„Domn și Cristos”


„Să ştie bine, dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi”

(Fapte 2:36).

 

În cele cincizeci de zile care au trecut până la pente­costă, apos­tolii au înțeles că Dumnezeu l-a înălțat în autori­tate pe Isus, la învierea lui, făcându-l Domn și Cristos. Conform Young's Literal Trans­lation: „L-a făcut atât Domn cât și Cristos”. GBV2001: „L-a făcut şi Domn şi Hristos”. Ce semni­fi­cație au aceste titluri sau funcții și ce efect trebuiau să aibă asupra israe­liților din audi­toriu și a celor­lalți din „casa lui Israel”?

 

Autoritatea de „Domn”

Thayer's Greek Lexicon explică că termenul în greacă pentru Domn, kurios, înseamnă stăpân, persoană care are în propri­etate oameni sau lucruri și de care dispune având putere de decizie asupra lor. De asemenea, că acest titlu îi este dat lui Isus în calitate de Mesia, deoarece prin moartea lui a câștigat un drept de propri­etate asupra omenirii și a fost înălțat după învierea lui în adminis­trația divină. Cu acest sens este folosit în Romani 14:8, 9: „Deci fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului (Stăpâ­nului). Căci Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat, ca să aibă stăpâ­nire şi peste cei morţi, şi peste cei vii”. „Voi aţi fost cumpăraţi cu un preţ” (1 Cor. 7:22, 23; vezi și 8:6; Fap. 10:36).

Iosif care a fost făcut Domn în Egipt, a avut un curs asemă­nător cu al lui Cristos, fiind respins de frații lui și înălțat de Dumnezeu. Faraon i-a spus la învestirea lui: „Te pun mai mare peste casa mea, şi tot poporul meu va asculta de porun­cile tale. Numai scaunul meu de domnie mă va ridica mai presus de tine” (Gen. 41:40). După șapte ani de belșug au urmat șapte ani de foamete și frații lui Iosif au venit în Egipt pentru a cumpăra grâu. După ce li s-a făcut cunoscut, Iosif le-a spus: „Ca să vă scap viaţa m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră... Dumnezeu m-a pus domn peste tot Egiptul” (Gen. 45:5, 9). Dumnezeu i-a scăpat viața lui Iosif și l-a pus într-o poziție de autori­tate, din care el să le poată scăpa viața fraților lui. În acest sens Iosif a fost un Domn al vieții, ca și Cristos mai târziu.

Apostolul Petru a folosit expresia în două ocazii: „Aţi omorât pe Domnul vieţii, pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi.” (Fap. 3:15). „Dumnezeu L-a înălţat prin dreapta Sa ca Domn şi Mântu­itor, ca să dea pocăinţă lui Israel şi iertare de păcate” (Fap. 5:31). În aceste pasaje Domn este archégos în greacă, care înseamnă inițiator sau fondator, primul cu care începe ceva, de exemplu o proce­siune. „El este Capul trupului, al Bisericii. El este Începutul, Cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucru­rile să aibă întâie­tatea” (Col. 1:18). Ca Domn al vieții, Cristos este primul care a ajuns la viață veșnică și cel prin care vor ajunge și alții, care-l urmează (Apoc. 1:18).

„De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dăruit un Nume care este mai presus de orice nume... Isus Hristos este Domn (Filip. 2:9-11, GBV2001).

Ștefan rememo­rează drama lui Iosif, spunând că Dumnezeu „i-a dat înţelep­ciune şi trecere înaintea lui faraon, împăratul Egiptului, care l-a pus dregător peste Egipt şi peste toată casa lui” (Fap. 7:10). Iosif a primit autori­tate ca domn sau dregător peste casa lui faraon și peste egipteni, și a fost astfel în măsură să salveze vieți. Dar tronul împăra­tului a rămas mai presus de el. Nu a fost desemnat moște­nitor al lui faraon, nu a devenit cristos sau viitor rege. Prin contrast, Isus a fost făcut „atât Domn cât și Cristos” în momentul înăl­țării. Salvarea vieții este o atribuție impor­tantă înclusă în această funcție dublă

 

Cristos ca Mare Preot

Cristos își îndepli­nește atribu­țiile de Domn al vieții slujind ca mare preot. „Hristos a venit ca Mare Preot” (Evr. 9:11). „Avem un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu” (Evr. 10:21). „El, dimpo­trivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdea­una la dreapta lui Dumnezeu şi aşteaptă de acum ca vrăjmaşii Lui să-I fie făcuţi aşternut al picioa­relor Lui” (Evr. 10:12, 13). Conceptul de Domn care așteaptă la dreapta lui Dumnezeu se bazează pe Psalmul mesianic 110 (v1): „Domnul a zis Domnului meu: «Şezi la dreapta Mea, până îi voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioa­relor Tale»”.

Apostolii au citat aceste cuvinte la pente­costă pentru a arăta că Isus a fost înălțat în autori­tate ca Domn și Cristos și astfel ca Mare Preot: „Pentru că David nu s-a suit în ceruri, ci el însuşi spune: «Domnul a zis Domnului meu: Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picio­arelor Tale»... Dumnezeu L-a făcut şi Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care voi L-aţi răstignit” (Fap. 2:34-36, GBV2001). În antiteza pe care apostolii o fac între David și Cristos, 'suirea în ceruri' cores­punde 'așezării la dreapta' lui Dumnezeu. Așezare care este definită în același Psalm 110 (v4) ca o așezare lângă chivot ca tron al lui Dumnezeu, în Locul Prea­sfânt, pe baza funcției de mare preot a lui Cristos: „Domnul a jurat, şi nu-I va părea rău: «Tu eşti preot în veac, în felul lui Melhisedec»” (Psalm 110:4).

Spre deosebire de David care era rege, Cristos este atât rege cât și preot. „În felul lui Melhi­sedec”, care a fost în același timp rege și preot pe scaunul de domnie (Evr. 7:1; comp. Zah. 6:13). Mențiunea preoției în Psalmul 110, în legă­tură cu Domnul așezat la dreapta, a constituit baza profetică pentru înțelegerea de către primii creștini a rolului dublu al lui Cristos. „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri1, ca slujitor al Locului Prea­sfânt şi al adevă­ratului Cort” (Evrei 8:1, 2). În acest sens „David nu s-a suit în ceruri”, adică nu a intrat ca slujitor preoțesc în Locul Prea­sfânt.

1 „În Evrei 8:1, ca și aici (1:3), unde se spune că El s-a așezat la mâna dreaptă a Majes­tății, se consideră că este nevoie de o precizare supli­men­tară și se adaugă «în ceruri». Nu este înțe­leasă o regiune spațială, ci influență spiri­tuală la super­lativ, mediere între Dumnezeu, iubirea, înțelep­ciunea și suvera­nitatea supreme, și această lume”. – Expo­sitor's Greek Testa­ment la Evrei 1:3.

„Ceruri” și „ceresc” erau cuvinte folosite cu referire la templu, ca loc al prezenței lui Dumnezeu, și cu referire la preoți, ca o clasă de mesageri ai cerului în raport cu oamenii. Seminția levitică în mod deosebit și prin extin­dere întregul Israel erau în ceruri ca „împă­răție de preoți” deasupra națiunilor pământului (Ex. 19:5, 6). Isus a fost așezat acolo, ca Mare Preot: „L-a aşezat la dreapta Sa, în cele cereşti” (Efes. 1:20, GBV2001) sau conform VBOR ”în ceruri”. Creștinii au fost așezați acolo, în concordanță cu cali­tatea lor de preoți. „Ne-a aşezat împreună în cele cereşti în Hristos Isus... ne-a binecu­vântat... în cele cereşti” (Efes. 1:3; 2:6, GBV2001). VBOR: ”întru ceruri”.

„Voi însă sunteţi... o preoţie împără­tească” (1 Petru 2:9). Chemarea preo­țească a creș­tinilor este numită chemare cerească: „Fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, aţintiţi-vă privi­rile la Apostolul şi Marele Preot al mărtu­risirii noastre, adică Isus” (Evr. 3:1). Ca preoți, creștinii au „o intrare slobodă în Locul Preasfânt” (Evrei 10:19). Acest simbo­lism provine din poziția înălțată a cerurilor deasupra pămân­tului și din percepția lor ca locaș al lui Dumnezeu1. Dacă anterior Dumnezeu era prezent în templul din Ieru­salim, acum este prezent în biserică, templul ridicat din pietre vii și locuit de el prin spirit. „Toată zidirea, îmbinată împreună, creşte spre a fi un templu sfânt în Domnul, în care şi voi sunteţi zidiţi împreună, pentru a fi o locu­inţă a lui Dumnezeu în Duh” (Efes. 2:21, 22). Acest templu transcende orice loc geografic.

1 Iosephus descrie Locul Prea­sfânt, care era inac­cesibil preoților, ca „un cer aparți­nând lui Dumnezeu” (Ant., cartea III, 6.4).

 

Dincolo de perdea – natură divină

Creștinii au fost așezați în templu, în Locul Prea­sfânt alături de Cristos, care este așezat ca Mare Preot la dreapta lui Dumnezeu. Astfel Locul Prea­sfânt sau cerurile, cum era perceput și numit, repre­zintă un statut și implicit o condiție ontologică1 a preoților situați aproape de Dumnezeu ca mesageri sau mijlo­citori, cu privire la binecu­vân­tările divine care vin prin ei asupra oamenilor. „Ne-a dat promi­siunile cele mai mari şi preţioase, ca prin acestea să vă faceţi părtaşi naturii divine, după ce aţi scăpat de strică­ciunea care este în lume prin poftă” (2 Pet. 1:4). „Natura divină” cores­punză­toare sanctu­arului interior este opusul „strică­ciunii care este în lume prin poftă”. Adică în „lumea” laică din afară. „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi” (1 Ioan 2:2).

1 Fletcher-Louis vorbește în cartea sa All the Glory of Adam despre Preo­țimea angelomorfă și/sau divină (p. 13), și argu­men­tează că preotul are o identi­tate ontolo­gică asemă­nătoare cu cea a unui înger (Ecl. 5:5, Jub. 31). De asemenea, că în cadrul templului evreiesc, delimi­tările gradate concentric marchează sfere diferite calitativ ale reali­tății. Sanctu­arul interior transcende complet reali­tatea curților exte­rioare. Faptul că Levi este adus aproape de Dumnezeu înseamnă astfel o schim­bare de locație spațială care, la rândul ei, implică una onto­logică (cf. Deut. 10:8; 18:5; 2 Cron. 29:11 și Cântă­rile Saba­tului).

Trecerea de la natura carnală, supusă păcatului, la cea divină, este „prin perdea, care este carnea Lui”, adică prin moartea cărnii (Evr. 10:20, GBV2001). „Dumnezeu, trimi­ţând pe propriul său Fiu în asemă­narea cărnii păcă­toase şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne” (Rom. 8:3, BTF). „Fiind omorât în carne, dar făcut viu în duh” (1 Pet. 3:18, GBV2001). Literal: „fiind dat la moarte în ce privește carnea, dar făcut viu în ce privește duhul”. Natura divină nu este în antiteză cu natura umană, ci cu starea de păcat a acestuia. „În Cristos locu­ieşte în formă fizică toată esenţa divini­tăţii” (Col. 2:9, BVA). În discuție este sfințenia prin absența păcatului. După moartea sa, Cristos este un Mare Preot fără păcat, fiind astfel „strălu­cirea gloriei lui (Dumnezeu) şi caracterul întipărit al persoanei lui” (Evr. 1:3, BTF; 7:26, 27). Vezi „Isus - în ce sens fără păcat?”.

„Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, ştiind că Hristos, fiind înviat dintre morţi, nu mai moare: moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Pentru că, în ceea ce a murit, a murit faţă de păcat odată pentru totdeauna; iar în ceea ce trăieşte, trăieşte faţă de Dumnezeu. Tot aşa şi voi, socotiţi-vă pe voi înşivă morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu, în Hristos Isus” (Rom. 6:8-11, GBV2001).

Valabil și pentru creștini: „Cine a suferit în carne a sfârşit-o cu păcatul, ca să nu mai trăiască restul timpului în carne” (1 Pet. 4:1, 2, GBV2001). „Dar să trăiască conform lui Dumnezeu, în duh” (4:6, BTF). „Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă, în adevăr, Duhul lui Dumnezeu locu­ieşte în voi” (Rom. 8:9, GBV2001). Creștinii au trecut și ei prin perdea în Locul Preafânt, la primirea duhului ca arvună a înfierii (Rom. 8:13-17, GBV2001). „Toţi am avut odini­oară compor­tarea în poftele cărnii noastre, împlinind dorin­ţele cărnii şi minţii; şi, prin natură, eram copiii furiei, ca şi ceilalţi. Dar Dumnezeu... pe când eram morţi în păcate, ne-a făcut vii împreună cu Cristos... Şi ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în locurile cereşti în Cristos Isus” (Efes. 2:3-6, BTF).

Natura divină a preoților dincolo de perdea înseamnă mai mult decât darea la moarte a cărnii și astfel absența păca­tului. Fiii lui Dumnezeu au viață: „Predați-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu ca vii din morţi. Fiindcă a gândi carnal este moarte; dar a gândi spiritual, viaţă şi pace. Fiindcă toţi câţi sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu, aceştia sunt fiii lui Dumnezeu” (Rom. 6:13; 8:6, 14, BTF).

Cristos ca mare preot nu poate fi ”văzut” sau recu­noscut dincolo de perdeaua care separă Locul Preasfânt, unde a intrat în urma morții și învierii lui. „De acum înainte noi nu mai cunoaş­tem pe nimeni conform cărnii; da, deşi l-am cunoscut pe Cristos conform cărnii, totuşi de acum înainte nu îl mai cunoaştem. De aceea dacă este cineva în Cristos, este o creatură nouă” (2 Cor. 5:16, 17, BTF). Creștinii ca preoți sunt ascunși împreună cu Cristos în Dumnezeu, în ce privește noua lor viață sau natură. „Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă” (Col. 3:1, 2, 4).

Înainte de a se arăta cu slava lui Dumnezeu pentru a binecu­vânta poporul, marele preot făcea ispășire pentru păcate în Locul Preas­fânt, în care se găsea chivotul, cu „heru­vimii slavei umbrind scaunul îndu­rării” (Evr. 9:5, GBV2001). Slava (lumina șekina) era un nor luminos deasupra heruvi­milor, care indica prezența lui Dumnezeu în sanctuar (Exod. 29:43; Rom. 9:4). Prin sfin­țenia cerută marelui preot de accesul în Locul Preasfânt („sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”), Cristos este „oglin­direa slavei Lui”, ca „mare preot milos şi credincios în cele privi­toare la Dumnezeu, spre a face ispăşire pentru păcatele poporului” (Evr. 1:3; 2:17; 7:26; Rom. 8:34). Nu putem vedea în mod direct această lumină, dar putem vedea reflec­tarea ei prin inter­mediul lui Cristos. „Pentru că noi nu ne predicăm pe noi înşine, ci pe Hristos Isus ca Domn... Pentru că Dumnezeul care a spus: «Lumină să strălu­cească din întuneric», El a strălucit în inimile noastre, pentru a da lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos” (2 Cor. 4:5, 6, GBV2001).

La un timp după pente­costă, pe când se apropia ziua ispășirii din toamnă, Petru a făcut aluzie la această sărbătoare, în cadrul căreia marele preot intra dincolo de perdea, spunân­du-le israe­liților adunați în templu, care au asistat la o vindecare făcută în numele lui Isus: „Acum schim­baţi-vă mintea şi atitu­dinea faţă de Dumnezeu şi întoar­ceţi-vă la el, pentru ca să vă poată curăţi de păcatele voastre şi să vă dea vremuri minunate de învio­rare în prezenţa Domnului, şi să vi-l trimită iarăşi pe Mesia. Fiindcă el trebuie să rămână în cer până la vinde­carea tuturor lucru­rilor de păcat, cum s-a profeţit din timpuri stră­vechi” (Fap. 3:19-21, NTIT). Trebuie să rămână în Locul Preasfânt al „adevă­ratului Cort” pentru a face ispășire. „Dincolo de perdeaua dină­untrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înain­te-mergător, când a fost făcut «Mare Preot în veac, după rându­iala lui Melhi­sedec»” (Evr. 6:19, 20).

Primii creștini au înțeles încă de la început această implicație preoțească a titula­turii de Domn, atribuită profetic lui Cristos în Psalmul 110. Și au consi­derat imperativ pentru mântuire să-i recu­noască lui Isus această calitate. „Dacă mărtu­riseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit” (Rom. 10:9). „Sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn” (1 Pet. 3:15). „Fiindcă este un singur Dumnezeu şi un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, omul Cristos Isus” (1 Tim. 2:5, BTF).

 

Toată autoritatea

În Evanghelia după Matei sunt consem­nate cuvintele lui Isus spuse uceni­cilor cu ocazia primei întâlniri cu ei după înviere: „Mi-a fost conferită toată autori­tatea atât în cer, cât şi pe pământ! Duceţi-vă şi faceţi discipoli din toate naţiunile lumii” (Mat. 28:16-20, BVA). Este aceeași autori­tate de Domn și Cristos la care Isus a fost înălțat conform Psalmului 110, la dreapta lui Dumnezeu. Cerul și pământul sunt aici o referire la aria de extindere a autori­tății primite, la Israel și la neamuri, iar mai târziu la biserică ca templu ceresc și la lumea laică din afară. „El este Capul trupului, al Bisericii. Căci Dumnezeu a vrut... să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, care odini­oară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum” (Col. 1:18-21).

Extinderea autori­tății lui Mesia asupra neamu­rilor a fost profețită. În Psalmul al doilea Dumnezeu îi spune Unsului: „Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamu­rile de moştenire, şi margi­nile pămân­tului în stăpânire!” (v7, 8). „Toţi împă­raţii se vor închina înaintea lui, toate neamurile îi vor sluji” (Ps. 72:11). „I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împără­tească, pentru ca să-I slujească toate popoa­rele, neamurile şi oamenii de toate limbile” (Dan.7:14). Prin împă­răția mesianică care va veni, voia lui Dumnezeu va fi făcută „precum în cer (Israel/­Biserică), așa și pe pământ (la neamuri/­lume) ”– Matei 6:9, 10.

Învierea a fost actul prin care Isus a devenit Domn și Cristos (Fiu), așezat în ceruri la dreapta Măririi ca Mare Preot. Ca să-l asculte toate națiunile, inclusiv Israelul, și să primească viață prin ispășirea de păcat. „Rânduit Fiu al lui Dumnezeu în putere... prin învierea morţilor... spre ascul­tarea credinţei, între toate naţiu­nile” (Rom. 1:1-5, GBV2001). „L-a înviat din morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti” (Efes. 1:19, 20). Cuvin­tele citate mai sus, „mi-a fost conferită toată autori­tatea”, indică și un act formal de învestire, comuni­carea unui mandat. Astfel se ridică între­barea când exact i-a fost conferită lui Isus această autori­tate? La cât timp după moartea și învierea sa a fost informat de Dumnezeu în legătură cu noua sa poziție? Când a început să vorbească din poziția acestei autori­tăți?

Evanghelia după Ioan furni­zează un reper temporal pentru a răspunde la aceste între­bări, în cuvintele pe care Isus i le-a spus Mariei Magda­lena după înviere: „Nu mă ţine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci, du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru” (20:17). Până în acel moment Isus nu se suise la Tatăl lui, nu se prezen­tase înaintea lui Dumnezeu, dar urma să o facă, iar Maria trebuia să le comunice neîn­târziat fraților lui acest lucru. Ideea de urgență reiese din cuvin­tele ”Nu mă ține” și din trimi­terea Mariei la ucenici cu mesajul despre suirea lui la Tatăl și Dumnezeul său, deși urma să-i întâl­nească chiar el în seara acelei zile.

Ioan continuă crono­logic: „În seara acele­iaşi zile, cea dintâi a săptă­mânii... a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!” (20:19). Salutul ”Pace vouă!” era obișnuit ca început de mesaj din partea trimi­șilor lui Dumnezeu. Isus le vorbește acum uceni­cilor din poziția de autori­tate primită și le delegă la rândul lui autori­tate ca trimiși: „Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (20:21). „După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20:22, 23).

Isus fusese înălțat ca Domn și Cristos în chiar ziua în care a înviat. Mai târziu, la pente­costă, apos­tolii au adus la cunoș­tința „casei lui Israel” această reali­tate și au explicat ce înseamnă pentru salvare. „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă şi au zis lui Petru şi celor­lalţi apostoli: «Fraţilor, ce să facem?» Cei ce au primit propo­vădu­irea lui au fost botezaţi; şi, în ziua aceea, la numărul uceni­cilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete” (Fap. 2:36, 37, 41).