Dezbaterea teologică


Dezbaterea teologică implică o abordare corespunzătoare subiectului. Pentru creștini, onestitatea intelectuală este mai importantă decât erudiția, și dragostea exprimată în manierele creștine mai importantă decât cunoștința.

 

Argumentare

 

Reguli în interpretarea biblică

"Și astfel avem cuvântul profetic făcut mai sigur la care faceți bine că dați atenție ca la o lampă care strălucește într-un loc întunecos... Dar să știți înainte de toate, că nici o profeție a Scripturii nu este o chestiune de interpretare proprie"

(2 Petru 1:19, 20, NAS).

 

Scriitorii Bibliei recunosc că au fost influențați de spiritul sfânt, nu de propriile interpretări. Astfel înțelegerea ei trebuie să fie pentru cititori o chestiune de preluare fidelă a mesajului, nu de opinie personală. Nu putem avea un 'cuvânt sigur' despre semnificația Scripturii (sau despre orice altceva) dacă nu avem o metodă sigură de interpretare a cuvintelor. Următoarele șapte reguli de hermeneutică constituie de secole elementele de bază ale interpretării lexicale. Ele au fost cunoscute și folosite de învățați începând de la Socrate și până astăzi.

1) Definiția

Ce înseamnă cuvântul? Studiul Scripturii începe cu studiul cuvinte­lor. Trebuie definiți termenii și apoi trebuie respectat sensul lor. Ar putea fi necesară consultarea unor lexicoane explicative de ebraică și greacă. De exemplu, cuvintele grecești allos și heteros sunt traduse de obicei cu "altul", totuși allos înseamnă "altul de același fel" și heteros "altul de un fel diferit".

2) Uzanța

Vechiul Testament a fost scris la origine de evrei și pentru evrei. Cuvintele și expresiile erau inteli­gibile pentru ei, la fel cum trebuie să fi fost și cuvintele lui Isus. Cea mai mare parte a Noului Testament a fost scrisă într-un mediu de cultură greco-roman (și într-o mai mică măsură evreiesc). Trebuie să evităm influența noțiunilor precon­cepute pe care le avem din cultura proprie.

3) Contextul

Semnificația trebuie dedusă din context. Fiecare cuvânt trebuie înțeles în lumina cuvintelor care apar înainte și după. De exemplu, expresia "mulți dumnezei" din 1 Corinteni 8:5b nu dovedește polite­ismul. În context, Pavel îi numește "așa-numiți dumnezei".

4) Fondul istoric

Trebuie cunoscută în detaliu viața și societatea timpurilor în care au fost scrise Scripturile. Principiul spiritual este valabil pentru toate timpurile, dar nu poate fi înțeles cum trebuie fără cunoașterea fondului istoric. Trebuie să ne putem trans­pune în condițiile de viață și de cultură ale scriitorului. Oliver Wendell Holmes a zis în mod potrivit: "Singurul nostru interes pentru trecut este pentru lumina pe care o aruncă asupra prezentului". Nu invers!

5) Logica

Interpretarea este în esență gândire logică. Are sens concluzia pe care o tragem? Este dedusă corect? Plecăm de la propoziții ade­vărate ca premise și facem operații logice corecte? Biblia ne-a fost dată în cuvinte omenești și astfel apelează la rațiunea umană. Este nece­sară investigația și apli­carea legilor limbii, printre care analiza gramaticală.

6) Precedența

Nu trebuie să violăm sensul cunoscut al unui cuvânt, inventând un altul pentru care nu există precedent. La fel cum ocupația principală a unui judecător este să studieze cazurile anterioare, tot așa și exegetul se bazează pe prece­dente sau lucruri sigure, acceptate, pentru a de­termina sensul corect al unei interpretări. Bereenii aveau un caracter "mai nobil" pentru că cercetau Scripturile să vadă dacă ce-i învăța apostolul era adevărat (Fap. 17:11).

7) Deducția

Deducția este un raționament prin care un fapt sau un adevăr particular se desprinde dintr-un altul cunoscut sau general. Este o derivare a unei afirmații logice din alta, a concluziilor din premise. Dacă datele inițiale sunt corecte, deducțiile sunt acceptate ca adevăruri și pot fi folosite la rândul lor ca premise. Isus a folosit raționamentul deducției când le-a dovedit saducheilor "că morții înviază" (Mat. 22:23-33).

"Un om înțelept va asculta, și își va spori știința...
să înțeleagă un proverb și interpretarea" (Prov. 1:5, 6, KJV).

 

Convenții în dezbaterea teologică

 

Pe lângă regulile clasice de interpre­tare, în dezbaterea teologică intervin anumite convenții punctuale, impuse de una sau de ambele părți. În discuția cu trinitarienii, de exemplu, ne-trinitarienii insistă să se respecte cerințe de genul celor de mai jos:

●  Cuvintele trebuie folosite numai în sensul definit de dicționare.

●  Cuvintele care nu sunt în Biblie nu pot fi folosite ca bază pentru explicarea unei doctrine centrale.

●  O doctrină sau un punct de credință nu are voie să conțină idei care se contrazic între ele.

●  Un punct de credință trebuie să răspundă la mai multe întrebări decât ridică.

●  Nici un punct de credință nu trebuie considerat prea evident ca să mai fie menționat în Biblie.

●  Argumentarea nu se construiește pe versete traduse tendențios în anumite versiuni a Bibliei.

●  Un verset nu ar trebui utilizat dacă este susceptibil să fie un adaos sau un retuș ulterior.

●  Ceea ce este absurd nu devine adevărat sau axiomatic dacă este declarat "mister".

●  Un punct de credință nu ar trebui să fie extras dintr-o singură carte sau parte a Bibliei.

●  Contextul înseamnă întreaga carte sau chiar întreaga Biblie, nu doar pasajul de interes.

●  Nici un punct de credință nu ar trebui să pună în contradicție Vechiul cu Noul Testament.

 

debate

 

Dezbatere fără ceartă

 

Dezbaterea este o confruntare intelectuală în interesul adevărului. Când creștinii se situează pe poziții doctrinare contrare, germenii dezbinării pot prinde cu ușurință rădăcini și, în loc să învingă adevărul, se culeg fructele amare ale exacerbării. Biblia arată cum trebuie 'luptat' pentru credință conform voinței lui Dumnezeu. Spiritul beligerant poate trans­forma repede comunicarea în propagandă, iubirea în ură, pacea în adversitate și libertatea generoasă în confor­mitate intolerantă.

Trăim într-o societate bazată pe competiție și agresivitatea pune stăpânire pe dorința de a câștiga. Atitudinea extremistă “noi sau ei” conduce inevitabil la prejudecată, intoleranță și persecuție. Agresivitatea verbală găsește sprijin în conceptul despre un Dumnezeu intolerant, războinic. "Luptătorii" cred în mod greșit că, dacă evidențiază cât de rău sau greșit este adversarul, dovedesc câtă dreptate au ei.

Verbul “a lupta” din Iuda 3 este tradus din grecescul epagonizomai  (a lupta ca un combatant). Acest tip de luptă este o acțiune justificată a umblării noastre în credință. Mobilul ei este dragostea de Dumnezeu și astfel ea nu se concen­trează asupra problemei (dușmanul și sentimentele față de el), ci asupra soluției (glorificarea lui Dumnezeu prin lupta ordonată, după reguli). - Compară Efeseni 6:12.

"Cearta" este o cu totul altă noțiune în Noul Testament. Cuvântul este tradus din grecescul eris și este o armă foarte puternică în arsenalul nedreptății. Erithea ("dorința de ceartă") este un spirit rău de rivalitate invidioasă și ambiție egoistă, care produce o patimă obsesivă de a face rău adversarului. Eris și erithea sunt alimentate de încăpățânare și un simț exagerat al dreptății proprii care face dificil pentru subiectul ei să vadă că greșește. William Barclay a remarcat despre sensul cuvântului "ceartă" din Noului Testament:

Când un om începe să predice, nu ca să-l înalțe pe Isus Cristos, ci să-și înalțe propria lui concepție despre Isus Cristos, adică atunci când omul predică o teologie în loc de a predica Evanghelia, atunci când începe să argumenteze pentru a-și distruge oponentul în loc de a-l câștiga, atunci intervine eris (William Barclay, Analiză semantică a unor termeni din Noul Testament, p. 48)

În dosul acestei atitudini arogante stau resentimentele și supărarea. Acestea se acumulează în inima celor orbiți de propria dreptate până ce izbucnesc într-o revărsare malițioasă de furie împotriva părții adverse care a devenit insuportabilă. Evreii au reacți­onat în acest fel împotriva lui Isus și a lui Ștefan. Pavel s-a confruntat cu reacții asemă­nătoare, unele chiar din partea fraților creștini greșit orientați. Isus și Pavel au stabilit însă exemplul excelent de dezba­tere fără ceartă, de luptă pentru credință fără agresivitate. Ei au învins răul prin bine, prezentând adevărul cu dragoste edificatoare.

Iată câteva pasaje scripturale care confirmă acest lucru:

Filipeni 1:15-17

Unii, este adevărat, predică pe Cristos din invidie și din (duh de) ceartă [eris], dar alții din bunăvoință... dar ceilalți vestesc pe Cristos nu cu curăție, socotind, din duh de ceartă [erithea], să mai ridice un necaz la lanțurile mele.

Subiectul predicării este Cristos. Singurul lucru care diferă este motivul pentru care se predică. Acest pasaj nu scuză învățătura greșită datorită sincerității învăță­torului. Din contra, ideea este că predicarea adevărului referitor la Cristos este mai importantă decât motivele celui ce predică.

Iacov 3:14-16

Dar dacă aveți în inimile voastre gelozie amară și ceartă [erithea], să nu vă lăudați și să nu mințiți împotriva adevărului. Înțelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, sufletească, demonică. Căci acolo unde este invidie și ceartă, este dezordine și orice lucru rău.

Gelozia, invidia și înclinația spre ceartă, toate cu sediul în inimă, sunt cauza oricărui conflict separator.

Romani 2:7, 8

Va da viață veșnică celor care, prin stăruința în fapte bune, caută slavă, cinste și neputrezire; și va da mânie și indignare celor ce sunt certăreți și nu ascultă de adevăr, ci ascultă de nedreptate.

Cei predispuși la ceartă nu ascultă de adevăr, ci de nedreptate. Nedreptatea își face simțită prezența când aceștia se lasă conduși de motivații greșite ca orgoliul și prejudecata care duc la deformarea adevărului. Frustrarea de a nu avea dreptate (ultimul cuvânt!) se transformă în mânie răzbunătoare. Nu puține dezbateri se termină cu întreruperea totală a comunicării.

Filipeni 2:3

Nu faceți nimic din duh de ceartă [erithea] sau din slavă deșartă, ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși.

"Nimic" înseamnă nimic! Până la urmă este vorba de umilință creștină și imitarea lui Cristos (v. 4-6). Dacă cineva a fost vreodată în situația să știe câtă dreptate avea și câtă nu aveau adversarii, acesta a fost Isus.

1 Petru 2:15, 16

Căci voia lui Dumnezeu este ca, făcând ce este bine, să aduceți la tăcere neștiința oamenilor fără minte. Purtați-vă ca niște oameni liberi, fără să faceți din libertatea aceasta o haină a răutății, ci ca niște robi ai lui Dumnezeu.

Injuria, amenințarea, amărăciu­nea, mânia, ridicarea tonului, recalcitranța și răutatea nu reduc la tăcere ignoranța oamenilor. Voia lui Dumnezeu este să realizăm acest lucru "făcând ce este bine". Aceasta înseamnă să vorbim adevărul cu dragoste.

2 Timotei 2:24-26

Și robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toți, în stare să învețe pe toți, plin de îngăduință răbdătoare, să îndrepte cu blândețe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va într-o zi pocăință ca să cunoască adevărul și să se trezească din cursa Diavolului în care au fost prinși ca să-i facă voia.