Isus” (17:6). Desigur, acești sfinți și martiri nu s-au închinat fiarei și nu au semnul ei, nici pe frunte, nici pe mână. Și (2) prosti­tuata „a adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrâ­nării ei”. Cu ce rezultat? Textul continuă:

"Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei [ca urmare a 'vinului' dat de prostituată] și primește un semn pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei lui" (14:9, 10).

Spre deosebire de clasa prostituatei, constituită din cei mari, bogați și liberi care au ca semn numele fiarei pe frunte, un însemn mai distins care-i situează în „familie”, celorlalți li se pune doar un număr pe mână. Dacă nu ar fi în vigoare interdicția de a cumpăra sau vinde, mulți ar fi probabil nehotărâți dacă să accepte semnul. În plus, semnul pe mână nu poate fi văzut de la distanță, fiind mai mic și situat într-un loc discret. El nu este o cauză de mândrie elitistă, în măsura în care cei mai mulți îl au. Dacă cineva având semnul pe mână se mândrește totuși cu el, aceasta ține de simpla aparte­nență la majoritate și astfel la „norma­litate”, în contrast cu minori­tatea perse­cutată a „sfinților și martorilor lui Isus”.

Mâna, în special mâna dreaptă, repre­zintă implicare, voință, acord (Gal. 2:9). După ce se preci­zează că semnul este pus pe mâna dreaptă, se spune apoi simplu „pe mână” (14:9; 20:4).


 

CAPITOLUL 5

Semnul și mulțimea mare

„Iată o mulţime mare, pe care nimeni nu putea să o numere, din orice naţiune (...) Aceștia sunt cei care vin din necazul cel mare” (Apoc. 7:9, 16, GBV2001)

 

În timp ce despre cei 144.000 de israeliți se spune în versetul imediat următor mențiunii semnului fiarei că aveau scris pe frunte numele Mielului și numele Tatălui său (13:16-18; 14:1), despre cei ce alcătuiesc mulțimea mare din capitolul 7 nu se spune că ar avea vreun semn. Există însă câteva lucruri legate de „istoricul” aceastei mulțimi.

În primul rând, ea este văzută după necazul cel mare. Conform descrierii, ea „vine” în viață din necaz, ceea ce înseamnă că îl supravie­țuiește. Astfel mulți dintre membrii ei au avut semnul fiarei – cel mai probabil pe mână. În orice caz, la sfârșitul necazului cel mare se anunță „celor ce trăiesc pe pământ, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui popor” un mesaj ultimativ care trebuie să clarifice situația semnului apartenenței (14:6-10). Trei îngeri spun unul după altul:

(1) Temeți-vă de Dumnezeu și dați-i slavă, căci a venit ceasul judecății lui; și închinați-vă celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!

(2) A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării ei!

(3) Dacă se închină (lit. continuă să se închine) cineva fiarei și icoanei ei și primește (lit. continuă să primească) un semn pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, acum este timpul de decizie! Cetatea cea mare a căzut și oamenii trebuie să se închine lui Dumnezeu și să se teamă de el, nu de fiară. Nu mai este disponibil „vinul desfrânării” prostituatei, influența ei coruptă și probabil nici denun­țurile și amenin­țarea. Dacă cineva se mai închină fiarei, acum într-o nouă culoare politică, o face pentru că alege acest lucru. Conform avertis­mentului, este o alegere făcută cu prețul de a suferi mânia lui Dumnezeu, așa cum alții au ales cu prețul vieții lor să nu se închine. Este de așteptat că la acest timp cei ce compun mulțimea mare manifestă o atitudine hotărâtă, indiferent cum au stat lucrurile înainte.

Această schimbare de situație și atitudine are cores­pondente profetice în istoria biblică. Un caz relevant este drama în care Ilie a întors inima poporului spre Dumnezeu, provocând și omorând pe profeții lui Baal. Aceasta s-a întâmplat la sfârșitul a trei ani și jumătate de secetă și persecuție. Cu acea ocazie regina Izabela a „căzut” în ochii mulțimii de la poziția ei temută și influentă. Dacă înainte poporul a oscilat între doi dumnezei, acum a înțeles clar că numai „DOMNUL este Dumnezeu!”. Printre cei care s-au bucurat trebuie să fi fost și Obadia, „mai marele casei lui Ahab”. În 1 Regi 18:3, 4 citim despre el:

Obadia se temea mult de DOMNUL. De aceea când Izabela a nimicit pe prorocii DOMNULUI, Obadia a luat o sută de proroci, i-a ascuns câte cincizeci într-o peșteră și i-a hrănit cu pâine și apă (vezi și v. 12, 13).

Au fost în realitate șapte mii de bărbați care „nu și-au plecat genunchii înaintea lui Baal și a căror gură nu l-au sărutat” (1 Reg. 19:18). Obadia și alții ca el, care i-au sprijinit ascun­zându-i și hrănindu-i, îi reprezintă pe membrii în formare ai „mulțimii mari”, în timpul necazului cel mare. Deși Obadia și ceilalți ca el nu erau printre cei 7.000, în inima lor ei „se temeau mult de DOMNUL”. Isus a spus că nimeni care ajută un proroc, nu-și va pierde răsplata, ba chiar va primi răsplata unui proroc! (Mat. 10:40-42).

Poate că membrii marii mulțimi nu au înțeles pe parcursul necazului că este timpul să slujească numai lui Dumnezeu, în ciuda opoziției Babilo­nului. Dar ei nu i-au persecutat pe închină­torii adevărați. În loc să-i privească cu apatie sau chiar dezgust, ei au luat poziție în favoarea lor, punându-și viața în pericol ca să-i ajute (comp. Mat. 25:34-40).

Întrucât pe parcursul necazului viitorii membri ai mulțimii mari nu au fost printre promotorii închinării false (ca Izabela și prorocii lui Baal în timpul lui Ilie), ei nu au aparținut clasei prosti­tuatei și astfel nu au avut numele fiarei divinizate pe frunțile lor. Dar, ca supuși sau sclavi ai sistemului babilonic, ei au fost nevoiți să poarte semnul aparte­nenței pe mână, ceea ce explică accesul lor la mijloacele de subzis­tență (dreptul de a „cumpăra sau vinde”) și sprijinul pe care au fost astfel în măsură să-l dea celor persecutați.

Nefiind creștini declarați sau „frați ai lui Isus” pe perioada necazului cel mare, ei nu au numele înscris „în cartea vieții Mielului” (Apoc. 13:8). Și nu vor fi răsplătiți imediat cu viață nemuri­toare și cu privile­giile regale rezervate celor care nu s-au închinat fiarei și nu au primit semnul ei pe frunte sau pe mână (Apoc. 20:4-6), dar vor moșteni propria lor viață, care în timp va deveni una veșnică. „Mielul... îi va păstori și îi va duce la izvoarele apelor vieții” (Apoc. 7:17).

Vor mai exista „frați” ai lui Isus în viață în timpul necazului cel mare, cărora viitoarele „oi” să le facă bine? (Mat. 25:37-40). Întrebarea se ridică având în vedere intole­ranța Babilonului cu cei care nu se închină icoanei fiarei. Apocalipsa 13:15 spune: "I s-a dat să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să și vorbească și să facă să fie omorâți toți cei care nu se vor închina icoanei fiarei". Aceste cuvinte amintesc de amenin­țarea din câmpia Dura, când moartea părea singurul dezno­dământ pentru cei care refuzau să se închine. Totuși, cei trei tineri evrei au rămas în viață (Daniel 4; comp. 2:12-14).

Și alte exemple arată că în timp ce mulți sunt perse­cutați și chiar omorâți, acest lucru nu se întâmplă cu întreaga clasă. Deși toți sunt gata să moară, și unii chiar mor, cea mai mare parte dintre ei rămân în viață (Apoc. 6:10, 11; 11:7; 12:11). Ilie a fost un astfel de supravie­țuitor, ca și cei 7000 pe care Dumnezeu îi „păstrase” în viață (1 Reg. 19:14, 18). În consecință, putem fi siguri că vor exista „frați” ai lui Isus pe toată durata necazului cel mare, pe care „oile” dintre „neamuri” să-i sprijine. După necaz va exista o rămășiță a bisericii, „noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului”, care va fi schimbată la viață nemuritoare (1 Tes. 4:15-17; 1 Cor. 15:23, 51, 52).


 

CAPITOLUL 6

De ce Babilonul cel mare?

„A căzut, a căzut Babilonul cel mare!”

 

Există un număr de lucruri în Apocalipsa care sunt numite „mari” cu diferite conotații, unele chiar în legătură cu Babilonul:

  • necazul cel mare (cel mai mare și ultimul pentru poporului lui Dumnezeu)
  • vulturul cel mare (Dumnezeu ca protector)
  • ziua cea mare (îndelung așteptată, a dreptății)
  • balaurul cel mare (cu multe capete, care înghite tot)
  • fluviul cel mare (al metropolei)
  • cetatea cea mare (capitala lumii)
  • prostituata cea mare (mama prostituatelor, cu relații extinse)

Toate acestea sunt nu doar calificate, ci și clasificate de atributul 'mare'. Ele sunt descrise astfel ca fără egal pentru oameni. Desigur, pentru lucruri care nu aparțin lui Dumnezeu conotația este negativă, de aroganță provo­catoare. În antiteză, Ierusalimul care coboară pe pământ este numit „cel nou”, nu „cel mare”.

Expresia „Babilonul cel mare” apare ca atare pentru prima dată în cuvintele lăudă­roase ale împăratului Nebucadnețar, care provoacă suvera­nitatea lui Dumnezeu asupra pământului:

„Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca reședință împără­tească, prin puterea bogăției mele și spre slava măreției mele? În timp ce cuvântul era încă în gura împăratului, un glas s-a coborât din cer: «Află împărate Nebucad­nețar că ți s-a luat împărăția! Te vor izgoni din mijlocul oamenilor și locuința ta va fi cu fiarele câmpului, iți vor da să mănânci iarbă ca la boi și șapte timpuri vor trece peste tine, până vei recunoaște că Cel Preaînalt stăpânește peste împărăția oamenilor și că o dă cui vrea»” (Dan. 4:30-32).

Nebu­cadnețar a primit o lecție de umilință pentru a înțelege că Cel Preaînalt stăpânește peste „împărăția lumii” (Apoc. 11:15) și că o dă cui vrea, deci și lui (Dan. 4:24, 34, 35).

În loc să devină ca Dumnezeu, Nebucad­nețar a ajuns ca animalele (comp. Isa. 14:13, 14; Apoc. 13:6).

Deși a fost prima cetate construită după Potop, Babilonul nu a devenit o putere politică importantă decât în secolul al VII-lea î.e.n., odată cu venirea la tron a lui Nebucad­nețar. Numele „Babilonul cel mare” este în armonie cu caracte­risticile istorice ale metropolei, care o situează pe primul loc în multe privințe:

  • a fost prima cetate ridicată după Potop
  • construirea cetății și a turnului ei au urmărit grandoarea
  • a fost primul regat întemeiat pe pământ, cu Nimrod ca rege
  • constructorii cetății au fost dispersați pe întregul pământ
  • a fost primul regat care a intrat în conflict cu poporul lui Dumnezeu (Gen 14)
  • a fost primul regat căruia Dumnezeu i-a acordat suveranitate mondială
  • este capul de aur al unui șir de imperii ce vor fi înlocuite de regatul lui Dumnezeu

În Apocalipsa Babilonul este descris drept „maree” prin influența extinsă asupra oamnilor:

  • „autoritate... peste orice popor" (13:7)
  • „a adăpat toate neamurile" (14:8; 18:3)
  • „are stăpânire peste împărații pământului" (17:18)
  • „păcatele ei au ajuns până la cer" (18:5)
  • „cetatea cea mare, cetatea cea tare" (18:10)
  • „acolo a fost găsit sângele... tuturor" (18:24)

Chiar dacă locuitorii pământului găsesc motive să privească cu teamă și admirație spre Babilon, creștinii îl înfruntă, știind că Dumnezeu este mai mare. „Domnul Dumnezeu care a judecat-o este puternic" (18:8). „Mântuirea, slava și puterea sunt ale Dumnezeului nostru... pentru că a judecat pe prosti­tuata cea mare” (19:1, 2). Dacă „Goliat” este mare, atunci este și mai evident că puterea izbăvi­toare este a lui Dumnezeu și că această putere este mai mare. Suvera­nitatea lui Dumnezeu nu poate fi provocată fără consecințe. Căderea mărețului Babilon este lecția care transmite acest adevăr.


 

CAPITOLUL 7

O împărțire în trei a Babilonului?

„Cetatea cea mare a fost împărțită în trei părți”

 

Am văzut că din perspectiva numărului fiarei în Babilonul cel Mare există o majoritate (simbolic 2/3) marcată cu numărul 666 și o minoritate (1/3) care nu acceptă semnul înregi­mentării în închinarea la fiară, membrii acesteia fiind pecetluiți cu pecetea lui Dumnezeu ca israeliți autentici. Ar putea aceste trei treimi să se regăsească în „împărțirea în trei părți” a Babilonului?

Ca orice imperiu totalitar, Babilonul urmărește să se mențină ca un monolit infrag­mentabil. Împăratul lui este descris sub forma unei fiare care duce război pentru impunerea înregi­mentării și confor­mării întregului pământ. În Apocalipsa 13 sunt folosite expresii globale ca „putere peste orice”, „tot pământul”, „toți cei ce locuiesc pe pământ”, „pământul și cei care locuiesc pe pământ”, „pe pământ, în fața oamenilor”, „cei care locuiesc pe pământ” (2x), „toți” (2x), „nimeni”. Totuși la potirul al șaptelea Babilonul cel Mare se fragmen­tează!

„Cetatea cea mare a fost împărțită în trei părți, și cetățile neamurilor s-au prăbușit. Și Dumnezeu și-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei lui” (Apoc. 16:19).

În antichitate Babilonul fusese „împărțit”, la căderea lui, mezilor și perșilor (Dan. 5:28-31). Pentru că era un imperiu compozit – național, etnic, lingvistic și religios –, el putea fi divizat cu ușurință după oricare dintre aceste criterii. Dumnezeu fusese responsabil pentru autori­tatea de șaptezeci de ani a Babilonului asupra popoarelor și el cauza acum căderea și 'împărțirea' lui. Babilonul cel Mare este o reflectare mistică a Babilonului antic, „reînviat” prin apariția pe scena lumii a unei guvernări globaliste - în profeție „fiara de culoare stacojie” -, care va da impresia revenirii din trecut a dinastiei lui Nebucadnețar (Vezi 'Misterul' fiarei stacojii). Această dictatură va reactiva și uni rămășițele imperiilor anterioare, simboli­zate prin cele șapte capete și zece coarne. În aceste condiții, fragmentarea și căderea „Babilonului” se vor produce cu ușurință (Apoc. 18:21).

În mod interesant, numele ebraic al Babilonului lui Nimrod, Babel [încurcă­tură] are puțin de-a face cu unitatea. „Căci acolo Domnul a încurcat limba întregului pământ și de acolo Domnul i-a împrăștiat pe toată fața pământului”. Această afirmație este în antiteză cu condiția în care s-a găsit societatea omenească până atunci: „Tot pământul avea o singură limbă și aceleași cuvinte” (Gen. 11:1, 9). De asemenea, este în opoziție cu idealurile de faimă și putere ale constructorilor cetății și turnului ei – prin rămânerea în unitate sub un singur conducător. Intervenția lui Dumnezeu de 'împărțire' a limbii a dus la zădăr­nicirea planurilor megalomane și la „împărțirea pământului”, ceea ce a însemnat fragmen­tarea regatului unitar întemeiat de Nimrod (Gen. 10:5; 1 Cron. 1:19). Conform „moștenirii” istorice, împărțirea Babilonului cel Mare poate însemna, tot așa, fragmentarea și dispersarea părților componente (comp. Ps. 55:9). Numărul impar trei este un simbol potrivit al instabi­lității și dezbi­nării.

Anterior 'împărțirii în trei' de la potirul al șaptelea, eveni­mentele ce survin la primele patru trâmbițe afectează ceea ce reprezintă „a treia parte” din pământ, din mare, din ape și izvoarele apelor și din luminătorii cerești. La trîmbița a cincea sunt afectați o parte dintre israeliții captivi, cei fără pecetea lui Dumnezeu. La trâmbița a șasea sunt „uciși” a treia parte din oameni. Mai târziu israeliții pecetluiți părăsesc Babilonul. De asemenea, pe parcursul turnării potirelor se radica­lizează anumite poziții. La potirul al șaselea apele Eufratului au secat în canalele de apărare ale Babilonului, cetatea rămânând fără apărare. Coroborând aceste date putem stabili compo­nentele structurale ale Babilonului, care se vor disocia la potirul al șaptelea:

  • 1/3 - Rămășița israelită pecetluită (144.000), pe care Dumnezeu o numește acum „poporul meu” și care părăsește Babilonul pentru a nu mai fi consi­derată o parte a acestuia (Apoc. 14:1; 18:4; comp. Isa. 19:24 și Zah. 13:9).
  • 1/3 - Israeliții nepecet­luiți, care s-au natura­lizat în Babilon alături de populația „nativă” a metropolei și se identifică cu el prin interesele comune și numele purtat pe frunte. Ei decid să nu se întoarcă în Sion (Apoc. 7:4; comp. 2:9).
  • 1/3 - Un segment conjunctural. La acest timp „fiara”, conducerea mondială, revine la vechea „culoare” politică. Ea este urmată de „zece regi” cu ambiții naționale renăscute și de popoarele acestora simbolizate prin „ape multe”. Toți aceștia adoptă direcții și atitudini noi față de imperiul defunct, de la groază și lamentare până la ură și dorință de jefuire. De asemenea, o mulțime mare de oameni din toate națiunile, cândva și ei o parte a „apelor multe”, părăsesc Babilonul alături de rămășița israelită. Aceștia renunță la semnul fiarei și abando­nează astfel majoritatea repre­zentată de acesta. Este un motiv pentru care sunt numiți și ei „poporul meu” (Apoc. 7:9; 18:4; vezi 14:6-12; comp. Zah. 8:23).

Babilonul simbolizat printr-o regină lipsită de griji își va pierde „copiii” și „soțul” într-o singură zi! (Ap. 18:7, 8). Instabi­litatea lui este și mai evidentă după prăbușirea unei zecimi din cetate (Ap. 11:13). Ceea ce rămâne (9/10) este și mai „fragil” sau divizibil la trei.

Potirul al șaptelea marchează momentul exact din scenariul apocaliptic în care Dumnezeu decide că Babilonul este complet „împărțit” și își poate aduce aminte de pedeapsa pe care o merită. O parte a acestei pedepse vine ca urmare directă a fragmen­tării, prin manifes­tarea intole­ranței și urii între fostele componente. Un aspect interesant este că israeliții nepecet­luiți sunt componenta semnifi­cativă care ajunge în mod direct să sufere pedeapsa divină împotriva Babilonului, să bea „potirul de vin al furiei mâniei lui”. Rămășița a suferit deja pe parcursul dominației Babilonului, iar „fiara, împărații pământului și oștile lor” vor suferi distru­gerea la Armaghedon într-un conflict ulterior. Toți aceștia părăsesc orice asociere cu Babilonul sau chiar se întorc împotriva lui.

Israeliții nepecetluiți și-au legat speran­țele de cetatea prosperă și acum nu doresc s-o părăsească. Unindu-și destinul cu al ei, cad însă într-o cursă. Aceasta pentru că Babilonul, ca stăpânire mondială permisă de Dumnezeu, își are rațiunea de a exista în necesitatea ca poporul lui Dumnezeu să fie purificat (Apoc. 13:5, 7). Astfel, dacă în captivitatea Babilonului intră întregul Israel, în Sion se întoarce doar o rămășiță a acestuia, decantată și purificată. Ceilalți israeliți rămân în Babilon.

Împărțirea „în trei” este un fapt evident când rămășița și marea mulțime părăsesc Babilonul. De asemenea, când fiara și împărații pământului își schimbă atitudinea față de cetatea prosti­tuată ale cărei „ape” de sprijin au secat. Asemănător modelului antic, existența Babilonului cel Mare este fantomatică și efemeră. Bazându-se pe revenirea din „Adâncul” istoriei pentru puțin timp a fiarei de culoare stacojie (leul babilonean) și pe sprijinul conjunctural, interesat, al societății omenești, altfel dezbinate, el se poate destrăma ca un vis peste noapte. Este suficient să fie afectat spiritul care menține coeziunea Babilonului, ca totul să se prăbușească:

Al șaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Și din templul cerului, din scaunul de domnie, a ieșit un glas puternic, zicând: „S-a sfârșit!” Și au început să fie fulgere și glasuri și tunete; și s-a făcut un mare cutremur de pământ, așa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur așa de mare. Cetatea cea mare a fost împărțită în trei părți, și cetățile neamurilor s-au prăbușit. Și Dumnezeu Și-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui (Apoc. 16:17-21)

Când este afectat „văzduhul", aerul ideologic pe care îl inspiră fiecare om, societatea omenească organi­zată intră în dezagregare și colaps (comp. Efes.2:2; 2 Pet. 3:10). „Cetatea cea mare", imperiul planetar care a încarcerat conștiințele și a înregimentat energiile, inspirând oamenilor scopuri comune egocen­triste, dar și toate organi­zațiile, „cetățile neamurilor", care s-au dovedit un drog al minților prin obiec­tivele lor înșelătoare, sunt demascate și nu mai pot mobiliza pe cei care iubesc adevărul și îl identi­fică cu luciditate pe adevăratul Creator al tuturor lucrurilor vitale (Apoc. 14:7, 8).

 

Balaurul și a treia parte din stele

În Apocalipsa 12:4 se spune despre balaur: „Cu coada lui trăgea după el a treia parte din stelele cerului și le arunca pe pământ". Coada balaurului (nu coarnele!) este „instru­mentul” folosit pentru a atrage în apostazie prin înșelare. Isaia 9:15 stabilește principiul: „Prorocul care învață pe oameni minciuni este coada. Cei care îndrumează pe poporul acesta îl duc în rătăcire și cei care se lasă îndrumați de ei sunt înghițiți”. Cuvintele din Apocalipsa 12:4 au corespondent în Daniel 8, unde se spune despre un corn mic: „S-a înălțat până la oștirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oștirea aceasta și din stele și le-a călcat în picioare... Prin inteli­gența lui va face să prospere înșelă­ciunea în mâna lui” (v. 10, 25). În Apocalipsa această „o parte” din oștire și din stele este a treia parte, iar „înșelă­ciunea” include folosirea influenței prorocului mincinos, descris ca o fiară puternică el însuși (Apoc. 13:11-14; comp. 19:20).

De ce aruncă balaurul stelele pe pământ? Locul stelelor este pe cer, pentru a da lumină și astfel orientare în timpul nopții (Gen. 1:16, 17). Aruncate la pământ, stelele încetează să mai fie niște luminători. Daniel 12:1-3 asociază stelele cu cei care îi învață pe alții în timpul necazului cel mare și după: „Cei înțelepți vor lumina ca strălucirea cerului și cei care vor îndruma pe cei mulți spre dreptate vor lumina ca stelele, în veac și în veci de veci". Slujitorii autentici ai lui Dumnezeu reușesc să rămână o lumină în lume. Acțiunea distructivă a balaurului asupra unei treimi din „stelele cerului” este confirmată la sfârșitul necazului când îngerul al patrulea sună din trîmbiță: „Și a fost lovită a treia parte din soare și a treia parte din lună și a treia parte din stele, pentru ca a treia parte din ele să fie întunecată, ziua să-și piardă a treia parte din lumina ei și noaptea de asemenea” (Apoc. 8:12).


 

CAPITOLUL 8

Babilonul - balaurul numit Satan

Și balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satan, acela care înșeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui – Apoc. 12:9.

 

Ordinea cuvintelor subliniate este critică în această frază din punct de vedere hermeneutic. Balaurul este ceva sau cineva, iar „Diavolul” și „Satan” sunt supranume. Expresia nu este echivalentă cu 'Diavolul și Satan numit balaurul'. „Satan” [adversar] este un nume descriptiv și îl înfățișează în context pe balaur ca pe un adversar al accesului la regalitate asupra pământului a seminței mesianice a femeii și astfel un dușman al acestei femei care se luptă să producă sămânța (Apoc. 12:5, 17; comp. Gen. 3:15; vezi Comentariul la Apocalipsa 12:7, 8).

Clarificarea de mai sus este importantă pentru că în general se crede că „Satan” este un înger spiritual, reprezentat în simbo­listica apocaliptică printr-un balaur. Fie că un asemenea înger există, fie că nu, simbolul balaurului nu se referă la el. Balaurul este un sistem omenesc, orientat ideologic, care își are rațiunea de a exista în extinderea suveranității proprii. Atât moral (indepen­dența față de Creator) cât și politic (stăpânirea pământului). Deviza lui? Întregul pământ este al posesorilor de facto și nimeni din afară, nici măcar un dumnezeu din cer, nu-l poate revendica, total sau parțial, ca moștenire pentru aleșii lui. Datorită spiritului ostil de care este pătruns față de cei care gândesc altfel, acest sistem acaparator este un diavol și un satan, potrivit tradiției biblice de a se numi astfel tot ce se opune celor ce luptă pentru a-și păstra loiali­tatea față de Dumnezeu și față de „moștenirea” regatului mesianic (comp. Mat. 16:23).

Unul dintre trei monștri

Atunci când Babilonul antic a cucerit Ierusalimul și a dus în capti­vitate pe ultimii locuitori din Iuda, Ieremia a fost inspirat să scrie profetic în numele națiunii: „Nebucad­nețar, împăratul Babilo­nului, ...m-a înghițit ca un balaur” (51:34). Balaurul sau dragonul este o creatură mitică, o combinație între crocodil și șarpe. Așa ca și Babilonul antic, balaurul apocaliptic aparține sferei umane, alături de alți monștri sau „fiare” care stăpânesc pe pământ:

  1. Balaurul este descris în Apocalipsa 12:3 în aceste cuvinte: „Un mare balaur roșu, având șapte capete, zece coarne și șapte diademe pe capete”
  2. El dă „scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare” unei fiare asemă­nătoare (13:1): „O fiară cu zece coarne și șapte capete; pe coarne avea diademe și pe capete avea nume de hulă”
  3. Această fiară dă toată autoritatea ei unei alte fiare, care acționează ca un profet mincinos (v.11-15): „O altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel și vorbea ca un balaur”

Numărul capetelor și coarnelor trimit spre profeția lui Daniel. (Vezi Cele zece coarne - cu și fără diademe). (1) Balaurul se remarcă prin capetele lui, menționate întâi și încoronate. Din perspectivă profetică balaurul este un simbol compozit al puterilor mondiale descrise în Daniel, capitolele 2 și 7. Ca o satuie uriașă, având capul de aur (Babilonul), și ca patru fiare având în total șapte capete (dintre care primul Babilonul). (2) Fiara se eviden­țiază prin coarne (menționate întâi și încoronate) și corespunde fazei finale a acestor construcții politice, în care pe ultimul cap cresc zece coarne și apoi un corn mic. (3) În scenă intră și o altă fiară, care are două coarne ca ale unui miel și vorbește ca un balaur (prorocul mincinos).

Această triadă de monștri acționează în comun pentru a înșela prin cuvintele lor întregul pământ locuit:

"Am văzut ieșind din gura balau­rului și din gura fiarei și din gura prorocului mincinos, trei duhuri necurate, ca niște broaște. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemai­pomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic” (16:13, 14).

Ordinea în care sunt menționate aceste fiare și în care își mandatează autoritatea una alteia dă de înțeles că există nu doar o ierarhie a autorității, ci și una a intrării în scenă și a timpului activității lor. Balaurul este primul și părăsește scena ultimul (Apoc. 19:20; 20:2, 3). Pozițio­narea lui ca sursa primară de influență și autoritate pentru două din aceste sisteme de putere, rezervarea dreptului de colector final al venerației oamenilor, ca și prezența lui de la prima până la ultima rebeline împotriva lui Dumnezeu, îl identifică drept promotorul opoziției organizate împotriva lui Dumnezeu. Întrucât spiritul de neascultare emană în forma lui primară de la baza societății omenești, din egocen­trismul individual, balaurul cu șapte capete este mai mult decât șirul de puteri mondiale, care s-au ridicat după potop, începând cu Babilonul, și care au stapânit asupra poporului lui Dumnezeu.

Balaurul este expresia încarnării acestui spirit, ca și ideologie, în orga­nismul societății omenești. Rezultatul vizibil a fost și este ridicarea marilor imperii pe criterii etnice, geografice, religioase și mai recent rasiale și ideologice. Organi­zații politice cu motivații proprii, pornite cu „mânie mare” să anihileze tot ce le amenință sau ce nu li se conformează (Apoc. 12:17). Urmând formele partinice de manifestare ale Babilonului cel Mare, care toate au promis să înalțe suvera­nitatea omului, în timp ce de fapt au răpit-o, oamenii au fost „înșelați” și „înghițiți” pentru a deveni elemente componente în angrenajul „cel mare". „Balaurul cel mare (este) acela care înșeală întreaga lume”.

Șarpele cel vechi

Balaurul cel mare este numit și „șarpele cel vechi”. Alăturate, cele două simboluri descriu un proces de creștere în timp (comp. Isaia 14:29). Acest „organism” polimorfic a început ca un șarpe (cu un singur cap) și a sfârșit ca un balaur „mare”, cu șapte capete, - după ce a „înghițit” toată lumea! Șarpele este astfel o referire la începu­turile organizării politice a oamenilor, în primul rând la Babelul lui Nimrod din țara Șinear (comp. Isaia 27:11). Atât cetatea și turnul, cât și regatul format în jurul acestora, au fost rezultatul spiritului de opoziție al oamenilor față de porunca lui Dumnezeu de a se dispersa pe toată suprafața pământului. "Hai să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe fața întregului pământ” (Gen. 11:4). Confruntarea dintre Babilon și poporul lui Dumnezeu a început atunci când îndemnul „să nu fim împrăști­ați” a devenit o deviză a „imperiului". Pe timpul lui Avraam, Amrafel regele Șinearului, împreună că alți regi aliați, a atacat cetăți din Canaan și s-a confruntat cu Avraam (Gen. 14). Primul cap al balaurului a fost încoronat însă abia în secolul VII î.e.n., când regatul neo-babi­lonean a devenit putere mondială pentru 70 de ani.

A existat „balaurul” și înainte de Babel? Chiar dacă nu cu aceleași rezultate politice, spiritul de opoziție a existat încă de la primii oameni. „Șarpele cel vechi... acela care înșală întreaga lume”, este în mod sigur o aluzie la primul șarpe menționat în Scriptură, șarpele din Eden care a „înșelat-o” pe Eva. Principiul a fost același. S-a promis o înălțare a suvera­nității indivi­duale în timp ce de fapt aceasta a fost răpită. Pentru o discuție referitor la identitatea acestui șarpe vezi Șarpele din Eden.

Eva, Adam, Cain și apoi mulți alții, ca și „copii” sau sămânță a șarpelui („numit diavol și Satan”, Apoc. 12:9), au reprezentat perpe­tuarea sau încarnarea acestuia (1 Ioan 3:10; Mat. 23:32). Ei au format o „ordine” (hai... să nu fim împrăștiați) sau o „lume” (gr. kosmos, ordine, aranjare) condamnată de Dumnezeu, „kosmos” (în greacă substan­tiv masculin) pe care apostolul Ioan îl numește „cel rău” (1 Ioan 3:12, 13). Prin această lume, șarpele babilonic a existat și înainte de Babel, ceea ce explică tragerea la răspundere a Babilo­nului cel Mare pentru tot sângele care a fost vărsat pe pământ (Apoc. 18:24; comp. Mat. 23:35).

Dacă în Eden șarpele s-a limitat la sugestie, șarpele-balaur a adăugat în timp impunerea și violența! Babilonul (confuzie) nici n-ar putea exista ca ordine sau imperiu, decât prin constrângere la conformare. Aceasta îl plasează ca adversar (satan) sau dușman al lui Dumnezeu și al poporului său.

__________________

1 Isaia 27:1: „Leviatanul, șarpele fugar și leviatanul, șarpele inelat” - simbol al puterilor mondiale (Brown, Driver, Briggs - Hebrew and English Lexicon).

 

Legat pentru o mie de ani

(va urma)