Comentarii la versete biblice


Grupaj tematic: Cristologie, iminenţa în mesajul lui Isus

Index versete

 

 

 

Ioan 3:16 Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul său Fiu, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viață veșnică.

Isus i-a spus aceste cuvinte explica­tive lui Nicodim, care era "un învățător al lui Israel", pentru a-l ajuta să înțeleagă exigențele intrării în împărăția lui Dumnezeu (vezi Ioan 3:5, 10). Deși pasajul vorbește aparent despre bazele creștinismului, dragostea Tatălui, sacrifi­ciul Fiului și salvarea lumii, mesajul lui ar putea fi mai restrâns în aria de aplicare. Ce lume a fost iubită atât de mult de Dumnezeu? În ce sens "Fiul Omului" menționat în context (v. 14) este singurul său fiu care a fost dat?

În general se crede că Dumnezeu a iubit atât de mult omenirea în ansamblu. Totuși în contextul spațio-temporal în care au fost spuse și mai târziu consemnate, cuvintele din Ioan 3:16 au ca obiect lumea israelită, națiunea aflată în legământ cu Dumnezeu, căreia i-a aparținut Isus. Așa, spre exemplu, în timp ce în Matei 15:24 Isus spune despre el că a fost trimis la oile pierdute ale casei lui Israel (la o casă regală fără rege), în Ioan 3:17 spune că a fost trimis la "lume": "Căci Dumnezeu n-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el" (vezi și 1:10, 11). La fel stau lucrurile în 15:18 și 16:20:

Dacă vă urăște lumea, știți că pe mine m-a urât înaintea voastră. Adevărat, adevărat vă spun că voi veți plânge și vă veți văita, iar lumea se va bucura; vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.

"Lumea" despre care putea spune Isus în noaptea dinaintea execuției sale că l-a urât și că se va bucura de moartea lui era desigur aceea a propriului popor care l-a respins ca mesia prin liderii ei de la Ierusalim. Aceștia doreau să se facă stăpâni ei înșiși peste poporul lui Dumnezeu așa cum a ilustrat Isus în pilda viticultorilor (Luc. 20:13, 14):

Stăpânul viei a zis: "Ce să fac? Voi trimite pe fiul meu iubit; poate că atunci când îl vor vedea, îl vor respecta [și vor da roadele]". Dar viticultorii, când l-au văzut, s-au sfătuit între ei și au zis: "Iată moștenitorul; veniți să-l ucidem, ca moștenirea să fie a noastră".

Întrucât acest fiu era "moștenitorul", înseamnă că era și singurul fiu în casa tatălui și de aceea "iubit" în mod deosebit (comp. Gen. 22:2). Dacă tatăl (sau stăpânul) a riscat să-l trimită chiar pe acesta, înseamnă că pentru el a contat foarte mult via sa și recolta strânsă din ea. "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea". După câteva tentative respinse stăpânul îi putea pedepsi pe viticultori. Dar "Dumnezeu n-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el". Poporului Israel i s-a arătat mai departe iubire și s-a așteptat ca acesta să ofere roadele regatului: schimbarea atitudinii (asemenea unei nașteri din nou) și acceptarea cu credință a lui Mesia și a salvării aduse de el în acea generație (comp. Mat. 21:43).

Până la Ioan Botezătorul Dumnezeu și-a transmis mesajul prin profeți și "viticultorii" l-au respins. Acum mesajul era trimis prin "fiul său" - prin Mesia (Mat. 11:13; Evr. 1:1, 2; Ps. 2:6, 7). Nu a fost prevăzut însă să existe sau să fie trimiși mai mulți mesia, ci unul singur, care să rămână etern. Așa cum Dumnezeu a spus despre Solomon cu aluzie profetică la acest rege etern (1 Cron. 22:20; 28:6):

El îmi va fi fiu, și eu îi voi fi tată; și voi stabili pe vecie scaunul de domnie al împărăției lui în Israel... l-am ales ca fiu al meu și-i voi fi tată.

În acest sens special, al moștenirii promisiunilor mesianice și a tronului etern, Isus i-a spus lui Nicodim că Fiul Omului (un alt titlu profetic al lui Mesia) este figurativ fiul lui Dumnezeu, singurul lui fiu, și că în curând va fi confirmat ca Fiu al Omului prin 'înălțarea' sa - prin moarte și înviere (Ioan 3:14-16; 8:28; comp. 10:36 cu 11:27). Pavel a arătat de asemenea că învierea din morți l-a confirmat pe Isus ca fiul mesianic al lui Dumnezeu (Rom. 1:4; comp. Fap. 2:36).

În esență, în Ioan 3:16 Isus i-a explicat lui Nicodim că Dumnezeu (regele-tată, stăpânul) și-a exprimat iubirea mare pentru "lume" (via israelită), trimițând chiar pe viitorul mesia (figurativ fiul său, singurul fiu moștenitor) să aducă roadele moștenirii - schimbarea stării națiunii urmată de instaurarea regatului. Altfel spus, atât personajul trimis în această ultimă tentativă de convertire (chiar viitorul Mesia), cât și acordarea în acest fel a încă unei șanse (împotriva oricărei evidențe), arată 'iubirea atât de mare' cu care Dumnezeu și-a iubit poporul. Vezi și comentariul la Luca 13:7, 8 în legătură cu acordarea unei ultime șanse nesperate pentru Israel.

Index

Ioan 3:14, 15 Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să nu piară.

Spre sfârșitul călătoriei lor prin pustie, israeliții au început să fie mușcați de niște șerpi "înfocați" și i-au cerut lui Moise să intervină la Dumnezeu. Soluția care s-a dat a fost cu totul neobișnuită:

Și DOMNUL i-a zis lui Moise: "Fă-ți un șarpe înfocat și spânzură-l de o prăjină: și oricine este mușcat și va privi spre el, va trăi". Moise a făcut un șarpe de bronz și l-a pus într-o prăjină; și oricine era mușcat de un șarpe și privea spre șarpele de bronz, trăia (Num. 21:8; 9).

În loc să îndepărteze șerpii vătămători sau să le dea israeliților puterea să-i calce în picioare fără a fi vătămați, Dumnezeu le-a indicat că, dacă doreau să trăiască, trebuiau să privească insistent spre o statuetă de bronz, reprezentând chiar acel șarpe, înălțată pe un stâlp. Actul în sine era intrigant. Cei mușcați aveau nevoie de credință pentru a aștepta salvarea de la lucrul pe care îl urau cel mai mult.

"Tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul Omului", a zis Isus, "pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viață veșnică". Cum "tot așa"?

"Cineva ca un fiu al omului" este expresia prin care este desemnat în profeția lui Daniel poporul mesianic care este văzut primind de la Dumnezeu stăpânirea mondială (Dan. 7:13, 14; comp. v. 27). Stăpânire care este luată de la fiarele sălbatice care tocmai l-au "mușcat" de moarte. Este de înțeles că "fiul omului" de aici este numit astfel în contrast cu animalele ucigătoare față de care a fost vulnerabil. Dacă acum se află pe norii cerului, departe de atingerea lor, înseamnă că rănile lui, oricât de mari, s-au vindecat, situația s-a răsturnat și a ieșit biruitor. Contrastul este de la mai slab ca fiarele la mai puternic, de sub labele acestora deasupra capului lor.

Isus a aplicat expresia "fiul omului" într-un sens restrâns - la un om de rând pe care Dumnezeu îl înalță ca rege uns sau mesia peste poporul lui, altfel decât prin merite moștenite. Asemenea lui David care nu era din casa regală, dar care l-a "strâns" și l-a "salvat" pe Israel și a ajuns astfel să fie pus rege peste națiune (2 Sam. 5:2; comp. Mat. 9:36-38).

În timpul lui Isus, națiunea era nu doar "împrăștiată" de puterile străine, dar devenise în cea mai mare parte apatică și necredincioasă și avea nevoie de revigorare spirituală, de ispășire a vinovăției și de purificare de elementele apostate. Profeția lui Isaia vorbește despre CINEVA disprețuit ("slujitorul Meu") care va fi interesat de salvarea poporului. "Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui; dar DOMNUL a făcut să cadă asupra lui nelegiuirea noastră a tuturor" (53:6). Israelul a avut în istoria lui multe cazuri în care un grup restrâns sau o persoană, adesea de proveniență modestă ori plebee, a intervenit la Dumnezeu sau la stăpâ­nirile lumii pentru salvarea poporului. Uneori acest "salvator" a trebuit să-și riște viața sau să sufere și adesea nu a fost crezut sau luat în considerație de compatrioții lui. Isaia a scris:

Dar după ce își va da viața ca jertfă pentru vină, va vedea o sămânță de urmași, va trăi multe zile... îi voi da partea lui la un loc cu cel mare și va împărți prada cu cel puternic, pentru că s-a dat pe sine însuși la moarte și a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatul multora și a mijlocit pentru cei vinovați (53:10-12).

Aceste cuvinte descriu o inversare de situație de la moarte la viață, de la umilință la glorie, de la neregalitate la regalitate pentru cineva care alege să devină slujitorul lui Dumnezeu pentru binele națiunii. "Iată slujitorul Meu va lucra cu înțelepciune; va fi înălțat, va fi ridicat și va fi foarte sus" (Is. 52:13).

Asemenea șarpelui târâtor, care era privit ca un pericol și era dat la moarte, dar care a ajuns să fie înălțat și pus ca un instrument recunoscut al salvării și vieții, tot așa "fiul omului", trebuia să fie înălțat "pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viață veșnică". Procesul acestei înălțări "foarte sus" trebuia să aibă însă două etape: una durereoasă, de umilire și suferință, în care era considerat vinovat și o amenințare publică, și era dat la moarte, și una de ridicare la autoritate și glorie care era urmarea intervenției lui Dumnezeu. Isus le-a zis iudeilor din generația lui:

"Dacă nu credeți că eu sunt [salvatorul asemenea șarpelui], veți muri în păcatele voastre... Când veți înălța pe Fiul Omului atunci veți cunoaște că eu sunt [acela]... Și eu, când voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la mine însumi pe toți..." Mulțimea i-a răspuns: "Noi am auzit din lege că Cristosul rămâne veșnic; cum dar zici tu că Fiul Omului trebuie să fie înălțat? Cine este acest Fiu al Omului?" (Ioan 8:24, 28; 12:32, 34)

După moartea și învierea lui Isus, mai exact de la pentecostă, apostolii au concluzionat și au explicat mulțimii că turnarea spiritului sfânt este o urmare sau o dovadă a acestei 'înălțări' în autoritate a Fiului Omului. "Dumnezeu a făcut Domn și Cristos (Mesia) pe acest Isus, pe care l-ați răstignit voi" (Fap. 2:32-36).

Index

Ioan 14:19 Încă puțin și lumea nu mă va mai vedea, dar voi mă veți vedea; pentru că eu trăiesc, și voi veți trăi.

Deși lumea poate însemna întreaga omenire, în evanghelia lui Ioan, "lumea" este în mod deosebit națiunea israelită. Isus s-a referit însă (în Ioan 14:19) în mod specific la iudeii care reprezentau națiunea aflată în legământ din punct de vedere religios, cărora le vorbise despre sfârșitul "timpurilor națiunilor" și regatul mesianic, care refuzaseră să-l accepte ca Mesia și care se pregăteau acum să-l ucidă pentru a nu supăra cezarul roman - "prințul" preferat de ei. Mai era puțin timp - poate o oră - până să fie arestat și condamnat de reprezen­tanții acestei "lumi".

Nu voi mai vorbi mult cu voi, căci vine prințul lumii acesteia și el n-are nimic în mine. Dacă vă urăște lumea, știți că pe mine m-a urât înaintea voastră. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar pentru că nu sunteți din lume și pentru că eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăște... Dacă n-aș fi venit și nu le-aș fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum n-au nici o dezvinovățire pentru păcatul lor... Dacă n-aș fi făcut între ei lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum ei au văzut și m-au urât (14:30; 15:18-24).

Lumea era compusă din cei cărora le-a vorbit Isus. Acești oameni comiseseră un păcat pentru care nu exista dezvinovățire și urmau să nu primească viață veșnică în regatul mesianic (3:36; 6:47). De altfel urmau chiar să fie pedepsiți cu moartea la instaurarea acestui regat (Mat. 16:26, 27). Isus însă avea să nu mai fie văzut de acestă "lume" încă de la moartea și îngroparea lui prin care el 'se ducea la Tatăl' (14:28).

Totuși discipolii lui aveau să-l vadă, așa cum le-a zis, "pentru că eu trăiesc, și voi veți trăi". După înviere și mai târziu în regatul restabilit discipolii aveau să-l vadă etern. Era vorba de "încă puțin" timp. După câteva minute Isus le-a vorbit în termeni asemănători cu referire la ei: "Peste puțin timp nu mă veți mai vedea; apoi iarăși peste puțin timp mă veți vedea". Dar discipolii erau încă nedumeriți.

Deci, unii din ucenicii lui au zis între ei: "Ce înseamnă cuvintele acestea: "Peste puțin timp nu mă veți mai vedea" și "Apoi iarăși, peste puțin timp mă veți vedea" și "Pentru că mă duc la Tatăl"?... Isus a cunoscut deci că voiau să-l întrebe și le-a zis: "...Adevărat, adevărat vă spun că voi veți plânge și vă veți văita, iar lumea se va bucura; vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie" (16:16-20; comp Apoc. 11:10, 11).

Încredințându-și viața în momentul morții în mâinile Tatălui, Isus "s-a dus la Tatăl". S-a dus în fața celui care are putere asupra vieții și morții cu ofranda propriei vieți și a cerut de la el "viața lumii" (Ioan 6:51). Iertarea pentru o "lume" care, ironic, nu a acceptat că el "a fost șters de pe pământul celor vii și lovit pentru păcatele [ei]" (Isaia 53:8). Prin sacrificiul său, Isus a cerut viața veșnică pentru lume și pentru el însuși și implicit venirea regatului mesianic.

Va primi Dumnezeu acestă "petiție"? Apostolul Pavel spune că învierea a fost dovada că Dumnezeu a acceptat sacrificiul lui Isus, că l-a recunoscut ca "fiul" său mesianic și că l-a răsplătit (Rom. 1:4). Conform profeției lui Isaia, învierea a dovedit de asemenea că "a fost voia DOMNULUI să-l zdro­bească". Isaia a continuat (Is. 53:10-12):

L-a supus suferinței. Dar după ce își va da viața ca jertfă pentru vină, va vedea o sămânță de urmași, va trăi multe zile... îi voi da partea lui la un loc cu cel mare și va împărți prada cu cel puternic, pentru că s-a dat pe sine însuși la moarte și a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatul multora și a mijlocit pentru cei vinovați

Index

Ioan 4:14 Oricui va bea din apa pe care i-o voi da eu, în veac nu-i va fi sete;... se va face în el un izvor de apă, țâșnind în viață veșnică.

Isus a spus aceste cuvinte după paște în primul său an de serviciu pe când discuta cu o femeie samariteancă. Mai târziu, în toamna anului următor, el a făcut o afirmație asemănătoare: "Cine crede în mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie". Ambele erau legate de faptul că el urma să sufere și să moară pentru alții în împlinirea profeției din Isaia 53 (Vezi comentariile la Ioan 10:27, 28 și Ioan 8:51). În acest sens Isus era 'darul lui Dumnezeu, Cristosul', așa cum i-a spus samaritencei (Ioan 4:10, 25, 26):

Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și cine este cel care-ți zice: "Dă-mi să beau", tu ai fi cerut de la el și el ți-ar fi dat apă vie"... "Știu", i-a zis femeia, "că vine Mesia". Isus i-a zis: "Eu, cel care vorbesc cu tine, sunt acela".

Apa obișnuită. Viața actuală, muritoare, este ceva de la o zi la alta. Pentru samariteancă ea depindea de consumarea regulată a apei din fântână. Isus i-a zis: "Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăși sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da eu, în veac nu-i va fi sete" (4:13, 14).

Apa vie. "Domnule", i-a zis femeia, "n-ai cu ce să scoți și fântâna este adâncă; de unde ai putea să ai apa cea vie?". Isus i-a zis: "Apa pe care i-o voi da eu se va face un izvor de apă, țâșnind în viață veșnică". În loc să fie un un puț exterior și adânc, din care apa se scoate cu greu, viața veșnică este un izvor care țâșnește în interiorul omului asemenea unei fântâni arteziene. Probabil că aici expresia "viață veșnică" are doar sensul de etern, adică cât ține viața veșnică. Prepoziția "în" [gr. eis], în contexte temporale, înseamnă "până în". Izvorul de apă al vieții veșnice țâșnește până în eternitate.

Viața veșnică era o urmare a faptului că Isus era Mesia care venise și astfel se apropiase timpul ca binecuvântările regatului mesianic să fie revărsate peste oameni. "Vine ceasul și acum a și venit" (v. 23). Samariteanca a înțeles bine sensul acestor cuvinte: "Știu", i-a zis femeia, "că vine Mesia, care se numește Cristos; când va veni el, ne va spune toate lucrurile" (v. 25). La puțin timp (probabil patru luni) Isus a folosit din nou această expresie: "Vine ceasul și acum a și venit, când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei care-l vor asculta vor trăi. Căci după cum Tatăl are viața în sine, tot așa a dat și Fiului să aibă viața în sine" (Ioan 5:25, 26). Vezi Comentariul la Ioan 5:24.

Cei morți erau atât oamenii în viață cât și cei din morminte. Dumnezeu care are viața în sine în sensul că este o sursă de viață pentru alții a dat Fiului său mesianic autoritatea să împartă viață altora datorită sacrificiului său. Ca urmare oamenii vor putea primi viață care se va dovedi 'un izvor ce țâșnește etern în ei înșiși'.

Deși "mântuirea vine de la iudei" (Ioan 4:22), "pentru că din ei a ieșit după trup Cristosul" (Rom. 9:5, 6), samaritenii și națiunile puteau spera să beneficieze în egală măsură de "darul lui Dumnezeu" și să obțină viața veșnică ca israeliți spirituali. Sosise timpul regatului mesianic iar oamenii trebuiau să devină închinători adevărați ai Tatălui în spirit și adevăr (Ioan 4:23).

Index

Matei 11:12 Și din zilele lui Ioan Botezătorul.. până acum împărăția cerurilor se ia cu năvală și cei care dau năvală pun mâna pe ea.

Activitatea lui Ioan și Isus ca profeți a fost complementară. (Vezi Comentariul la Luca 4:18, 21). Atunci când unul a fost arestat, a continuat celălalt (Mat. 4:12, 17). Cele trei vremuri și jumătate (înțelese ca trei ani și jumătate), care trebuiau să preceadă conform profeției lui Daniel 'venirea' lui Dumnezeu, au fost acoperiți cu succes de mărturia lor (Dan. 7:21, 22, 25). Ioan și-a început activitatea la o dată precisă și Isus nu s-a lăsat prins până ce "nu i-a sosit ceasul" (Ioan 7:30; 8:20; 12:23; 13:1; comp. Luc. 13:32, 33).

Atât Ioan cât și Isus au dat mărturie despre apropierea regatului și au îndemnat la căință și schimbare:

În zilele acelea a venit Ioan Botezătorul, predicând în pustia Iudeii, și spunând: "Pocăiți-vă, căci împărăția cerurilor s-a apropiat... (Mat. 3:1, 2).

Și Isus auzind că Ioan fusese închis, a plecat în Galileea... De atunci încolo, a început să predice și să zică: "Pocăiți-vă, căci împărăția cerurilor s-a apropiat" (Mat. 4:12, 17).

Pocăința [gr. metanoia, schimbare a gândirii] trebuia să fie față de legea mozaică. Cel ce va trata cu respect poruncile lui Dumnezeu "va fi chemat mare în împărăția cerurilor" adică va avea șanse să fie admis (Vezi Comentariul la Matei 5:19)

O notă la Matei 3:2 în New American Bible (NAB) spune:

<1> Căiți-vă: Botezătorul cheamă la o schimbare a inimii și a conduitei, o întoarcere a vieții de la revoltă la ascultarea de Dumnezeu. Împărăția cerurilor s-a apropiat: "cerurile" sunt un substitut pentru numele lui Dumnezeu care era evitat din reverență de către evreii pioși ai timpului. Expresia "împărăția ceruri­lor" apare doar în evanghelia după Matei. Ea înseamnă domnia efectivă a lui Dumnezeu asupra poporului său. În deplinătatea ei include nu doar ascultarea omului de cuvântul lui Dumnezeu, ci și triumful lui Dumnezeu asupra relelor fizice, în mod deosebit asupra morții.

Simbolul celor doi martori din Apocalips 11 este o reflectare profetică a serviciului lui Ioan și Isus (comp. Ap. 11:8). Timpul lor de mărturie este stabilit de Dumnezeu. "Voi da celor doi martori ai mei să prorocească îmbrăcați în saci, o mie două sute șaizeci de zile". Aceste zile sunt "zilele prorociei lor" (Ap. 11:3, 6).

În cazul lui Ioan și Isus "zilele prorociei lor" sunt compuse din "zilele lui Ioan" și 'zilele lui Isus' subsumate în părți aproape egale. La timpul când Isus a spus cuvintele din Matei 11:12 zilele prorociei lui Ioan erau deja trecute, Ioan fiind în închisoare de trei sau patru luni, iar zilele lui Isus erau în curs.

Împărăția se lua cu năvală "din zilele lui Ioan". Aceasta însemna de la începutul 'zilelor prorociei lui' (comp. 2 Reg. 23:22 cu 2 Cron. 35:18). "Căci până la Ioan au prorocit toți prorocii și Legea" (Mat. 11:13).

Prorocii la timpul lor și scrierile Vechiului Testament citite în fiecare sabat în sinagogi, "au prorocit" de-a lungul veacurilor despre venirea unor ani de suferință și pedeapsă pentru poporul lui Dumnezeu care trebuiau să aducă iertarea deplină a nelegiuirii acumulate. Acești ani (necazul cel mare) urmau să constituie însă și un timp de speranță renăscută pentru că declanșau numără­toarea inversă până la restabilirea regatului mesianic. Ioan a considerat că cei trei ani și jumătate ai ispășirii prin suferință au început și s-a făcut "glasul" acestei vești bune, conform profeției lui Isaia:

"Vorbiți inimii Ierusalimului și strigați-i că timpul lui de suferință s-a sfârșit, că nelegiuirea lui este iertată; căci a primit din mâna DOMNULUI de două ori cât toate păcatele lui". Un glas strigă: "Pregătiți în pustie calea DOMNULUI, neteziți în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru!" (40:2, 3).

Și Ioan a venit prin tot ținutul din împrejurimile Iordanului, predicând botezul pocăinței, pentru iertarea păcatelor [poporului reprezentat de Ierusalim] după cum este scris în cartea cuvintelor prorocului Isaia: "Glasul unuia care strigă în pustie: 'Pregătiți calea DOMNULUI, neteziții cărările!... Și [în acest fel] orice făptură [lit. carne] va vedea mântuirea lui Dumnezeu'"... Astfel el vestea poporului Evanghelia [vestea bună] (Luc. 3:3, 4, 18a)

Oamenii veneau la Ioan (mai tîrziu și la Isus), promiteau să se schimbe și, ca simbol al hotărârii de a respecta Legea, erau botezați în apă. În acest fel începeau o viață nouă în care încercau să nu mai adauge la păcatul ancestral acumulat și astfel să pregătească 'calea venirii lui Dumnezeu, să-i nete­zească cărările'. O asemenea viață trăită în sfințenie putea implica luptă și sacrificii personale mari (comp. Isaia 40:4). 'Împărăția se ia cu năvală (sau: luptă violentă) și cei ce dau năvală, pun mâna pe ea (sau: o cuceresc pentru ei)' .

Dacă reacționau suficient de mulți și făceau fapte demne de căința lor declarată prin botez, puteau spera să reducă ca popor, până la sfârșitul celor trei ani și jumătate, nivelul nelegiuirii, în paralel cu ispășirea prin suferință, și astfel Dumnezeu să scurteze timpul de pedeapsă (zilele necazului cel mare) și ei 'să vadă mântuirea lui Dumnezeu' – instaurarea regatului mesianic – în acel timp (comp. Luc. 7:29, 30).

Index

Ioan 10:27, 28 Oile mele ascultă glasul meu... eu le dau viață veșnică, în veac nu vor pieri și nimeni nu le va smulge din mâna mea.

Când David a fost făcut împărat peste tot Israelul, reprezentanții semințiilor i-au zis cu recunoștință:

Chiar odinioară, când Saul era împăratul nostru, tu erai cel care conduceai și strângeai pe Israel. Și DOMNUL ți-a zis: "Tu vei paște pe poporul meu Israel" (2 Sam. 5:2).

Asemenea lui David, Isus, în calitate de păstor mesianic, era interesat de bunăstarea "oilor" lui. "Când a văzut mulțimile, i s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite și risipite ca niște oi care n-au păstor" (Mat. 9:36).

Isus venise ca oile "să aibă viața și s-o aibă din belșug". Așa cum a spus el, "păstorul cel bun își dă viața pentru oi" (Ioan 10:10, 11). Această acțiune era un indiciu profețit după care putea fi recunoscut ca mesia, păstorul-rege al națiunii:

Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui; dar DOMNUL a făcut să cadă asupra lui nelegiuirea noastră a tuturor... Dar după ce își va da viața ca jertfă pentru vină, va vedea o sămânță de urmași, va trăi multe zile și voia DOMNULUI va prospera în mâna lui (Isaia 53: 6, 10).

Atât el cât și 'oile lui' aveau să trăiască "multe zile". Spre deosebire de păstor, oile nu trebuiau să 'guste moartea' pentru a obține această binecuvântare (Evr. 2:9). Era suficient să fie oile lui. Ca oi, ele ascultau de glasul păstorului și el le păzea de cel mai de temut dușman, moartea (comp. Psalm 23:4). "În veac nu vor pieri și nimeni nu le va smulge din mâna mea". Nici lupii, nici hoții, 'care nu vin decât să fure, să înjunghie și să distrugă' (Ioan 10:10, 12).

Întrucât Isus spunea aceste cuvinte în iarnă la sărbătoarea înoirii templului (10:22), nu mai erau decât trei luni până ce "viața veșnică" urma să devină disponibilă prin sacrificiul lui în primăvară la paște. Cu ce urmări? Toate traducerile biblice spun la unison: "Eu le dau viață veșnică, nu vor pieri niciodată" (comp. Ioan 8:51). Discipolii lui trebuiau să intre atunci în regatul mesianic și să nu mai moară. Viața păstorului era adusă ca "jertfă pentru vină" pentru "nelegiuirea noastră a tuturor". O jertfă înlocuitoare pentru păcatul oilor rătăcitoare.

Nu la fel trebuia să stea lucrurile cu aceia care nu erau oile lui. "Veți muri în păcatul vostru", le-a spus Isus opozanților săi. "Acolo unde mă duc eu, voi nu puteți veni" (8:21). În regatul mesianic nu era 'loc' pentru cei care nu voiau să-l urmeze pe Mesia (Ioan 14:2, 3; compară Luca 9:23-26). În afară nu era decât întunericul morții. "Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează pe mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții" (Ioan 8:12).

Index

Ioan 5:24 Adevărat, adevărat vă spun, că cine aude cuvântul meu, și crede în Cel care m-a trimis are viață veșnică și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață.

Și aceste cuvinte ale lui Isus arată că generația contemporană lui, în calitate de Mesia sosit, avea privilegiul incredibil de a intra în regatul mesianic în viață, deci fără să trebuiască să mai moară. Condiția ca cineva să obțină intrarea în viața veșnică în acest mod era (1) să audă mesajul lui Mesia și (2) să creadă în Dumnezeu care l-a trimis. Adică să trăiască în acel timp și loc și să manifeste credință în faptul că Isus era Mesia trimis de Dumnezeu să instaureze regatul mesianic. Cu o altă ocazie Isus le-a spus discipolilor:

Ferice de ochii care văd lucrurile pe care le vedeți voi! Căci vă spun că mulți proroci și împărați au dorit să vadă ce vedeți voi și n-au văzut, să audă ce auziți voi și n-au auzit (Luc. 10:23, 24).

În ce sens acești oameni, mai privilegiați decât regii și profeții din antichitate, 'nu vin la judecată'?

Isus s-a referit în repetate rânduri la judecata la care vor veni toți oamenii care au murit, buni sau răi, în împărăția lui Dumnezeu. De asemenea a spus că la acel timp discipolii lui fideli vor fi judecătorii împreună cu el. Concluzia? Toți cei care trec din moarte la viață 'nu vin la judecată' pentru că au fost deja judecați și acum sunt ei înșiși judecători! Au fost judecați favorabil pentru că l-au acceptat pe Mesia cu credință și l-au sprijinit cu loialitate până la capăt.

Cuvintele lui Isus din Ioan 5:24 au fost menite să aibă o împlinire literală cu referire la viața celor care îl vedeau și auzeau pe Mesia atunci. Pot fi aplicate aceste cuvinte și în condițiile în care regatul mesianic nu a fost instaurat la acel timp - decât în sens spiritual? Primii creștini au avut convin­gerea că o asemenea aplicație este posibilă.

De la pentecostă înainte, discipolii lui Isus au considerat că au primit spiritul sfânt ca o garanție a moștenirii vieții veșnice viitoare. Ei au simțit astfel că posedă deja viața veșnică. Generațiile de creștini care au urmat l-au 'văzut și auzit' pe Mesia prin mesajul predicat sau prin paginile Scripturii. Ei au încercat să rămână fideli până la sfârșitul vieții lor, sperând astfel să fie înviați pentru a domni ca judecători alături de Cristos în regatul mesianic. De asemenea, cei în viață au sperat mereu să experimenteze literal promisiunea lui Isus - fiind "schimbați" la nemurire (1 Cor. 15:51-53). În acest sens, toți aceștia 'nu vin la judecată, ci trec din moarte la viață'.

Index

Ioan 8:51 Adevărat, adevărat vă spun, dacă păzește cineva cuvântul meu, în veac nu va vedea moartea.

Această afirmație li s-a părut exagerată iudeilor pentru că ea implica faptul că Isus era Mesia. Într-adevăr, conform Scripturii, la venirea lui Mesia morții trebuiau să învieze și cei vii să nu mai moară. Mesia însuși trebuia 'să rămână veșnic' (Ioan 12:34). Astfel ei s-au grăbit să-i zică în replică lui Isus: "Vedem bine că ai demon: Avraam a murit, prorocii de asemenea, și tu zici: 'Dacă păzește cineva cuvântul meu, în veac nu va gusta moartea'. Ești tu mai mare decât părintele nostru Avraam, care a murit?" (v. 52, 53)

Mesia trebuia să fie un uns special al lui Dumnezeu care să rămână veșnic pe scaunul de domnie. În acest sens el era mai mare decât prorocii unși și chiar decât Avraam, părintele națiunii, pentru că toți muriseră (comp. Fap. 2:29, 30). Cu o zi înainte, Isus lansase public provo­carea: "Dacă însetează cineva, să vină la mine și să bea. Cine crede în mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura".

Unii din mulțime, când au auzit acest cuvânt, ziceau: "Acesta este cu adevărat Prorocul!" Alții ziceau: "Acesta este Cristosul!" Și alții ziceau: "Cum, din Galileea vine Cristosul? N-a zis Scriptura că Cristosul vine din sămânța lui David și din satul Betleem, de unde era David?" S-a făcut deci dezbinare în mulțime din cauza lui (Ioan 7:37-43).

Apa vie avea să curgă abundent în inima fiecăruia dacă își punea credința în Isus ca Mesia. Aceasta însemna că fiecare 'care înseta, trebuia să vină la el și să bea', urmându-l în mod individual ca discipol și 'păzind cuvântul lui' așa cum făcuseră odinioară cu clarviziune sluji­torii lui David atunci când acesta a fost uns ca viitor rege (1 Cron. 12:22, 32). După instaurarea împărăției lui Dumnezeu acești fideli urmau să fie răsplătiți cu viață veșnică (Mat. 16:24-28). Pentru cei aflați în viață acest lucru însemna 'să nu vadă sau să nu guste moartea în veac'. Viața lor se prelungea la infinit ocolind moartea și învierea.

Putea fi adevărat acest lucru pentru contemporanii lui Mesia? Isus și-a girat afirmația cu autoritatea Scripturii. "Cine crede în mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura". Iudeii nu au contestat scrierile Vechiului Testament și promisiunile mesianice conținute în acestea.

Isus a exprimat același lucru în discuția lui cu Marta cu ocazia învierii fratelui ei Lazăr:

Isus i-a zis: "Fratele tău va învia". "Știu", i-a zis Marta, "că va învia la înviere în ziua de pe urmă". Isus i-a zis: "Eu sunt învierea și viața. Cine crede în mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?" "Da, Doamne", i-a zis ea, "eu cred că tu ești Cristosul care trebuia să vină în lume".

Pentru Marta a crede că 'oricine era în viață atunci și credea în Isus, nu va muri niciodată' era echivalent cu a crede că 'Isus era Cristosul care trebuia să vină'. Dacă Cristos venise și instaurarea regatului mesianic era o chestiune de săptămâni sau luni, discipolii lui puteau să nu mai moară, având posibilitatea să intre în regat fără să 'vadă' sau să 'guste' moartea.

Dar venise deja Cristosul în acest sens la timpul învierii lui Lazăr? Nu. Altfel Lazăr care era un discipol, nu ar fi trebuit să mai moară. În acel moment Isus era doar viitorul Cristos sau Mesia. Un candidat mesianic care trebuia să treacă încă un test al loialității. Abia peste una sau două luni, după moartea sa la paște, Dumnezeu l-a confirmat drept Unsul profețit, Mesia sau "Fiul" său. Apostolul Pavel explică că acest lucru s-a întâmplat "prin învierea din morți" (Rom. 1:1-4; comp. Fap. 2:36). Dar regatul lui mesianic?

În următoarele șase luni, până în toamnă, s-au acumulat dovezi suficiente că regatul mesianic nu va fi restabilit pentru Israel ca popor. Prin persecutarea discipolilor lui Cristos, israeliții au arătat fără echivoc că nu îl doresc pe Isus ca Mesia peste ei (comp. Luc. 19:11-14). Ca urmare, națiunea a fost respinsă ca moștenitoare exclusivă a promisiunilor mesianice (Mat. 21:43). Toate promisiu­nile lui Isus din ultimele luni ale serviciului său în legătură cu perspectiva de a intra în regatul mesianic fără a vedea moartea pentru cei ce cred sau păzesc cuvântul lui, au rămas fără obiect sau neîmplinite. Totuși o rămășiță israelită a intrat într-un regat spiritual reprezentat de certitudinea moștenirii pe care o dădea spiritul sfânt primit ca sigiliu (Fap. 3:19-21; comp 15:14-18; 2 Cor. 1:22).

Index

Luca 13:7, 8 Iată că sunt trei ani de când vin și caut rod în smochinul acesta și nu găsesc. Taie-l!... Domnule... mai lasă-l și anul acesta.

Pilda smochinului neroditor din Luca 13:6-9 începe cu cuvintele: "El [Isus] a spus și pilda aceasta: 'Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el și n-a găsit. Atunci a zis îngrijitorului viei: "Iată că sunt trei ani..." A fost Isus îngrijitorul din via israelită al cărei proprietar era Dumnezeu? Luca îl prezintă pe Isus drept slujitorul lui Dumnezeu (Fap. 3:13, 26; 4:27). Serviciul său s-a limitat la "oile pierdute ale casei lui Israel" (Mat. 10:5, 6; 15:24). De asemenea, Ioan Botezătorul a fost trimis de Dumnezeu "să gătească pentru DOMNUL un popor bine pregătit" (Luc. 1:17).

Trecuseră deja trei ani de activitate a lui Ioan și a lui Isus în via israelită și, în unele părți ale ei, îndeosebi în Galileea, existau semne de roade. Isus avea un număr de discipoli care au început să-l recunoască ca Mesia (Mat. 16:16). Totuși națiunea ca întreg, prin reprezen­tanții ei de la Ierusalim, nu "rodea" în acest sens, asemenea unui smochin care nu face fructe.

Isaia a consemnat o situație asemănătoare despre "via" israelită, în care Iuda era "planta" care îl dezamăgea cel mai mult pe Dumnezeu, proprietarul viei: "Via DOMNULUI oștirilor este casa lui Israel, și bărbații lui Iuda sunt planta plăcerii lui. El se aștepta la judecată și iată, sânge vărsat; la dreptate și. iată, strigăte de apăsare!" (Isa. 5:7).

În primii ani de activitate ca îngrijitor a viei lui Dumnezeu, Isus și-a desfășurat activitatea în principal în Galileea, "patria sa", exceptând sărbătorile mari în care venea și rămânea un timp la Ierusalim și în regiunea muntoasă a Iudeii (comp. Ioan 2:13, 23; 3:22; 4:43-45). Galileea era un loc mai sigur:

Deci, când Domnul a cunoscut că fariseii... a părăsit Iudeea și s-a întors în Galileea (Ioan 4:1, 3).

După aceste lucruri [după o nouă vizită la Ierusalim, 5:1], Isus s-a dus dincolo de marea Galileii (Ioan 6:1).

După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând Evanghelia lui Dumnezeu" (Mar. 1:14).

Isus străbătea Galileea; nu voia să meargă în Iudeea, pentru că iudeii căutau să-l omoare (Ioan. 7:1).

Ioan activase în Iudeea "dincolo de Iordan" (Mat. 3:1; Ioan 10:39). Mesajul lui îi conștientiza atât pe oamenii simpli cât și pe conducătorii spirituali ai națiunii că trăiau într-un timp special în care trebuiau să se pregătească pentru venirea zilei lui Iehova. Această zi includea "mânia viitoare" și unii păreau că o presimt, acceptând să fie botezați. Botezul însă, ca semn al căinței, trebuia să fie urmat de fapte corespunzătoare pentru că atenția divină era îndreptată asupra lor ca și "copii ai lui Avraam". În acest sens securea era deja pregătită la rădăcina pomilor neroditori (Luc.3:4-9).

După trei ani fără rod din partea "bărbaților lui Iuda" era mai mult decât potrivit să se taie "smochinul" din vie. După legea mozaică pomii neroditori trebuiau tăiați. Un pom tăiat nu mai ocupa în mod inutil pământul și nu-l secătuia de substanțe nutritive în detrimentul altor plante. Nu ocupa nici timpul îngrijitorului. Isus ar fi putut să-și îndrepte eforturile în alte direcții. Samaritenii erau mai dispuși să-l accepte ca Mesia. Discipolii lui din Galileea Națiunilor erau o dovadă că oamenii simpli care locuiau departe de centrul religios al țării, erau mai deschiși la această provocare. Dar nu, el a intervenit în favoarea "iudeilor" așa cum făcuse Moise în antichitate de mai multe ori pentru popor:

Și DOMNUL i-a spus lui Moise: "...Pe tine te voi face un popor mai mare și mai puternic decât ei" Și Moise a zis DOMNULUI: "...Iartă, te rog, fărădelegea poporului acestuia, după mărimea îndurării tale, cum ai iertat poporului acestuia din Egipt până aici" (Num. 14:11-13, 19; comp. Exod. 32:10, 32).

Tot așa și îngrijitorul din pildă a fost gata să intervină și l-a rugat pe stăpânul viei:

Domnule, i-a răspuns el, mai lasă-l și anul acesta, până îl voi săpa de jur împrejur și îi voi pune gunoi. Poate că de acum înainte va face roadă; dacă nu, îl vei tăia (v. 8)

Săparea elimina buruienile și aerisea pământul pentru a permite apei să se infiltreze până la rădăcini. Gunoiul însemna un aport de substanțe nutritive. Ultimele șase luni de activitate ale lui Isus exclusiv în Iudeea și sacrificarea propriei vieți de om drept la paște în Ierusalim trebuiau să-i sensibilizeze pe exponenții religioși ai națiunii, și să-i facă să reacționeze acceptându-l ca Mesia (comp. Isaia 53:4).

Nu au existat nici fructe timpurii, nici târzii. Ierusalimul, cetatea mesianică, l-a respins pe Isus ca Mesia, atât prin condamnarea și executarea lui în primăvară la paște, cât și prin refuzul timp de alte șase luni până în toamnă la ziua ispășirii de a se căi de această eroare (Fap. 3:15, 18, 19, 26). Anul al patrulea alocat a fost fără rezultat. La sărbătoarea strângerii roadelor (a corturilor) nu a existat bucurie în legătură cu "smochinul". Acest lucru a devenit evident atunci când sanhedrinul din Ierusalim l-a condamnat la moarte pe Ștefan și a încuviințat o persecuție extinsă împotriva discipolilor lui Isus. Este de presupus că atunci, la sfârșitul acelui "an", "smochinul" a fost tăiat ca un 'pom tomnatic fără rod' (comp. Iuda 12).

"Taie-l! De ce să mai cuprindă și pământul degeaba?" Tăierea a lăsat loc liber creșterii viei sau a unui alt smochin care să răsplătească prin roade regulate așteptările stăpânului și eforturile îngrijitorului. După moartea lui Ștefan creștinii s-au împrăștiat în afara Ierusa­limului, iar vestea despre Mesia a fost predicată "prin ținuturile Iudeeii și ale Samariei", Filip ajungând chiar până la Azot și Cezareea pe malul Mediteranei (Fap. 8:1, 4, 40). Ierusalimul și liderii spirituali de acolo, repre­zentând întreaga națiune, nu au mai fost în centrul atenției și nici pe lista de activități a "îngrijitorului". "Smochinul" fusese tăiat!

Index

Fapte 2:39 Căci făgăduința aceasta este pentru voi , pentru copiii voștri și pentru toți cei care sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul.

Uneori aceste cuvinte ale lui Petru sunt citate în sprijinul ideii că zilele din urmă începute la pentecostă și caracterizate prin daruri miraculoase ale spiritului sfânt, se întind pe mai multe generații, în particular până în zilele noastre. Pot fi însă înțelese grupurile menționate de Petru ca un șir de generații? Adică generația prezentă ("voi"), generația următoare ("copiii voștri") și generațiile viitoare ("cei care sunt departe") până la completarea numărului dorit de Dumnezeu?

Nu. Toate cele trei grupuri aparțin aceleiași generații care era în viață atunci la pentecostă. Primele două erau 'aproape', în sensul că se aflau în auditoriu sau cel puțin în Ierusalim. Cel de-al treilea ("cei care sunt departe"), se găsea în afara Ierusalimului, sau chiar în afara țării, în diaspora. Noul Testament pe înțelesul tuturor (ed. 1990) se referă explicit la "cei din țările îndepărtate".

Cuvântul cheie pentru înțelegerea pasajului este evident adverbul "departe" (gr. makran). Acesta mai apare de nouă ori în Noul Testament și înseamnă de fiecare dată 'departe, la distanță' în sens spațial:

"Departe de ei era o turmă de porci care pășteau" (Mat. 8:30)

"Isus a plecat cu ei, dar nu era departe de casă când... (Luc. 7:6)

"Când era încă departe, tatăl său l-a văzut (Luc. 15:20)

"Nu erau departe de țărm decât cam la două sute de coți" (Ioan 21:8)

"Du-te, căci te voi trimite departe, la neamuri" (Fap. 22:21)

Națiunile păgâne erau "departe" geografic, și figurativ erau departe de Dumnezeu (Efes. 2:13, 17). Într-un alt sens oamenii nu sunt departe de Dumnezeu și unii de regatul lui (Fap. 17:27; Mar. 12:34).

De ce a menționat atunci Petru "copiii" dacă nu avea în vedere o înșiruire de generații? Un motiv este aplicația pe care a dorit să o facă cuvintelor profetice pe care le citase anterior din Ioel referitor la turnarea spiritului. "Făgăduința aceasta" avea să fie pentru orice segment al poporului, nu doar pentru câțiva adulți consacrați, cum ar fi profeții:

"În zilele de pe urmă", zice Dumnezeu, "voi turna din duhul meu peste orice făptură: fiii voștri și fiicele voastre vor proroci, tinerii voștri vor avea viziuni și bătrânii voștri vor avea visuri" (Fap. 2:17; comp. Ioel 2:28)

'Fiii și fiicele, ca și tinerii', sunt "copiii" care se puteau bucura de darurile spiritului sfânt în adunarea creștină alături de cei maturi. Creștinii erau acum un popor de proroci, așa cum își dorise Moise să fie poporul Domnului (Num. 11:29).

Într-o formulare asemănătoare evreii și-au asumat respon­sabilitatea în fața lui Pilat pentru uciderea lui Isus, strigând: "Sângele lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri" (Mat. 27:25). Copiii sunt lucrul cel mai scump al unui părinte. Riscarea vieților copiiilor lor trebuia să fie o garanție în plus în ochii lui Pilat că acuzatorii știu ce fac și că nu riscă să verse sânge nevinovat. Dacă "copiii noștri" ar fi fost modul de a zice 'generația următoare', evreii ar fi trebuit probabil să spună "peste noi SAU peste copiii nostri".

Timpul este totuși implicat în Faptele 2:39. Avea să dureze un număr de luni până ce evreii din diaspora ar fi fost confruntați prin evanghelizare cu cele petrecute în Ierusalim și ar fi putut alege, fără un timp de catehizare, să fie botezați ca discipoli ai lui Mesia și să primească spiritul sfânt promis. Bineînțeles același spirit ajuta la răspândirea piramidală a veștii bune între 'toți cei care erau departe în oricât de mare număr îi chema Domnul' (Fap. 4:31; comp. 8:4, 5, 26).

Așa ca și în antichitate, când rămășița din Babilon se "încolona" pentru repatriere, rămășița israelită din secolul întâi se strângea prin "adăugarea" celor care părăseau acea 'generație stricată' (Fap. 2:38-40).

Cei care au primit cuvântul lui au fost botezați; și în ziua aceea s-au adăugat aproape trei mii de suflete (2:41). Și Domnul adăuga în fiecare zi, la numărul lor, pe cei care trebuiau să fie mântuiți (2:47). Și mai mult ca oricând, credincioșii erau adăugați Domnului, mulțimi de bărbați și femei (5:12-14). Cuvântul lui Dumnezeu sporea, numărul ucenicilor se înmul­țea foarte tare și o mare mulțime de preoți ascultau de credință (6:1, 7).

Index

Efeseni 1:3 Dumnezeu... ne-a bine­cuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească în locurile cerești, în Cristos.

Conform cuvintelor apostolului Pavel, efesenii, care erau oameni dintre națiuni, fuseseră binecuvântați în Cristos cu toate binecuvântările spirituale disponi­bile și aceasta avusese loc în locurile cerești. Care erau aceste "binecuvântări" și ce erau "locurile cerești" unde au fost binecuvântați? (comp. Psalm 133:1-3) Israelul, ca națiune-soție care era în legământ cu Dumnezeu, locuia figurativ în 'casa lui Dumnezeu', compu­nând personalul acestei case. Prin regii mesianici și prin prezența la templu, Iehova locuia în mijlocul lor. Fiind în acest fel aproape de Dumnezeu, israeliții se găseau figurativ "în locurile cerești" înălțate în contrast cu națiunile pământului îndepărtate de Dumnezeu. Pavel le-a explicat efesenilor ce schim­bare adusese pentru ei moartea lui Cristos:

Și voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre... [dar Dumnezeu] ne-a înviat împreună, și ne-a pus să stăm împreună în locurile cerești, în Cristos Isus... De aceea aduceți-vă aminte că odinioară erați păgâni din naștere, numiți necircumciși de către aceia care se numesc circumciși, în carne, de mâna omului; că în timpul acela erați fără Cristos [adică fără rege mesianic], fără drept de cetățe­nie în Israel, străini de legămintele făgăduinței, fără nădejde și fără Dumnezeu în lume. Dar acum, în Cristos Isus, voi, care odinioară erați depărtați, ați fost apropiați prin sângele lui Cristos... Așadar voi nu mai sunteți nici străini, nici oaspeți ai casei, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiți pe temelia apostolilor și a prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Cristos. În el, toată clădirea, bine alcătuită, crește ca să fie un templu sfânt în Domnul. Și prin el și voi sunteți zidiți împreună, ca să fiți o locuință a lui Dumnezeu, în Duhul (2:1-22).

Binecuvântările din "locurile cerești" erau deci cele de care se bucurau deja israeliții naturali în casa lui Dumnezeu, la care se adăugau altele noi care decurgeau acum din jertfa lui Cristos. Datorită morții suferite, Isus însuși ajunsese să ocupe o poziție înălțată în aceste "locuri cerești", în care se găseau la diferite nivele de autoritate preoții ierarhici și mai marii spirituali ai națiunii israelite. Pavel a spus cu privire la Cristos:

[Dumnezeu] l-a înviat dintre cei morți, și l-a pus să stea la dreapta sa, în locurile cerești, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate și de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci și în cel viitor. El i-a pus totul sub picioare și l-a dat să fie cap peste toate lucrurile Bisericii, care este trupul lui, plinătatea celui care umple totul în toți (Efes. 1:20-23).

Atât Cristosul înviat dintre cei morți, cât și în mod logic "corpul" lui, Biserica de care aparțineau și efesenii, se găseau acum "în locurile cerești" ale privilegiilor israelite, Cristos ca și "cap" într-o poziție inegalabilă de autoritate. Această avansare a națiunilor la poziția sau 'înălțimea' Israelului era marea taină pe care Dumnezeu i-o descoperise lui Pavel după cum le-a scris el în continuare efesenilor:

Prin descoperire mi s-a făcut cunoscută taina aceasta...; că adică neamurile sunt împreună moștenitoa­re cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi și iau parte cu noi la aceeași făgăduință în Cristos Isus, prin Evanghelie, al cărei slujitor am fost făcut eu... să pun în lumină înaintea tuturor: care este administrația acestei taine ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a creat toate; pentru ca domniile și stăpânirile din locurile cerești să cunoască azi, prin Biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu,  după planul veșnic pe care l-a făcut în Cristos Isus, Domnul nostru. În el avem, prin credința în el, îndrăzneala și apropierea de Dumnezeu cu încredere (Efes. 3:3-12).

Prin vestirea evangheliei, care conținea acum taina descoperită că națiunile sunt egale cu Israelul în moștenirea romisiunilor divine, mai marii spirituali ai națiunii, "domniile și stăpâni­rile din locurile cerești", aveau ocazia să cunoască o nouă latură a înțelepciunii lui Dumnezeu, aceea legată de extinderea salvării odată cu apariția lui Mesia. Această extindere sau generalizare a avut loc ca urmare a eliminării Legii mozaice care introducea o distincție în apropierea de Dumnezeu.

Și prin el să împace toate lucrurile cu sine, atât lucrurile de pe pământ [națiunile neevreiești] cât și lucrurile din ceruri [evreii], făcând pace prin sângele crucii lui. Și pe voi, care odinioară erați străini și vrăjmași în gândirea voastră, prin fapte rele, el v-a împăcat acum... A șters înscrisul care era împotriva noastră prin poruncile lui și l-a luat din cale, pironindu-l pe cruce. A dezarmat domniile și stăpânirile și le-a făcut priveliște pentru toți, ieșind biruitor asupra lor prin cruce. Deci nimeni să nu vă judece cu privire la mâncare sau la băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, sau lună nouă, sau sabate (Col. 1:20-22; 2:14-16; vezi și Efes. 1:10).

'Domniile și stăpânirile din locurile cerești', în speță bătrânii și sanhedrinul responsabili să impună respectarea legii mozaice și să judece abaterile, au fost dezarmate atunci când a fost "luat din cale" înscrisul legii mozaice. Dezbrăcate de autoritatea lor, stăpânirile evreiești au rămas de "priveliște", adică au putut fi considerate de către națiuni ca oameni egali care nu mai erau îndreptățiți să-i judece după criteriile Legii.

Index

Marcu 14:25 Adevărat vă spun că nu voi mai bea din rodul viței, până în ziua când îl voi bea nou în împărăția lui Dumnezeu.

Conform Evangheliei lui Marcu, "pe când mâncau [paștele]", Isus le-a oferit discipolilor să-și împartă între ei o pâine și un pahar de vin, cărora le-a atribuit semnificații speciale legate de moartea sa, după care a spus cuvintele de mai sus.

"Adevărat vă spun..." Isus era absolut sigur că 'nu va mai bea din rodul viței' ca parte a sărbătorii paștelui decât în împărăția lui Dumnezeu (comp. Mat. 27:34). Aceasta însemna că la timpul paștelui din anul următor, împărăția lui Dumnezeu va fi deja instaurată în Ierusa­lim.*

Va mai fi atunci actuală sărbătorirea paștelui tradițional care comemora o eliberare de demult și prefigura o alta mai mare? Luca redă cuvintele lui Isus în felul următor:

Am dorit mult să mănânc Paștele acestea cu voi înainte de a suferi; căci vă spun că de acum încolo nu le voi mai mânca până ce nu se vor împlini în împărăția lui Dumnezeu. ...nu voi mai bea de acum încolo din rodul viței, până când nu va veni împărăția lui Dumnezeu (22:15-18).

Întrucât era prevăzută pedeapsa cu moartea pentru orice evreu care nu celebra paștele, cuvintele lui Isus sunt ca un jurământ garantat cu propria viață că celebrarea din acel an este ultima - înainte de a veni împărăția lui Dumnezeu.

Formularea pe care o găsim în evanghelia lui Marcu, "până în ziua când îl voi bea nou", indică de asemenea că Isus s-a referit la paștele din anul următor. Vinul nou se obținea în urma recoltei din vară. Cel mai târziu până la sărbătoarea corturilor "rodul viței" era deja adunat și pus în teasc și astfel vinul "nou" era disponibil (Deut. 16:13; comp. Mat. 9:17). Deci 'venirea împărăției lui Dumnezeu' putea fi un fapt cel puțin din toamnă, la șase luni de la cuvintele lui Isus.

A venit împărăția lui Dumnezeu până la timpul paștelui următor? Isus și-a sacrificat viața chiar în acest scop. Pentru el acela a fost ultimul paște. Dar pentru discipolii lui? Aceștia au început să atribuie paștelui o semnificație nouă începând din anul următor morții lui, considerând că această sărbătoare 's-a împlinit în împărăția lui Dumnezeu'. Sărbătoarea evreiască anuală a devenit o ceremonie simplă de comemorare a morții lui Isus, adevăratul paște, care a adus o eliberare spirituală prefigurată de cea din Egipt (1 Cor. 5:7, 8).

____________

* Manifestând o încredere asemănătoare cu privire la repatriere până la sărbătoarea următoare, evreii din diaspora s-au salutat an de an de-a lungul veacurilor cu urarea "La Ierusalim!".

Index

Luca 4:18, 21 Duhul DOMNULUI este peste mine... Astăzi s-a împlinit scriptura aceasta, pe care ați auzit-o.

Isaia 61:1-3 este un pasaj crucial în înțelegerea, din perspectiva timpului, a profeției Vechiului Testament, pentru că Isus s-a referit la acest pasaj cu cuvintele de mai sus: "Astăzi s-a împlinit scriptura aceasta".

NAB redă cuvintele spuse de Isus, "Astăzi acest pasaj al scripturii se împlinește în auzul vostru" și explică la nota de subsol:

Această predică inaugurează timpul împlinirii profeției Vechiului Testament. Luca prezintă serviciul lui Isus ca împlinind speranțele și așteptările VT (Luc. 7:22); pentru Luca, chiar și suferința, moartea și învierea lui Isus au loc ca împlinire a scripturilor ( Luc. 24:25-27, 44-46; Fap. 3:18 ).

De asemenea la versetul 18, NAB adaugă la nota de subsol:

Pe masură ce acest incident se dezvoltă, Isus este prezentat ca un profet al cărui serviciu este comparat cu acela al profeților Ilie și Elisei. Ungerile profetice sunt cunoscute in iudaismul palestinian din secolul întâi din literatura de la Qumran care vorbește despre profeți ca și unși ai lui Dumnezeu.

De la botezul său, moment în care a înțeles că este uns cu spiritul sfânt, Isus a acționat conștient că trăiește în timpul 'necazului celui mare', perioadă caracte­rizată printre altele de prezența unor profeți speciali trimiși să evanghelizeze națiunea înaintea venirii 'zilei lui Iehova' (Mal. 4:4-6). Era Isus unul dintre acești profeți sau era doar "fiul lui Iosif" (Luc. 4:22)?

Isus a confirmat că era, chiar dacă acest lucru nu era pe placul celor din sinagoga din Nazaret:

Adevărat vă spun că nici un proroc nu este primit bine în patria sa. Ba încă, adevărat vă spun că în zilele lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani și șase luni, încât a venit o foamete mare peste toată țara, erau multe văduve în Israel; și totuși Ilie n-a fost trimis la nici una din ele, ci la o văduvă din Sarepta Sidonului (v. 24-26)

Din această predică a lui Isus desprindem, nu doar că el se considera unul din profeții necazului celui mare ci, mai mult, că acest timp special începuse și că existau motive de bucurie pentru Israel la terminarea celor "trei ani și șase luni" (comp. Ap. 11:6). În ce fel?

Profeția din Isaia 61:1-3 pe care a citat-o Isus se împlinea chiar atunci. "Astăzi acest pasaj al scripturii se împlinește în auzul vostru [lit. în urechile voastre]". Cineva uns vestea vești bune Sionului, "eliberarea robilor și deschide­rea închisorii celor ce sunt în lanțuri". Bineînțeles, 'eliberarea, repatrierea în Sion și reconstrucția', de care aveau ei nevoie, după ce se găseau deja de peste cinci veacuri în țara lor, erau în primul rând de natură spirituală. Așa cum explică apostolii mai târziu, la sfârșitul celor trei ani și jumătate ai activității profetice a lui Ioan și Isus, mai exact de la pentecostă, o rămășiță credincioasă, până atunci încătușată în păcat și legalism, a fost eliberată din condamna­rea care apăsa asupra sistemului iudaic apostat.

Index

Matei 10:23 Adevărat vă spun că nu veți sfârși cetățile lui Israel până va veni Fiul Omului.

Așa cum arată cuvintele de mai sus, Isus a trăit anii serviciului său de evanghelizator ca și cum ar fi ultimii înaintea venirii Fiului Omului. Pe ce s-a bazat el din punct de vedere scriptural?

În profeția lui Daniel sunt menționate trei timpuri și jumătate de activitate intensă a sfinților și de persecuție exacerbată împotriva lor, care urmau să se termine cu intervenția salvatoare a lui Dumnezeu și cu instituirea ca și conducător mondial a unui "fiu al omului" (Dan. 7:13-26).

Conștient de timpurile pe care le trăia, probabil în cea mai mare parte datorită mesajului proclamat de Ioan Botezătorul deja de peste un an ("împărăția cerurilor s-a apropiat"), Isus și-a dedicat pe deplin viața organizării, la scara întregului Israel, a unei campanii în favoarea regatului care 's-a apropiat' (Mat. 3:2; 4:23; 9:35). Este ceea ce s-ar fi așteptat de la un israelit interesat de viitorul mesianic al națiunii și cu atât mai mult de la un potențial candidat la regalitate (comp. 1 Cron. 11:2).

Matei, capitolul 10, descrie trimiterea a 12 apostoli (lit. trimiși) cu misiunea:

Să nu mergeți pe calea păgânilor și să nu intrați în vreo cetate a samari­tenilor; ci să mergeți mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel. Și pe drum, predicați și ziceți: "Împărăția cerurilor s-a apropiat!" (v. 5-7)

La ce distanță în timp putea fi percepută împărăția lui Dumnezeu de către ascultătorii evrei ai acestui mesaj?

Verbul "a (se) apropia", așa cum este folosit în Noul Testament, înseamnă a veni aproape, lângă; a alătura un lucru de altul. În viața unui om lucrurile 'apropiate' temporal sunt la câteva luni, maximum ani, iar lucrurile 'îndepărtate' sunt la zeci de ani. Un tânăr, de exemplu, nu consideră că vâsta a treia este 'aproape' pentru el. Isus a zis ilustrativ: "De la smochin învățați pilda lui: când îi frăgezește și îi înfrunzește mlădița, știți că vara este aproape" (Mat. 24:32). Vara este la câteva luni de începutul primăverii.

Cuvintele proclamate, "împărăția cerurilor s-a apropiat", nu au fost o metaforă vagă în ce privește timpul. Riscarea vieții care li s-a cerut evanghe­lizatorilor și condamnarea atrasă de cei care respingeau mesajul dau de înțeles că era vorba despre un eveniment important cu urmări imediate asupra vieții oamenilor - așa cum este o schimbare radicală de guvernare - eveniment situat "aproape" în timp, la unu sau doi ani (Citește Mat. 10:15-42). Nabal nu l-a sprijinit pe David cu referire la un conflict a cărui soluționare era 'aproape' și evidentă - Saul a murit la numai doi ani, și David a devenit apoi rege (1 Sam. 25:10, 11).

Concluzia? Isus a înțeles și a trăit anii în care el și Ioan au acționat ca profeți drept cele trei timpuri și jumătate ale necazului celui mare din Daniel care trebuiau să preceadă venirea la domnie pe tronul mesianic a Fiului Omului! (Dan. 7:13, 14, 21, 22, 25).

De asemenea el a înțeles că 'lumea' care trebuia să se căiască, care trebuia evanghelizată cu privire la regatul care se apropia, era Israelul, "oile pierdute ale casei lui Israel". Nu păgânii, nici samaritenii care n-au aparținut niciodată "casei" regale a lui Israel (Mat. 10:5-7). Desigur, din cauza legământului în care israeliții se aflau cu Dumnezeu în ce privește regatul (promisiunea că din mijlocul lor va fi ridicat un rege care să-i 'păstorească' - comp. Num. 27:17).

Când a văzut mulțimile, i s-a făcut milă de ele, pentru că erau ca niște oi care n-au păstor. Atunci a zis ucenicilor săi: "Mare este secerișul, dar puțini sunt lucrătorii! Rugați, deci, pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul său" (Mat. 9:36-38).

Timpul era și el o problemă. Va fi suficient timpul rămas, ținând cont de mărimea 'lanuluI' și numărul mic de 'secerători'? "Adevărat vă spun că nu veți sfârși cetățile lui Israel până va veni Fiul Omului". Prin aceste cuvinte, Isus nu le-a sugerat evanghelizatorilor trimiși (12 și mai târziu 70) ca va fi o misiune ușoară care le va permite flexibilitate în ce privește ritmul. Ba din contra! Oricâte eforturi s-ar face, oricâți s-ar înrola în această campanie, urgența va rămâne un imperativ până la venirea "Fiului Omului". Regatul era mai aproape decât timpul  necesar evanghelizării cetăților israe­lite.

Notă: După Pentecostă predicarea a avut altă tematică, alt scop. Apostolii au considerat că Regatul și Fiul Omului veniseră, cel puțin într-o primă fază, și avusese loc o eliberare spirituală pentru Israel (Fap. 2:30-36). Era predicată această nouă realitate. În plus, ea s-a extins la națiuni, acum responsabile și ele față de un rege israelit deja ales și impus de Dumnezeu pentru întreaga lume, deci nu mai era predicarea organizată de Isus care îi omitea în principiu pe păgâni și samariteni (Mat. 10:5). În ce-i privește pe evreii care nu au reacționat înainte, aceștia trebuiau să se căiască de păcatul respingerii lui Mesia (Fap. 3:17-19).

Index

Luca 9:27 Adevărat vă spun că sunt unii dintre cei care stau aici, care nu vor gusta moartea, până nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu.

Conform evangheliilor sinoptice Isus a spus cu referire la unii din auditoriu că aceștia "nu vor gusta moartea până nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu" (Mat. 16:28; Mar. 9:1). Cine puteau fi aceștia?

Întrucât auditoriul lui Isus era format la acel moment din "mulțimea împreună cu ucenicii lui" (Mar. 8:34), ne-am putea gândi că el s-a referit la discipolii fideli care urmau să intre în regatul mesianic restabilit în câteva luni, înainte "să guste moartea", adică înainte să moară. Este posibil totuși ca Isus să fi avut altceva în vedere.

În context el a vorbit despre cei care 'se vor rușina de el și de cuvintele lui' (v. 26), despre unii care, 'încercând să câștige toată lumea, vor ajunge să se piardă sau să se distrugă pe ei înșiși' (v. 25), care 'dorind să-și scape viața o vor pierde' (v. 24) și care, iubindu-se pe ei înșiși, nu vor dori 'să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să-l urmeze' (v. 23). Pentru toți aceștia moartea, datorită pierderilor imediate pe care le-ar reprezenta, ar avea un gust prea amar pentru a "gusta" din ea.

Dar de ce a folosit Isus această construcție metaforică (a gusta moartea), în loc să spună simplu că unii dintre cei prezenți 'nu vor dori să moară', așa cum spusese deja în context de două ori (Mat. 16:24, 25)?

A gusta înseamnă a lua foarte puțin din ceva, a degusta (comp. Luc. 14:24; Ioan 2:9; Col. 2:21; 1 Pet. 2:23). Moartea ca urmare a persecuției este o experiență dureroasă, amară, dar limitată în timp. La Isus a fost vorba de câteva ore de suferință și de o rămânere în starea de moarte pentru trei zile. Pentru discipoli ea se asemăna cu o înghițitură dintr-o poțiune amară care poate salva viața. Isus a spus: "Oricine își va pierde viața pentru mine și pentru evanghelie, o va salva" (Mar. 9:35). 'Pierderea' tempora­ră a vieții prezente era echivalentă cu 'gustarea' morții.

Notă: Isus însuși avea să treacă prin această experiență a 'pierderii' vieții, dar să fie înviat de Dumnezeu la viață eternă și astfel să-și 'salveze' viața (Luc. 8:31). În plus, așa cum a arătat apostolul Pavel mai târziu, Isus trebuia "să guste moartea pentru toți", adică să treacă pentru scurt timp prin experiența durereoasă a morții pentru "vindecarea" tuturor celor afectați de moartea adamică (Evr. 2:9).

Astfel, prin cuvintele din Luca 9:27, este posibil ca Isus să fi deplâns faptul că unii nu vor fi dispuși să câștige viața eternă decât dacă nu vor trebui să riște nimic în ce privește viața actuală. Prin expresia "adevărat vă spun" se constată uneori o realitate regretabilă, așa cum am spune astăzi: "Trist, dar adevărat". Cu aceeași notă de regret Isus a mai spus: "Adevărat vă spun că nici un proroc nu este primit bine în patria sa" (4:24); "Adevărat vă spun că unul dintre voi mă va vinde" (Mat. 26:21).

Desigur, la venirea împărăției lui Dumnezeu, la "vederea" ei instaurată în putere, nu va mai exista persecuție pentru susținătorii ei. Am putea presupune că toți cei care s-au ferit să guste moartea până la acest timp, își vor imagina că au scăpat să o mai guste vreodată. Dar, ironic, cuvintele lui Isus ar putea însemna chiar contrariul! La venirea împărăției aceștia, negăsindu-se printre susținătorii loiali care au fost gata să guste moartea pentru ea, vor trebui să mânânce moartea, întreaga cantitate, adică să moară și rămână morți pentru totdeauna. Conform cuvintelor care nu lasă alternativă ale lui Isus:

Fiindcă oricine va voi să-și scape viața, o va pierde... și ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă s-ar distruge sau s-ar pierde pe el însuși? Căci de oricine se va rușina de mine și de cuvintele mele, se va rușina și Fiul Omului când va veni în slava sa și a Tatălui și a sfinților îngeri (Luc. 9:24-27).

Index

Marcu 9:1 Adevărat vă spun, sunt unii dintre cei care stau aici moartea până nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu venită în putere.

Mulți bibliști sunt de părere că Isus se referea prin aceste cuvinte la trei dintre apostolii săi, Petru, Ioan și Iacov, care, după șase zile, l-au văzut într-o viziune în glorie pe muntele transfigurării (Mar. 9:2). Această viziune este calificată de Petru drept o mărturie a puterii și venirii lui Isus sau a 'împărăției lui Dumnezeu în putere' (2 Pet. 1:16-19). În acest fel Isus le-ar fi spus celor din auditoriu că "unii" dintre cei de față (în fapt cei trei apostoli)  nu vor muri în următoarele șase zile până nu vor vedea într-o viziune instaurarea la putere a împărăției lui Dumnezeu. Luca pare chiar să sugereze această interpretare prin modul în care introduce scena transfigurării: "Cam la opt zile după cuvintele acestea" (Luc. 9:28).

Totuși există un număr de obiecții greu surmontabile. Isus le predica celor prezenți o împărăție reală. De ce ar promite acum doar o vedere în viziune a împărăției și aceasta numai la "unii"? De ce ar face public evenimentul transfigu­rării din moment ce la consumarea lui, după câteva zile, a dat instrucțiuni  celor trei să rămână un secret?

"Pe când se coborau de pe munte, Isus le-a poruncit, zicând: 'Să nu spuneți nimănui de viziunea aceasta, până când va învia Fiul Omului dintre cei morți'" (Mat. 17:9).

Ce este atât de deosebit în faptul ca trei bărbați, relativ tineri, să nu guste moartea în următoarele opt zile astfel încât Isus să-și introducă afirmația cu cuvintele "Adevărat vă spun"?

Alții sunt de părere că Isus se referea la cei de o anumită vârstă din generația contemporană lui care aveau să rămână în viață până în anul 70 en. Atunci aceștia, dintre care câțiva se găseau în auditoriu, ar discerne "împărăția lui Dumnezeu venită în putere" prin distru­gerea Ierusalimului de către armatele romane. Expresia "unii" ar atrage atenția asupra faptului ca acești supraviețuitori sunt o minoritate. Aceasta ar justifica plasarea venirii împărăției suficient de departe în timp, la peste 40 de ani de la cuvintele lui Isus, pentru ca cei în viață din auditoriu să devină o minoritate.

Și această interpretare întâmpină dificultăți. De ce nu a spus Isus fără echivoc "unii dintre cei care sunt în viață acum" în loc de "unii dintre cei care stau aici"? De ce ar fi trecut în mod abrupt în discuție de la moartea ca urmare a persecuției la moartea ca urmare a vârstei în fraza de încheiere? De ce le-ar fi spus Isus, cu alte cuvinte, celor care așteptau să vină împărăția lui Dumnezeu: 'Majoritatea celor prezenți veți muri înainte de a vedea împărăția lui Dumnezeu venită în putere; puțini însă, mai tineri, nu'? Ce garanție avem că, după mulți ani de așteptare a împărăției, a cărei apropiere putea fi doar discernută, a o "vedea" venită în putere însemna tot a o discerne (prin distrugerea Ierusali­mului de către romani în anul 70 en)?

O abordare contextuală. Ambele variante discutate mai sus ignoră contextul imediat al cuvintelor lui Isus. În acest context 'cei care stăteau acolo' erau cei care constituiau auditoriul lui Isus în acel moment. Matei îi numește pe toți cei prezenți care-l ascultau pe Isus 'ucenici' (16:24). Marcu mențio­nează ca fiind de față "mulțimea împreună cu ucenicii lui" (8:34), iar Luca notează că Isus li se adresa în acel moment "tuturor" celor prezenți (9:23).

Acest auditoriu avea o caracteristică specială la care Isus atrage atenția prin expresia "cei care stau aici". Ucenicii îl urmaseră până în acest timp și loc și păreau doritori să continue. Erau și alții care ar fi dorit să-l urmeze. Isus însă le descoperă că de acum condițiile se vor schimba pentru toți. El "trebuie... să fie omorât și după trei zile să învieze". În acest scop se va îndrepta spre Ierusalim și aceasta va pune la încercare iubirea lor cu prețul vieții față de el și vestea bună (Mar. 9:35). "Aici" era nu doar un punct pe traseul spre Ierusalim, ci și un punct de cotitură în serviciul său și în modul de a fi urmat. Matei este și mai specific în ce privește timpul:

"De atunci încolo, Isus a început să arate ucenicilor săi că el trebuie să meargă la Ierusalim, să sufere multe din partea bătrânilor... atunci a zis ucenicilor săi: Dacă voiește cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze" (Mat. 16:21-24).

Index

1 Ioan 5:20 El este Dumnezeul adevărat și viața veșnică.

Există o oarecare dificultate în stabilirea fără echivoc a identității celui numit aici "Dumnezeul adevărat". Apostolul își încheie prima sa epistolă cu cuvintele:

Știm că Fiul lui Dumnezeu a venit și ne-a dat pricepere să cunoaștem pe Cel Adevărat. Și noi suntem în Cel Adevărat, în Fiul său Isus Cristos. Acesta este Dumnezeul adevărat și viața veșnică. Copilașilor, păziți-vă de idoli! (1 Ioan 5:20, 21).

Subiectul logic în întregul capitol 5 este Dumnezeu. Versetul anterior (19) arată că lumea zace în cel rău, dar că creștinii sunt din Dumnezeu. La începutul capitolului (v. 4) Ioan arătase că cel născut din Dumnezeu biruie lumea crezând că Isus este Fiul lui Dumnezeu. "Cel adevărat" (ho aleținos) din v. 20 trebuie să fie astfel în contrast cu cel fals sau rău în care zace lumea.

De fapt sensul în care este folosit aleținos aici este de opus la ceea ce este imperfect, deficient, de necalitate, neautentic. Lumea nu poate da viața veșnică, dar Dumnezeu o dă prin Fiul său (v. 11, 12). Numindu-l pe Dumnezeu "cel adevărat", Ioan introduce un apelativ pe care simte apoi nevoia să-l explice. "Acesta" (houtos), acest enigmatic ADEVĂRAT, este de fapt (revelație!) Dumnezeul adevărat și sursa vieții veșnice.

Este sursa vieții cu condiția să fim "în el", adică în unitate cu el, unitate care este posibilă prin Fiul său. "Cine are pe Fiul are viața; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viața veșnică" (v. 12). Este ceea ce se spune de fapt în esență în versetul 20: "Și noi suntem în Cel Adevărat, în Fiul său Isus Cristos. Acesta (Cel Adevărat) este Dumnezeul adevărat și viața veșnică' (comp. Ioan 8:26).

Versetul următor (21) confirmă că este vorba despre Dumnezeu, prin cuvintele: "Copilașilor, păziți-vă de idoli!" În întreg Vechiul Testament Dumnezeu este în război cu idolii în calitate de singurul Dumnezeu adevărat (Ier. 10:10; Ioan 17:3). Robertson's Word Pictures comentează la 1 Ioan 5:20:

În Fiul său Isus Cristos (en tôi huiôi autou Iêsou Christôi). autou se referă în mod clar la Cel Adevărat en tôi alêthinôi (Dumnezeu). Astfel această parte de propoziție nu este în apoziție cu precedenta, ci o explicație a felului cum suntem "în Cel Adevărat" - prin faptul că suntem "în Fiul său Isus Cristos". Acesta (houtos). Din punct de vedere gramatical houtos se poate referi la Isus Cristos sau la "Cel Adevărat". Este un pic tautologic să se refere la Dumnezeu, dar probabil acesta este sensul. Dumnezeu prin Cristos, în orice caz. Dumnezeu este viața veșnică (Ioan 5:26) și el ne-o dă prin Cristos.

Index

Geneza 32:29 Iacov l-a întrebat [pe înger] și i-a zis: "Spune-mi , te rog, numele tău". El a răspuns: "Pentru ce îmi ceri numele?"

Un nume identifică o persoană și este asociat comemorativ cu realizările ei. Pentru că acționau ca reprezentanți ai lui Dumnezeu, îngerii se păstrau anonimi. Expresia "îngerul lui Iehova" revela tot ce era necesar pentru identificarea sursei și credibilității mesajului. Replica îngerului către Iacov, "Pentru ce îmi ceri numele?" înseamnă indirect "Nu ar trebui să te intereseze numele meu; eu sunt doar un mesager al lui Iehova". Un exemplu relevant de păstrare a anonimatului se găsește în Judecători 13:17, 18, în legătură cu anunțarea nașterii lui Samson:

Și Manoah a zis îngerului DOMNULUI: "Care-ți este numele, ca să-ți aducem cinste când se va împlini cuvântul tău?" Și îngerul DOMNULUI i-a spus: "Pentru ce îmi ceri numele, ? El este minunat [KJV secret, NAB misterios]"

În Scriptură anonimatul îngerilor este o regulă și ea este motivată de rolul lor de slujitori umili ai lui Dumnezeu. Apostolul Pavel a zis: "Nu sunt oare toți duhuri slujitoare trimise să slujească pentru cei care vor moșteni mântuirea?" (Evr. 1:14)

Dar "Mihael" și "Gabriel"? Nu sunt acestea nume de îngeri? Nu. Se pare că nu există excepții de la regulă. Altfel decât în tradiția iudaică și mai târziu în cea creștină, în Biblie acestea nu sunt nume de îngeri!

Mihael, în traducere Cine este ca Dumnezeu? este un nume profetic al lui Mesia. Când Daniel l-a văzut și l-a auzit pe "Mihael" era în viziune. Mesia încă nu exista ca persoană. Iar când l-a văzut Ioan, Isus care devenise Mesia nu-și asumase încă rolul profetic de Mihael (Da. 10:13, 21; 12:1; Ap. 12:7). Singura mențiune în afara unei viziuni a lui Mihael se găsește în epistola lui Iuda, dar aceasta s-ar putea baza pe felul în care era cunoscut în tradiția iudaică îngerul care "n-a îndrăznit să rostească împotriva lui [Satan] o judecată batjocoritoare, ci [doar] a zis: '"Domnul să te mustre'" (Iuda 9; comp. Zaharia. 3:2).

Cât despre Gabriel, în traducere omul lui Dumnezeu, acesta apare împreună cu Mihael în viziune ca reprezentant al lui Mihael, astfel că 'numele' lui este profetic (Da. 8:16; 9:21). Ca și confirmare, în Apocalipsa mesagerul corespunzător este anonim (Ap. 22:16). Singura mențiune a unui înger cu numele 'Gabriel' se găsește în Luca, dar aici ar putea fi vorba despre un adaos ulterior în text pe baza tradiției că Mihael și Gabriel sunt implicați atunci când au loc acțiuni sau comunicări importante din partea îngerilor (Luc. 1:19, 26).

Index

Apocalips 12:7, 8 Și în cer s-a făcut un război: Mihail și îngerii lui se războiau cu balaurul. Și balaurul cu îngerii lui s-au luptat și ei, dar n-au putut birui..."

"Și locul lor nu li s-a mai găsit în cer". Pământul și cerul din capitolul 12 sunt figurative așa ca și femeia și balaurul care se confruntă în acest "spațiu" de acțiune (comp. 6:14). De exemplu, după ce este aruncat "pe pământ", balaurul continuă să o persecute pe femeia din "cer" care, pentru a se proteja, fuge... "în pustie" (12:13-16).

Cerul reprezintă aici statutul regal și preoțesc pe care îl are Israelul spiritual, 'femeia' cu care este căsătorit Dumnezeu în baza noului legământ. Fiind "o împărăție de preoți" acest popor este deasupra "pământului" - ca mediator între Dum­nezeu și omenirea reprezentată de pământ (Ex. 19:5, 6; 1 Pet. 2:9). Există o tradiție în limbajul biblic al VT ca guvernarea și preoția să fie asociate figurativ cu cerurile. Pe timpul lui David și Solomon, Iehova și-a stabilit "tronul" și "locuința" în Ierusalim. Regii 'stăteau pe tronul lui Iehova', iar preoții oficiau 'în casa lui Dumnezeu'. Toți aceștia erau astfel figurativ 'în cer', datorită apropierii de Dumnezeu, în contrast cu restul țării care era 'pământul'. Prin extindere, Israelul era "în cer" în contrast cu popoarele pământului (Ef. 1:10; compară cu 2:6, 11-22). Femeia din Apocalipsa, capitolul 12, este compusă în exclusi­vitate din "regi și preoți". Ea este astfel "în cer" în contrast cu restul omenirii (Ap. 5:9, 10).

Dar ce caută balaurul în cer, din moment ce locul monștrilor de acest fel este pe pământ, lângă ape? (comp. Ap. 13:1, NIV; Is. 27:1). În antichitate Babilonul se urcase în acest cer figurativ pentru a concura cu Dumnezeu, înlătu­rându-i regele mesianic din Ierusalim și profanându-i templul (Is. 14:12-14). Astfel, balaurul acționează ca un intrus atunci când pătrunde în cer pentru a se opune unei nașteri importante. Intenția lui este de a elimina din fașă copilul-rege a cărui luare la tron este declarată echivalentă cu venirea 'împărăției lui Dumnezeu și a autorității Cristosului său'. "În cer", în adunarea Israelului spiritual, se duce un "război" în urma căruia balaurul și "îngerii" lui sunt aruncați "pe pământ". Creștinii falși care slujesc interesele antimesianice ale Babilonului celui Mare sunt înlăturați (comp. Ezra 4:1-5; 5:2)! Isus i-a numit pe aceștia "fiii celui rău" și i-a comparat cu neghina semănată de un dușman printre grâu. Neghina urmează să fie smulsă la începutul secerișului:

"Culegeți întâi neghina... Fiul Omului va trimite pe îngerii săi și ei vor culege din împărăția lui toate pricinile de păcătuire și pe cei care practică fărădelegea și-i vor arunca în cuptorul de foc; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților. Atunci cei drepți vor straluci ca soarele în împărăția Tatălui lor" (Mat. 13:30, 41-43)

    Aici este rolul lui 'Mihael' (Fiul Omului) și al 'îngerilor lui' (creștinii autentici). "Plânsul și scrâșnirea dinților" reprezintă invidia și mânia răzbunătoare de care vor fi cuprinși apostații eliminați. După ce eșuează în a opri pregătirile pentru urcarea pe tron a moștenitorului mesianic, "balaurul" conștientizează că zilele îi sunt numărate și începe, "cuprins de o mânie mare", un război total împotriva rămășiței sămânței femeii, așa cum arată capitolul următor (Ap. 12:17; compară reacția similară a lui Irod descrisă în Matei 2:13-18). Femeia învăluită în soare va străluci mai luminos ca oricând după eliminarea din 'cerul' statutului ei înalt a intrușilor care 'zic că sunt iudei (spirituali) și nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei' (Ap. 2:9).

Index

Apocalips 12:1 În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare și cu o cunună de douăsprezece stele pe cap.

O femeie poate fi 'semnul' sau simbolul unei națiuni. În antichitate Iehova a fost simbolic "căsătorit" cu Israelul natural. Membrii individuali ai națiunii erau "copiii" acestei uniuni. Când aceștia erau duși în exil, "femeia" rămânea fără copii. Când se întorceau, aceștia se "nășteau" (Is. 49:21; 50:1; 54:1-5). Odată cu nașterea din nou introdusă de Isus, "femeia" lui Dumnezeu a suferit o schimbare calitativă atât de profundă încât apostolul Pavel o distinge de vechiul Israel. El explică în Galateni 4:22-27:

Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din femeia roabă și altul din femeia liberă... Lucrurile acestea au un sens simbolic: acestea sunt două legăminte. Unul, cel de pe muntele Sinai, naște pentru robie și este [reprezentat de] Agar..., și corespunde Ierusalimului de acum, care este în robie împreună cu copiii săi. Dar Ierusalimul cel de sus este liber și el este mama noastră. Fiindcă este scris: "Bucură-te, tu, care ești stearpă, care nu naști! Izbucnește de bucurie și strigă, tu, care n-ai durerile nașterii! Căci mulți sunt copiii celei părăsite, mai mulți decât ai celei care are soț".

Când Isus s-a născut din nou, din apă și din spirit la botezul lui, "soția" lui Dumnezeu, multă vreme stearpă sau părăsită, a început să aibă copii (Gal. 3:16). Timp de trei ani și jumătate în casa mai marelui Avraam au coexistat două feluri de copii (Ioan 8:35). Pavel a continuat:

Și voi, fraților, ca și Isaac, voi sunteți copii ai făgăduinței. Și după cum atunci cel care se născuse în mod firesc prigonea pe cel care se născuse prin Duhul, tot așa și acum. Dar ce zice Scriptura? „Izgonește pe femeia roabă și pe fiul ei, căci fiul celei roabe nu va moșteni împreună cu fiul femeii libere.“ De aceea, fraților, noi nu suntem copiii celei roabe, ci ai femeii slobode. (4:28-31)

În urma persecutării fiului femeii libere prin ridiculizarea lui ca moștenitor al lui Avraam, în cazul lui Isus a demnității lui de a fi sămânța mesianică promisă lui Avraam, femeia roabă a fost respinsă împreună cu fiul ei (comp. Matei 21:37-43). Israeliții naturali au încetat să mai conteze ca și copii ceea ce a făcut ca fiii celei părăsite să fie comparativ "mai mulți".

Și măcar că sunt sămânța lui Avraam, nu toți sunt copii; ci "în Isaac vei avea o sămânță care îți va purta numele". Aceasta înseamnă că nu copiii trupești sunt copii ai lui Dumnezeu, ci copiii făgăduinței sunt socotiți ca sămânță (Rom. 9:7, 8).

Fiind primul dintre israeliții spirituali născuți femeii libere, soția multă vreme "părăsită" a lui Iehova, Isus aparține femeii din Apopcalips 12 (Rom. 8:29). Astfel că dacă adunarea născută din nou este soția lui Cristos și el este capul, el împreună cu adunarea sunt soția lui Iehova, Israelul spiritual și "Dumnezeu este capul lui Cristos" (1 Cor. 11:3).

Index

1 Corinteni 13:10,12 Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște deplin

Felul în care Pavel discută despre darurile miraculoase în 1 Corinteni, capitolul 13, ne lasă să înțelegem nu numai importanța mai mică a acestora în edificarea adunării creștine, în compara­ție cu dragostea, dar și caracterului efemer, datorită existenței unei faze în evoluția bisericii caracterizată prin absența acestora.

Când este aceasta? După ce vorbește despre "în parte" și "desăvârșit", despre faza de "copil" și faza de om "matur", Pavel folosește ACUM în versetul 12 ca opus lui ATUNCI, când va vedea față în față și va cunoaște deplin. Timpul de maturitate definit prin ATUNCI, ca o perioadă fără daruri miraculoase, dar de cunoaștere deplină, urmează după timpul numit ACUM, prezentul în care trăia Pavel. Întrucât, așa cum se desprinde din istoria bisericii, darurile spiritului au încetat după moartea apostolilor, timpul viitor la care se referă Pavel a putut începe de atunci.

Există un sens în care să se poată vorbi deja în acel timp de 'cunoaștere deplină' și 'vedere față în față'? Nimeni nu contestă că în regatul lui Cristos ceea ce este desăvârșit va fi venit și darurile miraculoase ca profețirea și vorbirea în limbi vor fi inutile. Putea să fi spus Pavel însă mai mult decât un lucru evident? Se pare că da.

Așa ca și profeții din antichitate, care nu au înțeles sensul mesajului lor, nici creștinii care acționau sub puterea darurilor miraculoase nu dispuneau de o înțelegere deplină a ceea ce exprimau. 'Prin spirit ei spuneau taine, în timp ce mintea lor era fără rod' (1 Cor. 14:2, 14). Totuși, atât ei cât și oamenii din afară trăgeau folos în sensul că erau întăriți în credința și convingerea lor referitor la calea de urmat, de 'semnul' miraculos constituit de darurile spiritului. Apostolul Pavel a spus: "Prin urmare limbile sunt un semn nu pentru cei care cred, ci pentru cei necredincioși; prorocia, dimpotrivă, este un semn nu pentru cei necredincioși, ci pentru cei care cred". Aceste cuvinte au explicat de fapt pe cele anterioare ale lui: "Când eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, gândeam ca un copil; când am devenit matur, am terminat cu ce era copilăresc". Copiii au necesități specifi­ce, de exemplu să fie ținuți de mână până învață să meargă. Darurile miraculoase au fost un sprijin temporar dat bisericii în faza ei de 'copilărie'. Era vorba și de credibilitate (comp. Num. 11:25). Dumne­zeu inițiase sistemul religios iudaic prin semne și acum tot el trebuia să inițieze și să dea credibilitate noului Israel, biserica. Cuvintele din Evrei 2:2-4 ne spun chiar acest lucru:

Căci, dacă acel cuvânt vestit prin îngeri era neclintit [Legea dată Israelului pe muntele Sinai] și dacă orice abatere și orice neascultare primea o dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători față de o mântuire așa de mare, care, începând să fie vestită de Domnul, ne-a fost adeverită de cei care au auzit-o, în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor prin semne, puteri și felurite minuni, și prin darurile Duhului Sfânt, împărțite potrivit cu voia Sa?

Pavel vorbește deja la timpul trecut despre semne, puteri și minuni oferite de Dumnezeu ca întărire a mărturiei speciale date de cei care au auzit de 'mântuirea așa de mare' direct de la Isus. Spre sfârșitul secolului întâi creștinii au dispus și de scrierile insiprate ale Noului Testament și au început 'să meargă pe picioarele lor' în plan doctrinar și organi­zatoric. Membrii bisericii au înțeles cu convingere, ca și cum ar 'vedea față în față' că, dacă îl urmează pe Isus, au aprobarea lui Dumnezeu. Pentru a-și întemeia credința și speranța într-un mod ferm, nu mai era nevoie de minuni, așa cum a anticipat Pavel: "Acum deci ramân aceste trei [pe care ne putem baza în absența darurilor spiritului]: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare este dragostea".

Cunoașterea nu este deplină acolo unde minunile continuă să fie o parte dintre argumente.

Index

Evrei 1:1-3 Dumnezeu, după ce a vorbit în vechime părinților noștri prin proroci... la sfârșitul acestor zile ne-a vorbit în persoana Fiului

Un comentariu de Daniel Segraves referitor la Evrei 1:1-3, în care el demonstrează că "Fiul", în contextul respectiv, se referă la încarnare (Cuvântul devenit carne*):

Nu există nici o sugestie că înainte de încarnare Cuvântul era cunoscut ca Fiul. Deși ar putea părea la prima vedere că termenul "Fiu" aici [Ev. 1:3] este o referire la perioada anterioară încarnării deoarece el este cel 'prin care El [Dumnezeu] a făcut lumile', afirmația că Dumnezeu 'la sfârșitul acestor zile ne-a vorbit în persoana Fiului', care contrastează cu comuni­carea anterioară a lui Dumnezeu prin profeți, indică gramatical că Dumnezeu n-a vorbit prin Fiul său înainte de 'sfârșitul acestor zile'. Dacă am putea vorbi despre 'Fiul' în perioada anterioară încarnării, ar fi greu de crezut că Dumnezeu n-a vorbit niciodată prin Fiul din toată eterni­tatea și în întreaga perioadă a Scripturilor Ebraice până la încarnare. - Daniel Segraves, Hebrews: Better things. Vol. 1 (Hazelwood, MO: Word Aflame Press, 1996), 31-32.

În mod interesant, același contrast îl găsim în capitolul 2 din Evrei, versetele 1-4. Pavel pune în antiteză aici "Cuvântul vestit prin îngeri" (Legea) cu "mântuirea... vestită de Domnul" (Isus). Desigur, datorită excluderii pe care o introduce din punct de vedere logic această antiteză, Fiul nu putea fi printre acei îngeri și căpetenia lor atunci când aceștia au transmis Legea pe Muntele Sinai. Iar absența Fiului de de la evenimente atât de importante ale Vechiului Testament, pune sub semnul întrebării existența lui ca persoană înainte de încarnare*.

_______________________

* Prin încarnare înțelegându-se venirea în existență ca om a cuiva care a preexistat anterior în profeție sau în mintea lui Dumnezeu, nu materializarea pe pământ a unei ființe cerești.

Index

Matei 5:3 Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este împărăția cerurilor!

În Scripturile ebraice ale Vechiul Testament, săracii sunt cei care sunt fără posesiuni materiale și a căror încredere este astfel în Dumnezeu. În  Isaia 61:1 termenul ebraic corespunzător este redat cu 'blând', iar în țefania 2:3 cu 'smerit'. Cei blânzi sau smeriți sunt dispuși să audă vești bune despre eliberarea din Babilon și întoarcerea în Sion. Ei nu sunt legați de posesiuni materiale sau poziții sociale înalte. Ei sunt suficient de umili 'să caute pe Dumnezeu și să facă ce este drept'.

Isus spune că "a lor este împărăția cerurilor". NLT parafrazează: "Dumnezeu îi binecuvântează pe cei care își sesizează nevoia lor de el", iar NWT "Fericiți sunt cei conștienți de necesitățile lor spirituale". De ce ar fi fericiți, favorizați sau binecuvântați aceștia? Drumul spre regatul cerurilor începe cu auzirea Evangheliei. Numai cei "săraci" în acest sens sunt pregătiți pentru a acorda atenție (Mat. 11:4; 19:23).

Luca redă prima fericire în cuvintele: "Ferice de voi care sunteți săraci, pentru că împărăția lui Dumnezeu este a voastră" (Luc. 6:20). De obicei cei săraci în bunuri materiale sunt și "săraci" în poziție socială și pot realiza puțin în această lume. Ei au acces limitat la instruirea laică și religioasă predată în școli și sunt astfel mai deschiși la învățătura lui Cristos. Așa cum flămânzii urmează să fie săturați, cei ce plâng să râdă și cei persecutați să fie răsplătiți, tot așa cei săraci (și astfel smeriți) urmează să găsească satisfacerea necesităților lor (inclusiv aceea de dreptate și dreptate socială) în împărăția lui Dumnezeu (Luc. 6:21-23; comp. Isaia 11:4). Bogații își doresc mai puțin schimbarea ordinii prezente cu aceea a împărăției lui Mesia pentru că ei își găsesc împlinirea și satisfacția în lucrurile acestei lumi (Luc. 6:24, 25).

Totuși, chiar și cei bogați în posesiuni materiale pot fi "săraci în duh", dacă rămân umili și își pun încrederea în Dumnezeu în locul bogățiilor nesigure (1 Tim. 6:17; comp. Mat. 18:3, 4).

Index

Matei 5:19 Oricine le va practica și va învăța pe alții, va fi chemat mare în împărăția cerurilor

Aceste cuvinte ale lui Isus sunt deosebite pentru că ele pun practica înaintea predicării, faptele înaintea cuvintelor. Învăță­torul trebuie să aplice "doctrina" la el însuși înainte de a fi calificat să o predea altora. Cărturarii și fariseii erau cunoscuți ca unii care "zic și nu fac", care predică dar nu împlinesc (Mat. 23:3).

Discipolii lui Isus erau sarea pămân­tului și lumina lumii (Mat. 5:13, 14). Am putea crede că învățarea altora să respecte "Legea și Prorocii" era mijlocul prin care ei aveau să răspândească lumina spirituală în jurul lor și să contribuie la "gustul" oamenilor pentru respectarea Legii lui Dumnezeu. Isus a arătat însă că principalul mijloc de apel la oameni este puterea exemplului. Astfel el a zis:

Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre drepte și să preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri. Să nu gândiți că am venit să desființez Legea sau Prorocii; am venit nu să desființez ci să împlinesc. - Mat. 5:16.

El însuși ca Învățător împlinea sau respecta Cuvântul lui Dumnezeu expri­mat în Lege și Proroci. Respectarea Legii lui Dumnezeu a însemnat pentru el, în contrast cu cărturarii și fariseii, 'desfiin­țarea' tradițiilor, nu a Cuvântului lui Dumnezeu (compară Matei 15:1-6). Isus a spus că oricine va trata în acest fel poruncile lui Dumnezeu "va fi chemat mare în împărăția cerurilor", adică în șansele de a întra și a ocupa un loc sigur în această împărăție conform criteriului dreptății:

Așa că, oricine va suprima una din cele mai mici din aceste porunci și va învăța pe oameni așa, va fi chemat cel mai mic în împărăția cerurilor; dar oricine le va practica și va învăța pe alții [să le practice], va fi chemat mare în împărăția cerurilor. Căci vă spun că, dacă dreptatea voastră nu va întrece pe cea a cărturarilor și a fariseilor [care "zic și nu fac"], cu nici un chip nu veți intra în împărăția cerurilor. - Mat. 5:19, 20; comp. 23:13.

Cărturarii și fariseii 'suprimau' sau 'desființau' Legea lui Dumnezeu, stabilind prin tradițiile lor care porunci sunt importante și care nu, și impunând pentru alții cerințe pe care ei înșiși nu le respectau (Mat. 23:3, 4). Cuvintele din Matei 5:19 îl fac unic pe Isus și sunt un test al măreției lui ca învățător.