De la http://www.dimensionsoftruth.org/other-writings/dr-stephen-e-jones/divorce-and-marriage/

Divorț și recăsătorire


Stephen E. Jones

 

 

Biblia spune: Divorțul și recăsătorirea NU sunt adulter

Optica Bisericii a favorizat mult timp învățătura că recăsă­torirea după divorț este adulter, deși această învățătură se bazează pe un singur cuvânt tradus greșit în Matei 5:32 și pe câteva supoziții incorecte.

Rezultatul? Un mare număr de oameni care au divorțat și s-au recăsătorit au fost excluși din bisericile lor. Altora li se refuză funcții de conducere sau sunt impovărați cu vina de a trăi "în adulter continuu". Este tragic și nu este deloc necesar. De multe ori îi abate cu totul pe oameni de la Dumnezeu, fie în rebeliune împotriva a ceea ce ei percep ca pe ceva injust în Scriptură, fie altfel prin descurajare datorită propriei incapacități de a rămâne necăsătoriți pentru restul vieții lor.

Pentru a câștiga o perspectivă mai bună asupra întregii probleme, ne vom întoarce la începuturi, în zilele dinainte ca Dumnezeu să dea legea lui sfântă lui Israel. Vom examina mai întâi vechiul Cod de legi babilonian al lui Hammurabi și apoi îl vom compara cu legea lui Dumnezeu referitoare la divorț și recăsătorire.

 

Legea lui Hammurabi

Cel mai vechi cod de legi cunoscut este Codul lui Hammu­rabi din Mesopo­tamia. Istoricii îl datează pe acest rege al Babilonului pe la anii 2400 – 2100 î.e.n. Cartea lui Iașer îl datează (alias, Nimrod) între 1908-2123 A.M., care este 2092-1877 î.e.n., dacă căderea lui Adam a avut loc în 4000 î.e.n.

Conform Codului lui Hammurabi, căsătoria era un simplu contract, valid doar dacă era scris și sigilat (semnat) în prezența martorilor (Par. 128). Divorțul era permis, dar era tratat în mod diferit în funcție de partea care rupea contractul. Dacă cea vinovată era soția, soțul putea divorța de ea cu cuvintele "îi dau drumul" și o putea trimite cu mâinile goale (Par. 141).

Soția avea și ea dreptul să divorțeze de soțul ei, dacă acesta călca contractul de căsătorie. Era însă riscant să încerce să o facă pentru că, dacă curtea o găsea vinovată pe ea, era executată (Par. 142, 143). Astfel, un alt punct la care trebuia să reflecteze serios era dacă putea obține dreptate în fața curții.

Când soțul era cel ce greșea, legea era destul de generoasă cu ea și avea grijă să-i asigure sprijin. Dacă nu avea copii, soțul trebuia să-i dea zestrea ei și echivalentul prețului ei de mireasă (Par. 138). Zestrea era partea din averea tatălui ei care i-a fost dată când s-a căsătorit. Deși ea aducea zestrea cu ea în casa soțului ei, aceasta era legată de ea pe viață și nu era considerată niciodată posesiunea soțului ei. Era asigurarea ei în caz de dezastru sau divorț. După moartea ei trebuia să fie împărțită între copiii ei, dar niciodată să devină a soțului, chiar dacă acesta îi supraviețuia.

Prețul de mireasă era de obicei o sumă mai mică, pe care pețitorul o dădea tatălui miresei pentru a garanta căsătoria. Era în general o mina de argint (60 sicli sau echivalentul a 120 zile de lucru la munci obișnuite).

Zestrea și prețul de mireasă erau mijloacele ei de subzistență după divorț. Dacă soțul nu i-a dat tatălui un preț de mireasă când s-a căsătorit cu ea, trebuia totuși să-i dea o mina dacă era bogat și 1/3 mina dacă era sărac (Par.139, 140).

Pe de altă parte, dacă soția divorțată avea copii, și soțul era partea vinovată, lucrurile erau tratate diferit. Ea își primea zestrea, desigur, dar în locul prețului de mireasă, ea trebuia să poată uza de averea lui și de hrană din terenul sau grădina lui. Această prevedere servea ca pensie alimentară și sprijin pentru copii. În plus, dacă el decidea să dea părți de moștenire copiilor, ea trebuia să primească o parte egală cu a unui fiu (Par.137).

Dacă un bărbat era făcut prizonier și deportat, soția lui se putea recăsători numai dacă își pierdea mijloacele de subzistență. Însă, dacă el se întorcea din captivitate, ea trebuia să revină la el, lăsând eventualii copii din a doua căsătorie cu tatăl lor (Par. 133, 135).

Dacă un bărbat își părăsea pur și simplu soția, ea avea dreptul să se recăsătorească, iar dacă fostul soț se întorcea, nu putea ridica nici o pretenție asupra ei (Par. 136).

Singura interdicție asupra divorțului, alta decât cazul în care nici unul nu a călcat contractul de căsătorie, era când soția era bolnavă de o boală incurabilă și avea nevoie de îngrijiri. Într-un asemenea caz, soțul nu avea voie să divorțeze de ea, deși putea să-și ia o a doua soție (Par. 148).

Dumnezeu corectează legea lui Hammurabi

Legea lui Dumnezeu a fost în existență de la creație și astfel era mult mai veche decât Codul lui Hammurabi. Lui Adam îi fusese dată stăpânirea asupra pământului la timpul când a fost creat (Geneza 1:26-28), iar acest drept de a guverna pământul sub conducerea lui Dumnzeu a fost unul dintre principalele privilegii ale Dreptului de întâi născut. La fel cum Adam a fost regele legitim al pământului cât timp a fost în viață, tot așa au fost Metusala și Noe după el.

Însă în decursul zilelor lui Noe, Nimrod (Hammurabi) a uzurpat tronul cu sprijinul armatei lui. În cele din urmă Sem și fiul său Eber s-au dus în Canaan și au construit orașul Ierusalim. Aici Sem apare sub titlul de Melhisedec, 'Regele Dreptății". Astfel, adevărata Regalitate asupra pământului, Dreptul legitim de întâi născut, le-a aparținut Patriarhilor biblici, care au continuat să respecte Legea lui Dumnezeu și să guverneze asupra oamenilor prin sistemul de dreptate al acesteia.

Hammurabi (Nimrod) a alterat Legea lui Dumnezeu pentru a o adapta propriei înțelegeri despre bine și rău. Ambele legi coexistau în zilele lui lui Avraam, Isaac și Iacov, dar Codul lui Hammurabi era legea obișnuită a celei mai mari părți a lumii, inclusiv a Canaanului.

În timpul șederii Israelului în Egipt, Legea lui Dumnezeu a fost în mare parte uitată. Astfel a devenit necesar pentru Dumnezeu să o predea din nou poporului Său.

Dacă Dumnezeu ar fi dat instrucțiuni legale pentru orice situație diferită care ar fi apărut în decursul istoriei, cărțile Legii n-ar fi putut fi transportate de întreaga națiune Israel. Astfel, trebuie să înțelegem că, într-o anumită măsură, mai degrabă decât să fie un Cod de legi exhaustiv, Dumnezeu a dat principiile morale de bază în cele Zece Porunci și apoi a continuat doar cu câteva sute de reglementări specifice pentru a defini acele principii. De cele mai multe ori Dumnezeu doar a corectat erorile Codului lui Hammurabi, iar unde n-a fost nimic de corectat, Dumnezeu n-a intrat în amănunte, deoarece uzanța dicta deja ce era corect. Este sarcina noastră acum să studiem principiile care ne-au fost date și să le aplicăm la orice situație cu care ne confruntăm astăzi.

Legea lui Dumnezeu referitoare la divorț și recăsătorie

Un contract condițional (legământ) este unul care specifică condițiile pe care cele două părți trebuie să le îndeplinească; iar dacă o parte încalcă contractul, partea vătămată se poate adresa legii pentru daune sau pentru anularea contractului. Prin definiție contractele de căsătorie sunt contracte condiționale. Așa a fost întotdeauna în timpurile antice și, în această privință, Codul lui Hammurabi este în totală armonie cu Legea lui Dumnezeu.

Divorțul – adică ruperea completă a contractului de căsăto­rie – este legitim din cauză că, practic, toate contractele de căsătorie implică angajamente sau promisiuni făcute de ambele părți. În căsătoria încheiată de Dumnezeu cu națiunea Israel la Muntele Sinai, Israelul (mireasa) a fost de acord să se supună autorității Lui și să asculte de legile Lui (Ex. 19:3-8). Dumnezeu, la rândul lui, a fost de acord să-i dea Regatul și binecuvântările asociate Dreptului de întâi născut. Acestea au inclus onoare, protecție, hrană și copii (Gen. 12:1-3).

Națiunea a călcat acest contract, nefiind capabilă de ascultare deplină, și a refuzat să se căiască, astfel că Soțul ei a divorțat de ea și a trimis-o din casa Lui (Ier. 3:8; Osea 2:2).

Din cauză că Dumnezeu însuși este un divorțat putem spune fără nici un risc că divorțul în sine nu este un păcat. Este rezultatul păcatului sau violării contrac­tului. Este soluția finală la problemă când toate celelalte eșuează și când reconcilierea este imposibilă.

Legea lui Dumnezeu în privința divor­țului și recăsătoririi este dată în Deute­ronom 24:1-4:

1 Când un bărbat își va lua o soție și se va însura cu ea, și s-ar întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva necuviincios în ea, să-i scrie o carte de despărțire și, după ce i-o va da în mână, să-i dea drumul din casa lui.

2 Ea să iasă din casa lui, să plece și va putea să se mărite cu un alt bărbat.

3 Dacă și soțul acesta din urmă începe s-o urască, îi scrie o carte de despărțire și, după ce i-o dă în mână, îi dă drumul din casa lui; sau, dacă acest bărbat din urmă care a luat-o de soție, moare,

4 atunci bărbatul dintâi, care îi dăduse drumul, nu va putea s-o ia iarăși de soție, după ce ea s-a întinat, căci lucrul acesta este o urâciune înaintea DOMNULUI; și să nu faci vinovată de păcat țara pe care DOMNUL Dumnezeul tău ți-o dă de moștenire.

Din versetul 1 vedem imediat că Dumnezeu recunoaște că trebuie să existe o cauză a divorțului. Nu este specificată în orice detaliu, decât găsirea a ceva necurat la ea. Unii insistă că acest fapt înseamnă că divorțul este legitim numai în caz de adulter. Dar pedeapsa pentru adulter este moartea – nu divorțul.

Alții spun că aceasta înseamnă că divorțul este legitim numai dacă soțul descoperă că soția lui a avut relații sexuale ilicite cu altcineva înainte de a fi căsătoriți. Însă și o aseme­nea situație reclamă pedeapsa cu moartea și este tratată în detaliu în Deuteronom 22:­13-21.

Astfel, motivele pentru divorț în capitolul 24 trebuie să fie altele. Pentru că motivele nu sunt specificate, se pare că legea obișnuită nu necesita nici o modificare aici. Astfel, este de ajutor să consultăm Codul lui Hammurabi în ce privește lista motivelor de divorț.

Codul specifică cruzimea, calomnia, risipirea bunurilor familiei și acumularea de datorii nenecesare ca fiind motive pentru un bărbat să divorțeze de soția lui. Acestea în plus față de orice violare care ar fi putut să fie înscrisă în contract.

Soția, de asemenea, putea divorța de soțul ei pentru aceleași ofense, dar, în plus la acestea, ea putea divorța de el pentru lipsă de susținere (cum ar fi hrană, îmbrăcăminte și relații conjugale; com­pară cu Exod 21:10, 11).

Putem concluziona astfel că motivele pentru divorț au fost probabil aceleași în ambele coduri de legi, din moment ce Legea lui Dumnezeu trece peste acest aspect fără modificări.

Cu toate acestea, PROCEDURA de divorț diferă într-un domeniu foarte important. În timp ce Codul lui Hammu­rabi permite bărbatului sau femeii să divorțeze de partener cu o simplă declarație orală, Legea lui Dumnezeu cere un document scris, "cartea de divorț". Hammurabi a prevăzut cu atenție ca orice contract de căsătorie să fie făcut în scris (Par. 128), dar divorțurile erau doar verbale. Acest fapt era de natură să genereze neînțelegeri în anumite cazuri, astfel că Dumnezeu a soluționat problema dispunând ca divor­țurile să fie făcute de asemenea în scris.

Ne putem imagina foarte ușor o situație în care un bărbat divorțează verbal de soția lui, după care ea se recăsătorește – doar pentru ca fostul soț să fie cuprins de un acces de gelozie. El ar putea nega că a divorțat verbal și să o acuze pe ea și pe noul soț de adulter. Deoarece adulterul atrăgea pedeapsa cu moartea, aceasta era o acuzație foarte gravă.

Justiția este salvgardată în cazul unui document de divorț în formă scrisă, pe care femeia divorțată îl putea prezenta pentru a dovedi că fostul soț nu mai are nici un drept asupra ei. Este asigurarea ei și autorizarea pentru recăsătorie. Din acest motiv, Deuteronom 24:2 continuă ideea din versetul 1, afirmând că, o dată ce ea are acele documente de divorț, este liberă să se recăsătorescă. Invers, dacă s-ar recăsători fără acele documen­te de divorț, ar comite adulter.

Codul lui Hammurabi permitea femeilor să se recăsă­torească dacă soțul era luat captiv, atâta timp cât soțiile nu aveau nici un mijloc pentru subzistență. Apoi, dacă el se întorcea din captivitate, soția lui trebuia să-l părăsească pe ultimul soț și copii pe care i-ar fi putut avea cu acesta și să se întoarcă la primul soț. Această lege încerca să rezolve o problemă socială la ordinea zilei dar, ca de atâtea ori, crea alte dificultăți și suferințe.

Sistemul de bunăstare socială inclus în Legea lui Dumne­zeu asigura sprijinirea unei soții al cărei soț era luat captiv, astfel încât ea nu trebuia să se recăsătorească atâta timp cât soțul ei era încă în viață. Astfel, posibila lui întoarcere acasă putea fi un eveniment fericit, mai degrabă decât o cauză de mâhnire în plus.

Deoarece Codul permitea recăsători­rea cu primul soț în acest caz, Legea lui Dumnezeu urmărește subiectul un pas mai departe în Deuteronom 24:3, 4. Acolo, Dumnezeu interzice căsătoria cu soțul anterior, cel puțin după ce ea s-a recăsă­torit. Această lege arată de asemenea că Dumnezeu recu­noaște validitatea celei de-a doua căsătorii, ca și puterea legală a cărții de divorț.

"A da drumul" nu înseamnă "divorț"

Termenul "a da drumul" vine în general din cuvintele ebraice șalach ("a trimite") sau garaș ("a mâna"). Cuvintele diferă doar în intensitate. În legătură cu soțul și soția, se referă la actul separării, în cadrul căruia soțul își trimite soția din casă.

Termenul "divorț" este din cuvântul ebraic kerithuth. Acest cuvânt se referă la procedura prin care relația de căsătorie este terminată legal. Este folosit numai de 4 ori Vechiul Testament, de fiecare dată în sintagma "carte de divorț" (Deut. 24:1, 3; Is. 50:1; Ier. 3:8).

În Noul Testament cuvântul grecesc pentru "divorț" este apostasion. Apo înseamnă "(departe) de la"; stasis înseamnă "faptul de a sta sau a fi stabilit (prin lege)", referindu-se în acest caz la contractul scris de căsătorie. Putem vedea deci că termenul grecesc apostasion semnifică mai mult decât o simplă separare sau "trimitere". Este de-stabilirea legală a contractului de căsătorie, realizată prin scrierea unei cărți de divorț.

Există unii care spun că un divorț adevărat este nelegal în ochii lui Dumnezeu și că ceea ce noi numim "divorț" este în realitate doar o SEPARARE în ochii lui. Astfel, recăsăto­rirea ar fi adulter față de soțul separat. Însă, așa cum am văzut, expresia "a da drumul" se referă la separarea legală, pe când cuvântul "divorț" se referă la terminarea legală concretă a contractului de căsătorie. Faptul că Dumnezeu permite nu doar faptul de "a da drumul", ci și divorțul, arată că obținerea unui divorț nu este un păcat, atâta timp cât există o cauză îndreptățită de anulare a contractului de căsătorie.

Legea lui Dumnezeu stabilește că o carte de divorț (kerithuth) trebuie să însoțească întotdeauna actul separării sau "trimiterii" (șalach ori garaș). Fără un asemenea document scris, faptul de "a da drumul" NU constituie divorț legal în ochii lui Dumnezeu și femeia nu este liberă să se recăsătorească.

Astfel vedem că cei doi termeni nu sunt sinonimi, deși prin lege aveau să fie mereu asociați. Dacă cele două cuvinte semnifică același lucru, nu ar fi avut sens să se vorbească despre a da drumul și a divorța în aceeași frază în Deuteronom 24:1. Ar putea părea un fleac, dar acest punct va avea o importanță deosebită atunci când vom încerca să înțelegem cuvintele lui Isus din Matei 5:32.

A interzis Isus divorțul?

În Marcu 10:2-9, fariseii l-au întrebat pe Isus dacă este legal ca un bărbat să-și lase nevasta. Isus i-a întrebat la rândul lui ce a spus Moise. Ei au răspuns că Moise le-a poruncit să scrie o carte de divorț și să-i dea drumul.

Isus a replicat atunci: "Din cauza împietririi inimii voastre v-a scris el porunca acesta". El a continuat apoi explicând că divorțul n-a urmat ordinea perfectă a creției care a fost stabilită la început.

Cu alte cuvinte, divorțul nu este un lucru bun, dar, din cauză că inimile oamenilor sunt dure, este necesar să existe posibilitatea de rezolvare a contractelor de căsătorie rupte. Pentru același motiv, Dumnezeu a instituit pedeapsa cu moartea pentru ucigașii intenționați. De la început n-a fost așa, pentru că Dumnezeu ne-a creat să trăim împreună în armonie. Dar, din cauza împietririi inimii oamenilor, a devenit o măsură juridică foarte necesară pentru a se putea stăvili asemenea infracțiuni violente.

Realitatea este că TOATE LEGILE există numai din cauza împietririi inimii oamenilor. Dacă toți oamenii ar fi perfecți,  nu ar fi nevoie de legi, pentru că legile ar fi scrise în inimile noastre. Am fi total incoruptibili.

Pavel a scris în 1 Timotei 1:9 că "legea nu este pentru cel drept, ci pentru cei fărădelege și nesupuși". Astfel, atâta timp cât pe pământ există oameni nedrepți, Legea trebuie să rămână în vigoare, ca să putem avea o oarecare incorsetare a poftelor și răutății oame­nilor.

Conchidem deci că Legile lui Dumnezeu referitor la divorț sunt absolut necesare, pentru a guverna omul în dreptate. Când un contract de căsătorie a fost călcat, și în mod deosebit dacă una sau ambele părți refuză să se căiască și să restabilească ordinea legală, divorțul ar putea foarte bine să fie singura soluție. Dumnezeu nu așteaptă ca partea inocentă să onoreze contractul dacă partea vinovată refuză să facă astfel. Contractul este întotdeauna condi­țional.

Astfel, afirmația lui Dumnezeu, "din cauza împietririi inimii voastre", n-ar trebui interpretată în sensul că divorțul în sine este un păcat. Să ne amintim că Dumnezeu însuși a divorțat conform cu Ieremia 3:8 și cu toate acestea n-a păcătuit în divorțarea de Israel.

Nici n-ar trebui să credem că poporul a răsucit brațul lui Dumnezeu și L-a forțat să permită divorțul. Dacă divorțul ar fi fost un păcat și Dumnezeu l-ar fi permis, atunci Dumnezeu ar fi legalizat păcatul. Aceasta ar fi o acuzație serioasă din partea muritorilor, mai ales având în vedere mărturia lui David din Psalm 19:7: "Legea Domnului este DESĂVÂRȘITĂ și înviorează sufletul".

A interzis Isus recăsătorirea după divorț?

Matei 5:31, 32 este de departe cel mai important pasaj folosit de cei mai mulți pentru a dovedi că recăsătorirea după divorț este adulter. Acesta spune:

31 S-a zis iarăși: "Oricine își va lăsa soția, să-i dea o scrisoare de despăr­țire".

32 Dar eu vă spun că orișicine își va lăsa soția, afară numai pentru cauză de desfrânare, o face să comită adulter; și cine se căsătorește cu cea divorțată, comite adulter.

Așa cum interpretează Versiunea Cornilescu Revizuită, ar părea că Isus a condamnat indiscutabil divorțul și recăsăto­rirea, arătând astfel că Legea lui Dumnezeu este inferioară standardelor morale divine. Dacă divorțul face într-adevăr pe cineva să comită adulter, atunci divorțul în sine este un păcat, conform Legii lui Dumnezeu a responsa­bilității. De asemenea, recăsătorirea ar constitui adulter. Totuși, așa cum vom arăta, nici una nu este un păcat.

Mai întâi de toate, acest pasaj este parte a "Predicii de pe Munte", care este în cea mai mare parte un comentariu despre Legea biblică. În versetele 17-19 Isus a negat ideea că încerca să distrugă sau să submineze Legea. Apoi, el i-a condamnat cu hotărâre pe cei ce ar călca cea mai scurtă poruncă și i-ar învăța pe alții să facă astfel. Doar din aceasta ar trebui să fie clar că Isus nu a abolit Legile lui Dumnezeu despre divorț și recăsătorire.

Apoi în versetul 20 Isus a spus că dreptatea noastră trebuie să ÎNTREACĂ pe cea a cărturarilor și fariseilor. Cu acestea în minte el a început apoi să ne dea exemple de Legi biblice ca să arate cum ei nu îndeplineau standardul de dreptate al Legii. Ei nu au păstrat adevăratul spirit al Legii și au interpretat-o greșit în multe feluri.

1. Să nu ucizi (v. 21-26)

2. Să nu comiți adulter (v. 27-32)

3. Să nu depui mărturie mincinoasă (v. 33-37)

4. Ochi pentru ochi (v. 38-42)

5. Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți (v. 43-48)

În fiecare caz Legea în discuție este introdusă în următorul format: "S-a zis (a fost interpretat în sinagogă)... dar eu vă spun...". Aceste cuvinte nu trebuie interpretate în sensul cu Isus a dat la o parte toate aceste Legi divine sau că le-a înlocuit pe fiecare dintre ele cu ceva diferit sau mai bun. Nu Legea lui Dumnezeu este ceea ce discreditează el, ci interpretarea dată de farisei Legii și spiritul legalistic cu care el nu era de acord.

Cu alte cuvinte, Isus NU a înlăturat Legea despre ucidere când a zis, "Să nu ucizi... dar eu vă spun...". Nici nu a făcut legal faptul de a comite adulter, dacă nu te uiți la o altă femeie cu poftă.

În esență deci, scopul "Predicii de pe Munte" a fost să perfecționeze interpre­tarea și aplicarea Legii. Adevăratul spirit al Legii fusese pierdut prin tradițiile bătrânilor. În acest context, și știind că Isus n-a distrus Legea, să ne uităm mai în detaliu la Matei 5:31, 32.

Aceste două versete sunt parte a comentariului său la porunca "să nu comiți adulter". Astfel, scopul final al comentariului său este să definească adulterul în raport cu legile despre divorț și recăsătorire. Versetul 31 se referă pur și simplu la Deuteronom 24:1, unde Dumnezeu a cerut ca bărbații să dea soțiilor lor un act SCRIS de divorț înainte de a putea da drumul legal soțiilor lor. Versetul 2, așa cum se vede, permitea soțiilor divorțate să se recăsătorească după un divorț legal.

Să aruncăm deci încă o privire la Matei 5:31, 32, inserând câteva cuvinte cheie din greaca originală, astfel încât să obținem o traducere mai exactă a pasajului.

31 S-a zis iarăși: "Oricine își va lăsa (apoluo) soția, să-i dea o scrisoare de despărțire (apostasion)".

32 Dar eu vă spun că orișicine își va lăsa (apoluo) soția, afară numai pentru cauză de desfrânare, o face să comită adulter; și cine se căsătorește cu cea divorțată (apoluo, lit. a lăsa, a da drumul), comite adulter.

Ca să parafrazăm aceste cuvinte: Legea spune că ea comite adulter dacă se recăsătorește fără un act scris de divorț. DAR EU VĂ SPUN că orișicine o va lăsa (fără acte de divorț; adică nu după lege) o face să comită adulter (dacă se recăsătorește în asemenea condiții). Astfel cel care îi dă doar drumul din casa lui, fără să divorțeze așa cum este corect, este LA FEL DE RESPONSABIL CA ȘI EA. Și cine se căsătorește cu cea care a fost lăsată (fără acte de divorț) de asemenea comite adulter, pentru că se căsătorește cu soția altui bărbat.

Isus condamnă aici pe bărbații care își lasă soțiile în stilul babilonian (verbal), în loc să le lase în modul prescris de Legea lui Dumnezeu. Sub incidența legilor responsabilității, aceas­ta i-ar face vinovați de adulter dacă ele s-ar recăsători.

Vedem astfel că scopul comentariului este să evidențieze un punct al Legii care nu a fost acoperit de farisei în interpre­tările lor.

Dar ce este cu propoziția "afară numai pentru cauză de desfrânare"? Ce înseamnă acest lucru? Cei mai mulți presupun că înseamnă că dacă soția comite adulter, atunci este legal să divorțezi de ea. Însă propoziția NU spune "afară numai pentru cauză de ADULTER". În plus, pedeapsa pentru adulter era moartea – nu divorțul.

Așadar ce se înțelege prin "desfrâ­nare" ('fornicație' în alte versiuni biblice)? De ce este în ordine ca partenerul să fie lăsat fără documente de divorț în caz de fornicație?

Ce se înțelege prin fornicație

Cel mai obișnuit tip de desfrânare sau fornicație este prostituția (Ex.22:16). Aceasta este actul prin care un bărbat are relații sexuale cu o femeie necăsătorită. Soluția este căsătoria sau separarea.

Termenul definește însă și alte forme de relații sexuale nelegitime. În Evrei 12:16 Esau este numit desfrânat deși nu există nici o consemnare în Scriptură că el ar fi cumpărat serviciile unei prostituate. Dar Geneza 26:34 spune că el și-a luat ca soții femei hetite. Din relatarea scripturală se înțelege că aceasta a fost împotriva poruncii lui Dumnezeu de a nu lua soții din rândul canaaniților. Astfel actul ar putea fi clasificat ca o căsătorie nelegitimă.

Găsim termenul "desfrânare" (forni­cație) folosit și în 1 Corinteni 5:1.

1. Din toate părțile se spune că între voi este desfrânare; și încă o astfel de desfrânare, care nu este nici chiar la păgâni, până acolo încât unul dintre voi are pe soția tatălui său.

Astfel vedem că Pavel folosește termenul "desfrânare" (fornicație) ca să descrie un alt tip de căsătorie nelegitimă sau relație sexuală care a fost interzisă în Levitic 18:7, 8, și anume, incestul.

În Iuda 7 citim despre oamenii din Sodoma și Gomora care se dăduseră cu totul "desfrânării", umblând după 'carne străină". Și acesta este evident un păcat sexual, cu toate că singurul lucru consemnat referitor la tendințele lor sexuale a fost homosexualitatea sau "sodomia" (Gen. 19:4-8).

Toate aceste exemple au în comun un lucru: ele sunt relații sexuale nelegitime și astfel nu există un contract de căsătorie LEGITIM care să lege cele două părți împreună. Cu alte cuvinte Dumnezeu nu recunoaște în primul rând "căsătoria". Aceasta este nulă din start.

Astfel, când Isus spune că este în ordine să se "lase" partenerul (să se separe de el fără acte de divorț) în caz de fornicație, motivul este evident. Nu a existat în primul rând un contract de căsătorie care să lege din punct de vedere legal, astfel cum să apeleze cineva la Legea lui Dumnezeu pentru a-l anula? Dumnezeu nu cere asemenea acte de divorț.

Însă, dacă cuplul a obținut o autorizație de căsătorie de la un guvern umanist de felul celor ale ordinii acestei lumi, atunci va trebui să înainteze de asemenea o cerere de divorț, deoarece guvernele umaniste recunosc multe relații de căsătorie pe care Legea lui Dumnezeu nu le recunoaște.

Dumnezeu nu recunoaște relațiile care sunt homosexuale, incestuale sau în vreun alt fel interzise așa ca în cazul lui Esau, chiar dacă părțile semnează un contract de căsătorie. Alt caz în care actele de divorț nu sunt necesare este prostituția. Deoarece prostituatele nu încheie un contract de căsătorie cu un client, soluția este separarea, nu divorțul.

A interzis Pavel recăsătorirea după divorț?

Deoarece unii au fost învățați că Pavel a interzis recăsătorirea 1 Corinteni 7:10, 11, vom studia acest pasaj pentru a arăta că Pavel a scris de fapt că recăsă­torirea NU este un păcat.

10. Celor căsătoriți... soția să nu se despartă (chorizo) de soț;

11. Dacă este despărțită (chorizo), să rămână necăsătorită (agamos) sau să se împace cu soțul ei. Și nici soțul să nu-și lase (aphiemi, "a da drumul") soția.

La prima vedere ar putea părea că Pavel vorbește despre divorț și recăsă­torire. Totuși cuvântul apostasion nu apare aici, pentru că el nu discută despre divorț, ci despre problema separării, după cum vedem din versetul 1.

1. Dar cu privire la lucrurile despre care mi-ați scris, este bine pentru bărbat să nu se atingă de femeie.

Astfel, subiectul acestei discuții este dacă este bine sau nu ca bărbații și femeile să se abțină de la relațiile sexuale și de la căsătoria însăși. După cât se pare, Pavel îi învățase cu un timp în urmă că "este bine pentru bărbat să nu se atingă de femeie", dar biserica din Corint interpretase greșit aceste cuvinte în sensul că relațiile sexuale i-ar împiedica pe creștini să atingă o viață spirituală autentică. Astfel, tinerii aveau rețineri să se căsătorească, iar unele cupluri căsătorite chiar se separau.

Astfel aici Pavel corectează înțele­gerea lor greșită. El le spusese că este bine să nu se căsătorească, dar NU din cauză că mariajul ar fi un păcat sau un obstacol în relația personală cu Dumnezeu. Mai degrabă a fost din cauza a două lucruri: (1) "strâmtorarea de acum" discutată în versetul 26 și (2) faptul de a fi capabil de a dedica mai mult timp și energie răspândirii Evanghe­liei (v. 32-35).

În acele zile un bărbat nu știa niciodată dacă nu urma să fie încarcerat sau executat și familia lui împreună cu el. Astfel din cauza climatului politic periculos, putea să fi fost o idee bună să nu se căsătorească, dacă nu avea probleme cu stăpânirea de sine.

În versetul 5 Pavel clarifică faptul că nu era corect ca perechile căsătorite să se separe sau chiar să se abțină de la relații sexuale normale, cu excepția perioadelor de rugăciune și post. (Oamenii își pierd oricum cea mai mare parte din apetitul sexual în timpul posturilor).

În versetele 7-9 el le spune celor necăsătoriți că dacă pot să-și asume o viață de celibat, le este permis să facă acest lucru; dar dacă NU au acest dar, "este mai bine să se căsătorească decât să ardă (de poftă).

Urmărind același subiect, Pavel își îndreaptă apoi atenția spre cuplurile căsătorite și în mod special spre acele cupluri care se separaseră deja, crezând că aceasta era ceea ce trebuia să facă pentru spiritualitate. Verdictul lui Pavel din versetul 10 este: "Soția să nu se despartă (chorizo) de soț". Dar dacă nu dă ascultare sfatului său de aici, Pavel spune, să rămână agamos, sau să se împace cu soțul ei.

Cei mai mulți au fost învățați că aceasta înseamnă că soția n-ar trebui să divorțeze de soțul ei, dar dacă divorțează, ea trebuie să rămână celibatară pentru tot restul vieții ei sau, dacă nu, să se întoarcă și să se recăsătorească cu fostul ei soț. Însă, după cum arată contextul, acest pasaj se referă la problema separării mai degrabă decât la divorț. Cuvântul grecesc apostasion nu este folosit aici.

Cuvântul tradus "necăsătorit" este agamos, forma negativă a lui gamos. Gamos se referă uneori la STAREA de a fi căsătorit, dar de obicei se referă la ocazia când contractul de căsătorie este pus în vigoare – adică la ACTUL DE A TE CĂSĂTORI.

Agamos astfel, fiind forma negativă a cuvântului gamos, poate însemna fie: (1) STAREA de necăsătorit, fie (2) ACTUL de a nu încheia un contract de căsătorie cu cineva.

Versiunea Cornilescu Revizuită traduce cuvântul în versetului 11 cu sensul "să rămână în STAREA de necăsătorită". Totuși este mult mai probabil să însemne "să nu se căsăto­rească cu nimeni altcineva", deoarece ea este doar separată de soțul ei.

Astfel dacă ar trebui să parafrazăm acest pasaj, am observa că Pavel spune, "soția să nu se separe de soțul ei, crezând că separarea este un lucru plăcut lui Dumnezeu. Dar dacă o face, ar trebui să nu se căsătorească cu nimeni altcineva, pentru că ea este încă în contract cu soțul ei inițial.

Mai târziu, în același capitol, Pavel tratează și problema divorțului și recăsă­toririi. El nu folosește termenii tehnici pentru divorț și recăsătorire, ci mai degrabă termenii descriptivi, "legat" și "dezlegat". A fi legat prin Lege înseamnă a fi căsătorit prin contract; a fi dezlegat înseamnă a fi dezlegat de acel contract (de exemplu divorțat sau văduv). 1 Corinteni 7:27, 28 spune:

27 Ești legat (prin lege) de o soție? Nu căuta să fii dezlegat (din legăturile căsătoriei). Nu ești legat (lit. ești dezlegat) de o soție? Nu căuta soție.

28 Însă, dacă te însori, nu păcă­tuiești. Dacă fecioara se mărită, nu păcătuiește.

Puține versete sunt mai explicite ca acestea. Dacă ești căsătorit, nu căuta un divorț. Dacă ești divorțat sau văduv, nu căuta o soție (din cauza "strâmtorării de acum" menționate în versetul 26). Dar dacă te căsătorești, NU PĂCĂTUIEȘTI; și dacă o fecioară se căsătorește, nici ea nu păcătuiește.

Cu alte cuvinte, Pavel spune că recăsătorirea după divorț NU este păcat. Astfel divorțul și recăsătorirea NU sunt adulter.

Cele trei premise ale acestui studiu

Pentru cei care pun la îndoială în mod onest această concluzie, ofer câteva sugestii aici. Toate concluziile logice sunt numai atât de adevărate pe cât sunt premisele lor. Acest studiu special se bazează pe următoarele trei premise:

1. Căsătoria este un contract condițional. Am arătat că Dumnezeu s-a căsătorit cu națiunea Israel la Muntele Sinai și a tratat-o ca pe o soție căsătorită, până ce a divorțat de ea (Ier. 3:8) pentru insubordonare și neascultare. Dacă căsătoria ar fi fost necondiționată, atunci Dumnezeu nu ar fi putut divorța de ea fără să se păteze pe sine cu păcat. Deci trebuie să fi fost conditionată.

2. "A lăsa" nu este totuna cu "a divorța". Am arătat că Legea stabilește că un bărbat trebuie să-i dea soției documente de divorț înainte de a-i da drumul să plece. Unul este actul legal al terminării căsătoriei; altul este actul lăsării ei. Această Lege a fost instituită pentru a corecta injustiția istorică lăsată de lipsa din Codul lui Hammurabi.

3. Legea lui Dumnezeu nu a fost abolită. Isus a spus acest lucru în Matei 5:17-19, Pavel a spus-o în Romani 3:31 și Ioan definește păcatul ca o violare a Legii lui Dumnezeu în 1 Ioan 3:4.

Tu ai putea să nu fii de acord cu unele părți minore ale acestui studiu și este dreptul tău. Dar dacă găsești că aceste trei premise sunt adevărate, atunci trebuie să fii de acord că recăsătorirea după divorț nu este adulter.

Concluzie

Am văzut deci că nu doar Codul lui Hammurabi a permis divorțul și recăsătorirea, ci la fel și Legea lui Dumnezeu. Diferența principală a fost procedura legală a obținerii unui divorț corect, cu scopul de a proteja femeia implicată.

De asemenea am văzut cum Isus a întărit Legea lui Dumnezeu, declarând că cel ce îi dă drumul soției lui fără un document scris de divorț o face să comită adulter și astfel este pe deplin răspunzător pentru păcatul ei înaintea lui Dumnezeu. În sfârșit, am văzut cum și Apostolul Pavel a înțeles că o recăsă­torire după divorț nu este păcat.

Credința generală referitor la acest subiect i-a pus pe mulți oameni în lanțuri, fie obligându-i pe cei divorțați să rămână necăsătoriți deși sunt nepotriviți pentru o astfel de viață, fie altfel punând pe umerii lor o încărcătură de vină pentru că s-au recăsătorit. Sper că acest studiu scurt îi va elibera pe mulți din sclavia grea a tradiției bisericești pentru a se bucura de libertatea gloriasă a Legii lui Dumnezeu.

 

 


Materialele de la această categorie sunt publicate sub permisiune.

Afirmațiile din fiecare articol reprezintă punctul de vedere al autorului lui.