„Cuvântul vieții”


„La început era Cuvântul... În el era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor ”

(Ioan 1:1, 4).

 

Ioan își începe prima epistolă cu o formulare asemă­nătoare celei din Evan­ghelie: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii – pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o şi mărtu­risim despre ea şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl şi care ne-a fost arătată” (1 Ioan 1:1, 2). Se regăsesc expre­siile 'la început', 'Cuvântul', 'viața', 'la Tatăl'. Discuția care urmează va arăta că, în loc să fie numele unei persoane, „Cuvântul” este cuvântul profetic exprimat al lui Dumnezeu, promi­siunea lui de a da viață veșnică omenirii printr-o sămânță mesianică.

 

„Cuvântul” ca promisiune

Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la viitor are valoare de cuvânt dat sau promi­siune a lui: „Căci cuvântul acesta este o făgăduinţă: «Pe vremea aceasta Mă voi întoarce, şi Sara va avea un fiu»” (Rom. 9:9). Pavel a citat aici din cartea Genezei (18:4), pentru a arăta că promi­siunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam în legătură cu o sămânță sau națiune moște­nitoare din el, se împli­nește impla­cabil și nu poate fi invali­dată de necre­dința urmașilor lui Avraam. „Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumne­zeu (promi­siunea). Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel sunt Israel; și, măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam... Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgădu­inţei sunt socotiţi ca sămânţă” (Rom. 9:6-8). Aici 'Cuvântul lui Dumne­zeu' are sensul de promi­siune care se împli­nește, de cuvânt cu putere.

„Ei sunt israeliţi, au... făgădu­inţele. Lor le-au fost încre­dinţate cuvin­tele lui Dumnezeu. «Şi ce are a face dacă unii n-au crezut? Necre­dinţa lor va nimici ea credin­cioşia lui Dumnezeu?»” (Rom. 9:4; 3:2, 3). Nu. Dacă unii n-au crezut, Isus a crezut, și credința lui a dus la împli­nirea cuvin­telor lui Dumnezeu. Sămânța promisă a venit în exis­tență începând cu el și s-a dovedit a fi un Israel spiritual. Ceilalți care au intrat în acest Israel, au avut acces dato­rită credinței lui, de care a depins împli­nirea profe­ției despre sămânță. ”Trăiesc prin credinţa Fiului lui Dumnezeu” (Gal. 2:20, BTF). „Dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi «sămânţa» lui Avraam, moşte­nitori prin făgă­duinţă” (Gal. 3:29). Astfel 'cuvântul' promi­siunii cu privire la sămânță și-a găsit adeve­rirea sau împli­nirea în Cristos. „Fiindcă toate promi­siunile lui Dumnezeu în el sunt Da, şi în el Amin (adevărat), spre gloria lui Dumne­zeu” (2 Cor. 1:20, BTF; Apoc. 3:14)

„Aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvân­tul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac. Şi acesta este Cuvântul care v-a fost propo­văduit prin Evan­ghelie” (1 Pet. 1:23, 25).

 

„La început era Cuvântul”

Înainte de această împli­nire în Cristos, a fost cuvântul dat al lui Dumnezeu, promi­siunea. Începând din Eden când pentru prima dată a fost promisă o sămânță elibe­ratoare și implicit viața veșnică (Gen. 3:15). De atunci a existat neîn­trerupt „speranţa vieţii eterne, pe care Dumnezeu, care nu poate minţi, a promis-o înainte de începutul lumii; Şi la timpurile cuvenite a arătat cuvântul său prin predicare” (Tit 1:2, 3 BTF). După împli­nirea în Cristos, „cuvântul” a devenit promi­siune împli­nită și a fost arătat sau predicat ca atare.

Astfel, timpul acestui „început” la care era Cuvântul, este de la promi­siunea inițială a seminței până la apariția ei în secolul întâi. „Promi­siunile au fost făcute lui Avraam şi seminţei lui... care este Cristos” (Gal. 3:16, BTF). Isus a devenit Cristos (Unsul), prin ungerea cu duh la botez. „Şi îndată, când ieşea Isus din apă, el a văzut cerurile deschise şi Duhul cobo­rându-Se peste El” (Marcu 1:9, 10). Apostolul Petru explică împli­nirea promi­siunii din acest moment înainte: „El a trimis Cuvântul Său fiilor lui Israel şi le-a vestit Evan­ghelia păcii, prin Isus Hristos, care este Domnul tuturor. Ştiţi vorba făcută prin toată Iudeea, începând din Galileea, în urma botezului propo­văduit de Ioan; cum Dumne­zeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret” (Fapte 10:36-38). Cuvântul a conti­nuat să fie vestit, acum ca promi­siune împli­nită, de către „copiii făgă­duinței... socotiți ca sămânță”. Creș­tinii din Filipi erau printre aceștia și Pavel le spune: „Strălu­ciţi ca nişte lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii” (Filip. 2:15, 16).

„Şi Ioan, când era la sfâr­şitul însărci­nării lui, zicea: «Cine credeţi că sunt eu? Nu sunt Acela; ci iată că după mine vine Unul, căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg încăl­ţămintea picioa­relor». Fraţilor, fii ai neamului lui Avraam, şi cei ce vă temeţi de Dumnezeu, vouă v-a fost trimis Cuvântul acestei mântuiri (Fapte 13:25, 26).

 

„În el era viața”

În „el”, adică în Cuvânt, motiv pentru care Ioan îl numește în mod potrivit ”Cuvântul vieții” (1 Ioan 1:1). Promi­siunea profetică despre sămânță a consti­tuit baza pentru speranța vieții veșnice pierdute în Eden. „În el era viața, și viaţa era lumina oamenilor. Lumina lumi­nează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o” (Ioan 1:4, 5). Viața promisă a fost „lumina” sau speranța oamenilor. Profe­țiile mesianice au ținut vie speranța cu privire la viața veșnică. „Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care strălu­ceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă” (2 Petru 1:19). Profeții din vechime au cercetat minuțios și au înțeles că salvarea omenirii este legată de sămânța mesianică (1 Petru 1:10-12).

Scrip­turile ebraice au fost produse pentru a da mărturie despre Cristos ca sămânță și victoria asupra morții prin împă­răția lui mesianică. „Căci mărturia lui Isus este duhul prorociei” (Apoc. 19:10). Mărturia despre Isus, care a confirmat în calitate de Cristos că în Cuvânt este viața și că acesta mărtu­risește despre el: „Cerce­taţi Scrip­turile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărtu­risesc despre Mine” (Ioan 5:39). În tot acest timp viața ”era la Tatăl”, adică era o promi­siune care depindea de el să se împli­nească. „Vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl şi care ne-a fost arătată”.

 

„Cuvântul s-a făcut trup”

Când a apărut Cristosul, Cuvântul profetic, promi­siunea, s-a împlinit, a devenit reali­tate palpa­bilă. „Ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii – pentru că viaţa a fost arătată” (1 Ioan 1:1). Dacă la început viața era la Tatăl, acum a fost arătată, dacă Cuvântul era la Dumne­zeu, acum s-a făcut trup (lit. carne). Această antiteză se regă­sește în legă­tură cu cerin­țele din lege care indicau spre Cristos: „Care sunt umbra lucru­rilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos” (Col. 2:17). Trupul, adică reali­tatea, fiind în antiteză cu umbra, care aici este imagi­nată și ca o proiecție în trecut, și astfel existând anterior realității, ca prefi­gurare. NTIT para­fra­zează: „Erau doar nişte umbre palide ale reali­tăţii care este Cristos însuşi”. NIV traduce „reali­tatea însă se găsește în Cristos”, ESV „dar substa­nța aparține lui Cristos”, iar NLT „Și Cristos însuși este acea reali­tate”.

De la Cuvântul aflat la început la Dumnezeu (v1) s-a ajuns în timp la Cuvântul împlinit, devenit sub­stanța sau reali­tatea însăși (v14). Cum s-a întâmplat? Versetele inter­mediare (5-7) aduc în discuție inter­venția lui Ioan Bote­ză­torul. „Lumina lumi­nează în întu­neric, şi întu­nericul n-a biruit-o. A venit un om trimis de Dumne­zeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărtu­risească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el” (Ioan 1:5-7). Conținând speranța vieții, Cuvântul profetic a fost el însuși o lumină, chiar dacă palidă, care nu a putut fi biruită de întuneric, până ce s-a împlinit prin ungerea unui israelit ca Mesia. Ioan Bote­zătorul l-a identi­ficat pe Isus imediat după botez drept cel ales și uns de Dumnezeu. „Ioan a făcut urmă­toarea mărtu­risire: «Am văzut Duhul cobo­rându-Se din cer ca un porumbel şi oprin­du-Se peste El... şi am mărtu­risit că El este Fiul lui Dumnezeu»” (Ioan 1:32-34). Adică Cristosul, Regele uns.

„Nata­nael I-a răspuns: «Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împă­ratul lui Israel!»” (Ioan 1:49). 'Fiul lui Dumne­zeu' este aici un titlu mesianic însem­nând Împă­ratul lui Israel, ca uns al lui Dumnezeu. Care Împărat nu a existat înainte de nașterea lui prin ungere, deși omul care a fost uns a existat dinainte în carne și oase. „Eu am uns pe Împă­ratul Meu... „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut” (Psalm 2:6, 7). Din aceste cuvinte este evidentă echi­valența între Fiul lui Dumnezeu și Cristosul ca tiluri mesianice. „Dar lucru­rile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 20:31). Astfel afir­mația „Cuvân­tul s-a făcut trup” nu este o referire la corpul de carne al lui Isus, omul care a fost uns, ci la împli­nirea promi­siunii despre ungerea împăra­tului escato­logic al lui Israel.

 

„Toate au venit în existență prin el”

„Cerurile au fost făcute prin cuvântul Domnului, şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui” (Psalm 33:6). Deși întreaga creație a venit în exis­tență prin cuvântul lui Dumnezeu, ca și plan sau gând exprimat al lui („Dumnezeu a zis... și a fost”), aici este vorba despre Cuvântul ca promi­siune de resta­bilire a omenirii la viață veșnică. „Toate” care au venit în exis­tență prin acest Cuvânt, au fost astfel lumea omenirii supusă păcatului și morții, mijloacele de salvare a ei și viața veșnică. Fără speranța salvării, primii doi oameni nu ar fi fost lăsați în viață, nu s-ar fi născut copii și lumea nu ar fi ajuns să existe. „Deoarece creaţia a fost supusă deşer­tă­ciunii nu de bună­voie, ci din cauza celui care a supus-o, în speranţa că şi creaţia însăşi va fi elibe­rată de robia strică­ciunii (Romani 8:20, 21, GBV2001).

În ce privește mijloa­cele de salvare, epocile consem­nate în Scrip­tură au fost o pregătire necesară a omenirii în vederea salvării și au venit în exis­tență „prin” Cuvânt. Promi­siunea din Eden a fixat un timp în care sămânța este asuprită și un timp când va fi biru­itoare. Promi­siunea făcută lui Avraam a prevăzut binecu­vântarea tuturor națiu­nilor prin sămânța lui. După epoca patriar­hilor a existat Israelul după carne ca sămânță a lui Avraam. Legea a fost dată Israe­lului ca un îndru­mător spre Cristos, iar israe­liții au fost un fel de întâi născuți sau preoți ai lui Dumnezeu față de omenire. „Ei sunt israeliţi, au înfierea, slava, legămin­tele, darea Legii, slujba dumne­zeiască, făgădu­inţele, patri­arhii, şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul” (Rom. 9:4, 5). Toate acestea au venit în existență prin promi­siunea în legătură cu sămânța și au creat cadrul unde să apară Cris­tosul ca sămânță, să-și desfășoare lucra­rea salva­toare și să fie recu­noscut. „Prin credinţă înțe­legem că epocile au fost modelate prin Cuvân­tul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se vedeau” (Evr. 11:3), Jubilee Bible 2000).

'Toate' acestea care se văd astăzi 'au venit în exis­tență' prin promi­siunea cu referire la lucruri care nu se vedeau atunci. Faptul de a vedea reali­zarea la timpul când nu există decât planul, împli­nirea la timpul când nu există decât promi­siunea sau profeția, este ceea ce definește credința biblică. „Şi credinţa este o încredere neclin­tită în lucru­rile nădăj­duite, o puternică încre­dinţare despre lucru­rile care nu se văd” (Evr. 11:1). Nu se văd, pentru că sunt încă în viitor, așa cum au fost apele Poto­pului pentru Noe. „Prin cre­dinţă Noe, când a fost înştiin­ţat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau... a făcut un chivot ca să-şi scape casa” (Evr.11:7).

Înțelegerea în acest mod a Cuvân­tului din prologul lui Ioan este în acord cu contextul local și mesajul general al Scrip­turii. Dar în dezacord cu inter­pretarea care explică Cuvântul care era la început drept o persoană divină care se întru­pează printr-o femeie. În conti­nuare vor fi discu­tate câteva obiecții legate de acest dezacord.


Cuvântul este o per­soană pentru că:

 

1. Cuvântul era cu Dumnezeu

În greacă 'cu' este πρὸς (pros), prepo­ziție care indică direcția și se traduce: la, spre, cu, conform Strong's Greek, 4314. Este evident că o per­soană poate fi spațial 'cu' cineva sau 'la' cineva, pe când un lucru sau o noțiune pot fi doar 'la' cineva. Preju­decata că Ioan vorbește despre o persoană face ca în versiunile biblice să fie folosită cu precădere prepoziția 'cu'. Iar cititorii să fie deter­minați astfel să înțe­leagă fără discri­minare o per­soană.

Vesiunea orto­doxă redă fără să inter­preteze: „Cuvân­tul era la Dumnezeu” (1:1, VBOR). Forma „la Dumnezeu” este susți­nută de expre­sia para­lelă din 1 Ioan 1:2, „la Tatăl”, în legă­tură cu viața veșnică, și de alte ocu­rențe ale prepo­ziției pros:

„Cuvântul Domnului... să fie pros­lăvit, cum este la voi” (2 Tes. 3:1).

„Adevărul Evangheliei să rămână ne­clin­tit la voi” (Gal. 2:5, VBOR).

„Dacă cineva a păcă­tuit, avem la Tatăl un Mijlo­citor” (1 Ioan 2:1).

„Şi surorile Lui, nu sunt toate la noi?” (Mat. 13:56, GBV2001).

În Scriptură cuvântul, spiritul, viața, înțe­lep­ciunea, gloria, răsplata și alte lucruri sunt „la Dumnezeu”, el fiind sursa, depozi­tarul - cel ce le trimite sau le dă oame­nilor:

„La Dumnezeu este înţelepciunea şi puterea; sfatul şi priceperea ale Lui sunt" (Iov 2:13).

„La Tine este izvorul vietii; prin lumina Ta vedem lumina” (Psalm 36:9).

 

2. Cuvântul era Dumnezeu

Theos en ho logos se traduce „cuvântul era zeu/­dumne­zeu” - cali­tativ, adică „divin, dumne­zeesc”, ca apar­ținând cate­goriei lui Dumne­zeu. Pentru ceva al lui Dumne­zeu, cum ar fi cuvân­tul lui sau duhul lui, are sens ca perso­nificare. Pentru o persoană distinctă de Dum­nezeu, nu are sens. Pentru că se explică o necu­noscută prin alta (cu­vântul prin cali­tatea lui de zeu) și ”infor­mația” oferită este străină de context. Dacă Cuvântul este cunoscut ca o per­soană care exista la început lângă Tatăl, este cunos­cut și că era dumnezeu.

Cuvântul și duhul sunt perso­nificate în Scrip­tură ca vorbind sau acți­onând ele însele în locul lui Dumnezeu. Desigur că în acest context erau Dumnezeu în acțiune. „Petru i-a zis: «Anania, pentru ce ţi-a umplut Satana inima ca să minţi pe Duhul Sfânt... N-ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu».” (Fapte 5:3, 4). „Cuvântul Domnului a vorbit lui Avram într-o vedenie” (Gen. 15:1). „Cuvân­tul Dom­nului a vorbit” este o expresie care apare de 36 de ori în VT, însem­nând de fiecare dată că Dum­nezeu a vorbit. Cuvântul „era Dum­nezeu” în acest sens.

Așa cum avem textul prolo­gului, se observă că propo­ziția în dis­cuție nu se alini­ază la context. „La început era cuvântul şi cuvântul era la Dumne­zeu şi cuvân­tul era Dum­nezeu”. Există o antiteză între verse­tele 1 și 14, în care Cuvân­tul suferă o schim­bare refe­ritor la când și unde era. „Acesta era la început la Dum­nezeu - Și cuvân­tul s-a făcut trup și a locuit printre noi” (v2, 14). Însă în propo­ziția 'Cuvân­tul era Dum­nezeu' schim­barea ar presu­pune că Cuvân­tul nu mai este Dum­nezeu.

S-a sugerat că textul inițial a fost 'Cuvântul era al lui Dumnezeu' și că s-a produs o eroare în tradu­cerea din ara­maică, deli­berat sau nu, sau ulte­rior în copiere. Dife­rența în greacă este de o literă theou → theos. Această lecțiune este în concor­danță cu expresia uzuală 'Cuvân­tul lui Dumn­ezeu' din Vechiul Testa­ment și cu numele actual al lui Cristos: ”Cuvân­tul lui Dumnezeu” (Apoc. 19:13). De aseme­nea Pavel spune că „Cristos este al lui Dumnezeu” (1 Cor. 3:23). Dar nu s-a găsit până în prezent nici o dovadă textu­ală pentru această lecțiune.

Dacă s-a produs o modi­ficare, mai plau­zibil este ca propo­ziția 'Cuvân­tul era Dum­nezeu' să fi fost adăugată ulterior în text, împreună cu repe­tiția ”nece­sară” din verse­tul 2.

1 La început era Cuvântul, şi Cuvân­tul era la Dum­nezeu, [şi Cuvân­tul era Dumnezeu.

2 El era la început cu Dum­nezeu.]

3 Toate lucru­rile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.

Dacă propo­ziția a fost adău­gată pentru a iden­tifica Cuvân­tul cu Dumne­zeul cu care era, atunci ”Dumne­zeu” a devenit subiec­tul logic. Iar repe­tiția din verse­tul 2 a apărut ca nece­sară pentru a readuce Cuvân­tul ca subiect și astfel cel la care se face refe­rire în ver­setul 3, prin care au fost făcute toate lucru­rile.

 

3. El era în lume și lumea a fost făcută prin el

4 În el era viaţa, şi viaţa era lumina oame­nilor.

5 Lumina lumi­nează în întu­neric, şi întu­nericul n-a biruit-o.

6 A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan.

7 El a venit ca martor, ca să mărtu­risească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.

9 Lumina aceasta era adevă­rata Lumină, care lumi­nează pe orice om, venind în lume.

10 El era în lume, şi lumea a fost făcută prin el, dar lumea nu L-a cunos­cut.

11 A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit.

Cuvântul, ca promi­siune profe­tică în care era lumina vieții, a devenit promi­siune împli­nită, Cris­tosul, adevă­rata lumină. „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8:12).

După mărtu­ria lui Ioan despre Lumină, Cuvântul împlinit prin ungerea lui Isus a fost ”în lume”, adică cunos­cut public în Israel drept Unsul (Cristosul). „Pentru aceasta am venit să botez cu apă: ca El să fie făcut cunos­cut lui Israel... Am văzut Duhul cobo­rându-Se... şi am mărtu­risit că El este Fiul lui Dum­nezeu” (Ioan 1:31-34, 41). Adică Cristosul.

Israelul a fost făcut prin cuvântul promi­siunii ca sămânță după carne a lui Avraam și astfel ca ”rude” ale lui Cristos, ”ai săi”. Dar ”lumea” Israe­lului nu l-a recu­nos­cut ca sămânță spiri­tuală a lui Avraam, ca Cristos, și nu l-a primit ca atare. „El era în lume (prin mărtu­ria publică a lui Ioan), și deși lumea a fost făcută prin el (prin Cuvân­tul despre el, astfel în vederea lui), lumea nu l-a recu­noscut” (NIV).

 

4. Numele lui este chemat Cuvântul lui Dumnezeu

Această obiecție presupune că numele lui Cristos din Apocalipsa 19:13 se regăsește în Ioan 1:1 și că astfel referirea este la persoana lui. Cele două expresii sunt însă diferite: „Cuvântul”, în toate cele patru ocurențe din Ioan 1, și „Cuvântul lui Dumnezeu” în Apocalipsa 19. „Şi am văzut cerul deschis şi, iată, un cal alb; şi cel ce şedea pe el era numit Credincios şi Adevărat şi în dreptate judecă şi face război... Şi era îmbrăcat cu o haină înmuiată, în sânge; şi numele lui este chemat Cuvântul lui Dumnezeu... Şi avea pe haină şi pe coapsa sa un nume scris: ÎMPĂRAT AL ÎMPĂRAŢILOR ŞI DOMN AL DOMNILOR” (19:11, 13, 16, BTF). Aceste nume-titluri îl descriu pe Cristos drept sămânța promisă care se luptă cu dușmanii ei și-i învinge, și astfel drept Cuvântul lui Dumnezeu împlinit (Gen. 22:16-18).

 

„Cuvân­tul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planu­rile Mele” (Isaia 55:11).