Comentarii arhivate

Index versete

Ioan 3:16

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul său Fiu,

pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

    Isus i-a spus aceste cuvinte explicative lui Nicodim, care era "un învăţător al lui Israel", pentru a-l ajuta să înţeleagă exigenţele intrării în împărăţia lui Dumnezeu (vezi Ioan 3:5, 10). Deşi pasajul vorbeşte aparent despre bazele creştinismului, dragostea Tatălui, sacrificiul Fiului şi salvarea lumii, mesajul lui ar putea fi mai restrâns în aria de aplicare. Ce lume a fost iubită atât de mult de Dumnezeu? În ce sens "Fiul Omului" menţionat în context (v. 14) este singurul său fiu care a fost dat?

    În general se crede că Dumnezeu a iubit atât de mult omenirea în ansamblu. Totuşi în contextul spaţio-temporal în care au fost spuse şi mai târziu consemnate, cuvintele din Ioan 3:16 au ca obiect lumea israelită, naţiunea aflată în legământ cu Dumnezeu, căreia i-a aparţinut Isus. Aşa, spre exemplu, în timp ce în Matei 15:24 Isus spune despre el că a fost trimis la oile pierdute ale casei lui Israel (la o casă regală fără rege), în Ioan 3:17 spune că a fost trimis la "lume": "Căci Dumnezeu n-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el" (vezi şi 1:10, 11). La fel stau lucrurile în 15:18 şi 16:20:

    "Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe mine m-a urât înaintea voastră. Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi văita, iar lumea se va bucura; vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie".

    "Lumea" despre care putea spune Isus în noaptea dinaintea execuţiei sale că l-a urât şi că se va bucura de moartea lui era desigur aceea a propriului popor care l-a respins ca mesia prin liderii ei de la Ierusalim. Aceştia doreau să se facă stăpâni ei înşişi peste poporul lui Dumnezeu aşa cum a ilustrat Isus în pilda viticultorilor:

    Stăpânul viei a zis: "Ce să fac? Voi trimite pe fiul meu iubit; poate că atunci când îl vor vedea, îl vor respecta [şi vor da roadele]". Dar viticultorii, când l-au văzut, s-au sfătuit între ei şi au zis: "Iată moştenitorul; veniţi să-l ucidem, ca moştenirea să fie a noastră" (Luc. 20:13, 14).

    Întrucât acest fiu era "moştenitorul", înseamnă că era şi singurul fiu în casa tatălui şi de aceea "iubit" în mod deosebit (comp. Gen. 22:2). Dacă tatăl (sau stăpânul) a riscat să-l trimită chiar pe acesta, înseamnă că pentru el a contat foarte mult via sa şi recolta strânsă din ea. "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea". După câteva tentative respinse stăpânul îi putea pedepsi pe viticultori. Dar "Dumnezeu n-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el". Poporului Israel i s-a arătat mai departe iubire şi s-a aşteptat ca acesta să ofere roadele regatului: schimbarea atitudinii (asemenea unei naşteri din nou) şi acceptarea cu credinţă a lui Mesia şi a salvării aduse de el în acea generaţie (comp. Mat. 21:43).

    Până la Ioan Botezătorul Dumnezeu şi-a transmis mesajul prin profeţi şi "viticultorii" l-au respins. Acum mesajul era trimis prin "fiul său" - prin Mesia (Mat. 11:13; Evr. 1:1, 2; Ps. 2:6, 7). Nu a fost prevăzut însă să existe sau să fie trimişi mai mulţi mesia, ci unul singur, care să rămână etern. Aşa cum Dumnezeu a spus despre Solomon cu aluzie profetică la acest rege etern:

    "El îmi va fi fiu, şi eu îi voi fi tată; şi voi stabili pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui în Israel... l-am ales ca fiu al meu şi-i voi fi tată" (1 Cron. 22:20; 28:6).

    În acest sens special, al moştenirii promisiunilor mesianice şi a tronului etern, Isus i-a spus lui Nicodim că Fiul Omului (un alt titlu profetic al lui Mesia) este figurativ fiul lui Dumnezeu, singurul lui fiu, şi că în curând va fi confirmat ca Fiul Omului prin 'înălţarea' lui - prin moarte şi înviere (Ioan 3:14-16; 8:28; comp. 10:36 cu 11:27). Pavel a arătat de asemenea că învierea din morţi l-a confirmat pe Isus ca fiul mesianic al lui Dumnezeu (Rom. 1:4; comp. Fap. 2:36).

    În esenţă, în Ioan 3:16 Isus i-a explicat lui Nicodim că Dumnezeu (regele-tată, stăpânul) şi-a exprimat iubirea mare pentru "lume" (via israelită), trimiţând chiar pe viitorul mesia (figurativ fiul său, singurul fiu moştenitor) să aducă roadele moştenirii - schimbarea stării naţiunii urmată de instaurarea regatului. Altfel spus, atât personajul trimis în această ultimă tentativă de convertire (chiar viitorul Mesia), cât şi acordarea în acest fel a încă unei şanse (împotriva oricărei evidenţe), arată 'iubirea atât de mare' cu care Dumnezeu şi-a iubit poporul. Vezi şi comentariul la Luca 13:7, 8 în legătură cu acordarea unei ultime şanse nesperate pentru Israel.

    Index

Ioan 3:14, 15

Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie tot aşa trebuie să fie

 înălţat şi Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să nu piară.

    Spre sfârşitul călătoriei lor prin pustie, israeliţii au început să fie muşcaţi de nişte şerpi "înfocaţi" şi i-au cerut lui Moise să intervină la Dumnezeu. Soluţia care s-a dat a fost cu totul neobişnuită:

    Şi DOMNUL i-a zis lui Moise: "Fă-ţi un şarpe înfocat şi spânzură-l de o prăjină: şi oricine este muşcat şi va privi spre el, va trăi". Moise a făcut un şarpe de bronz şi l-a pus într-o prăjină; şi oricine era muşcat de un şarpe şi privea spre şarpele de bronz, trăia (Num. 21:8; 9)

    În loc să îndepărteze şerpii vătămători sau să le dea israeliţilor puterea să-i calce în picioare fără a fi vătămaţi, Dumnezeu le-a indicat că, dacă doreau să trăiască, trebuiau să privească insistent spre o statuetă de bronz, reprezentând chiar acel şarpe, înălţată pe un stâlp. Actul în sine era intrigant. Cei muşcaţi aveau nevoie de credinţă pentru a aştepta salvarea de la lucrul pe care îl urau cel mai mult.

    "Tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului", a zis Isus, "pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică". Cum "tot aşa"?

    "Cineva ca un fiu al omului" este expresia prin care este desemnat în profeţia lui Daniel poporul mesianic care este văzut primind de la Dumnezeu stăpânirea mondială (Dan. 7:13, 14; comp. v. 27). Stăpânire care este luată de la fiarele sălbatice care tocmai l-au "muşcat" de moarte. Este de înţeles că "fiul omului" de aici este numit astfel în contrast cu animalele ucigătoare faţă de care a fost vulnerabil. Dacă acum se află pe norii cerului, departe de atingerea lor, înseamnă că rănile lui, oricât de mari, s-au vindecat, situaţia s-a răsturnat şi a ieşit biruitor. Contrastul este de la mai slab ca fiarele la mai puternic, de sub labele acestora deasupra capului lor.

    Isus a aplicat expresia "fiul omului" într-un sens restrâns - la un om de rând pe care Dumnezeu îl înalţă ca rege uns sau mesia peste poporul lui, altfel decât prin merite moştenite. Asemenea lui David care nu era din casa regală, dar care l-a "strâns" şi l-a "salvat" pe Israel şi a ajuns astfel să fie pus rege peste naţiune (2 Sam. 5:2; comp. Mat. 9:36-38).

    În timpul lui Isus, naţiunea era nu doar "împrăştiată" de puterile străine, dar devenise în cea mai mare parte apatică şi necredincioasă şi avea nevoie de revigorare spirituală, de ispăşire a vinovăţiei şi de purificare de elementele apostate. Profeţia lui Isaia vorbeşte despre CINEVA dispreţuit ("slujitorul Meu") care va fi interesat de salvarea poporului. "Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar DOMNUL a făcut să cadă asupra lui nelegiuirea noastră a tuturor" (53:6). Israelul a avut în istoria lui multe cazuri în care un grup restrâns sau o persoană, adesea de provenienţă modestă ori plebee, a intervenit la Dumnezeu sau l-a stăpânirile lumii pentru salvarea poporului. Uneori acest "salvator" a trebuit să-şi rişte viaţa sau să sufere şi adesea nu a fost crezut sau luat în consideraţie de compatrioţii lui. Isaia a scris:

     Dar după ce îşi va da viaţa ca jertfă pentru vină, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile... îi voi da partea lui la un loc cu cel mare şi va împărţi prada cu cel puternic, pentru că s-a dat pe sine însuşi la moarte şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatul multora şi a mijlocit pentru cei vinovaţi (53:10-12).

    Aceste cuvinte descriu o inversare de situaţie de la moarte la viaţă, de la umilinţă la glorie, de la neregalitate la regalitate pentru cineva care alege să devină slujitorul lui Dumnezeu pentru binele naţiunii. "Iată slujitorul Meu va lucra cu înţelepciune; va fi înălţat, va fi ridicat şi va fi foarte sus" (Is. 52:13).

    Asemenea şarpelui târâtor, care era privit ca un pericol şi era dat la moarte, dar care a ajuns să fie înălţat şi pus ca un instrument recunoscut al salvării şi vieţii, tot aşa "fiul omului", trebuia să fie înălţat "pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică". Procesul acestei înălţări "foarte sus" trebuia să aibă însă două faze: una durereoasă, de umilire şi suferinţă, în care era considerat vinovat şi o ameninţare publică, şi era dat la moarte, şi una de ridicare la glorie care era urmarea intervenţiei lui Dumnezeu. Isus le-a zis iudeilor din generaţia lui:

    "Dacă nu credeţi că eu sunt [salvatorul asemenea şarpelui], veţi muri în păcatele voastre... Când veţi înălţa pe Fiul Omului atunci veţi cunoaşte că eu sunt [acela]... Şi eu, când voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la mine însumi pe toţi... Mulţimea i-a răspuns: "Noi am auzit din lege că Cristosul rămâne veşnic; cum dar zici tu că Fiul Omului trebuie să fie înălţat? Cine este acest Fiu al Omului?" (Ioan 8:24, 28; 12:32, 34).   

    După moartea, învierea şi urcarea la cer a lui Isus, apostolii au concluzionat şi au explicat mulţimii că turnarea spiritului sfânt la pentecostă este o urmare sau o dovadă a acestei 'înălţări'. "Dumnezeu a făcut Domn şi Cristos (Mesia) pe acest Isus, pe care l-aţi răstignit voi" (Fap. 2:32-36).

Index

Ioan 14:19

Încă puţin şi lumea nu mă va mai vedea, dar voi mă veţi vedea;

pentru că eu trăiesc, şi voi veţi trăi.

    Deşi lumea poate însemna întreaga omenire, în evanghelia lui Ioan, "lumea" este în mod deosebit naţiunea israelită. Isus se referea însă (în Ioan 14:19) în mod specific la iudeii care reprezentau naţiunea aflată în legământ din punct de vedere religios, cărora le vorbise despre sfârşitul timpurilor naţiunilor şi regatul mesianic, care refuzaseră să-l accepte ca Mesia şi care se pregăteau acum să-l ucidă pentru a nu supăra cezarul roman - prinţul preferat de ei. Mai era puţin timp - poate o oră - până să fie arestat şi condamnat de reprezentanţii acestei "lumi".

    Nu voi mai vorbi mult cu voi, căci vine prinţul lumii acesteia şi el n-are nimic în mine.    Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe mine m-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăşte... Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum n-au nici o dezvinovăţire pentru păcatul lor... Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum ei au văzut şi m-au urât (14:30; 15:18-24)

    Lumea era cei cărora le-a vorbit Isus. Aceşti oameni comiseseră un păcat pentru care nu era dezvinovăţire şi urmau să nu primească viaţa veşnică în regatul mesianic (3:36; 6:47). De altfel urmau chiar să fie pedepsiţi cu moartea la instaurarea acestui regat (Mat. 16:26, 27). Isus însă avea să nu mai fie văzut de acestă "lume" încă de la moartea şi îngroparea lui prin care el 'se ducea la Tatăl' (14:28).

    Totuşi discipolii lui aveau să-l vadă, aşa cum le-a zis, "pentru că eu trăiesc, şi voi veţi trăi". După înviere şi mai târziu în regatul restabilit discipolii aveau să-l vadă etern. Era vorba de "încă puţin" timp. După câteva minute Isus le-a vorbit în termeni asemănători cu referire la ei: "Peste puţin timp nu mă veţi mai vedea; apoi iarăşi peste puţin timp mă veţi vedea". Dar discipolii erau încă nedumeriţi.

    Deci, unii din ucenicii lui au zis între ei: "Ce înseamnă cuvintele acestea: "Peste puţin timp nu mă veţi mai vedea" şi "Apoi iarăşi, peste puţin timp mă veţi vedea" şi "Pentru că mă duc la Tatăl"?... Isus a cunoscut deci că voiau să-l întrebe şi le-a zis: "...Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi văita, iar lumea se va bucura; vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie" (16:16-20; comp Apoc. 11:10, 11).

     Încredinţându-şi viaţa în momentul morţii în mâinile Tatălui, Isus "s-a dus la Tatăl". S-a dus în faţa celui care are putere asupra vieţii şi morţii cu ofranda propriului corp şi a cerut de la el "viaţa lumii" (Ioan 6:51). Iertarea pentru o "lume" care, ironic, nu a acceptat că el "a fost şters de pe pământul celor vii şi lovit pentru păcatele [ei]" (Isaia 53:8). Prin sacrificiul său Isus a cerut viaţa veşnică pentru lume şi pentru el însuşi şi implicit venirea regatului mesianic.

    Va primi Dumnezeu acestă "petiţie"? Apostolul Pavel spune că învierea a fost dovada că Dumnezeu a acceptat sacrificiul lui Isus, că l-a recunoscut ca fiul său mesianic şi că l-a răsplătit (Rom. 1:4). Conform profeţiei lui Isaia, învierea a dovedit de asemenea că "a fost voia DOMNULUI să-l zdrobească". Isaia a continuat:

    L-a supus suferinţei. Dar după ce îşi va da viaţa ca jertfă pentru vină, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile... îi voi da partea lui la un loc cu cel mare şi va împărţi prada cu cel puternic, pentru că s-a dat pe sine însuşi la moarte şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatul multora şi a mijlocit pentru cei vinovaţi (Is. 53:10-12)

Index

Ioan 4:14

Oricui va bea din apa pe care i-o voi da eu, în veac nu-i va fi sete;

 ...se va face în el un izvor de apă, ţâşnind în viaţă veşnică.

    Isus a spus aceste cuvinte după paşte în primul său an de serviciu pe când discuta cu o femeie samariteancă. Mai târziu, în toamna anului următor, el a făcut o afirmaţie asemănătoare: "Cine crede în mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie". Ambele erau legate de faptul că el urma să sufere şi să moară pentru alţii în împlinirea profeţiei din Isaia 53 (Vezi comentariile la Ioan 10:27, 28 şi Ioan 8:51). În acest sens Isus era 'darul lui Dumnezeu, Cristosul', aşa cum i-a spus samaritencei:

    Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi cine este cel care-ţi zice: "Dă-mi să beau", tu ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie"... "Ştiu", i-a zis femeia, "că vine Mesia". Isus i-a zis: "Eu, cel care vorbesc cu tine, sunt acela" (Ioan 4:10, 25, 26).

    Apa obişnuită. Viaţa actuală, muritoare, este ceva de la o zi la alta. Pentru samariteancă ea depindea de consumarea regulată a apei din fântână. Isus i-a zis: "Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da eu, în veac nu-i va fi sete" (4:13, 14).

    Apa vie. "Domnule", i-a zis femeia, "n-ai cu ce scoţi şi fântâna este adâncă; de unde ai putea să ai apa cea vie?". Isus i-a zis: "Apa pe care i-o voi da eu se va face un izvor de apă, ţâşnind în viaţă veşnică". În loc să fie un un puţ exterior şi adânc, din care apa se scoate cu greu, viaţa veşnică este un izvor care ţâşneşte în interiorul omului asemenea unei fântâni arteziene. Probabil că aici expresia "viaţă veşnică" are doar sensul de etern, adică cât ţine viaţa veşnică. Prepoziţia "în" [gr. eis], în contexte temporale, înseamnă "până în". Izvorul de apă al vieţii veşnice ţâşneşte până în eternitate.

    Viaţa veşnică era o urmare a faptului că Isus era Mesia care venise şi astfel se apropiase timpul ca binecuvântările regatului mesianic să fie revărsate peste oameni. "Vine ceasul şi acum a şi venit" (v. 23). Samariteanca a înţeles bine sensul acestor cuvinte: "Ştiu", i-a zis femeia, "că vine Mesia, care se numeşte Cristos; când va veni el, ne va spune toate lucrurile" (v. 25). La puţin timp (probabil patru luni) Isus a folosit din nou această expresie: "Vine ceasul şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care-l vor asculta vor trăi. Căci după cum Tatăl are viaţa în sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în sine" (Ioan 5:25, 26). Vezi Comentariul la Ioan 5:24.

    Cei morţi erau atât oamenii în viaţă cât şi cei din morminte. Dumnezeu care are viaţa în sine în sensul că este o sursă de viaţă pentru alţii a dat Fiului său autoritatea să împartă viaţă altora datorită sacrificiului său. Ca urmare oamenii vor putea primi viaţă care se va dovedi 'un izvor ce ţâşneşte etern în ei înşişi'.

    Deşi "mântuirea vine de la iudei" (Ioan 4:22), "pentru că din ei a ieşit după trup Cristosul" (Rom. 9:5, 6), samaritenii şi naţiunile puteau spera să beneficieze în egală măsură de "darul lui Dumnezeu" şi să obţină viaţa veşnică ca israeliţi spirituali. Sosise timpul regatului mesianic iar oamenii trebuiau să devină închinători adevăraţi ai Tatălui în duh şi adevăr (Ioan 4:23).     

Index

Matei 11:12

Şi din zilele lui Ioan Botezătorul până acum,

 împărăţia cerurilor se ia cu năvală şi cei care dau năvală pun mâna pe ea.

    Activitatea lui Ioan şi Isus ca profeţi a fost complementară. (Vezi Comentariul la Luca 4:18, 21). Atunci când unul a fost arestat, a continuat celălalt (Mat. 4:12, 17). Cele trei vremuri şi jumătate (înţelese ca trei ani şi jumătate), care trebuiau să preceadă conform profeţiei lui Daniel 'venirea' lui Dumnezeu, au fost acoperiţi cu succes de mărturia lor (Dan. 7:21, 22, 25). Ioan şi-a început activitatea la o dată precisă şi Isus nu s-a lăsat prins până ce "nu i-a sosit ceasul" (Ioan 7:30; 8:20; 12:23; 13:1; comp. Luc. 13:32, 33).

    Atât Ioan cât şi Isus au dat mărturie despre apropierea regatului şi au îndemnat la căinţă şi schimbare:

    În zilele acelea a venit Ioan Botezătorul, predicând în pustia Iudeii, şi spunând: "Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor s-a apropiat"... (Mat. 3:1, 2).

    Şi Isus auzind că Ioan fusese închis, a plecat în Galileea... De atunci încolo, a început să predice şi să zică: "Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor s-a apropiat" (Mat. 4:12, 17).

    Pocăinţa [gr. metanoia, schimbare a gândirii] trebuia să fie faţă de legea mozaică. Cel ce va trata cu respect poruncile lui Dumnezeu "va fi chemat mare în împărăţia cerurilor" adică va avea şanse să fie admis (Vezi Comentariul la Matei 5:19)

    O notă la Matei 3:2 în New American Bible (NAB) spune:

<1> Căiţi-vă: Botezătorul cheamă la o schimbare a inimii şi a conduitei, o întoarcere a vieţii de la revoltă la ascultarea de Dumnezeu. Împărăţia cerurilor s-a apropiat: "cerurile" sunt un substitut pentru numele lui Dumnezeu care era evitat din reverenţă de către evreii pioşi ai timpului. Expresia "împărăţia cerurilor" apare doar în evanghelia după Matei. Ea înseamnă domnia efectivă a lui Dumne-zeu asupra poporului său. În deplinătatea ei include nu doar ascultarea omului de cuvântul lui Dumnezeu, ci şi triumful lui Dumnezeu asupra relelor fizice, în mod deosebit asupra morţii.

    Simbolul celor doi martori din Apocalips 11 este o reflectare profetică a serviciului lui Ioan şi Isus (comp. Ap. 11:8). Timpul lor de mărturie este stabilit de Dumnezeu. "Voi da celor doi martori ai mei să prorocească îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şaizeci de zile". Aceste zile sunt "zilele prorociei lor" (Ap. 11:3, 6).

    În cazul lui Ioan şi Isus "zilele prorociei lor" sunt compuse din "zilele lui Ioan" şi 'zilele lui Isus' subsumate în părţi aproape egale. La timpul când Isus a spus cuvintele din Matei 11:12 zilele prorociei lui Ioan erau deja trecute, Ioan fiind în închisoare de trei sau patru luni, iar zilele lui Isus erau în curs.

    Împărăţia se lua cu năvală "din zilele lui Ioan". Aceasta însemna de la începutul 'zilelor prorociei lui' (comp. 2 Reg. 23:22 cu 2 Cron. 35:18). "Căci până la Ioan au prorocit toţi prorocii şi Legea" (Mat. 11:13).

    Prorocii la timpul lor şi scrierile Vechiului Testament citite în fiecare sabat în sinagogi, "au prorocit" de-a lungul veacurilor despre venirea unor ani de suferinţă şi pedeapsă pentru poporul lui Dumnezeu care trebuiau să aducă iertarea deplină a nelegiuirii acumulate. Aceşti ani (necazul cel mare) urmau să constituie însă şi un timp de speranţă renăscută pentru că declanşau numărătoarea inversă până la restabilirea regatului mesianic. Ioan a considerat că cei trei ani şi jumătate ai ispăşirii prin suferinţă au început şi s-a făcut "glasul" acestei veşti bune, conform profeţiei lui Isaia:

    "Vorbiţi inimii Ierusalimului şi strigaţi-i că timpul lui de suferinţă s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este iertată; căci a primit din mâna DOMNULUI de două ori cât toate păcatele lui". Un glas strigă: "Pregătiţi în pustie calea DOMNULUI, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru!" (40:2, 3).

    Şi Ioan a venit prin tot ţinutul din împrejurimile Iordanului, predicând botezul pocăinţei, pentru iertarea păcatelor [poporului reprezentat de Ierusalim] după cum este scris în cartea cuvintelor prorocului Isaia: "Glasul unuia care strigă în pustie: 'Pregătiţi calea DOMNULUI, neteziţii cărările!... Şi [în acest fel] orice făptură [lit. carne] va vedea mântuirea lui Dumnezeu'"... Astfel el vestea poporului Evanghelia [vestea bună] (Luc. 3:3, 4, 18a)

    Oamenii veneau la Ioan (mai tîrziu şi la Isus), promiteau să se schimbe şi, ca simbol al hotărârii de a respecta Legea, erau botezaţi în apă. În acest fel începeau o viaţă nouă în care încercau să nu mai adauge la păcatul ancestral acumulat şi astfel să pregătească 'calea venirii lui Dumnezeu, să-i netezească cărările'. O asemenea viaţă trăită în sfinţenie putea implica luptă şi sacrificii personale mari (comp. Isaia 40:4). 'Împărăţia se ia cu năvală (luptă violentă) şi cei ce dau năvală, pun mâna pe ea (o cuceresc pentru ei)' .

    Dacă reacţionau suficient de mulţi şi făceau fapte demne de căinţa lor declarată prin botez, puteau spera să reducă ca popor, până la sfârşitul celor trei ani şi jumătate, nivelul nelegiuirii, în paralel cu ispăşirea prin suferinţă, şi astfel Dumnezeu să scurteze timpul de pedeapsă (zilele necazului) şi ei 'să vadă mântuirea lui Dumnezeu' - instaurarea regatului mesianic (comp. Luc. 7:29, 30).

Index

Ioan 10:27, 28

Oile mele ascultă glasul meu... eu le dau viaţă veşnică,

în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna mea.

    Când David a fost făcut împărat peste tot Israelul, reprezentanţii seminţiilor i-au zis cu recunoştinţă:

    Chiar odinioară, când Saul era împăratul nostru, tu erai cel care conduceai şi strângeai pe Israel. Şi DOMNUL ţi-a zis: "Tu vei paşte pe poporul meu Israel" (2 Sam. 5:2).

    Asemenea lui David, Isus, în calitate de păstor mesianic, era interesat de bunăstarea "oilor" lui. "Când a văzut mulţimile, i s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite ca nişte oi care n-au păstor" (Mat. 9:36).

    Isus venise ca oile "să aibă viaţa şi s-o aibă din belşug". Aşa cum a spus el, "păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi" (Ioan 10:10, 11). Această acţiune era un indiciu profeţit după care putea fi recunoscut ca mesia, păstorul-rege al naţiunii:

    Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar DOMNUL a făcut să cadă asupra lui nelegiuirea noastră a tuturor... Dar după ce îşi va da viaţa ca jertfă pentru vină, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile şi voia DOMNULUI va prospera în mâna lui (Isaia 53: 6, 10)

    Atât el cât şi 'oile lui' aveau să trăiască "multe zile". Spre deosebire de păstor, oile nu trebuiau să 'guste moartea' pentru a obţine această binecuvântare (Evr. 2:9). Era suficient să fie oile lui. Ca oi, ele ascultau de glasul păstorului şi el le păzea de cel mai de temut duşman, moartea (comp. Psalm 23:4). "În veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna mea". Nici lupii, nici hoţii, 'care nu vin decât să fure, să înjunghie şi să distrugă' (Ioan 10:10, 12).

    Întrucât Isus spunea aceste cuvinte în iarnă la sărbătoarea înoirii templului (10:22), nu mai erau decât trei luni până ce "viaţa veşnică" urma să devină disponibilă prin sacrificiul lui în primăvară la paşte. Cu ce urmări? Toate traducerile biblice spun la unison: "Eu le dau viaţă veşnică, nu vor pieri niciodată" (comp. Ioan 8:51). Discipolii lui trebuiau să intre atunci în regatul mesianic şi să nu mai moară. Viaţa păstorului era adusă ca "jertfă pentru vină" pentru "nelegiuirea noastră a tuturor". O jertfă înlocuitoare pentru păcatul oilor rătăcitoare.

    Nu la fel trebuia să stea lucrurile cu aceia care nu erau oile lui. "Veţi muri în păcatul vostru", le-a spus Isus opozanţilor săi. "Acolo unde mă duc eu, voi nu puteţi veni" (8:21). În regatul mesianic nu era 'loc' pentru cei care nu voiau să-l urmeze pe Mesia (Ioan 14:2, 3; compară Luca 9:23-26). În afară nu era decât întunericul morţii. "Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează pe mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (Ioan 8:12).

Index

Ioan 5:24

Adevărat, adevărat vă spun, că cine aude cuvântul meu, şi crede în Cel care

m-a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.

    Şi aceste cuvinte ale lui Isus arată că generaţia contemporană lui, în calitate de Mesia sosit, avea privilegiul incredibil de a intra în regatul mesianic în viaţă, deci fără să trebuiască să mai moară. Condiţia ca cineva să obţină intrarea în viaţa veşnică în acest mod era (1) să audă mesajul lui Mesia şi (2) să creadă în Dumnezeu care l-a trimis. Adică să trăiască în acel timp şi loc şi să manifeste credinţă în faptul că Isus era Mesia trimis de Dumnezeu să instaureze regatul mesianic. Cu o altă ocazie Isus le-a spus discipolilor:

    Ferice de ochii care văd lucrurile pe care le vedeţi voi! Căci vă spun că mulţi proroci şi împăraţi au dorit să vadă ce vedeţi voi şi n-au văzut, să audă ce auziţi voi şi n-au auzit (Luc. 10:23, 24).

    În ce sens aceşti oameni, mai privilegiaţi decât regii şi profeţii din antichitate, 'nu vin la judecată'?

    Isus s-a referit în repetate rânduri la judecata la care vor veni toţi oamenii care au murit, buni sau răi, în împărăţia lui Dumnezeu. De asemenea a spus că la acel timp discipolii lui fideli vor fi judecătorii împreună cu el. Concluzia? Toţi cei care trec din moarte la viaţă nu vin la judecată pentru că au fost judecaţi deja şi acum sunt ei înşişi judecători! Au fost judecaţi favorabil pentru că l-au acceptat pe Mesia cu credinţă şi l-au sprijinit cu loialitate până la capăt.

    Cuvintele lui Isus din Ioan 5:24 au fost menite să aibă o împlinire literală cu referire la viaţa celor care îl vedeau şi auzeau pe Mesia la prima lui venire. Pot fi aplicate aceste cuvinte şi în condiţiile în care regatul nu a fost instaurat atunci decât în sens spiritual? Mulţi cred că o asemenea aplicaţie este posibilă.

    De la pentecostă înainte, discipolii lui Isus au primit spiritul sfânt ca o garanţie a moştenirii vieţii veşnice viitoare. Generaţii întregi de creştini l-au 'văzut şi auzit' pe Mesia prin mesajul predicat sau prin paginile Scripturii. Rămânând fideli în ascultare până la sfârşitul vieţii lor, ei pot spera să fie înviaţi pentru a domni ca judecători alături de Cristos în împărăţia lui Dumnezeu. De asemenea, ultimii discipoli aflaţi în viaţă la instaurarea regatului, urmau să fie "schimbaţi" la nemurire (1 Cor. 15:51-53). În acest sens toţi aceştia 'nu vin la judecată, ci trec din moarte la viaţă'. (Compară Ioan 5:28, 29 unde cei care au făcut binele nu învie pentru judecată).

Index

Ioan 8:51

Adevărat, adevărat vă spun, dacă păzeşte cineva

 cuvântul meu, în veac nu va vedea moartea.

    Această afirmaţie li s-a părut exagerată iudeilor pentru că ea implica faptul că Isus era Mesia. Într-adevăr, conform Scripturii, la venirea lui Mesia morţii trebuiau să învieze şi cei vii să nu mai moară. Mesia însuşi trebuia 'să rămână veşnic' (Ioan 12:34). Astfel ei s-au grăbit să-i zică în replică lui Isus: "Vedem bine că ai demon: Avraam a murit, prorocii de asemenea, şi tu zici: 'Dacă păzeşte cineva cuvântul meu, în veac nu va gusta moartea'. Eşti tu mai mare decât părintele nostru Avraam, care a murit?" (v. 52, 53)

    Mesia trebuia să fie un uns special al lui Dumnezeu care să rămână veşnic pe scaunul de domnie. În acest sens el era mai mare decât prorocii unşi şi chiar decât Avraam, părintele naţiunii, care toţi muriseră (comp. Fap. 2:29, 30). Cu o zi înainte, Isus lansase public provocarea: "Dacă însetează cineva, să vină la mine şi să bea. Cine crede în mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura".

    Unii din mulţime, când au auzit acest cuvânt, ziceau: "Acesta este cu adevărat Prorocul!" Alţii ziceau: "Acesta este Cristosul!" Şi alţii ziceau: "Cum, din Galileea vine Cristosul? N-a zis Scriptura că Cristosul vine din sămânţa lui David şi din satul Betleem, de unde era David?" S-a făcut deci dezbinare în mulţime din cauza lui (Ioan 7:37-43).

    Apa vie avea să curgă abundent în inima fiecăruia dacă îşi punea credinţa în Isus ca Mesia. Aceasta însemna că fiecare 'care înseta, trebuia vină la el şi să bea', urmându-l în mod individual ca discipol şi 'păzind cuvântul lui' aşa cum făcuseră odinioară cu clarviziune slujitorii lui David atunci când acesta a fost uns ca viitor rege (1 Cron. 12:22, 32). După instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu aceşti fideli urmau să fie răsplătiţi cu viaţă veşnică (Mat. 16:24-28). Pentru cei aflaţi în viaţă acest lucru însemna 'să nu vadă sau să nu guste moartea în veac'. Viaţa lor se prelungea la infinit ocolind moartea şi învierea.

    Putea fi adevărat acest lucru pentru contemporanii lui Mesia? Isus şi-a girat afirmaţia cu autoritatea Scripturii. "Cine crede în mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura". Iudeii nu au contestat scrierile Vechiului Testament şi promisiunile mesianice conţinute în acestea.

    Isus a exprimat acelaşi lucru în discuţia lui cu Marta cu ocazia învierii fratelui ei Lazăr:

    Isus i-a zis: "Fratele tău va învia". "Ştiu", i-a zis Marta, "că va învia la înviere în ziua de pe urmă". Isus i-a zis: "Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?" "Da, Doamne", i-a zis ea, "eu cred că tu eşti Cristosul care trebuia să vină în lume".

    Pentru Marta a crede că 'oricine era în viaţă atunci şi credea în Isus nu va muri niciodată' era echivalent cu a crede că 'Isus era Cristosul care trebuia să vină'. Dacă Cristos venise şi instaurarea regatului mesianic era o chestiune de săptămâni sau luni, discipolii lui puteau să nu mai moară, având posibilitatea să intre în regat fără să 'vadă' sau să 'guste' moartea.

    Dar venise deja Cristosul în acest sens la timpul învierii lui Lazăr? Nu. Altfel Lazăr care era un discipol, nu ar fi trebuit să mai moară. În acel moment Isus era încă viitorul Cristos sau Mesia. Un Mesia desemnat care trebuia să treacă un test al loialităţii. Abia peste una sau două luni, după moartea sa la paşte, Dumnezeu l-a confirmat drept Unsul profeţit, Mesia sau Fiul său [regal]. Apostolul Pavel explică că acest lucru s-a întâmplat "prin învierea din morţi" (Rom. 1:1-4; comp. Fap. 2:36). Dar regatul lui mesianic?

    În următoarele şase luni, până în toamnă, s-au acumulat dovezi suficiente că regatul mesianic nu va fi restabilit pentru Israel ca popor. Prin persecutarea discipolilor lui Cristos, israeliţii au arătat fără echivoc că nu îl doresc pe Isus ca Mesia peste ei (comp. Luc. 19:11-14). Ca urmare, naţiunea a fost respinsă ca moştenitoare exclusivă a promisiunilor mesianice (Mat. 21:43). Toate promisiunile lui Isus din ultimele luni ale serviciului său în legătură cu perspectiva de a intra în regatul mesianic fără a vedea moartea pentru cei ce cred sau păzesc cuvântul lui, au rămas fără obiect sau neîmplinite. Totuşi o rămăşiţă israelită a intrat într-un regat spiritual reprezentat de certitudinea moştenirii pe care o dădea spiritul sfânt primit ca sigiliu (Fap. 3:19-21; comp 15:14-18; 2 Cor. 1:22).

Index

Luca 13:7, 8

Iată că sunt trei ani de când vin şi caut rod în smochinul acesta

 şi nu găsesc. Taie-l!... Domnule... mai lasă-l şi anul acesta

    Pilda smochinului neroditor din Luca 13:6-9 începe cu cuvintele: "El [Isus] a spus şi pilda aceasta: 'Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el şi n-a găsit. Atunci a zis îngrijitorului viei: "Iată că sunt trei ani..." A fost Isus îngrijitorul din via israelită al cărei proprietar era Dumnezeu? Luca îl prezintă pe Isus drept slujitorul lui Dumnezeu (Fap. 3:13, 26; 4:27). Serviciul său s-a limitat la "oile pierdute ale casei lui Israel" (Mat. 10:5, 6; 15:24). De asemenea, Ioan Botezătorul a fost trimis de Dumnezeu "să gătească pentru DOMNUL un popor bine pregătit" (Luc. 1:17).

    Trecuseră deja trei ani de activitate a lui Ioan şi a lui Isus în via israelită şi, în unele părţi ale ei, îndeosebi în Galileea, existau semne de roade. Isus avea un număr de discipoli care au început să-l recunoască ca Mesia (Mat. 16:16). Totuşi naţiunea ca întreg, prin reprezentanţii ei de la Ierusalim, nu "rodea" în acest sens, asemenea unui smochin care nu face fructe.

    Isaia a consemnat o situaţie asemănătoare despre "via" israelită, în care Iuda era "planta" care îl dezamăgea cel mai mult pe Dumnezeu, proprietarul viei: "Via DOMNULUI oştirilor este casa lui Israel, şi bărbaţii lui Iuda sunt planta plăcerii lui. El se aştepta la judecată şi iată, sânge vărsat; la dreptate şi. iată, strigăte de apăsare!" (Isa. 5:7).

    În primii ani de activitate ca îngrijitor a viei lui Dumnezeu, Isus şi-a desfăşurat activitatea în principal în Galileea, "patria sa", exceptând sărbătorile mari în care venea şi rămânea un timp la Ierusalim şi în regiunea muntoasă a Iudeii (comp. Ioan 2:13, 23; 3:22; 4:43-45). Galileea era un loc mai sigur:

     Deci, când Domnul a cunoscut că fariseii... a părăsit Iudeea şi s-a întors în Galileea (Ioan 4:1, 3).

     După aceste lucruri [după o nouă vizită la Ierusalim, 5:1], Isus s-a dus dincolo de marea Galileii (Ioan 6:1).

     După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând Evanghelia lui Dumnezeu" (Mar. 1:14).

     Isus străbătea Galileea; nu voia să meargă în Iudeea, pentru că iudeii căutau să-l omoare (Ioan. 7:1).

    Ioan activase în Iudeea "dincolo de Iordan" (Mat. 3:1; Ioan 10:39). Mesajul lui îi conştientiza atât pe oamenii simpli cât şi pe conducătorii spirituali ai naţiunii că trăiau într-un timp special în care trebuiau să se pregătească pentru venirea zilei lui Iehova. Această zi includea "mânia viitoare" şi unii păreau că o presimt, acceptând să fie botezaţi. Botezul însă, ca semn al căinţei, trebuia să fie urmat de fapte corespunzătoare pentru că atenţia divină era îndreptată asupra lor ca şi "copii ai lui Avraam". În acest sens securea era deja pregătită la rădăcina pomilor neroditori (Luc.3:4-9).

    După trei ani fără rod din partea "bărbaţilor lui Iuda" era mai mult decât potrivit să se taie "smochinul" din vie. După legea mozaică pomii neroditori trebuiau tăiaţi. Un pom tăiat nu mai ocupa în mod inutil pământul şi nu-l secătuia de substanţe nutritive în detrimentul altor plante. Nu ocupa nici timpul îngrijitorului. Isus ar fi putut să-şi îndrepte eforturile în alte direcţii. Samaritenii erau mai dispuşi să-l accepte ca Mesia. Discipolii lui din Galileea erau o dovadă că oamenii simpli care locuiau departe de centrul religios al ţării, erau mai deschişi la această provocare. Dar nu, el a intervenit în favoarea "iudeilor" aşa cum făcuse Moise în antichitate de mai multe ori pentru popor:

    Şi DOMNUL i-a spus lui Moise: "...Pe tine te voi face un popor mai mare şi mai puternic decât ei" Şi Moise a zis DOMNULUI: "...Iartă, te rog, fărădelegea poporului acestuia, după mărimea îndurării tale, cum ai iertat poporului acestuia din Egipt până aici" (Num. 14:11-13, 19; comp. Exod. 32:10, 32).

    Tot aşa şi îngrijitorul din pildă a fost gata să intervină şi l-a rugat pe stăpânul viei:   

    Domnule, i-a răspuns el, mai lasă-l şi anul acesta, până îl voi săpa de jur împrejur şi îi voi pune gunoi. Poate că de acum înainte va face roadă; dacă nu, îl vei tăia (v. 8)

    Săparea elimina buruienile şi aerisea pământul pentru a permite apei să se infiltreze până la rădăcini. Gunoiul însemna un aport de substanţe nutritive. Ultimele şase luni de activitate ale lui Isus exclusiv în Iudeea şi sacrificarea propriei vieţi de om drept la paşte în Ierusalim trebuiau să-i sensibilizeze pe exponenţii religioşi ai naţiunii, şi să-i facă să reacţioneze acceptându-l ca Mesia (comp. Isaia 53:4).

   Nu au existat nici fructe timpurii, nici târzii. Ierusalimul, cetatea mesianică, l-a respins pe Isus ca Mesia, atât prin condamnarea şi executarea lui în primăvară la paşte, cât şi prin refuzul timp de alte şase luni până în toamnă la ziua ispăşirii de a se căi de această eroare (Fap. 3:15, 18, 19, 26). Anul al patrulea alocat a fost fără rezultat. La sărbătoarea strângerii roadelor (a corturilor) nu a existat bucurie în legătură cu "smochinul". Acest lucru a devenit evident atunci când sanhedrinul din Ierusalim l-a condamnat la moarte pe Ştefan şi a încuviinţat o persecuţie extinsă împotriva discipolilor lui Mesia. Este de presupus că atunci, la sfârşitul acelui "an", "smochinul" a fost tăiat ca un 'pom tomnatic fără rod' (comp. Iuda 12).

    "Taie-l! De ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?" Tăierea a lăsat loc liber creşterii viei sau a unui alt smochin care să răsplătească prin roade regulate aşteptările stăpânului şi eforturile îngrijitorului. După moartea lui Ştefan creştinii s-au împrăştiat în afara Ierusalimului, iar vestea despre Mesia a fost predicată "prin ţinuturile Iudeeii şi ale Samariei", Filip ajungând chiar până la Azot şi Cezareea pe malul Mediteranei (Fap. 8:1, 4, 40). Ierusalimul şi liderii spirituali de acolo reprezentând întreaga naţiune nu au mai fost în centrul atenţiei şi nici pe lista de activităţi a "îngrijitorului". "Smochinul" fusese tăiat!

Index

Fapte 2:39

Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru

 toţi cei care sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul.

       Uneori aceste cuvinte ale lui Petru sunt citate în sprijinul ideii că zilele din urmă începute la pentecostă şi caracterizate prin daruri miraculoase ale spiritului sfânt, se întind pe mai multe generaţii, în particular până în zilele noastre. Pot fi însă înţelese grupurile menţionate de Petru ca un şir de generaţii? Adică generaţia prezentă ("voi"), generaţia următoare ("copiii voştri") şi generaţiile viitoare ("cei care sunt departe") până la completarea numărului dorit de Dumnezeu?

    Nu. Toate cele trei grupuri aparţin aceleiaşi generaţii care era în viaţă atunci la pentecostă. Primele două erau 'aproape', în sensul că se aflau în auditoriu sau cel puţin în Ierusalim. Cel de-al treilea ("cei care sunt departe"), se găsea în afara Ierusalimului, sau chiar în afara ţării, în diaspora. Noul Testament pe înţelesul tuturor (ed. 1990) se referă la "cei din ţările îndepărtate".

    Cuvântul cheie pentru înţelegerea pasajului este evident adverbul "departe" (gr. makran). Acesta mai apare de nouă ori în Noul Testament şi înseamnă de fiecare dată 'departe, la distanţă' în sens spaţial:

"Departe de ei era o turmă de porci care păşteau" (Mat. 8:30)

"Isus a plecat cu ei, dar nu era departe de casă când... (Luc. 7:6)

"Când era încă departe, tatăl său l-a văzut (Luc. 15:20)

"Nu erau departe de ţărm decât cam la două sute de coţi" (Ioan 21:8)

"Du-te, căci te voi trimite departe, la neamuri" (Fap. 22:21)

    Naţiunile păgâne erau "departe", şi figurativ erau departe şi de Dumnezeu (Efes. 2:13, 17). Într-un alt sens oamenii nu sunt departe de Dumnezeu şi unii de regatul lui (Fap. 17:27; Mar. 12:34).

    De ce a menţionat atunci Petru "copiii" dacă nu avea în vedere o înşiruire de generaţii? Un motiv este aplicaţia pe care a dorit să o facă cuvintelor profetice pe care le citase anterior din Ioel referitor la turnarea spiritului. "Făgăduinţa aceasta" avea să fie pentru orice segment al poporului, nu doar pentru câţiva profeţi consacraţi:

    "În zilele de pe urmă", zice Dumnezeu, "voi turna din duhul meu peste orice făptură: fiii voştri şi fiicele voastre vor proroci, tinerii voştri vor avea viziuni şi bătrânii voştri vor avea visuri" (Fap. 2:17; comp. Ioel 2:28)

    'Fiii şi fiicele, ca şi tinerii', sunt "copiii" care se puteau bucura de darurile spiritului sfânt în adunarea creştină alături de cei maturi. Creştinii erau un popor de proroci, aşa cum îşi dorise Moise să fie poporul Domnului (Num. 11:29).

    Într-o formulare asemănătoare evreii şi-au asumat responsabilitatea în faţa lui Pilat pentru uciderea lui Isus, strigând: "Sângele lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri" (Mat. 27:25). Copiii sunt lucrul cel mai scump al unui părinte. Riscarea vieţilor copiiilor lor trebuia să fie o garanţie în plus în ochii lui Pilat că acuzatorii ştiu ce fac şi că nu varsă sânge nevinovat. Dacă "copiii noştri" ar fi fost modul de a zice 'generaţia următoare', evreii ar fi trebuit probabil să spună "peste noi SAU peste copiii nostri".

    Timpul este totuşi implicat în Faptele 2:39. Avea să dureze un număr de luni până ce evreii din diaspora ar fi fost confruntaţi prin evanghelizare cu cele petrecute în Ierusalim şi ar fi putut alege, fără un timp de catehizare, să fie botezaţi ca discipoli ai lui Mesia şi să primească spiritul sfânt promis. Bineînţeles acelaşi spirit ajuta la răspândirea piramidală a veştii bune între 'toţi cei care erau departe în oricât de mare număr îi chema Domnul' (Fap. 4:31; comp. 8:4, 5, 26).

    Aşa ca şi în antichitate când rămăşiţa din Babilon se "încolona" pentru repatriere, rămăşiţa israelită din secolul întâi se strângea prin "adăugarea" celor care părăseau acea 'generaţie stricată' (Fap. 2:38-40).

    Cei care au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea s-au adăugat aproape trei mii de suflete (2:41). Şi Domnul adăuga în fiecare zi, la numărul lor, pe cei care trebuiau să fie mântuiţi (2:47). Şi mai mult ca oricând, credincioşii erau adăugaţi Domnului, mulţimi de bărbaţi şi femei (5:12-14) Cuvântul lui Dumnezeu sporea, numărul ucenicilor se înmulţea foarte tare şi o mare mulţime de preoţi ascultau de credinţă (6:1, 7).

Index

Efeseni 1:3

Dumnezeu... ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare

 duhovnicească în locurile cereşti, în Cristos.

    Conform cuvintelor lui Pavel, efesenii, care erau oameni dintre naţiuni, fuseseră binecuvântaţi în Cristos cu toate binecuvântările spirituale disponibile şi aceasta avusese loc în locurile cereşti. Care erau aceste "binecuvântări" şi ce erau "locurile cereşti" unde au fost binecuvântaţi? (comp. Psalm 133:1-3)
    Israelul, ca naţiune-soţie care era în legământ cu Dumnezeu, locuia figurativ în 'casa lui Dumnezeu', compunând personalul acestei case. Prin regii mesianici şi prin prezenţa la templu, Iehova locuia în mijlocul lor. Fiind în acest fel aproape de Dumnezeu, israeliţii se găseau "în locurile cereşti" înălţate în contrast cu naţiunile pământului îndepărtate de Dumnezeu. Pavel le-a explicat efesenilor ce schimbare adusese pentru ei moartea lui Cristos:

    Şi voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre... [dar Dumnezeu] ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să stăm împreună în locurile cereşti, în Cristos Isus... De aceea aduceţi-vă aminte că odinioară eraţi păgâni din naştere, numiţi necircumcişi de către aceia care se numesc circumcişi, în carne, de mâna omului; că în timpul acela eraţi fără Cristos [adică fără rege mesianic], fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume. Dar acum, în Cristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Cristos... Aşadar voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi a prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Cristos. În el, toată clădirea, bine alcătuită, creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul. Şi prin el şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul (2:1-22).

    Binecuvântările din "locurile cereşti" erau deci cele de care se bucurau deja israeliţii naturali în casa lui Dumnezeu, la care se adăugau altele noi care decurgeau acum din jertfa lui Cristos. Datorită morţii suferite, Isus însuşi ajunsese să ocupe o poziţie înălţată în aceste "locuri cereşti", în care se găseau la diferite nivele preoţii ierarhici şi mai marii spirituali ai naţiunii israelite. Pavel a spus cu privire la Cristos:

     [Dumnezeu] l-a înviat dintre cei morţi, şi l-a pus să stea la dreapta sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. El i-a pus totul sub picioare şi l-a dat să fie cap peste toate lucrurile Bisericii, care este trupul lui, plinătatea celui care umple totul în toţi (Efes. 1:20-23).

    Atât Cristosul înviat dintre cei morţi, cât şi în mod logic "corpul" lui, Biserica de care aparţineau şi efesenii, se găseau acum "în locurile cereşti" ale privilegiilor israelite, Cristos ca şi "cap" într-o poziţie inegalabilă de autoritate. Această avansare a naţiunilor la poziţia sau 'înălţimea' Israelului era marea taină pe care Dumnezeu i-o descoperise lui Pavel după cum le-a scris el în continuare efesenilor:

    Prin descoperire mi s-a făcut cunoscută taina aceasta... că adică neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Cristos Isus, prin Evanghelie, al cărei slujitor am fost făcut eu... să pun în lumină înaintea tuturor: care este administraţia acestei taine ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a creat toate; pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu,  după planul veşnic pe care l-a făcut în Cristos Isus, Domnul nostru. În el avem, prin credinţa în el, îndrăzneala şi apropierea de Dumnezeu cu încredere (Efes. 3:3-12).

    Prin vestirea evangheliei, care conţinea acum taina descoperită că naţiunile sunt egale cu Israelul în moştenirea promisiunilor divine, mai marii spirituali ai naţiunii, "domniile şi stăpânirile din locurile cereşti", aveau ocazia să cunoască o nouă latură a înţelepciunii lui Dumnezeu, aceea legată de extinderea salvării odată cu apariţia lui Mesia. Această extindere sau generalizare a avut loc ca urmare a eliminării Legii mozaice care introducea o distincţie în apropierea de Dumnezeu.

    Şi prin el să împace toate lucrurile cu sine, atât lucrurile de pe pământ [naţiunile neevreieşti] cât şi lucrurile din ceruri [evreii], făcând pace prin sângele crucii lui. Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi în gândirea voastră, prin fapte rele, el v-a împăcat acum... A şters înscrisul care era împotriva noastră prin poruncile lui şi l-a luat din cale, pironindu-l pe cruce. A dezarmat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut privelişte pentru toţi, ieşind biruitor asupra lor prin cruce. Deci nimeni să nu vă judece cu privire la mâncare sau la băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, sau lună nouă, sau sabate (Col. 1:20-22; 2:14-16; vezi şi Efes. 1:10).

    'Domniile şi stăpânirile din locurile cereşti', în speţă bătrânii şi sanhedrinul responsabili să impună respectarea legii mozaice şi să judece abaterile, au fost dezarmate atunci când a fost "luat din cale" înscrisul legii mozaice. Dezbrăcate de autoritatea lor, stăpânirile evreieşti au rămas de "privelişte", adică au putut fi considerate de către naţiuni ca oameni egali cu ei care nu mai erau îndreptăţiţi să-i judece după criteriile Legii.

Index

Marcu 14:25

Adevărat vă spun că nu voi mai bea din rodul viţei,

 până în ziua când îl voi bea nou în împărăţia lui Dumnezeu.

    Conform Evangheliei lui Marcu, "pe când mâncau [paştele]", Isus le-a oferit discipolilor să-şi împartă între ei o pâine şi un pahar de vin, cărora le-a atribuit semnificaţii speciale legate de moartea sa, după care a spus cuvintele de mai sus.

     Adevărat vă spun... Isus era absolut sigur că 'nu va mai bea din rodul viţei' ca parte a sărbătorii paştelui decât în împărăţia lui Dumnezeu (comp. Mat. 27:34). Aceasta însemna că la timpul paştelui din anul următor, împărăţia lui Dumnezeu va fi deja instaurată în Ierusalim.*

      Va mai fi atunci actuală sărbătorirea paştelui tradiţional care comemora o eliberare de demult şi prefigura o alta mai mare? Luca redă cuvintele lui Isus în felul următor:

    Am dorit mult să mănânc Paştele acestea cu voi înainte de a suferi; căci vă spun că de acum încolo nu le voi mai mânca până ce nu se vor împlini în împărăţia lui Dumnezeu.  ...nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei, până când nu va veni împărăţia lui Dumnezeu (22:15-18).

    Discipolii lui Isus au sărbătorit paştele cu o semnificaţie nouă începând din anul următor morţii lui, considerând că această sărbătoare 's-a împlinit în împărăţia lui Dumnezeu'. Împărtăşirea anuală din pâine nedospită şi vin a devenit o comemorare a morţii lui Isus, adevăratul paşte, care a adus o eliberare spirituală prefigurată de cea din Egipt (1 Cor. 5:7, 8).

    Cuvintele lui Isus, "până în ziua când îl voi bea nou", indică de asemenea că el s-a referit la paştele din anul următor. Vinul nou se obţinea în urma recoltei din vară. Cel mai târziu până la sărbătoarea corturilor "rodul viţei" era deja adunat şi pus în teasc şi astfel vinul "nou" era disponibil (Deut. 16:13; comp. Mat. 9:17). Deci 'venirea împărăţiei lui Dumnezeu' putea fi un fapt cel puţin din toamnă, la şase luni de la cuvintele lui Isus.

____________

 * Manifestând o încredere asemănătoare cu privire la sărbătoarea următoare, evreii din diaspora se salută an de an cu urarea "La Ierusalim!".

Index

Luca 4:18, 21

Duhul DOMNULUI este peste mine...

Astăzi s-a împlinit scriptura aceasta, pe care aţi auzit-o.

    Isaia 61:1-3 este un pasaj crucial în înţelegerea, din perspectiva timpului, a profeţiei Vechiului Testament, pentru că Isus s-a referit la acest pasaj cu cuvintele de mai sus: "Astăzi s-a împlinit scriptura aceasta".

    NAB redă cuvintele spuse de Isus, "Astăzi acest pasaj al scripturii se împlineşte în auzul vostru" şi explică la nota de subsol:

    Această predică inaugurează timpul împlinirii profeţiei Vechiului Testament. Luca prezintă serviciul lui Isus ca împlinind speranţele şi aşteptările VT (Luc. 7:22); pentru Luca, chiar şi suferinţa, moartea şi învierea lui Isus au loc ca împlinire a scripturilor ( Luc. 24:25-27, 44-46; Fap. 3:18 ).

    De asemenea la versetul 18, NAB adaugă la nota de subsol:

    Pe masură ce acest incident se dezvoltă, Isus este prezentat ca un profet al cărui serviciu este comparat cu acela al profeţilor Ilie şi Elisei. Ungerile profetice sunt cunoscute in iudaismul palestinian din secolul întâi din literatura de la Qumran care vorbeşte despre profeţi ca şi unşi ai lui Dumnezeu.

    De la botezul său, moment în care a înţeles că este uns cu spiritul sfânt, Isus a acţionat conştient că trăieşte în timpul 'necazului celui mare', perioadă caracterizată printre altele de prezenţa unor profeţi speciali trimişi să evanghelizeze naţiunea înaintea venirii 'zilei lui Iehova' (Mal. 4:4-6). Era Isus unul dintre aceşti profeţi sau era doar "fiul lui Iosif" (Luc. 4:22)?

    Isus a confirmat că era, chiar dacă acest lucru nu era pe placul celor din sinagoga din Nazaret:

    Adevărat vă spun că nici un proroc nu este primit bine în patria sa. Ba încă, adevărat vă spun că în zilele lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani şi şase luni, încât a venit o foamete mare peste toată ţara, erau multe văduve în Israel; şi totuşi Ilie n-a fost trimis la nici una din ele, ci la o văduvă din Sarepta Sidonului (v. 24-26)

    Din această predică a lui Isus desprindem, nu doar că el se considera unul din profeţii necazului celui mare ci, mai mult, că acest timp special tocmai începuse şi că existau motive de bucurie pentru Israel la terminarea celor "trei ani şi şase luni" (comp. Ap. 11:6). În ce fel?

    Profeţia din Isaia 61:1-3 pe care a citat-o Isus se împlinea chiar atunci. "Astăzi acest pasaj al scripturii se împlineşte în auzul vostru [lit. în urechile voastre]". Cineva uns vestea veşti bune Sionului, "eliberarea robilor şi deschiderea închisorii celor ce sunt în lanţuri". Bineînţeles, 'eliberarea, repatrierea în Sion şi reconstrucţia', de care aveau ei nevoie, după ce se găseau deja de peste cinci veacuri în ţara lor, erau în primul rând de natură spirituală. Aşa cum explică apostolii mai târziu, la sfârşitul celor trei ani şi jumătate ai activităţii profetice a lui Ioan şi Isus, mai exact de la pentecostă, o rămăşiţă credincioasă, până atunci încătuşată în păcat şi legalism, a fost eliberată din condamnarea care apăsa asupra sistemului iudaic apostat.

Index

Matei 10:23

Adevărat vă spun că nu veţi sfârşi cetăţile lui Israel

 până va veni Fiul Omului.

    Aşa cum arată cuvintele de mai sus, Isus a trăit anii serviciului său de evanghelizator ca şi cum ar fi ultimii înaintea venirii Fiului Omului. Pe ce s-a bazat el din punct de vedere scriptural?

   În profeţia lui Daniel sunt menţionate trei timpuri şi jumătate de activitate intensă a sfinţilor şi de persecuţie exacerbată împotriva lor care urmau să se termine cu intervenţia salvatoare a lui Dumnezeu şi cu instituirea ca şi conducător mondial a unui "fiu al omului" (Dan. 7:13-26).

    Conştient de timpurile pe care le trăia, probabil în cea mai mare parte datorită mesajului proclamat de Ioan Botezătorul deja de peste un an ("împărăţia cerurilor s-a apropiat"), Isus şi-a dedicat pe deplin viaţa organizării, la scara întregului Israel, a unei campanii în favoarea regatului care 's-a apropiat' (Mat. 3:2; 4:23; 9:35). Este ceea ce s-ar fi aşteptat de la un israelit interesat de viitorul mesianic al naţiunii şi cu atât mai mult de la un descendent al lui David - un potenţial candidat la regalitate (comp. 1 Cron. 11:2).

    Matei, capitolul 10, descrie trimiterea a 12 apostoli (lit. trimişi) cu misiunea:

    Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor; ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel. Şi pe drum, predicaţi şi ziceţi: "Împărăţia cerurilor s-a apropiat!" (v. 5-7)

    La ce distanţă în timp putea fi percepută împărăţia lui Dumnezeu de către ascultătorii evrei ai acestui mesaj?

    Verbul "a (se) apropia", aşa cum este folosit în Noul Testament, înseamnă a veni aproape, lângă; a alătura un lucru de altul. În viaţa unui om lucrurile 'apropiate' temporal sunt la câteva luni, maximum ani, iar lucrurile 'îndepărtate' sunt la zeci de ani. Un tânăr, de exemplu, nu consideră că vâsta a treia este 'aproape' pentru el. Isus a zis ilustrativ: "De la smochin învăţaţi pilda lui: când îi frăgezeşte şi îi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape" (Mat. 24:32). Vara este la câteva luni de începutul primăverii.

   Cuvintele proclamate, "împărăţia cerurilor s-a apropiat", nu au fost o metaforă vagă în ce priveşte timpul. Riscarea vieţii care li s-a cerut evanghelizatorilor şi condamnarea atrasă de cei care respingeau mesajul dau de înţeles că era vorba despre un eveniment important cu urmări imediate asupra vieţii oamenilor - aşa cum este o schimbare radicală de guvernare - eveniment situat "aproape" în timp, la unu sau doi ani (Citeşte Mat. 10:15-42). Nabal nu l-a sprijinit pe David cu referire la un conflict a cărui soluţionare era 'aproape' şi evidentă - Saul a murit la numai doi ani, şi David a devenit apoi rege (1 Sam. 25:10, 11).

    Concluzia? Isus a înţeles şi a trăit anii în care el şi Ioan au acţionat ca profeţi drept cele trei timpuri şi jumătate ale necazului celui mare din Daniel care trebuiau să preceadă venirea la domnie pe tronul mesianic a Fiului Omului! (Dan. 7:13, 14, 21, 22, 25).

    De asemenea el a înţeles că 'lumea' care trebuia să se căiască, care trebuia evanghelizată cu privire la regatul care se apropia, era Israelul, "oile pierdute ale casei lui Israel". Nu păgânii, nici samaritenii care n-au aparţinut niciodată "casei" regale a lui Israel (Mat. 10:5-7). Desigur, din cauza legământului în care israeliţii se aflau cu Dumnezeu în ce priveşte regatul (promisiunea că din mijlocul lor va fi ridicat rege care să-i 'păstorească' - comp. Num. 27:17).

    Când a văzut mulţimile, i s-a făcut milă de ele, pentru că erau ca nişte oi care n-au păstor. Atunci a zis ucenicilor săi: "Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi, deci, pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul său" (Mat. 9:36-38).

    Timpul era şi el o problemă. Va fi suficient timpul rămas, ţinând cont de mărimea 'lanuluI' şi numărul mic de 'secerători'? "Adevărat vă spun că nu veţi sfârşi cetăţile lui Israel până va veni Fiul Omului". Prin aceste cuvinte, Isus nu le-a sugerat evanghelizatorilor trimişi (12 şi mai târziu 70) ca va fi o misiune uşoară care le va permite flexibilitate în ce priveşte ritmul. Ba din contra! Orice eforturi s-ar face, oricâţi s-ar înrola în această campanie, urgenţa va rămâne un imperativ până la venirea "Fiului Omului".

Notă: După Pentecostă predicarea a fost de alt gen. Apostolii au considerat că Împărăţia şi Fiul Omului veniseră într-o primă fază, şi avusese loc o eliberare spirituală pentru Israel (Fap. 2:30-36). Era predicată această nouă realitate. În plus, ea s-a extins la naţiuni, acum responsabile şi ele faţă de un rege israelit deja ales şi impus de Dumnezeu pentru întreaga lume, deci nu mai era predicarea organizată de Isus care îi omitea în principiu pe păgâni şi samariteni (Mat. 10:5). În ce-i priveşte pe evreii care nu au reacţionat înainte, aceştia trebuiau să se căiască de păcatul respingerii lui Mesia (Fap. 3:17-19).

Index

Luca 9:27

Adevărat vă spun că sunt unii dintre cei care stau aici,

 care nu vor gusta moartea, până nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu.

    Conform evangheliilor sinoptice Isus a spus cu referire la unii din auditoriu că aceştia "nu vor gusta moartea până nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu" (Mat. 16:28; Mar. 9:1). Cine puteau fi aceştia?

    Întrucât auditoriul lui Isus era format la acel moment din "mulţimea împreună cu ucenicii lui" (Mar. 8:34), ne-am putea gândi că el s-a referit la discipolii fideli care urmau să intre în regatul mesianic restabilit în câteva luni, înainte "să guste moartea", adică înainte să moară. Este posibil totuşi ca Isus să fi avut altceva în vedere.

    În context el a vorbit despre cei care 'se vor ruşina de el şi de cuvintele lui' (v. 26), despre unii care, 'încercând să câştige toată lumea, vor ajunge să se piardă sau să se distrugă pe ei înşişi' (v. 25), care 'dorind să-şi scape viaţa o vor pierde' (v. 24) şi care, iubindu-se pe ei înşişi, nu vor dori 'să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-l urmeze' (v. 23). Pentru toţi aceştia moartea, datorită pierderilor imediate pe care le-ar reprezenta, ar avea un gust prea amar pentru a "gusta" din ea.

    Dar de ce a folosit Isus această construcţie metaforică (a gusta moartea), în loc să spună simplu că unii dintre cei prezenţi 'nu vor dori să moară', aşa cum spusese deja în context de două ori (Mat. 16:24, 25)?

    A gusta înseamnă a lua foarte puţin din ceva, a degusta (comp. Luc. 14:24; Ioan 2:9; Col. 2:21; 1 Pet. 2:23). Moartea ca urmare a persecuţiei este o experienţă dureroasă, amară, dar limitată în timp. Pentru discipoli ea se asemăna cu o înghiţitură dintr-o poţiune amară care poate salva viaţa. Isus a spus: "Oricine îşi va pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie, o va salva" (Mar. 9:35). 'Pierderea' temporară a vieţii prezente este echivalentă cu 'gustarea' morţii.

    Notă: Isus însuşi avea să treacă prin această experienţă a 'pierderii' vieţii, dar să fie înviat de Dumnezeu la viaţă eternă şi astfel să-şi 'salveze' viaţa (Luc. 8:31). În plus, aşa cum a arătat apostolul Pavel mai târziu, Isus trebuia "să guste moartea pentru toţi", adică să treacă pentru scurt timp prin experienţa durereoasă a morţii pentru "vindecarea" tuturor celor afectaţi de moartea adamică (Evr. 2:9).

    Astfel, prin cuvintele din Luca 9:27, Isus a deplâns faptul că unii nu vor fi dispuşi să câştige viaţa eternă decât dacă nu vor trebui să rişte nimic în ce priveşte viaţa actuală. Prin expresia "adevărat vă spun" se constată uneori o realitate regretabilă, aşa cum am spune astăzi: "Trist, dar adevărat". Cu aceeaşi notă de regret Isus a mai spus: "Adevărat vă spun că nici un proroc nu este primit bine în patria sa" (4:24); "Adevărat vă spun că unul dintre voi mă va vinde" (Mat. 26:21).

    Desigur, la venirea împărăţiei lui Dumnezeu, la "vederea" ei instaurată în putere, nu va mai exista persecuţie pentru susţinătorii ei. Am putea presupune că toţi cei care s-au ferit să guste moartea până la acest timp, îşi vor imagina că au scăpat să o mai guste vreodată. Dar, ironic, cuvintele lui Isus ar putea însemna chiar contrariul! La venirea împărăţiei aceştia, negăsindu-se printre susţinătorii loiali care au fost gata să guste moartea pentru ea, vor trebui să mânânce moartea, întreaga cantitate, adică să moară şi rămână morţi pentru totdeauna. Conform cuvintelor care nu lasă alternativă ale lui Isus:

    Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde... şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă s-ar distruge sau s-ar pierde pe el însuşi? Căci de oricine se va ruşina de mine şi de cuvintele mele, se va ruşina şi Fiul Omului când va veni în slava sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri (Luc. 9:24-27).

Index

Marcu 9:1

Adevărat vă spun, sunt unii dintre cei care stau aici, care nu vor gusta

moartea până nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venită în putere.

    Mulţi biblişti sunt de părere că Isus se referea prin aceste cuvinte la trei dintre apostolii săi, Petru, Ioan şi Iacov, care, după şase zile, l-au văzut într-o viziune în glorie pe muntele transfigurării (Mar. 9:2). Această viziune este calificată de Petru drept o mărturie a puterii şi venirii lui Isus sau a 'împărăţiei lui Dumnezeu în putere' (2 Pet. 1:16-19). În acest fel Isus le-ar fi spus celor din auditoriu că "unii" dintre cei de faţă (în fapt cei trei apostoli)  nu vor muri în următoarele şase zile până nu vor vedea într-o viziune instaurarea la putere a împărăţiei lui Dumnezeu. Luca pare chiar să sugereze această interpretare prin modul în care introduce scena transfigurării: "Cam la opt zile după cuvintele acestea" (Luc. 9:28).

    Totuşi există un număr de obiecţii greu surmontabile. Isus le predica celor prezenţi o împărăţie reală. De ce ar promite acum doar o vedere în viziune a împărăţiei şi aceasta numai la "unii"? De ce ar face public evenimentul transfigurării din moment ce la consumarea lui după câteva zile, a dat instrucţiuni  celor trei să rămână un secret?

    "Pe când se coborau de pe munte, Isus le-a poruncit, zicând: 'Să nu spuneţi nimănui de viziunea aceasta, până când va învia Fiul Omului dintre cei morţi'" (Mat. 17:9).

    Ce este atât de deosebit în faptul ca trei bărbaţi, relativ tineri, să nu guste moartea în următoarele opt zile astfel încât Isus să-şi introducă afirmaţia cu cuvintele "Adevărat vă spun"?

    Alţii sunt de părere că Isus se referea la cei de o anumită vârstă din generaţia contemporană lui care aveau să rămână în viaţă până în anul 70 en. Atunci aceştia, dintre care câţiva se găseau în auditoriu, ar discerne "împărăţia lui Dumnezeu venită în putere" prin distrugerea Ierusalimului de către armatele romane. Expresia "unii" ar atrage atenţia asupra faptului ca aceşti supravieţuitori sunt o minoritate. Aceasta ar justifica plasarea venirii împărăţiei suficient de departe în timp, la peste 40 de ani de la cuvintele lui Isus, pentru ca cei în viaţă din auditoriu să devină o minoritate.

    Şi această interpretare întâmpină dificultăţi. De ce nu a spus Isus fără echivoc "unii dintre cei care sunt în viaţă acum" în loc de "unii dintre cei care stau aici"? De ce ar fi trecut în mod abrupt în discuţie de la moartea ca urmare a persecuţiei la moartea ca urmare a vârstei în fraza de încheiere? De ce le-ar fi spus Isus, cu alte cuvinte, celor care aşteptau să vină împărăţia lui Dumnezeu: 'Majoritatea celor prezenţi veţi muri înainte de a vedea împărăţia lui Dumnezeu venită în putere; puţini, mai tineri, nu'? Ce garanţie avem că, după multă aşteptare a împărăţiei a cărei apropiere putea fi doar discernută, a o "vedea" venită în putere însemna tot a o discerne (prin distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 70 en)?

    O abordare contextuală. Aceste două variante discutate mai sus nu iau în considerare contextul imediat al cuvintelor lui Isus. În context 'cei care stăteau acolo' erau cei care constituiau auditoriul lui Isus în acel moment. Matei îi numeşte pe toţi cei prezenţi care-l ascultau pe Isus 'ucenici' (16:24). Marcu menţionează ca fiind de faţă "mulţimea împreună cu ucenicii lui" (8:34), iar Luca notează că Isus li se adresa în acel moment "tuturor" celor prezenţi (9:23).

    Acest auditoriu avea o caracteristică specială la care Isus atrage atenţia prin expresia "cei care stau aici". Ucenicii îl urmaseră până în acest timp şi loc şi păreau doritori să continue. Erau şi alţii care ar fi dorit să-l urmeze. Isus însă le descoperă că de acum condiţiile se vor schimba pentru toţi. El "trebuie... să fie omorât şi după trei zile să învieze". În acest scop se va îndrepta spre Ierusalim şi aceasta va pune la încercare iubirea lor cu preţul vieţii faţă de el şi vestea bună (Mar. 9:35). "Aici" era un punct de cotitură în serviciul său şi în modul de a fi urmat. Matei este şi mai specific în ce priveşte timpul:

    "De atunci încolo, Isus a început să arate ucenicilor săi că el trebuie să meargă la Ierusalim, să sufere multe din partea bătrânilor... atunci a zis ucenicilor săi: Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze" (Mat. 16:21-24).

Index

1 Ioan 5:20

El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.

    Există o oarecare dificultate în stabilirea fără echivoc a identităţii celui numit aici "Dumnezeul adevărat". Apostolul îşi încheie prima sa epistolă cu cuvintele:

    Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel Adevărat. Şi noi suntem în Cel Adevărat, în Fiul său Isus Cristos. Acesta este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică. Copilaşilor, păziţi-vă de idoli! (1 Ioan 5:20, 21)

    Subiectul logic în întregul capitol 5 este Dumnezeu. Versetul anterior (19) arată că lumea zace în cel rău, dar că creştinii sunt din Dumnezeu. La începutul capitolului (v. 4) Ioan arătase că cel născut din Dumnezeu biruie lumea crezând că Isus este Fiul lui Dumnezeu. "Cel adevărat" (ho alethinos) din v. 20 trebuie să fie astfel în contrast cu cel fals sau rău în care zace lumea.

    De fapt sensul în care este folosit alethinos aici este de opus la ceea ce este imperfect, deficient, de necalitate, neautentic. Lumea nu poate da viaţa veşnică, dar Dumnezeu o dă prin Fiul său (v. 11, 12). Numindu-l pe Dumnezeu "cel adevărat", Ioan introduce un apelativ pe care simte apoi nevoia să-l explice. "Acesta" (houtos), acest enigmatic ADEVĂRAT, este de fapt (revelaţie!) Dumnezeul adevărat şi sursa vieţii veşnice.

    Este sursa vieţii cu condiţia să fim "în el", adică în unitate cu el, unitate care este posibilă prin Fiul său. "Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa veşnică" (v. 12). Este ceea ce se spune de fapt în esenţă în versetul 20: "Şi noi suntem în Cel Adevărat, în Fiul său Isus Cristos. Acesta (Cel Adevărat) este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică' (comp. Ioan 8:26).

    Versetul următor (21) confirmă că este vorba despre Dumnezeu, prin cuvintele: "Copilaşilor, păziţi-vă de idoli!" În întreg Vechiul Testament Dumnezeu este în război cu idolii în calitate de singurul Dumnezeu adevărat (Ier. 10:10; Ioan 17:3). Robertson's Word Pictures comentează la 1 Ioan 5:20:

    În Fiul său Isus Cristos (en tôi huiôi autou Ięsou Christôi). autou se referă în mod clar la Cel Adevărat en tôi alęthinôi (Dumnezeu). Astfel această parte de propoziţie nu este în apoziţie cu precedenta, ci o explicaţie a felului cum suntem "în Cel Adevărat" - prin faptul că suntem "în Fiul său Isus Cristos". Acesta (houtos). Din punct de vedere gramatical houtos se poate referi la Isus Cristos sau la "Cel Adevărat". Este un pic tautologic să se refere la Dumnezeu, dar probabil acesta este sensul. Dumnezeu prin Cristos, în orice caz. Dumnezeu este viaţa veşnică (Ioan 5:26) şi el ne-o dă prin Cristos.

Index

Geneza 32:29

Iacov l-a întrebat [pe înger] şi i-a zis: "Spune-mi , te rog,

 numele tău". El a răspuns: "Pentru ce îmi ceri numele?"

     Un nume identifică o persoană şi este asociat comemorativ cu realizările ei. Pentru că acţionau ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu, îngerii se păstrau anonimi. Expresia "îngerul lui Iehova" revela tot ce era necesar pentru identificarea sursei şi credibilităţii mesajului. Replica îngerului către Iacov, "Pentru ce îmi ceri numele?" înseamnă indirect "Nu ar trebui să te intereseze numele meu; eu sunt doar un mesager al lui Iehova". Un exemplu relevant de păstrare a anonimatului se găseşte în Judecători 13:17, 18, în legătură cu anunţarea naşterii lui Samson:

    Şi Manoah a zis îngerului DOMNULUI: "Care-ţi este numele, ca să-ţi aducem cinste când se va împlini cuvântul tău?" Şi îngerul DOMNULUI i-a spus: "Pentru ce îmi ceri numele, ? El este minunat [KJV secret, NAB misterios]"

    În Scriptură anonimatul îngerilor este o regulă şi ea este motivată de rolul lor de slujitori umili ai lui Iehova. Apostolul Pavel a zis: "Nu sunt oare toţi duhuri slujitoare trimise să slujească pentru cei care vor moşteni mântuirea?" (Evr. 1:14)

    Dar "Mihael" şi "Gabriel"? Nu sunt acestea două nume de îngeri? Nu. Se pare că nu există excepţii de la regulă. Altfel decât în tradiţia iudaică şi mai târziu în cea creştină, în Biblie acestea nu sunt nume de îngeri!

    Mihael [Cine este ca Dumnezeu?] este un nume profetic al lui Mesia. Când Daniel l-a văzut şi l-a auzit pe "Mihael" era în viziune. Mesia încă nu exista, iar când l-a văzut Ioan, Isus care devenise Mesia nu-şi asumase încă rolul profetic de Mihael (Da. 10:13, 21; 12:1; Ap. 12:7). Singura menţiune în afara unei viziuni a lui Mihael se găseşte în epistola lui Iuda, dar aceasta s-ar putea baza pe felul în care era cunoscut în tradiţia iudaică îngerul care "n-a îndrăznit să rostească împotriva lui [Satan] o judecată batjocoritoare, ci [doar] a zis: '"Domnul să te mustre'" (Iuda 9; comp. Zaharia. 3:2).

    Cât despre Gabriel [lit. omul (puternic al) lui Dumnezeu], acesta apare împreună cu Mihael în viziune ca reprezentant al lui Mihael, astfel că 'numele' lui este profetic (Da. 8:16; 9:21). Ca şi confirmare, în Apocalips mesagerul corespunzător este anonim (Ap. 22:16). Singura menţiune a unui înger cu numele 'Gabriel' se găseşte în Luca, dar aici ar putea fi vorba despre un adaos ulterior în text pe baza tradiţiei că Mihael şi Gabriel sunt implicaţi atunci când au loc acţiuni sau comunicări importante din partea îngerilor (Luc. 1:19, 26).

Index

Apocalips 12:7, 8

Şi în cer s-a făcut un război: Mihail şi îngerii lui se războiau cu balaurul.

Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui...

     "Şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer". Pământul şi cerul din capitolul 12 sunt figurative aşa ca şi femeia şi balaurul care se confruntă în acest "spaţiu" de acţiune (comp. 6:14). De exemplu, după ce este aruncat "pe pământ", balaurul continuă să o persecute pe femeia din "cer" care, pentru a se proteja, fuge... "în pustie" (12:13-16).

    Cerul reprezintă aici statutul regal şi preoţesc pe care îl are Israelul spiritual, 'femeia' cu care este căsătorit Dumnezeu în baza noului legământ. Fiind "o împărăţie de preoţi" acest popor este deasupra "pământului" - ca mediator între Dumnezeu şi omenirea reprezentată de pământ (Ex. 19:5, 6; 1 Pet. 2:9). Există o tradiţie în limbajul biblic al VT ca guvernarea şi preoţia să fie asociate figurativ cu cerurile. Pe timpul lui David şi Solomon, Iehova şi-a stabilit "tronul" şi "locuinţa" în Ierusalim pe munţii Sion şi Moria. Regii 'stăteau pe tronul lui Iehova', iar preoţii oficiau 'în casa lui Dumnezeu'. Toţi aceştia erau astfel figurativ 'în cer', datorită apropierii de Dumnezeu, în contrast cu restul ţării care era 'pământul'. Prin extindere, Israelul era "în cer" în contrast cu popoarele pământului (Ef. 1:10; compară cu 2:6, 11-22). Femeia din Apocalips 12 este compusă în exclusivitate din "regi şi preoţi". Ea este astfel "în cer" în contrast cu restul omenirii (Ap. 5:9, 10).

    Dar ce caută balaurul în cer, din moment ce locul monştrilor de acest fel este pe pământ, lângă ape? (comp. Ap. 13:1, NIV; Is. 27:1). În antichitate Babilonul se urcase în acest cer figurativ pentru a-l concura pe Dumnezeu, înlăturându-i regele mesianic din Ierusalim şi profanându-i templul (Is. 14:12-14). Astfel, balaurul acţionează ca un intrus atunci când pătrunde în cer pentru a se opune unei naşteri importante. Intenţia lui este de a elimina din faşă copilul-rege a cărui luare la tron este declarată echivalentă cu venirea 'împărăţiei lui Dumnezeu şi a autorităţii Cristosului său'. "În cer", în adunarea Israelului spiritual, se duce un "război" în urma căruia balaurul şi "îngerii" lui sunt aruncaţi "pe pământ". Creştinii falşi care slujesc interesele antimesianice ale Babilonului celui Mare sunt înlăturaţi (comp. Ezra 4:1-5; 5:2)! Isus i-a numit pe aceştia "fiii celui rău" şi i-a comparat cu neghina semănată de un duşman printre grâu. Neghina urmează să fie smulsă la începutul secerişului:

    "Culegeţi întâi neghina... Fiul Omului va trimite pe îngerii săi şi ei vor culege din împărăţia lui toate pricinile de păcătuire şi pe cei care practică fărădelegea şi-i vor arunca în cuptorul de foc; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei drepţi vor straluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor" (Mat. 13:30, 41-43)

    Aici este rolul lui 'Mihael' (Fiul Omului) şi al 'îngerilor lui' (creştinii autentici). "Plânsul şi scrâşnirea dinţilor" reprezintă invidia şi mânia răzbunătoare de care vor fi cuprinşi apostaţii eliminaţi. După ce eşuează în a opri pregătirile pentru urcarea pe tron a moştenitorului mesianic, "balaurul" conştientizează că zilele îi sunt numărate şi începe "cuprins de o mânie mare" un război total împotriva rămăşiţei sămânţei femeii aşa cum arată capitolul următor (Ap. 12:17; compară reacţia similară a lui Irod descrisă în Matei 2:13-18). Femeia învăluită în soare va străluci mai luminos ca oricând după eliminarea din 'cerul' statutului ei înalt a intruşilor care 'zic că sunt iudei (spirituali) şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei' (Ap. 2:9).

Index

Apocalips 12:1

În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare,

cu luna sub picioare şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap.

     O femeie poate fi 'semnul' sau simbolul unei naţiuni. În antichitate Iehova a fost simbolic "căsătorit" cu Israelul natural. Membrii individuali ai naţiunii erau "copiii" acestei uniuni. Când aceştia erau duşi în exil, "femeia" rămânea fără copii. Când se întorceau, aceştia se "năşteau" (Is. 49:21; 50:1; 54:1-5). Odată cu naşterea din nou introdusă de Isus, "femeia" lui Dumnezeu a suferit o schimbare caitativă atât de profundă încât apostolul Pavel o distinge de vechiul Israel. El explică în Galateni 4:22-27:

    Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din femeia roabă şi altul din femeia liberă...
Lucrurile acestea au un sens simbolic: acestea sunt două legăminte. Unul, cel de pe muntele Sinai, naşte pentru robie şi este [reprezentat de] Agar...,  şi corespunde Ierusalimului de acum, care este în robie împreună cu copiii săi. Dar Ierusalimul cel de sus este liber şi el este mama noastră. Fiindcă este scris: „Bucură-te, tu, care eşti stearpă, care nu naşti! Izbucneşte de bucurie şi strigă, tu, care n-ai durerile naşterii! Căci mulţi sunt copiii celei părăsite, mai mulţi decât ai celei care are soţ.“

    Când Isus s-a născut din nou, din apă şi din spirit la botezul lui, "soţia" lui Iehova multă vreme stearpă sau părăsită, a început să aibă copii (Gal. 3:16). Timp de trei ani şi jumătate în casa mai marelui Avraam au coexistat două feluri de copii (Ioan 8:35). Pavel a continuat:

    Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei. Şi după cum atunci cel care se născuse în mod firesc prigonea pe cel care se născuse prin Duhul, tot aşa şi acum. Dar ce zice Scriptura? „Izgoneşte pe femeia roabă şi pe fiul ei, căci fiul celei roabe nu va moşteni împreună cu fiul femeii libere.“ De aceea, fraţilor, noi nu suntem copiii celei roabe, ci ai femeii slobode. (4:28-31)

    În urma persecutării fiului femeii libere prin ridiculizarea lui ca moştenitor capabil al lui Avraam, în cazul lui Isus a demnităţii lui de a fi sămânţa mesianică promisă lui Avraam, femeia roabă a fost respinsă împreună cu fiul ei (comp. Matei 21:37-43). Israeliţii naturali au încetat să mai conteze ca şi copii ceea ce a făcut ca fiii celei părăsite să fie comparativ "mai mulţi".

   Şi măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copii; ci "în Isaac vei avea o sămânţă care îţi va purta numele". Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu, ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă (Rom. 9:7, 8).