Dezbaterea teologică


Dezbaterea teologică implică o abordare corespun­zătoare subiectului. Pentru creștini, onestitatea intelec­tuală este mai importantă decât erudiția, și dragostea exprimată în manierele creștine mai importantă decât cunoștința.

 

Argumentare

 

Reguli în interpretarea biblică

„Și astfel avem cuvântul profetic făcut mai sigur la care faceți bine că dați atenție ca la o lampă care strălucește într-un loc întunecos... Dar să știți înainte de toate, că nici o profeție a Scripturii nu este o chestiune de inter­pretare proprie”

(2 Petru 1:19, 20, NAS).

 

Scriitorii Bibliei, în mod deosebit profeții, spun că au fost influențați de spiritul sfânt, nu de propriile inter­pretări. Dacă ei au transmis cuvântul lui Dumnezeu, înțele­gerea acestui „cuvânt” trebuie să fie pentru cititori o chestiune de preluare fidelă a mesajului, nu de opinie personală. Nu putem pretinde însă că înțelegem mesajul Scripturii, dacă nu avem o metodă sigură de inter­pretare a cuvintelor. Urmă­toarele șapte reguli de herme­neutică constituie de secole elementele de bază ale interpre­tării lexicale. Ele au fost cunoscute și folosite de învățați începând de la Socrate și până astăzi.

1) Definiția

Ce înseamnă cuvântul? Studiul Scrip­turii începe cu semantica, cu studierea sensurilor cuvintelor. Trebuie definiți termenii și apoi trebuie respectat sensul lor. Ar putea fi necesară consul­tarea unor dicționare expli­cative de ebraică și greacă. De exemplu, cuvintele grecești allos și heteros sunt traduse de obicei cu „altul”, totuși allos înseamnă „altul de același fel” și heteros „altul de un fel diferit”.

2) Uzanța

Vechiul Testament a fost scris la origine de evrei și pentru evrei. Cuvintele și expresiile au fost inteli­gibile pentru ei, la fel cum trebuie să fi fost și cuvintele lui Isus. Cea mai mare parte însă a Noului Testa­ment a fost scrisă într-un mediu de cultură greco-roman și doar parțial evreiesc. Trebuie să evităm influența semnifi­cațiilor precon­cepute pe care le avem despre cuvintele din limba și cultura proprie.

3) Contextul

Înțelesul denotat de cuvinte în propo­ziție trebuie determinat din context. De exemplu, expresia „mulți dum­nezei” din 1 Corinteni 8:5b nu susține polite­ismul. În context Pavel îi numește „așa-numiți dumne­zei”.

4) Fondul istoric

Trebuie cunoscute în detaliu viața și cultura timpurilor în care au fost scrise Scrip­turile. Princi­piul spiritual al mesajului este valabil și în prezent, dar nu poate fi înțeles adecvat fără cunoaș­terea fondului istoric. Trebuie să ne putem trans­pune în timpul și spațiul scriito­rului. Oliver Wendell Holmes a spus: „Singurul nostru interes pentru trecut este pentru lumina pe care o aruncă asupra prezen­tului”. Nu invers!

5) Logica

Interpretarea este în esență gândire logică. Are sens concluzia la care ajun­gem? Este dedusă corect? Plecăm de la propoziții ade­vărate ca premise și facem operații logice corecte? Biblia ne-a fost dată în cuvinte omenești și astfel apelează la rațiunea umană. Este nece­sară investigația și apli­carea legilor limbii, în mod deosebit gramatica.

6) Precedența

Nu trebuie să abandonăm sensul cunoscut al unui cuvânt, inventând un sens nou pentru care nu există precedent. La fel cum judecătorii studiază cazurile de prece­dență, tot așa exegeții analizează modul cum sunt folosite cuvintele în alte contexte, pentru a de­termina aria semantică. Bereenii aveau „o inimă mai aleasă”, pentru că cercetau Scrip­turile să vadă dacă ce îi învăța apostolul era conform cu ceea ce scrie (Fap. 17:11).

7) Deducția

Deducția este un raționament prin care un fapt sau un adevăr particular este dedus din altul cunoscut sau general. Este o derivare a unei afirmații logice din alta, a concluziilor din premise. Dacă datele inițiale sunt corecte, deduc­țiile sunt acceptate ca adevăruri și pot fi folosite la rândul lor ca premise.

 

Convenții în dezbaterea teologică

Pe lângă regulile clasice de interpre­tare, în dezba­terea teolo­gică pot interveni și anumite convenții, cerute sau agreate de părți, ca de exemplu:

  • Să nu se schimbe sursele de autoritate stabilite, din care se pot aduce dovezi
  • Pe parcursul argumentării să se rămână la premisele inițiale
  • Cuvintele să fie folosite numai în sensul definit de dicțio­nare
  • Argumentarea să nu se bazeze pe versete discu­tabile în privința autenti­cității ori traduse tendențios în unele versiuni biblice
  • Soluțiile interpretative să nu ridice mai multe întrebări decât explică
  • Absurdul să nu fie considerat axiomă, pe motiv că este „mister” pentru om

 

Dezbatere fără ceartă

Dezbaterea este o confruntare intelec­tuală în interesul adevărului. Când creștinii se situează pe poziții contrare în inter­pretare și ca urmare în doctrină, germenii dezbinării pot prinde ușor rădăcini și, în loc ca adevărul să învingă, se culeg roadele amare ale exacer­bării. Spiritul beli­gerant poate trans­forma comuni­carea în propa­gandă, iubirea în ură, pacea în adver­sitate și liber­tatea generoasă în confor­mitate intole­rantă.

Trăim într-o societate bazată pe competiție și agresi­vitatea pune stăpânire pe dorința de a câștiga. Atitu­dinea extremistă „noi sau ei” conduce inevitabil la preju­decată, intole­ranță și persecuție. Agresi­vitatea verbală găsește sprijin în conceptul despre un Dumnezeu intolerant, războinic. „Luptătorii” cred în mod greșit că dacă scot în evidență cât de rău sau greșit este adversarul, dovedesc câtă dreptate au ei. Biblia arată însă cum trebuie „luptat” pentru credință, conform voinței lui Dumnezeu.

Verbul „a lupta”, folosit în Iuda 3, este tradus din grecescul epagonizomai („a lupta ca și combatant”). Acest tip de luptă este o acțiune justi­ficată a umblării noastre în credință. Mobilul ei este dragostea de Dumnezeu și astfel ea nu se concen­trează asupra problemei (dușmanul și senti­mentele față de el), ci asupra soluției (glori­ficarea lui Dumnezeu prin lupta ordonată, după reguli). — Compară Efeseni 6:12.

 

debate

 

„Cearta” este o cu totul altă noțiune în Noul Testament. Cuvântul este tradus din grecescul eris și este o armă foarte puternică în arsenalul nedrep­tății. Erithea („dorința de ceartă”) este un spirit rău de rivali­tate invidi­oasă și ambiție egoistă, care produce o patimă obsesivă de a face rău adver­sarului. Eris și erithea sunt alimen­tate de încăpă­țânare și de un simț exagerat al dreptății proprii, lucruri care fac dificil pentru subiectul lor să vadă că greșește. William Barclay a remarcat despre sensul terme­nului „ceartă” în Noului Testa­ment:

Când un om începe să predice, nu ca să-l înalțe pe Isus Cristos, ci ca să-și înalțe propria concepție despre Isus Cristos, adică atunci când predică o teologie în loc de a predica Evan­ghelia, când argu­men­tează pentru a-și demola oponentul, în loc de a-l câștiga, atunci intervine eris (Analiză seman­tică a unor termeni din Noul Testa­ment, p. 48)

În spatele acestei atitudini arogante stau resenti­mentele și supărarea. Acestea se acumulează în inima celor orbiți de propria dreptate și izbucnesc într-o revărsare maliți­oasă de furie împotriva părții adverse, care a devenit insupor­tabilă. Evreii au reacți­onat în acest fel împotriva lui Isus și a lui Ștefan. Pavel s-a confruntat cu reacții asemă­nătoare, unele chiar din partea fraților creștini greșit orientați. Isus și Pavel au stabilit însă exemplul excelent de dezba­tere fără ceartă, de luptă pentru credință fără agresi­vitate. Ei au învins răul prin bine, prezentând adevărul cu dragoste edifi­catoare.

Iată câteva pasaje scrip­turale care confirmă acest lucru:

Filipeni 1:15-17

Unii, este adevărat, predică pe Cristos din invidie și din (duh de) ceartă [eris], dar alții din bunăvoință... dar ceilalți vestesc pe Cristos nu cu curăție, soco­tind, din duh de ceartă [erithea], să mai ridice un necaz la lanțurile mele.

Subiectul predicării este Cristos. Ceea ce diferă este numai motivul pentru care este predicat. Acest pasaj nu scuză învăță­tura greșită datorită sinceri­tății învăță­torului. Din contra, ideea este că predi­carea adevărului referitor la Cristos este mai impor­tantă decât motivația celui care predică.

Iacov 3:14-16

Dar dacă aveți în inimile voastre gelozie amară și ceartă [erithea], să nu vă lăudați și să nu mințiți împotriva ade­vărului. Înțelep­ciunea aceasta nu vine de sus, ci este pămân­tească, sufle­tească, demonică. Căci acolo unde este invidie și ceartă, este dezordine și orice lucru rău.

Gelozia, invidia și înclinația spre ceartă au toate sediul în inimă și sunt cauza oricărui conflict care dezbină (Gal. 5:19‑21).

Romani 2:7, 8

Şi anume, va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă [erithea], se împotri­vesc adevărului şi ascultă de nele­giuire.

Cei predispuși la ceartă nu ascultă de adevăr, ci de nedrep­tate. Nedrep­tatea își face simțită prezența atunci când aceștia se lasă conduși de motivații greșite, ca orgoliul și preju­decata, care duc la defor­marea adevă­rului. Frustrarea de a nu avea dreptate sau ultimul cuvânt se trans­formă în supărare. Nu puține dezbateri se termină cu între­ruperea totală a comunicării.

Filipeni 2:3

Nu faceți nimic din duh de ceartă [erithea] sau din slavă deșartă, ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși.

„Nimic” înseamnă nimic! Până la urmă este vorba de umilință creștină și imitarea lui Cristos în această calitate (Filip. 4-6). Dacă a fost vreodată cineva în situația să știe câtă dreptate avea și câtă nu aveau adver­sarii, acesta a fost Isus.

1 Petru 2:15, 16

Căci voia lui Dumnezeu este ca, făcând ce este bine, să aduceți la tăcere neștiința oamenilor fără minte. Purtați-vă ca niște oameni liberi, fără să faceți din liber­tatea aceasta o haină a răutății, ci ca niște robi ai lui Dumnezeu.

Mânia, ridicarea tonului, recalci­tranța, jigni­rea și orice manifestare a răutății nu reduc la tăcere ignoranța oamenilor. Voia lui Dumnezeu este să realizăm acest lucru „făcând ce este bine”. Aceasta înseamnă să vorbim adevărul cu dragoste.

2 Timotei 2:24-26

Și robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toți, în stare să învețe pe toți, plin de îngăduință răbdă­toare, să îndrepte cu blândețe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va într-o zi pocăință ca să cunoască adevărul și să se trezească din cursa Diavolului în care au fost prinși ca să-i facă voia.