Cine decide doctrina


Învățători

Termenul îi descrie atât pe cei ce își propagă propria învățătură (și aceștia au discipoli), cât și pe cei ce transmit învățătura altora (eventual după un manual și nu au discipoli proprii). Scriptural, Dumnezeu și apoi Isus sunt învățători în primul sens, învățători care au discipoli. 'Manualul' care exprimă învățătura lor este Biblia. Creștinii pot fi învățători în al doilea sens, învățători care nu au discipoli proprii. Ei înșiși sunt discipoli care aleg să predea în adunare și în afara ei învățătura biblică.

Modul cum este înțeleasă învățătura din Biblie este o chestiune personală. Astfel, ca discipoli, atât bărbații cât și femeile au drept de decizie în ce privește "doctrina". Acest adevăr este dovedit de realitatea că fiecare bărbat și fiecare femeie judecă cu propria rațiune mesajul veștii bune atunci când îl acceptă ca adevărat și se alătură adunării creștine. De asemenea, atât bărbații cât și femeile verifică mereu, asemenea bereenilor, dacă învățăturile predate continuă să fie sprijinite de Scriptură, chiar și acele învățături care sunt prezentate ca declarații inspirate.

În plus, ca învățători, toți se ajută în instruire unul pe altul și îi învață pe ceilalți din afară. În aceste condiții, calitatea de învățător în adunare, despre care vorbește Biblia, este doar o funcție convenită, din rațiuni de organizare. Dincolo de unele cerințe etice, care țin de reprezentarea publică, condiția principală pentru un învățător în acest sens este "să fie în stare să învețe pe alții".

 

Doctrină

Biblia conține doctrina creștină, dar nu într-o formă explicită, ceea ce duce la dezacorduri când este vorba despre exprimarea sau formularea ei. Se constată mai multe situații în funcție de autoritatea interpretativă:

1. Întemeietorii unei linii de gândire (apoi confesiune) stabilesc un crez explicit

2. Succesorii (cu aceeași autoritate interpretativă) ajustează crezul de-a lungul timpului

3. Succesorii (cu autoritate inter­pretativă limitată) "explică" crezul, pentru a-l menține nealterat

Toate aceste situații au neajunsuri:

a) este prezent un crez, cu rezultatul că doctrina biblică este una, dar crezurile și astfel confesiunile întemeiate pe ele, mai multe

b) calitatea de discipol este limitată la cei cu autoritate interpretativă (ceilalți sunt în realitate discipoli ai crezului și astfel în mare măsură discipoli ai celor ce formulează crezul sau mai târziu îl ajustează ori explică)

Primii creștini nu s-au confruntat cu aceste neajunsuri deoarece ei auzeau doctrina în cuvintele directe ale înteme­ietorilor (nu au fost în situația să o deducă mai târziu din texte scrise). Creștinii din Ierusalim "stăruiau în învățătura aposto­lilor". Nu găsim însă o formulare pe puncte a acestei învă­țături. Epistolele trimise mai târziu adunărilor din diferite orașe în care s-a extins creștinismul ne dau o idee generală despre ce era și ce nu era doctrina nescrisă a primilor creștini.

 

Crez

Creștinii erau îndemnați să adere la un număr de învățături esențiale pentru salvare. Acestea făceau diferența între adevăr și erezie. Viața creștină era o cale de devoțiune în finalul căreia se putea obține aprobarea divină și salvarea. Chiar dacă uneori ocolită, conform percepției personale, ea trebuia să ducă la țintă.

Astăzi confesiunile religioase moște­nesc sau stabilesc crezuri care încearcă să rezume minimul cerut membrilor în domeniul doctrinei și practicilor. În puține cazuri un creștin își alege singur confesiunea și în cazuri extrem de rare poate contribui la elaborarea și perfecționarea crezului, având în vedere că nici un crez nu reprezintă un pasaj continuu sau neinterpretat din Scriptură. Această stare de fapt le reduce celor mai mulți calitatea de învățător care le revine în calitate de discipoli ai lui Isus. Existența mai multor crezuri, însă, arată că acestea ar putea fi ajustate spre a corespunde adevărului biblic aflat probabil undeva la mijloc.

Din cele de mai sus se desprinde că situația ideală ar fi ca fiecare creștin să poată participa la exprimarea la un moment dat a "crezului", iar acesta să nu se reducă la o sumă de puncte stabilite în mod rigid pentru un timp foarte lung.

 

Confesiune

În mod practic fiecare adunare ar trebui să fie o "confesiune", pentru că fiecare grup de creștini va nuanța diferit ceea ce consideră el că este esența învățăturilor scripturale. "Crezurile" vor fi influențate de diverși factori locali, dar nu vor diferi foarte tare, dacă la perfecționarea lor vor participa toți membrii și dacă vor rămâne flexibile, urmărind mereu să se apropie cât mai mult de învățătura biblică. Vor exista situații în care un creștin individual va considera că abaterea de la Scriptură este sau a devenit prea mare. El va putea rămâne să pondereze abaterea, va putea migra la un alt grup cu o abatere mai mică, sau va putea înființa un grup nou.

Toate aceste opțiuni sunt justificate și constructive în funcție de percepția și conștiința personală. Ceea ce este de acuzat la confesiunile de astăzi, nu este divizarea după crezurile diferite, ci cuprinderea rigidă a mai multor adunări sub același crez și excluderea celorlalte din fraternitatea generală. De asemenea, limitarea autorității interpretative la câțiva lideri cu pregătire teologică sau care ridică pretenția că sunt învățători puși de Dumnezeu și adesea inflexibi­litatea, împietrirea crezului pentru perioade foarte mari de timp. "Unul singur este Învățătorul vostru: Cristos; și voi toți sunteți frați",

 

'Ce credem azi'

Formularea credinței pe puncte, într-o formă scrisă, nu trebuie privită dogmatic, ca și cum ar fi greșită în sine, însă orice "crez" de acest gen ar trebui să facă clar încă din titlu că exprimă credința membrilor grupului din acea săptămână, lună sau an. Orice reeditare nu ar trebui să conțină aceleași cuvinte așa cum ne închipuim că nici apostolii nu și-au predat învățătura repetând mereu același text prestabilit în fiecare zi de predică.

Isus a rezumat religia adevărată în două principii generale: iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Orice "crez" ar trebui să fie bazat pe acestea, care nu sunt atât teologie și doctrină statuată, cât acțiune și mod de viață. Din nefericire, multe confesiuni se declară diferite, nu după cât îl iubesc pe Dumnezeu sau pe semeni, ci după cum îl înțeleg pe Dumnezeu și cerințele lui.