„Cuvântul vieții”


„La început era Cuvântul... În el era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor”

(Ioan 1:1, 4).

 

Ioan își începe prima epistolă cu o formulare asemă­nătoare celei din Evan­ghelie: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii – pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o şi mărtu­risim despre ea şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl şi care ne-a fost arătată” (1 Ioan 1:1, 2). Se regăsesc expre­siile din Ioan 1:1-4 – 'la început', 'Cuvântul', 'viața', 'la Tatăl'. Discuția care urmează va arăta că, în loc să fie numele unei persoane, „Cuvântul” este promi­siunea lui Dumnezeu de a da viață veșnică omenirii printr-o sămânță mesianică.

 

„Cuvântul” ca promisiune

Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la viitor are valoare de cuvânt dat sau promi­siune a lui: „Căci cuvântul acesta este o făgă­duinţă: «Pe vremea aceasta Mă voi întoarce, şi Sara va avea un fiu»” (Rom. 9:9). Pavel a citat aici din Geneza 18:4, pentru a arăta că promi­siunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam, în legătură cu o sămânță sau națiune moște­nitoare ieșită din el, se împli­nește impla­cabil și nu poate fi invali­dată de necre­dința urmașilor lui Avraam. „Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumne­zeu (promi­siunea). Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel sunt Israel; și, măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam... Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgădu­inţei sunt socotiţi ca sămânţă” (Rom. 9:6-8). Aici 'Cuvântul lui Dumne­zeu' are sensul de promi­siune care se împli­nește, de cuvânt cu putere.

„Cuvân­tul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planu­rile Mele” (Isaia 55:11).

„Ei sunt israeliţi, au... făgădu­inţele. Lor le-au fost încre­dinţate cuvin­tele lui Dumnezeu. «Şi ce are a face dacă unii n-au crezut? Necre­dinţa lor va nimici ea credin­cioşia lui Dumnezeu?»” (Rom. 9:4; 3:2, 3). Nu. Dacă unii n-au crezut, Isus a crezut, și credința lui a dus la împli­nirea cuvin­telor lui Dumnezeu. Sămânța promisă a venit în exis­tență începând cu el și s-a dovedit a fi un Israel spiritual. „Făgă­duin­ţele au fost făcute «lui Avraam şi semin­ţei lui»... adică Hristos” (Gal. 3:16). Ceilalți care au intrat în acest Israel, au avut acces dato­rită cre­dinței lui, de care a depins împli­nirea profe­ției despre sămânță. „Trăiesc prin credinţa Fiului lui Dumnezeu” (Gal. 2:20, BTF). „Dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi «sămânţa» lui Avraam, moşte­nitori prin făgă­duinţă” (Gal. 3:29). Astfel 'cuvântul' promi­siunii cu privire la sămânță și-a găsit adeve­rirea sau împli­nirea în Cristos. „Fiindcă toate promi­siunile lui Dumnezeu în el sunt Da, şi în el Amin (ferme, adevărate), spre gloria lui Dumne­zeu” (2 Cor. 1:20, BTF; Apoc. 3:14)

„Aţi fost născuţi din nou... prin Cuvân­tul lui Dum­nezeu, care este viu şi care rămâne în veac. Şi acesta este Cuvân­tul care v-a fost propo­văduit prin Evan­ghelie” (1 Pet. 1:23, 25).

 

„La început era Cuvântul”

Înainte de această împli­nire în Cristos, a fost cuvântul dat al lui Dumnezeu, promi­siunea. Începând din Eden când, pentru prima dată, a fost promisă o sămânță elibe­ratoare și implicit viața veșnică (Gen. 3:15). De atunci a existat neîn­trerupt „speranţa vieţii eterne, pe care Dumnezeu, care nu poate minţi, a promis-o înainte de începutul lumii; Şi la timpurile cuvenite a arătat cuvântul său prin predicare” (Tit 1:2, 3, BTF). După împli­nirea în Cristos, „cuvântul” a devenit promi­siune împli­nită și a fost arătat sau predicat ca atare.

Astfel timpul acestui „început” la care era Cuvân­tul, este de la promi­siunea iniți­ală a semin­ței până la apari­ția ei drept Cristos în secolul întâi (Gal. 3:16). Isus a devenit Cristos (Unsul), prin ungerea cu duh la botez. „Şi îndată, când ieşea Isus din apă, el a văzut cerurile deschise şi Duhul cobo­rându-Se peste El” (Marcu 1:9, 10). Apos­tolul Petru explică împli­nirea promi­siunii din acest moment înainte: „El a trimis Cuvân­tul Său fiilor lui Israel şi le-a vestit Evan­ghelia păcii, prin Isus Hristos, care este Domnul tuturor. Ştiţi vorba făcută prin toată Iudeea, începând din Gali­leea, în urma bote­zului propo­văduit de Ioan; cum Dumne­zeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret” (Fapte 10:36-38; vezi și 4:26). Cuvân­tul a fost vestit inițial de Isus: „Şi Cuvântul pe care-l auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui, care M-a trimis” (Ioan 14:24). Și a conti­nuat să fie vestit, acum ca promi­siune împli­nită, de către „copiii făgă­duinței... socotiți ca sămânță” (Rom. 9:8). Creș­tinii din Filipi erau printre aceștia și Pavel le spune: „Strălu­ciţi ca nişte lumini în lume, ţinând sus Cuvân­tul vieţii” (Filip. 2:15, 16).

„Şi Ioan, când era la sfâr­şitul însărci­nării lui, zicea: «Cine credeţi că sunt eu? Nu sunt Acela; ci iată că după mine vine Unul, căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg încăl­ţămintea picioa­relor». Fraţilor, fii ai neamului lui Avraam, şi cei ce vă temeţi de Dumnezeu, vouă v-a fost trimis Cuvântul acestei mântuiri” (Fapte 13:25, 26).

 

„În el era viața”

În „el”, adică în Cuvânt, motiv pentru care Ioan îl numește ”Cuvântul vieții” (1 Ioan 1:1). Promi­siunea profetică despre sămânță a consti­tuit baza pentru speranța vieții eterne pierdute în Eden. „Şi aceasta este promi­siunea pe care el ne-a promis-o: viaţa eternă” (1 Ioan 2:25, BTF). Viața promisă a fost „lumina” sau speranța oamenilor. „În el era viața, și viaţa era lumina oamenilor. Lumina lumi­nează în întuneric, şi întune­ricul n-a biruit-o” (Ioan 1:4, 5). Profe­țiile mesianice au ținut vie speranța cu privire la viața veșnică. „Şi avem cuvântul proro­ciei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care strălu­ceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă” (2 Petru 1:19). Profeții din vechime au cercetat minuțios și au înțeles că speranța vieții eterne este indiso­lubil legată de sămânța mesi­anică, de Cristos (1 Petru 1:10-12).

Scrip­turile ebraice au fost pro­duse pentru a da măr­turie despre Cristos ca să­mânță și vic­toria asupra morții prin împă­răția lui mesi­anică. „Cerce­taţi Scrip­turile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărtu­risesc despre Mine” (Ioan 5:39). În tot acest timp viața ”era la Tatăl”, adică era o promi­siune care depindea de el să se împli­nească. „Vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl şi care ne-a fost arătată” (1 Ioan 1:2).

 

„Cuvântul s-a făcut trup”

Când a apărut Cristosul, Cuvântul profetic despre el, promi­siunea, s-a împlinit, a devenit reali­tate palpa­bilă. „Ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii – pentru că viaţa a fost arătată” (1 Ioan 1:1). Dacă la început viața era la Tatăl, acum a fost arătată, dacă Cuvân­tul era la Dumne­zeu, acum s-a făcut trup (lit. carne). Această antiteză se regă­sește în legă­tură cu cerin­țele din lege care indicau spre Cristos: „Care sunt umbra lucru­rilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos” (Col. 2:17). Trupul, adică reali­tatea, fiind în anti­teză cu umbra, care aici este imagi­nată și ca o pro­iecție în trecut, și astfel existând anterior reali­tății, ca prefi­gurare. NTIT para­fra­zează: „Erau doar nişte umbre palide ale reali­tăţii care este Cristos însuşi”. NIV traduce „reali­tatea însă se găsește în Cristos”, ESV „dar substa­nța apar­ține lui Cristos”, iar NLT „Și Cristos însuși este acea reali­tate”.

De la Cuvân­tul aflat la început la Dum­nezeu (v1) s-a ajuns în timp la Cuvân­tul împli­nit, devenit sub­stanța sau reali­tatea însăși (v14). Cum s-a întâm­plat? Verse­tele inter­mediare (5-7) aduc în discuție misiu­nea lui Ioan Bote­ză­torul: „Lumina lumi­nează în întu­neric, şi întu­nericul n-a biruit-o. A venit un om trimis de Dumne­zeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărtu­risească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el” (Ioan 1:5-7). Conți­nând spe­ranța vieții, Cuvân­tul profetic a fost el însuși o lumină, chiar dacă palidă, care nu a putut fi biru­ită de întu­neric, până ce s-a împli­nit prin ungerea unui israelit ca Mesia. Ioan Bote­zătorul l-a identi­ficat pe Isus după botezul acestuia drept cel ales și uns de Dum­nezeu: „Ioan a făcut urmă­toarea mărtu­risire: «Am văzut Duhul cobo­rându-Se din cer ca un porumbel şi oprin­du-Se peste El... şi am mărtu­risit că El este Fiul lui Dum­nezeu»”, adică cel uns de Dum­nezeu ca împă­rat al lui Israel (Ioan 1:32-34).

„Nata­nael I-a răspuns: «Rabi, Tu eşti Fiul lui Dum­nezeu, Tu eşti Împă­ratul lui Israel!»” (Ioan 1:49). 'Fiul lui Dumne­zeu' este aici un titlu mesianic însem­nând Împă­ratul lui Israel, ca uns al lui Dumn­ezeu. Care Împă­rat nu a existat înainte de naște­rea lui prin ungere, deși omul care a fost uns a existat dina­inte în carne și oase. „Eu am uns pe Împă­ratul Meu... „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut” (Psalm 2:6, 7). Din aceste cuvinte este evidentă echi­valența între Fiul lui Dum­nezeu și Cristosul ca titluri mesianice. „Dar lucru­rile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dum­nezeu” (Ioan 20:31). Astfel afir­mația „Cuvân­tul s-a făcut trup” nu este o refe­rire la corpul de carne al lui Isus, omul care a fost uns, ci la împli­nirea promi­siunii despre ungerea împăra­tului escato­logic al lui Israel.

 

„Toate au venit în existență prin el”

„Cerurile au fost făcute prin cuvântul Domnului, şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui” (Psalm 33:6). Deși întreaga creație a venit în exis­tență prin cuvântul lui Dumnezeu, ca și plan sau gând exprimat al lui („Dumnezeu a zis... și a fost”), aici este vorba despre Cuvântul ca promi­siune de resta­bilire a omenirii la viață veșnică.1 „Toate” care au venit în exis­tență prin acest Cuvânt au fost astfel lumea ome­nirii supusă morții și mijloa­cele de salvare a ei. Fără spe­ranța salvării, primii doi oameni nu ar fi fost lăsați în viață, nu s-ar fi născut copii și lumea nu ar fi ajuns să existe. „Deoa­rece creaţia (omenirea, cf. Col. 1:23) a fost supusă deşer­tă­ciunii nu de bună­voie, ci din cauza celui care a supus-o, în speranţa că şi creaţia însăşi va fi elibe­rată de robia strică­ciunii” (Romani 8:20, 21, GBV2001).

1 În esență este același Cuvânt al lui Dumnezeu: „Odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă... Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi” (2 Petru 3:5, 7). „Același cuvânt”, doar că promisiunea este o exprimare făcută după creația fizică, în legătură cu omenirea supusă păcatului și morții. Ideea este de cuvânt cu putere în ambele cazuri, de unde și baza analogiei din aceste versete. Adică dacă la creație pământul și cerul au ieșit din ape, deci a existat împlinire după exprimarea cuvântului, atunci și în cazul promisiunii va exista împlinire în legătură cu cele două ”semințe” (Gen. 3:15), chiar dacă după un timp de ”păzire și păstrare”. Împărăția și focul pentru cele două semințe au fost pregătite de la întemeierea lumii prin cuvântul promisiunii (Mat. 25:34, 41).

În ce privește mijloa­cele de salvare, epocile consem­nate în Scrip­tură au fost o pregătire necesară a ome­nirii în vederea salvării și au venit în exis­tență „prin” Cuvânt. Promi­siunea din Eden a fixat un timp în care „sămânța” este asuprită și un timp când va fi biru­itoare. Promi­siunea făcută lui Avraam a prevăzut binecu­vântarea tuturor națiu­nilor prin sămânța lui. După epoca patriar­hilor a existat Israelul după carne ca sămânță a lui Avraam. Legea a fost dată Israe­lului ca un îndru­mător spre Cristos, iar israe­liții au fost un fel de întâi născuți sau preoți ai lui Dumnezeu față de omenire. „Ei sunt israeliţi, au înfi­erea, slava, legămin­tele, darea Legii, slujba dumne­zeiască, făgădu­inţele, patri­arhii, şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul” (Rom. 9:4, 5). Toate acestea au venit în existență prin promi­siunea în legă­tură cu sămân­ța și au creat cadrul unde să apară Cris­tosul ca sămânță, să-și desfă­șoare lucra­rea salva­toare și să fie recu­noscut. „Prin credinţă înțe­legem că epocile au fost mode­late prin Cuvân­tul lui Dum­nezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se vedeau” (Evr. 11:3), Jubilee Bible 2000).

'Toate' acestea care se văd astăzi 'au venit în exis­tență' prin promi­siunea cu refe­rire la lucruri care nu se vedeau atunci. Faptul de a vedea reali­zarea la timpul când nu există decât planul, împli­nirea la timpul când nu există decât promi­siunea sau profeția, este ceea ce defi­nește credința biblică. „Şi credinţa este o încre­dere neclin­tită în lucru­rile nădăj­duite, o puter­nică încre­dinţare despre lucru­rile care nu se văd” (Evr. 11:1). Nu se văd, pentru că sunt încă în viitor, așa cum au fost apele Poto­pului pentru Noe. „Prin cre­dinţă Noe, când a fost înştiin­ţat de Dum­nezeu despre lucruri care încă nu se vedeau... a făcut un chivot ca să-şi scape casa” (Evr.11:7).


Înțelegerea în acest mod a Cuvân­tului din prologul lui Ioan este în acord cu contex­tul local și cu mesajul general al Scrip­turii. Dar în dezacord cu inter­pretarea care explică Cuvân­tul care era la început drept o per­soană divină care se întru­pează prin­tr-o femeie. În conti­nuare vor fi discu­tate câteva obiecții legate de acest dezacord.

 

Cuvântul era cu Dumne­zeu

În greacă 'cu' este πρὸς (pros), prepo­ziție care indică direcția și se traduce: la, spre, cu, conform Strong's Greek, 4314. Este evident că o per­soană poate fi spațial 'cu' cineva sau 'la' cineva, pe când un lucru sau o noțiune pot fi doar 'la' cineva. Preju­decata că Ioan vorbește despre o per­soană face ca în versiunile biblice să fie folosită cu precădere prepoziția 'cu'. Iar cititorii să fie deter­minați astfel să înțe­leagă fără discri­minare o per­soană.

Vesiunea orto­doxă redă fără să inter­preteze: „Cuvân­tul era la Dumnezeu” (1:1, VBOR). Redarea „la Dumnezeu” este susți­nută de expre­sia para­lelă din 1 Ioan 1:2, „la Tatăl”, în legă­tură cu viața veșnică, și de alte ocu­rențe ale prepo­ziției pros:

Cuvântul Domnului... să fie pros­lăvit, cum este la voi” (2 Tes. 3:1).

„Adevărul Evangheliei să rămână ne­clin­tit la voi” (Gal. 2:5, VBOR).

„Dacă cineva a păcă­tuit, avem la Tatăl un Mijlo­citor” (1 Ioan 2:1).

„Şi surorile Lui, nu sunt toate la noi?” (Mat. 13:56, GBV2001).

În Scriptură cuvântul, spiritul, viața, înțe­lep­ciunea, gloria, răsplata și alte lucruri sunt „la Dumnezeu”, fiindcă el este sursa, depozi­tarul, cel ce le trimite sau le dă oame­nilor:

„La Dumnezeu este înţe­lep­ciunea şi pute­rea; sfatul şi price­perea ale Lui sunt" (Iov 2:13).

„La Tine este izvorul vietii; prin lumina Ta vedem lumina” (Psalm 36:9).

 

Cuvântul era Dumnezeu

Theos en ho logos se traduce „cuvân­tul era zeu sau un zeu” – cali­tativ. Cu referire la o per­soană afir­mația nu este de ajutor în identificare, pentru că se explică o necu­noscută prin altă necu­noscută (cu­vântul prin cali­tatea lui de dumnezeu). Dacă Cuvântul este cunoscut ca o per­soană care era la început cu Dum­nezeu, este cunos­cut și ce calitate avea. ”Infor­mația” oferită este astfel fără utili­tate. În plus, dacă Cuvân­tul era cu Dum­nezeu și există un singur Dum­nezeu, atunci Cuvân­tul nu putea fi dum­nezeu sau un dum­nezeu, decât în sens figurat.

Cu referire la ceva imper­sonal al lui Dumne­zeu, cum ar fi cuvân­tul lui, afirmația 'Cuvântul era Dum­nezeu' are sens ca perso­nificare. Cuvântul și duhul sunt perso­nificate frec­vent în Scrip­tură ca vorbind și acți­onând în numele lui (Ps. 33:6; Is. 55:11). Desigur că în acest sens 'erau Dum­nezeu' – în acțiune la fața locului. „Petru i-a zis: «Anania, pentru ce ţi-a umplut Satana inima ca să minţi pe Duhul Sfânt... N-ai minţit pe oameni, ci pe Dum­nezeu».” (Fap. 5:3, 4). „Cuvân­tul Domnului a vorbit lui Avram într-o vedenie” (Gen. 15:1). „Cuvân­tul Dom­nului a vorbit” este o formu­lare care apare de 36 de ori în VT, însem­nând de fiecare dată că Dum­nezeu a vorbit.1 Cuvântul putea fi dum­nezeu în acest sens teofanic, ca exteri­orizare sau expri­mare a lui Dum­nezeu. „Cuvântul lui Dum­nezeu este viu şi lucrător” (Evrei 4:12).

1 Conform profesorului de Noul Testament, James Dunn, „oricine este familiarizat cu scripturile evreiești este familiarizat și cu sintagma 'cuvântul lui Dumnezeu', sau cu forma ei mai uzuală, 'cuvântul lui Iahve'. Aceasta din urmă apare de peste 240 de ori și cele mai multe dintre aceste ocurențe (peste 90%) descriu un cuvânt de profeție. Adică sintagma este mai mult sau mai puțin un termen tehnic care afirmă că profetul exprimă revelația și voința autoritativă a lui Dumnezeu într-o anumită situație”. – Christology in the Making, SE-1989, p. 217, #28.2.

Așa cum avem textul prolo­gului, se observă că propo­ziția în dis­cuție nu se alini­ază cu contextul. „La început era cuvântul şi cuvântul era la Dumne­zeu şi cuvân­tul era Dum­nezeu... Și cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi” (v1, 14).”. Există o anti­teză, Cuvân­tul suferind o schim­bare. La început era cuvântul – acum s-a făcut carne, cuvântul era la Dumnezeu – acum a locuit printre noi. Însă în propo­ziția 'Cuvân­tul era Dum­nezeu' schim­barea ar presu­pune că Cuvân­tul nu mai este Dum­nezeu.

S-a sugerat că textul inițial a fost 'Cuvântul era al lui Dum­nezeu' și că s-a produs o eroare în tradu­cerea din ara­maică, inten­ționat sau nu. Dife­rența în greacă este de o literă theoutheos. Această lecțiune este în concor­danță cu expresia uzuală 'Cuvân­tul lui Dumn­ezeu' din Vechiul Testa­ment și cu numele profetic al lui Cristos: ”Cuvân­tul lui Dumnezeu” (Apoc. 19:13). De aseme­nea, Pavel spune că „Cristos este al lui Dumnezeu” (1 Cor. 3:23). Dar nu s-a găsit până în prezent nici o dovadă textu­ală pentru această lecțiune.

Dacă s-a produs o modi­ficare, mai plau­zibil este ca propo­ziția 'Cuvân­tul era Dum­nezeu' să fi fost adăugată ulterior în text, împreună cu repe­tiția din verse­tul 2.

1 La început era Cuvântul, şi Cuvân­tul era la Dum­nezeu, [şi Cuvân­tul era Dum­nezeu.

2 El era la început la Dum­nezeu.]

3 Toate lucru­rile au fost făcute prin el; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără el.

Dacă propo­ziția a fost adău­gată pentru a iden­tifica Cuvân­tul cu Dumne­zeul la care era, atunci 'Dumne­zeu' a devenit subiec­tul logic. Iar repe­tiția din verse­tul 2 a apărut ca nece­sară pentru a readuce 'Cuvân­tul' ca subiect logic și astfel cel la care se face refe­rire în ver­setul 3, prin care au fost făcute toate lucru­rile.

 

El era în lume și lumea a fost făcută prin el

Aceste afir­mații nu sunt făcute cu privire la Cuvân­tul promi­siunii, ci cu privire la Cristos, promi­siunea împli­nită. Schim­barea de subiect de la promi­siune la împlinire se face în verse­tele 6-8, care îl menți­onează pe Ioan Bote­ză­torul și mărturia lui:

4 În el era viaţa, şi viaţa era lumina oame­nilor.

5 Lumina lumi­nează în întu­neric, şi întu­nericul n-a biruit-o.

6 A venit un om trimis de Dum­nezeu: numele lui era Ioan.

7 El a venit ca martor, ca să mărtu­risească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.

8 Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină.

9 Lumina aceasta era adevă­rata Lumină, care lumi­nează pe orice om, venind în lume.

10 El era în lume, şi lumea a fost făcută prin el, dar lumea nu L-a cunos­cut.

11 A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit.

Cuvântul, în care era lumina vieții, a devenit Cris­tosul, adevă­rata lumină. „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întu­neric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8:12). După mărtu­ria lui Ioan, Cuvân­tul împli­nit prin unge­rea lui Isus a fost ”în lume”, adică cunos­cut public în Israel drept Unsul (Cris­tosul). „Pentru aceasta am venit să botez cu apă: ca El să fie făcut cunos­cut lui Israel... Am văzut Duhul cobo­rându-Se... şi am mărtu­risit că El este Fiul lui Dum­nezeu” (Cristosul). – Ioan 1:31-34, 41.

Israelul a fost făcut „prin el”1, adică din cauza sau în vederea lui, ca sămânță după carne a lui Avraam și astfel israeliții ca ”rude” ale lui Cristos, „ai săi” (Rom. 1:3, 4). Dar „lumea” Israe­lului nu l-a recu­nos­cut ca sămânță după spirit a lui Avraam, ca Cristos, și nu l-a primit ca atare. „El era în lume (prin mărtu­ria publică a lui Ioan), și deși lumea a fost făcută prin el (prin Cuvân­tul despre el, astfel în vederea lui), lumea nu l-a recu­noscut” (NIV).

1 „Prin el” nu înseam­nă aici prin inter­mediul lui ca agent sau făcut de către el în mod direct. În verse­tul 7 se spune despre Ioan Bote­ză­torul că „a venit... ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el” (v7). Acțiunea de a crede nu este făcută de Ioan, dar se întâmplă dato­rită lui, pe baza mărturiei lui.

 

Numele lui este Cuvântul lui Dumnezeu

Această obiecție presu­pune că numele lui Cristos din Apoca­lipsa 19:13 se regă­sește în Ioan 1:1 și că astfel refe­rirea este la per­soana lui. Cele două expre­sii sunt însă diferite: „Cuvân­tul”, în toate cele patru ocu­rențe din Ioan 1, și „Cuvân­tul lui Dum­nezeu” în Apoca­lipsa 19. „Şi am văzut cerul deschis şi, iată, un cal alb; şi cel ce şedea pe el era numit Credin­cios şi Ade­vărat şi în drep­tate judecă şi face război... Și avea un nume scris, pe care nimeni nu îl ştia, decât el. Şi era îmbră­cat cu o haină înmu­iată, în sânge; şi numele lui este chemat1 Cuvân­tul lui Dum­nezeu... Şi avea pe haină şi pe coapsa sa un nume scris: ÎMPĂRAT AL ÎMPĂRA­ŢILOR ŞI DOMN AL DOMNILOR” (19:11-13, 16, BTF).

Aceste nume descriu cali­tăți prin care Cristos devine cunos­cut în înde­pli­nirea rolului de sămânță promisă la timpul con­frun­tării cu duș­manii și al bine­cuvân­tării tuturor neamu­rilor. Jude­când și făcând război în drep­tate, în condi­țiile în care acesta este „răz­boiul zilei celei mari a Dumne­zeului celui Atot­puternic” (16:14), Cristos exprimă voința divină și este numit în această acțiune Cuvân­tul lui Dum­nezeu2. „Cuvân­tul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planu­rile Mele” (Is. 55:11).

1 Posibil în sensul că numele lui este înțeles și astfel cunoscut acum drept 'Cuvântul lui Dumnezeu' – promisiunea despre sămânță împlinită în mod deplin – prin acțiunea de supunere a împăraților și domnilor care fac război cu el. Acest nume va fi scris și pe cei care-l urmează, înving și ajung pe tron cu el, ca parte a aceleiași semințe, prin care urmează să fie binecuvântate toate națiunile (3:12, 21; 2:17).

2 În accepția semitică cuvân­tul este echi­valent cu fapta și cu puterea în acțiune. „Sluji­torul lui Avraam i-a poves­tit lui Isaac toate lucru­rile (lit. cuvin­tele) pe care le făcuse” (Gen. 24:66). „A trimis cuvân­tul său și i-a vinde­cat și i-a scăpat din groapă” (Ps. 107:20). „Cerurile au fost făcute prin cuvân­tul Domnului” (Ps. 33:6). În acest sens numele primit de Cristos în contex­tul războ­iului lui Dum­nezeu cel Atot­pu­ternic, înseamnă în egală măsură 'Acțiu­nea și Pute­rea lui Dum­nezeu'.