Comentarii la versete biblice


Grupaj tematic: Cristologie

Indexul versetelor comentate

 

 

 

Ioan 19:7 Noi avem o lege și, după legea noastră, el trebuie să moară, pentru că s-a făcut pe sine Fiul lui Dumnezeu

Iudeii i-au explicat lui Pilat în ce consta "vina de moarte" a lui Isus - s-a autointitulat Fiul lui Dumnezeu, adică Mesia. Dumnezeu însuși promisese - lucru consemnat în Legea pe care o aveau iudeii - să ridice un proroc, asemenea lui Moise. Acesta trebuia ascultat, dacă era adevărat, sau ucis fără teamă, dacă era fals.

Le voi ridica din mijlocul fraților lor un proroc ca tine, voi pune cuvintele mele în gura lui și el le va spune tot ce-i voi porunci. Și, dacă cineva nu va asculta de cuvintele mele, pe care le va spune el în numele meu, eu îi voi cere socoteală. Dar prorocul care va avea îndrăzneala... prorocul acela să fie pedepsit cu moartea (Deut. 18:18-20).

În opinia iudeilor Isus era un proroc fals care "trebuia să moară" pentru că s-a făcut singur Mesia. Fără sau înainte ca Dumnezeu să-l confirme printr-un semn miraculos evident.

Iar întrucât mesia era regele eliberator așteptat de Israelul subjugat de romani, aceasta era o acuzație cu priză la guvernatorul roman, dator să apere interesele Cezarului.

Totuși, atunci când Pilat a auzit cuvintele "fiul lui Dumnezeu", "i-a fost și mai mare frică" (Ioan 19:8). A înțeles Pilat mai mult decât mesia în sensul biblic prin aceste cuvinte? Nu este exclus. Cezarul pe care îl slujea el era considerat divin, un "fiu de dumnezeu". Pilat a încercat mai insistent să-l chestioneze și elibereze pe Isus, dar iudeii au clarificat sensul strict în care au folosit expresia "fiul lui Dumnezeu", începând să strige:

"Dacă eliberezi pe omul acesta, nu ești prieten cu Cezarul. Oricine se face pe sine împărat, se opune Cezarului"... "Să răstignesc pe împăratul vostru", le-a zis Pilat. Preoții cei mai de seamă au răspuns:" N-avem împărat decât pe Cezarul" (Ioan 19:12-15).

Dacă s-a făcut pe sine "fiul lui Dumnezeu", Isus s-a făcut "împăratul" sau regele mesianic al lui Israel, care în Vechiul Testament este numit profetic și "fiul" sau "întâiul-născut" al Marelui Rege.

Index

Ioan 20:31 Dar acestea au fost scrise pentru ca voi să credeți că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu

Aceste cuvinte stabilesc ideea scoasă în evidență de Ioan în toată Evanghelia lui: Isus, omul din Nazaret, este Mesia, acela așteptat ca rege în Israel în calitate de moștenitor al tronului Marelui Rege și astfel simbolic fiul acestui mare rege, "fiul lui Dumnezeu".

Se pare că titlul special al lui Mesia de "fiu al lui Dumnezeu", în sensul de fiu regal adoptat al lui Dumnezeu, asemenea lui Solomon (1 Cron. 22:20; 28:6), era cunoscut în secolul întâi între evreii care-l așteptau pe Mesia. Un asemenea evreu era Natanael, numit de Isus "un israelit adevărat în care nu este nimic fals" (Ioan 1:47, NIV). Atunci când Filip i-a zis: "Noi am găsit pe acela despre care a scris Moise în lege și despre care au scris prorocii: pe Isus, fiul lui Iosif, care este din Nazaret", Natanael nu a lăsat "nimic fals" (cum ar fi prejudecata că Mesia nu putea ieși din Nazaret), să-l împiedice să-l cunoască pe Isus. Înțelegând repede că Isus este capabil să înfăptuiască minunile despre care știa prin tradiție că vor fi înfăptuite de Mesia, Natanael i-a spus plin de satisfacție: "Rabi, tu ești fiul lui Dumnezeu, tu ești împăratul lui Israel" (v. 49).

Natanael, ca un israelit adevărat, desigur, nu se putea gândi la un fiu ceresc, preexistent al lui Dumnezeu, în sensul în care cei mai mulți dintre creștini se gândesc astăzi. Nici nu avea vreo idee despre o posibilă naștere din virgină în cazul lui Isus. Pentru el fiul lui Dumnezeu însemna "împăratul lui Israel", regele escatologic profețit în "lege și proroci", mesia (comp. Mat. 16:16; 26:63).

La fel trebuie înțeleasă mărturia lui Ioan Botezătorul, un alt israelit adevărat, "un bărbat trimis de Dumnezeu" (Ioan 1:6). După ce a recunoscut public că nu este Cristosul și că astfel nu botează cu spirit sfânt, de asemenea după ce l-a numit pe Isus "Mielul lui Dumnezeu" și l-a identificat drept cel care botează cu spirit sfânt, pentru că spiritul sfânt a venit peste el și a rămas, Ioan a zis: "Și eu am văzut și am mărturisit că el este Fiul lui Dumnezeu" (Ioan 1:34). Ce au înțeles evreii prezenți din cuvintele lui Ioan? În ce sens era Isus fiul lui Dumnezeu? Relatarea continuă cu cuvintele:

Tot în aceeași zi, Ioan stătea cu doi din ucenicii lui. Și pe când privea pe Isus umblând, a zis: "Iată Mielul lui Dumnezeu!" Cei doi ucenici l-au auzit vorbind și au mers după Isus... Unul din cei doi care auziseră cuvintele lui Ioan și merseseră după Isus era Andrei, fratele lui Simon Petru. El, cel dintâi, a găsit pe fratele său Simon și i-a zis: "Noi am găsit pe Mesia" (Ioan 1:35-41).

Cuvintele lui Ioan au fost înțelese în sensul obișnuit. Isus era Mesia și astfel "fiul lui Dumnezeu". Fiul lui Dumnezeu nu era în secolul întâi mai mult decât un titlu alternativ al lui Mesia (Psalm 2:6, 7). Aceasta în gândirea ebraică formată în spiritul și limbajul Vechiului Testament. Pentru că în cea păgână, "fiul lui Dumnezeu", așa cum erau considerați unii împărați și eroi legendari, era o expresie cu valențe literale. În timp, aceasta din urmă a alterat înțelesul expresiei biblice.

Index

Matei 26:63 Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă ești Cristosul, Fiul lui Dumnezeu

În gândirea evreiască a secolului întâi, printre titlurile lui Mesia se găsea și acela de "fiu al lui Dumnezeu". Fiu în sens figurat, al adopției ca moștenitor al tronului mesianic, nu Fiul divin preexis­tent din teologia creștină. Dacă Dumne­zeu este Marele Rege al Israelului și Mesia este israelitul ales și uns de el ca prinț moștenitor, atunci el este și 'fiul' lui Dumnezeu. Așa cum Dumnezeu a spus despre Solomon, care a devenit un asemenea 'fiu' adoptat și astfel un tip profetic al lui Mesia:

El îmi va fi fiu, și eu îi voi fi tată; și voi stabili pe vecie scaunul de domnie al împărăției lui în Israel... l-am ales ca fiu al meu și-i voi fi tată (1 Cron. 22:20; 28:6).

Și mai explicit, Mesia este numit fiul lui Dumnezeu în Psalmul al doilea:

"Totuși eu am uns pe împăratul meu peste Sion, muntele sfințeniei mele". Voi vesti hotărârea: "DOMNUL mi-a zis: "Tu ești fiul meu; astăzi te-am născut [sau: astazi ți-am devenit tată]. Cere-mi și-ți voi da popoarele de moștenire și marginile pământului în stăpânire" (v. 6-8).

Este evident că persoana care urma să fie aleasă ca viitor mesia, devenea prin ungere fiul adoptiv al Tatălui-Rege, în calitate de moștenitor al tronului din Sion. În mod interesant, psalmul al doilea continuă să vorbească despre "fiul", fără nici un alt calificativ:

Acum, împărați, fiți înțelepți! ...Sărutați pe Fiul ca să nu se mânie [Tatăl] și să nu pieriți pe calea voastră.

Acest mod de exprimare amintește de limbajul predilect al lui Isus în ce privește relația lui cu Marele Rege ceresc: "fiu" al Tatălui (comp. Ioan 5:22, 23).

Conducătorii religioși din secolul întâi au înțeles bine ce scotea în evidență Isus prin cuvintele lui. De exemplu, în timpul audierii în fața sinedriului, marele preot Caiafa l-a provocat în mod direct: "Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă ești Cristosul, Fiul lui Dumnezeu". Răspunsul afirmativ al lui Isus a contat ca o probă de blasfemie. În ce a costat de fapt blasfemia?

Întrucât cristos (lit. uns) era un titlu cu aplicabilitate largă (conducători militari, regi, preoți, profeți), apoziția explicativă din finalul sintagmei "Cristosul, Fiul lui Dumnezeu" era menită să restrângă sensul la regele escatologic profețit, Mesia cu majusculă. După răspunsul lui, Isus a început să fie batjocorit pe seama pretenției lui de a fi Mesia: "Atunci l-au scuipat în față, l-au bătut cu pumnii și unii l-au pălmuit, zicând: "Cristoase [Mesia], prorocește-ne: cine te-a lovit?" (Mat. 26:67, 68).

De asemenea, Petru l-a numit pe Isus "Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu" (Mat. 16:16), ceea ce arată că Mesia era considerat fiul lui Dumnezeu în sensul discutat mai sus al regalității mesianice. Scriitorii creștini ai Noului Testament au folosit cu larghețe calificativul "Fiu" atunci când s-au referit la Isus în calitatea lui de Cristos sau Mesia. Spre exemplu apostolul Pavel a văzut în "Fiul" un moștenitor al tronului mesianic, moștenire de care puteau avea parte și alții prin același proces de înfiere (Romani 8:17; Evr. 1:2).

Se pare că, în timp, expresia și-a pierdut sensul inițial profetic, iar atunci când a fost reevaluată pe baza sensului literal, s-a ajuns în mod bizar la conceptul invers: "Fiul lui Dumnezeu, Cristosul", în felul polemizat deja de secole că Dumnezeu are un fiu în ceruri pe care l-a trimis să devină Mesia.

Index

1 Petru 3:18, GBV2001 Hristos a suferit o singură dată pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu, fiind omorât în carne, dar făcut viu în duh

Datorită contextului în care sunt plasate aceste cuvinte, ideea evidenţiată pare să nu fie natura învierii lui Cristos (ca om de carne sau ca spirit), ci efectul morţii în ce priveşte carnea asupra vieţii, a vieţii lui Isus în acest caz, şi a vieţii creştinilor, care şi ei "mor" prin moartea lui, dar de fapt "învie", devin vii în ce priveşte duhul sau "în duh". Verbul folosit ("făcut viu") sugerează că nu este vorba despre o înviere obişnuită din moartea fizică, ci despre o vivificare, o eliberare din stăpânirea morţii, datorită morţii faţă de carne – "o singură dată".

Apostolul Pavel explică vivificarea în cazul creştinilor în epistola sa către Romani:

Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă... Căci cine a murit, este izbăvit de păcat Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi nu mai moare: moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat o dată pentru totdeauna (sau faţă de păcat, ca în v. 2 şi 11); iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. (Romani 6:2-11)

"Morţi faţă de păcat" înseamnă morţi faţă de puterea juridică a acestuia de a da moartea. Situaţie care are echivalent în justiţie în imunitatea la a doua condamnare pentru aceeaşi faptă. Adică "cine a murit, este izbăvit de păcat". Astfel, în momentul morţii, Isus a devenit imun faţă de păcat şi orice condamnare ulterioară din cauza păcatului. Situaţie care se traduce prin viaţă fără ameninţarea morţii sau, altfel spus, nemurire.

"Viu în duh", în acest caz, înseamnă viu pe baza achitării, a recunoașterii stării de dreptate, viu în raport cu Dumnezeu, indiferent de starea corpului de carne (supus păcatului, muribund, neînsufleţit sau chiar descompus). Ceea ce a avut ca rezultat învierea fizică după trei zile. "Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea" (Faptele 2:24). "Hristosul înviat din morţi nu mai moare: (pentru că) moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui". "Cel Viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor" (Apoc. 1:18).

Contextul din 1 Petru confirmă că învierea "în duh" nu este în contrast cu corpul material, adică o înviere ca duh (fără corp fizic), ci este o vivificare a persoanei – prin eliberarea de păcat ca şi vină juridică – datorită morţii "în carne" sau faţă de carne:

Întrucât Cristos a suferit în carne, înarmaţi-vă şi voi cu aceeaşi minte, pentru că cel ce a suferit în carne (adică a murit) a încetat cu păcatul, pentru ca să nu mai trăiască în carne restul timpului său pentru poftele oamenilor (să fie mort în ce priveşte carnea), ci (să trăiască în duh, v. 6) pentru voia lui Dumnezeu. Fiindcă ne este destul că în timpul trecut al vieţii am lucrat voia neamurilor, pe când umblam în desfrânare, pofte, exces de vin, îmbuibări, banchete şi idolatrii nelegiuite. În aceasta li se pare ciudat că voi nu mai alergaţi cu ei la acelaşi exces de destrăbălare, vorbindu-vă de rău; Aceia vor da socoteală celui ce este gata să judece pe vii (în duh) şi pe morţi (în duh). Fiindcă pentru acest scop a şi fost evanghelia predicată celor morţi (în duh), ca să fie judecaţi (după vivificare) conform oamenilor, în carne, dar să trăiască conform lui Dumnezeu, în duh (1 Petru 4:1, 2, 6, BTF).

Vivificarea în duh va fi urmată de schimbare la nemurire şi în cazul creştinilor:

Dar voi nu sunteţi în carne, ci în duh... trupul este muritor din cauza păcatului, dar duhul este viaţă, datorită dreptăţii... Cel care l-a înviat pe Hristos dintre morţi va face vii şi trupurile voastre muritoare... dacă, în adevăr, suferim împreună cu El, ca să fim şi glorificaţi împreună cu el (Romani 8:9-16) .

În mod asemănător, cei care au trăit "în duh" şi au murit fizic, vor fi înviaţi cu corpuri nemuritoare. "Morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi" (1 Cor. 15:52). Acum se ridică întrebarea: Este posibil pentru creştini să rămână morţi faţă de păcat "în carne" (în ce priveşte carnea) şi vii pentru Dumnezeu – "în duh"? Da, este posibil. Procesul morţii faţă de păcate prin moartea faţă de carne şi al vivificării în duh are loc o singură dată. El nu se repetă după fiecare păcat comis. Cristos "a suferit o singură dată pentru păcate". Dacă un păcat aduce moartea, mai multe păcate aduc tot moartea, aceeaşi moarte, pentru că omul nu poate fi pedepsit cu moartea decât o singură dată.

Index

Luca 23:43 Și Isus i-a spus: „Adevărat îţi spun astăzi vei fi cu mine în paradis”.

Aceste cuvinte sunt cunoscute pentru discuțiile pe care le suscită referitor la timpul când răufăcătorul respectuos urma să fie cu Isus în paradis: în chiar acea zi, care era pe sfârșite, sau în viitor la învierea generală. Textul tradus este ambiguu în acest caz, fără punctuație, care nu există în greaca manuscriselor. S-a apelat la argumentul gramatical, pentru a se stabili locul virgulei, argument care a fost supralicitat, neconcluziv însă, cu urmarea că redarea continuă să fie decisă de doctrină – virgula înainte de cuvântul ”astăzi” pentru unii sau după pentru alții.

O soluție ”de compromis”, dar neîmpărtășită de mulți, s-a dovedit a fi argumentul experienței. Punctuația și accentuarea în acest caz ar fi „Adevărat îţi spun, astăzi vei fi cu mine în paradis”, cu sensul: Răufăcătorul va fi în paradis la înviere dar, din perspectiva lui, în momentul decesului, ”astăzi”, morții nefiind conştienți de trecerea timpului.

Exegetic însă, doctrina nu poate fi factorul hotărâtor. Interpretarea trebuie să se bazeze pe contextul istoric al cuvintelor lui Isus, care în acest caz include:

  1. încercarea lui Isus de a se oferi Israelului ca Mesia, începând de la intrarea triumfală în Ierusalim (și credința lui fermă, până în ultimul moment, că Dumnezeu îl va confirma ca Mesia)
  2. răstignirea ca parodie a încoronării lui Mesia (scenă care a generat dialogul despre mântuire între răufăcători și Isus) și
  3. sensul mesianic al cuvintelor cheie din dialog (Împăratul iudeilor, mântuire, venire în împărăție, paradis).

Îşi băteau joc de El şi mai-marii, zicând: „Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască pe Sine Însuşi, dacă Acesta este Hristosul, Alesul lui Dumnezeu!“ Şi îşi băteau joc de El şi ostaşii... spunând: „Dacă Tu eşti Împăratul iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi!“ Şi deasupra Lui era şi o inscripţie scrisă cu litere greceşti, latineşti şi evreieşti: „Acesta este Împăratul iudeilor“. Şi unul dintre răufăcătorii răstigniţi Îl hulea, spunând: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi“. Dar celălalt, răspunzând, l-a mustrat, zicând: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi sentinţă? Şi noi, în adevăr, pe drept suntem aici, pentru că primim ce ni se cuvine pentru ceea ce am făcut, dar Acesta n-a făcut nimic rău“. Şi I-a spus lui Isus: „Aminteşte-Ţi de mine, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta!“ Şi Isus i-a spus: „Adevărat îţi spun, astăzi vei fi cu Mine în paradis“. (Luca 23:35-43, GBV2001)

Din cuvintele citate se desprinde în primul rând credința fermă a iudeilor că Cristosul, ”Împăratul iudeilor”, are sau trebuie aibă puterea de a se mântui pe sine însuși, de a se salva de la moarte, dacă este autentic, adică ”Alesul lui Dumnezeu”. Iudeii erau siguri că nu greșesc cu nimic dacă îl supun la test, condamnându-l la moarte: dacă este adevărat, se va salva, dacă este fals, Legea le cerea oricum să-l ucidă pentru blasfemie. „Noi avem o Lege, şi după Legea aceasta, El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu [titlu mesianic însemnând Cristosul, ca împărat al lui Israel, v12]” (Ioan 19:7). Astfel provocarea asupra lui Isus în acele momente, era coborârea de pe cruce.

”Hristosul, Împăratul lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, ca să vedem şi să credem!” Cei răstigniţi împreună cu El, de asemenea, îşi băteau joc de El (Marcu 15:32).

În mod deosebit primul dintre răufăcători l-a provocat pe Isus cu o notă de ironie să arate că este Cristosul: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi!”. Celălalt răufăcător l-a dojenit pe primul și, deși a cerut același lucru, a făcut-o cu respect, alocând timp, pentru ca Isus să fie învestit de Dumnezeu cu putere regală. „Adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!” Era limpede că până în acel moment Isus nu venise în împărăția lui, adică nu fusese învestit în putere de Dumnezeu, nu se salvase pe sine însuși coborând de pe cruce și nu fusese recunoscut de iudei ca Mesia și întronat în Ierusalim, cetatea mesianică. Dacă Dumnezeu ar interveni și l-ar confirma, ar dispune imediat de autoritate regală asupra iudeilor și romanilor, aceștia ar fi în situația să i se supună și Isus ar putea ordona coborârea de pe cruce a răufăcătorilor, pentru a fi salvați.

Întrucât răufăcătorii erau interesați să scape cu viață, nu să ajungă după moarte într-un loc anume, răspunsul dat de Isus celui de-al doilea răufăcător este cel mai probabil o asigurare fermă că va scăpa cu viață. Va fi coborât de pe cruce și va fi cu Isus 'venit în împărăția lui' - în Ierusalim - în chiar acea zi sau ce mai rămăsese din ea. Un om cu influență putea interveni la autoritățile romane și să obțină coborârea de pe cruce a unui prieten. Iosefus povestește că a obținut de la Titus anularea sentinței pentru trei dintre foștii camarazi de captivitate, condamnați la moarte prin răstignire, dar că numai unul dintre aceștia a supraviețuit, deși li s-au acordat îngrijiri. Cu atât mai mult putea face acest lucru Împăratul iudeilor, Cel învestit de Dumnezeu. În acest caz, dacă răufăcătorul urma să fie cu Mesia în Ierusalim, de ce spune Isus ”vei fi cu mine în paradis”?

Cuvântul grecesc paradeisos, tradus cu rai sau paradis, provine din pairidaeza din persana veche, însemnând împrejmuire cu ziduri, compus din pairi (împrejur) și daeza (zid). Xenofon folosește paradeisos în greacă pentru pairidaeza, când descrie în istoriile lui împrejmuirile de agrement care ofereau siguranță la palat regilor și nobililor persani. Echivalentul ebraic este pardes (parc regal în Neemia 2:8) despre care E. Y. Kutscher spune că a fost împrumutat din acest cuvânt persan, care se referea la parcurile împrejmuite cu ziduri ale regelui, într-un timp când cele mai multe cuvinte persane intrate în ebraică erau legate de guvernare.

International Standard Bible Encyclopedia
paradis - cuvânt, probabil de origine persană, însemnând parc regal.

Pentru că răstignirea a avut loc în afara zidurilor Ierusalimului (Matei 27:32), cel mai probabil Isus l-a asigurat pe răufăcătorul penitent ca va fi cu el în siguranță în cetatea mesianică, domeniul său regal. Fie privită la propriu ca cetate1, fie metaforic ca simbol al împărăției lui mesianice despre care vorbise răufăcătorul. „Astăzi” era un cuvânt care conta, pentru că mâine era prea târziu. Urma sabatul de paște și moartea lor - grăbită prin zdrobirea picioarelor. Faptul de a ajunge înapoi în interiorul zidurilor Ierusalimului, aflat acum sub autoritatea lui Mesia, reprezenta pentru răufăcător siguranța vieții - anularea sentinței și obținerea unui statut drept, compatibil cu locul.

Această conotație a termenului ”paradis”, este motivul pentru care Septuaginta traduce ”grădina” Edenului din Geneza cu paradeisos. Grădina era un loc împrejmuit în care viața era protejată și era asigurată de pomi fructiferi. Noul Ierusalim, ca cetate cu ziduri, este la fel un ”loc împrejmuit” (paradeisos) în care există pomi. „Și mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu. Era înconjurată cu un zid mare şi înalt. În mijlocul pieţei cetăţii şi pe cele două maluri ale râului era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului (sau pomilor) slujesc la vindecarea neamurilor” (Apoc. 21:10, 12; 22:2).

1„Ierusalimul era asociat în tradiția iudaică cu vechiul Eden datorită templului și prezenței lui Dumnezeu, dar și datorită grădinilor terasate, udate de râul Gihon. „Pentru Israelul antic, Templul lui Solomon - de fapt Muntele Templului și tot Ierusalimul - erau un simbol, precum și o realitate, o realizare mistică a cerului pe pământ, Paradisul, Grădina Edenului”. - Jerusalem as Eden, Lawrence E. Stager, BAR 26:03, May-Jun 2000.