Escatologie sinoptică


 

Comentarii exegetice pe marginea unor expresii contro­versate ca generația aceasta, semnul Fiului Omului, ziua și ceasul, începutul durerilor, necazul cel mare, urâciunea pustiirii, locul sfânt, strângerea aleșilor, venirea pe norii cerului, timpurile națiunilor, locul sfânt, etc.

Comentariile pot fi accesate dând clic pe versetele corespunzătoare de mai jos. Pentru unele versete există mai mult de un comentariu. Nefiind părți ale unui singur articol tematic, comentariile pot fi folosite cu succes ca elemente de bază pentru cei care caută singuri sensul cuvintelor lui Isus din discursul său de pe Muntele Măslinilor.

 

Indexul versetelor comentate din Matei 24, Marcu 13 și Luca 21

Matei

16: [28]

22: [7]

23: [31]  [32]  [33]  [36]  [39]

24: [2]  [7]  [8]  [10]  [14]  [15]  [16]  [21]  [22]  [28]  [30]  [34]  [36]  [37]

Marcu

13:  [14]  [32]

Luca

21: [12]  [24]  [28]

Fapte

7:  [35]

 

Matei 16:28 Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul Omului venind în împărăția sa

Cu mai puțin de un an înainte de moartea sa, Isus a spus cuvintele de mai sus. Viața sa a fost a unui viitor rege în ascensiune. Conștientizarea că poate fi un candidat mesianic (Ioan Botezătorul anunța că este aproape timpul venirii împărăției lui Dumnezeu, ungerea la botez cu spirit sfânt (David a fost uns ca viitor rege), campania mediatică (pentru acceptare și strângerea de susținători) și intrarea triumfală în Ierusalim (în stilul regilor israeliți care uneori erau nevoiți să ocupe tronul în mod strategic, susținuți de mulțime) erau etape în instaurarea regatului său. Isus îndeplinea rolul lui Mesia, regele promis de Dumnezeu și trimis acum lui Israel și prin el lumii. Israelul fusese cândva un regat mesianic și mulți așteptau cu credință restabilirea lui escatologică, așa ca Simeon din Ierusalim:

El aștepta mângâierea lui Israel și Duhul Sfânt era peste el. Duhul sfânt îl înștiințase că nu va vedea moartea înainte de a vedea pe Cristosul [unsul] DOMNULUI (Luc. 2:25, 26).

Fiind probabil înaintat în vârstă, este de presupus că la un timp după ce l-a văzut pe copilul Isus, Simeon a murit, mulțumit, conform rugăciunii lui: "Acum eliberează în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, căci ochii mei au văzut mântuirea Ta" (Luc. 2:29, 30). Ioan Botezătorul nu a murit nici el înainte de a vedea pe "Mielul lui Dumnezeu" și de a fi asigurat, pe când era în închisoare, că Isus îndeplinește lucrările miraculoase care erau considerate semnele de recunoaștere ale lui Mesia (Luc. 7:22). Cuvintele din Matei 16:28 se referă la "unii" din auditoriul lui Isus care aveau să vadă sau să prindă în viață o fază și mai avansată a regalității lui Mesia, profeticul "fiu al omului" - 'venirea în împărăția sa' sau, conform cu evanghelia lui Marcu, "împărăția lui Dumne­zeu venită în putere" (9:1).

Ținând cont de existența acestor faze de creștere, împărăția lui Dumnezeu nu poate "veni" decât în sensul că se dezvoltă treptat și această dezvoltare trebuie "văzută".

Și fiind întrebat de farisei când va veni împărăția lui Dumnezeu, el [Isus] a răspuns și le-a zis: "Împărăția lui Dumnezeu nu vine în așa fel ca să atragă atenția. Nu se va zice: "Uite-o aici" sau "Uite-o acolo". Căci iată, împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul vostru" (Luc. 17:20, 21).

Fariseii au întrebat când vine împărăția, iar Isus le-a răspuns că ea este. Adică ea este deja acolo și crește pentru ochii atenți. Pe măsură ce "fiul omului" parcurgea fazele arătate mai sus, împărăția lui Dumnezeu se apropia. Această creștere treptată se regăsește în modelul profetic al ascensiunii la regalitate a lui David. Deși cel mai neînsemnat dintre fiii lui Isai, care era un om din afara casei regale (a lui Saul), el a urcat necontenit până ce a devenit rege de facto și întemeietorul unei dinastii stabile. Pe acest traseu ascendent David a fost uns ca rege de trei ori, prima dată pe când era păstor la oi, și susținătorii lui s-au înmulțit treptat. "Și din zi în zi veneau oameni la David să-l ajute, până ce a avut o tabără mare, ca o tabără a lui Dumnezeu" (1Cron. 12:22). Adeziunea față de viitorul rege a crescut constant și luarea de poziție s-a dovedit a fi un test al loialității și clarviziunii spirituale (11:1-3; 12:32).

La 50 de zile de la învierea lui Isus, apostolii și alții au fost convinși că Isus era "fiul omului" și că, cel puțin într-un sens limitat, "a venit în împărăția sa" (Fap. 2:30-36). Așa cum a explicat Petru însă, trebuiau să urmeze și alte faze de extindere a împărăției și ele depindeau de reacția iudeilor și mai târziu a națiunilor (Fap. 3:19-21, 26).

Index

Matei 22:7 Împăratul s-a mâniat: a trimis oștile sale, a nimicit pe ucigașii aceia și le-a ars cetatea

Isus a spus aceste cuvinte în cadrul pildei nunții fiului de împărat. Atât aceasta cât și ilustrația anterioară (a viticul­torilor) au avut ca temă respin­gerea națiunii israelite de către Dumnezeu și înlocuirea ei cu o alta (21:43).

Când a avut loc această schimbare? Așa cum arată Matei 22:7-9, împăratul a acționat într-o anumită ordine: (1) a pedepsit lipsa de respect a invitaților la nuntă, și (2) a luat măsuri pentru a înlocui invitații. Aceeași ordine se găsește și în pilda viticultorilor:

"Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el viticultorilor acelora?" Ei i-au răspuns: "[1] Pe ticăloșii aceia, ticălos îi va pierde și [2] via o va da altor viticultori, care-i vor da roadele la timpul lor... De aceea vă spun că împărăția lui Dumnezeu [1] va fi luată de la voi și [2] va fi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite" (21:40-43).

Înainte ca via să fie arendată altor viticultori, proprietarul avea să-i pedep­sească pe primii și să le ia via. La Pentecostă împărăția lui Dumnezeu a fost 'dată' unui alt popor - Israelul spiritual. Vechii "viticultori" au fost pedepsiți ('pierduți') deci înainte de această zi. În ce fel s-a întâmplat acest lucru? După cum a spus Isus, prin 'luarea' împărăției de la ei. Respingându-l și ucigându-l pe Mesia, regele ridicat de Dumnezeu, Ierusa­limul fizic a încetat să mai fie "cetatea Marelui Împărat". Națiunea a respins regalitatea divină (Mat. 5:35; 23:17, 18).

Conducătorii națiunii, ca niște zidari nepricepuți, au aruncat chiar piatra fundamentală - regele! Isus le-a spus în concluzia pildei: "N-ați citit niciodată în Scripturi: 'Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie în capul unghiului; DOMNUL a făcut acest lucru și este minunat în ochii noștri'"? Înviindu-l pe Isus și punându-l ca piatră de temelie a Israelului spiritual, Dumnezeu a arătat că se ocupă prompt de transferul "viei" (Fap. 4:10-12). Aceasta limitează timpul în care viticultorii au fost 'pierduți' la intervalul dintre moartea și învierea lui Cristos.

Pentru că pilda nunții fiului de împărat vorbește despre o 'trimitere de oști care să-i nimicească pe ucigași și să le ardă cetatea', unii au considerat că aceste cuvinte sunt o aluzie la distrugerea Ierusalimului de către armatele romane în anul 70 e.n. În acest caz lansarea de noi invitații la nuntă s-ar fi făcut abia cu 40 ani mai târziu, și nu prin cuvântarea lui Petru de la Pentecostă. Nici una dintre pilde nu arată însă că între comiterea crimelor și pedepsirea ucigașilor va trece mult timp, în cazul de față, o generație. Împăratul "s-a mâniat" și, ca efect al acestei mânii, "a trimis oștile sale".

Cea mai mare obiecție însă ține de tipul de mânie și pedeapsă. Dumnezeu se poate mânia ca un Tată și atunci pedeapsa este corectivă și există o încetare a ei (Evr. 12:6-8). Sau se poate mânia pe dușmanii lui de moarte și atunci este vorba de răzbunare și nimicire. "Pe ticăloșii aceia, ticălos îi va pierde". "A nimicit pe ucigașii aceia și le-a ars cetatea". Nu putem aplica acest tip de mânie la israeliții individuali care au trăit după moartea lui Isus până în anul 70 e.n. De ce? Apostolul Pavel a explicat:

Spun deci: A lepădat Dumnezeu pe [israeliții individuali din] poporul său? Nicidecum! Căci și eu sunt israelit, din sămânța lui Avraam, din seminția lui Beniamin... [și eu la rândul meu] caut să provoc gelozia celor din poporul meu și să mântuiesc pe unii dintre ei (Rom. 11:1, 14).

În loc să fie condamnați, israeliții puteau primi o nouă cetățenie în Israelul spiritual și viață veșnică! 'Nimicirea' definitivă arătată în cele două pilde ale lui Isus este figurativă și își găsește împlinirea în căderea Israelului ca națiune de la privilegiul de a fi în mod exclusiv regatul lui Dumnezeu (Rom. 9-11).

Index

Matei 23:31, 33 Prin aceasta mărturisiți voi înșivă că sunteți fiii celor ce au omorât pe proroci... Șerpi, pui de vipere! Cum veți scăpa de judecata gheenei?

O mare parte dintre iudeii din timpul lui Isus, și în mod deosebit conducătorii lor religioși, se considerau cu mândrie a fi "copiii lui Avraam". Totuși, atât Ioan Botezătorul, cât și Isus i-au demascat ca fiind, figurativ vorbind, pui sau progenituri de vipere (vezi și Luca 3:7, 8). Motivul? Ei erau "fiii" celor ce omorâseră pe proroci. Adică aveau aceleași înclinații de a vărsa sânge nevinovat din invidie religioasă ca și "părinții" lor. Cu o ocazie Isus le-a spus:

Dacă ați fi copii ai lui Avraam, ați face faptele lui Avraam. Dar acum căutați să mă omorâți pe mine, un om care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu: așa ceva Avraam n-a făcut. Voi faceți faptele tatălui vostru (Ioan 8:39-41).

Isus știa că ei erau urmașii naturali ai lui Avraam. Dar, din punct de vedere spiritual, ei păreau să fie născuți din curvie, adică dintr-un alt tată ale cărui trăsături le moșteniseră. Pe acest "tată" străin Isus l-a identificat ca fiind Diavolul (calom­niatorul), o gândire adversă lui Dumnezeu și închinătorilor lui, care a fost manifestată încă de la începuturile lumii, Cain fiind primul "copil" sau produs al acestei gândiri (v. 37, 38, 44).

Într-adevăr, progenitura de "șerpi" a acestei orientări l-a inclus pe Cain, care l-a ucis pe fratele său Abel, din invidie religioasă (1 Ioan 3:12). Isus a vorbit despre această progeni­tură împrăștiată peste veacuri ca despre o singură familie sau filiație ('ați omorât', 'veți omorî'), purtând o vină comună, acumulată începând "de la sângele lui Abel, cel drept" (Mat. 23:34, 35). Chiar dacă cei mai mulți membri ai "familiei" nu mai erau, aceasta putea fi trasă oricând la răspundere și pedepsită prin "fiii" ei, ultimii membri în viață. Un model despre modul cum tratează Dumnezeu cazurile de vină comună, care se întind pe mai mult de o generație, se găsește în pedepsirea unor case regale influente din Israel și a națiunii în ansamblu prin captivitatea babiloneană. Pe baza acestui principiu al vinei comune unele biserici de astăzi și-au cerut scuze pentru atrocități comise cu secole în urmă.

Vina nu este numai comună, dar și egală. Dar nu și pedeapsa! În timp ce generațiile anterioare au adormit în moarte fără să dea socoteală pentru "sângele vărsat", Isus a spus că cei trași la răspundere din ultima generație 'nu vor scăpa de judecata gheenei'.

Nu ar trebui înțeles din aceste cuvinte că unii au murit în pace și vor învia, pe când alții vor merge direct în "gheenă", un simbol al morții a doua. Nu. Isus nu vorbește aici despre persoane individu­ale, ci despre o "familie" sau clasă de persoane. În acest context, gheena este numai o metaforă. În contrast cu mormintele de "păstrare", gheena ilustrează pierderea definitivă. Acolo, ce nu arde focul, consumă viermele, și invers. Nimic aruncat în "gheenă" nu mai poate fi recuperat și folosit ca atare. Astfel ea reprezintă o judecată fără apel, ireversibilă (comp. Mat. 3:7, 12; Marc. 9:47, 48; Luc. 16:26). Dumnezeu a mai pedepsit națiunea israelită, dar ea a revenit din "mormintele" Babilonului (Ezec. 37:12). Acum însă Isus averti­zează că națiunea ar putea fi respinsă definitiv, ca și cadavrul unui criminal aruncat în gheenă, care nu mai poate fi recuperat intact și a cărui înviere nu se mai așteaptă!

Index

Matei 23:33, 36 Șerpi, pui de vipere! Cum veți scăpa de judecata gheenei? Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste generația aceasta!

Iudeii secolului întâi la care a venit Mesia au fost o generație de judecată sau de recoltă. O parte dintre ei aveau să se dovedească 'pleavă' și să fie 'arși în foc' (Mat. 3:7-12). Aceștia aveau să 'umple măsura părinților lor' în ce privește "sângele nevinovat" al profeților. Au fost ei "generația [gr. genea] aceasta" la care s-a referit Isus?

"Acesta" și "acela" (și formele flexionare) sunt pronume folosite pentru a indica lucruri situate aproape ori departe în spațiu, în timp, dar și în context (comp. Mat. 23:23). Sintagma "generația aceasta" pare să se refere la generația care este subiect logic în context. Isus a comparat o generație de "fii" cu "părinții" lor:

Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi zidiți mormin­tele prorocilor, împodobiți gropile celor drepți și ziceți: "Dacă am fi fost noi în zilele părinților noștri, nu am fi fost părtași cu ei la sângele prorocilor". Prin aceasta mărturisiți despre voi înșivă că sunteți fiii celor ce au omorât pe proroci. Voi, deci, umpleți măsura părinților voștri. Șerpi, pui [gr. genemata] de vipere! Cum veți scăpa de judecata gheenei? (v. 29-33).

Generația de "fii" (care moșteniseră aceleași înclinații de a vărsa sângele profeților) nu era generația fizică de atunci, adică toți contemporanii. Isus și discipolii lui nu erau printre acești "pui [sau generație] de vipere", după cum nu erau în mod special nici popoarele păgâne. Toți aceștia nu făceau parte din "generația aceasta" care risca să nu scape de "judecata gheenei" datorită 'umplerii măsurii' vinovăției de sânge.

Mai aflăm din context că generației respective i se trimiteau "proroci, înțelepți și cărturari". Unii aveau să fie uciși, alții biciuiți sau alungați (v. 34). Ioan Botezătorul a fost unul dintre acești trimiși care a fost ucis, apostolii și cei 70 de discipoli trimiși au fost și ei persecutați, iar sângele vărsat al lui Isus, "fiul" trimis de Dumnezeu ca proprietar al viei, a 'umplut măsura' (10:16, 17; 17:12, 13). Care era scopul acestor 'trimiteri' și al 'umplerii măsurii' de către acea generație? Isus a explicat:

Ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel, cel drept, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-ați omorât între templu și altar. Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste generația aceasta (v. 35).

Luca a folosit cuvintele: "Ca să se ceară de la această generație sângele tuturor prorocilor". Principiul este același: "Tot sângele" anterior se putea cere de la ei numai dacă erau generația finală, de încheiere a socotelilor, iar generația finală sau de 'judecată' puteau deveni numai dacă 'umpleau măsura' ancestrală a vinovăției. Mai mult, dacă ei doar 'zideau mormintelor prorocilor', mărturisind că cei ce au ucis pe proroci erau părinții lor, vina și mărimea "familiei" se limita la atât: "părinți" și "fii". Dar dacă ucideau ei înșiși, ridicându-se la egalul părinților lor, deveneau "frați" cu aceștia într-o familie mai mare de "fiii" întinzându-se până la timpul lui Abel și la "tatăl" comun, "cel rău" (vezi 1 Ioan 3:12).

Deși sensul de bază al cuvântului generație [gr. genea] este de familie sau progenitură, și poate acoperi mai multe generații fizice, pe "filiații" mergând înapoi chiar până la "întemeierea lumii", în context, "generația aceasta" pare să se refere la "fiii" sau progenitura de iudei contemporană cu Isus care au 'umplut măsura părinților' lor prin uciderea lui, ultimul profet trimis lor ca "familie", și care astfel nu au prezentat "roadele cuvenite" la timpul recoltei (Mat. 21:37-39, 43).

Index

Matei 23:39 Vă spun că de acum încolo nu mă veți mai vedea până când veți zice: "Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului!"

Dumnezeu a trimis mereu profeți poporului său care au venit și au vorbit 'în numele lui', dar cei mai mulți dintre aceștia nu au fost primiți bine (23:29-36). Prin cuvintele de mai sus Isus a confirmat cu tristețe că același lucru se întâmplă și cu el. Cu numai două zile înainte, el 'venise în numele Domnului' într-un sens cu totul special. Isus intrase ca rege în Ierusalim, oferindu-și protecția sa orașului și prin el întregii națiuni. Matei descrie cum l-a primit o parte din popor: "Mulțimile care mergeau înaintea lui Isus și cele ce veneau în urmă strigau: «Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului»" (21:9; comp. Luca 19:41-44). Reprezentanții națiunii însă și națiunea în ansamblu l-au respins și chiar l-au ucis ca pe un separatist rebel care le pune în pericol siguranța națională.

Astfel se ridică întrebarea: Înseamnă cuvintele din Matei 23:39 că Isus va veni încă o dată pentru națiunea iudaică, că aceasta se va converti în totalitate și îl va primi ca rege salvator? Nu, din două motive. Mai întâi să observăm că este pusă o condiție. Până când copiii 'Ierusalimului care omoară pe proroci' (versetul anterior) nu spun 'Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului', el nu va fi văzut de ei. Istoria a dovedit deja că iudeii ca națiune nu acceptă un mesia care moare. Apoi o parte a acestei națiuni l-a primit deja, ceea ce schimbă datele problemei. Se pare că Isus nici nu a așteaptat un timp viitor când întreaga națiune să-și schimbe atitudinea. Aposto­lul Ioan a explicat:

"A venit la ai săi și ai săi nu l-au primit, dar tuturor celor ce l-au primit, adică celor ce cred în numele lui, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1:11, 12).

Ioan nu spune: "A venit, nu l-au primit și va mai veni atunci când îl vor primi toți odată". Mai degrabă ideea este că venirea lui Isus a fost un succes fără să conteze ce a făcut națiunea în ansamblu. Acum există 'cei ce l-au primit' și clasa acestora crește pe măsură ce și alții îl primesc în mod individual (comp. Apoc 3:20). Aceștia, deși o rămășiță, alcătu­iesc o națiune spirituală (Rom. 9:6-8).

Cuvintele din Matei 23:39 trebuie să aibă deci un sens de aplicare individual, adică cei ce l-au respins pe Isus ca rege mesianic și oricare alții care au aflat mai târziu de această respingere, trebuie să-și corecteze atitudinea și să spună: 'Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului' pentru a putea ajunge să-l vadă. Apostolul Petru a descris această situație nouă în cuvintele:

"Voi v-ați lepădat de Cel sfânt și Drept... știu că din neștiință ați făcut așa, ca și mai marii voștri... Pocăiți-vă dar și întoarceți-vă la Dumnezeu, pentru ca... să trimită pe cel care a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Cristos, pe care cerul trebuie să-l primească până la timpul restabilirii tuturor lucrurilor" (Fap. 3:14-21).

La timpul acestei 'trimiteri' lucrurile vor sta deci altfel. 'Națiunea' care îl va vedea (venind să restabilească toate lucrurile), trebuie mai întâi să îl accepte ca rege peste ea, adică să îi accepte poziția de autoritate dobândită în urma primei 'trimiteri'. Începând din secolul I tot mai mulți se alătură națiunii de israeliți spirituali care spune "Binecuvân­tat este Împăratul care vine în numele Domnului" (Luc. 19:38). Aceștia îl 'văd' deja atât venit cât și venind în gloria sa regală (comp. Mat. 16:28; 26:64).

Index

Matei 24:2 Vedeți voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată

Isus știa că profeția lui Daniel referitoare la profanarea templului și cetății își va atinge foarte curând apogeul prin așezarea urâciunii pustiirii în locul sfânt. De asemenea el era deja sigur că acest maxim al nelegiuirii va fi atins în generația lui prin respingea lui ca Mesia (Luc. 17:25). "Iată, vi se lasă casa pustie, căci vă spun că de acum încolo nu mă veți mai vedea până nu veți zice: «Binecuvântat este cel ce vine în numele DOMNULUI!»"

După uciderea lui, Ierusalimul literal (casa regală), a fost lăsat pustiu sau abandonat de Dumnezeu. Efectul acestei părăsiri avea să se vadă în timp, cel mai evident începând din anul 70 e.n., când Ierusalimul a fost distrus de armatele romane. Totuși, la numai 50 de zile după moartea lui Cristos, apostolii au înțeles că Dumnezeu a început să refacă un alt Ierusalim, de această dată compus din israeliți spirituali care nu îl resping pe Mesia și salvarea adusă de el (vezi Fapte 15:16, 17).

Cuvintele lui Isus despre ruinarea clădirilor templului sunt luate astăzi de mulți ca o profeție. "Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată". În context Isus a descris venirea Fiului omului imediat după un necaz mare asupra Ierusalimului. Considerând că acest necaz este distrugerea fizică a Ierusalimului și templului datorită aban­donării lor, de la aceste premise mulți bibliști ajung la concluzii asemenea celor de mai jos:

  A. "Profeția" lui Isus despre ruinarea templului s-a împlinit în anul 70 e.n.

1. dar el nu a venit (raționaliștii, agnosticii)

2. el a venit atunci în mod simbolic (preteriștii)

3. urmează să vină "îndată după necazul din zilele acelea":

a. în sensul că "îndată" poate însemna și 2000 de ani

b. în sensul că imediat au început semnele cerești care durează până la venire

c. "îndată" după acea secțiune a profeției care nu se referă la Ierusalimul fizic

d. imediat după "necazul" din anul 70 e.n. când venirea Fiului Omului este simbolică și imediat după un necaz mare viitor, când Ierusalimul este simbolic

  B. "Profeția" se va împlini în viitor, înaintea venirii Fiului Omului, deci se va construi mai întâi un templu (al treilea) care să poată fi ruinat (evanghelicii)

Aceste concluzii se bazează, așa cum se vede, pe premisa că distrugerea Ierusalimului și templului este necazul cel mare profețit de Daniel și că Isus a exprimat o profeție atunci când a vorbit cu trei dintre discipolii lui pe muntele Măslinilor. O profeție are o dată și un mod exact al împlinirii. Desigur, Isus putea face acest lucru. El putea cunoaște cu ajutorul lui Dumnezeu anumite evenimente viitoare și chiar asediul roman asupra Ierusalimului din anul 70 e.n. Dar cuvintele lui nu pretind și nici nu presupun acest lucru. În răspunsul lui către discipoli el s-a bazat pe profeția Vechiului Testament și pe 'înțelegere' sau discernământ (vezi Matei 24:15).

Conform profeției (Daniel 9:24-27), Dumnezeu urma să supună 'poporul lui Daniel și cetatea sfântă' pedepsei pentru ispășirea completă a nelegiuirii acumu­late. O parte a pedepsei urma să cadă asupra lui Mesia (Isaia 53:1-10). Dacă avea să reacționeze greșit, respingându-l pe Mesia, Ierusalimul literal avea să fie abandonat la discreția 'vrăjmașilor lui' (Luc. 19:41-44). În acest fel, în timp, urma să nu rămână "piatră pe piatră" din construcțiile templului. Este semnificativ că Isus nu a deplâns soarta cetății înainte ca aceasta să-l respingă ca rege în mod clar prin conducătorii ei, la intrarea lui triumfală pentru a ocupa tronul.

Index

Matei 24:7 Un popor se va scula împotriva altui popor și o împărăție împotriva altei împărății; și pe alocuri vor fi foamete, epidemii și cutremure de pământ

Isus a descris "începutul durerilor" necazului cel mare prin cuvintele de mai sus. Războiul internațional, foametea și epidemiile sunt crize înlănțuite, ultimele două fiind consecințe naturale ale războiului. Dar cutremurele de pământ?

Cuvântul grecesc corespunzător seismos are sensul de bază de cutremu­rare, agitare, clătinare sau scuturare. În Matei 8:24 seismos este folosit în legătură cu agitația mării stârnită de vânt. Desigur cutremurul poate fi și 'de pământ' așa cum se vede în Matei 27:51: "Și iată, perdeaua templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat". Aici pământul este menționat textual (Com­pară cu Matei 28:2 unde pământul nu apare în textul grecesc).

Este interesant ce a comentat Joseph A. Seiss (1823-1904) referitor la sensul lui seismos din Apocalipsa 6:12 în cartea sa țe Apocalypse (p. 152):

"M-am uitat când a deschis pecetea a șasea, și a fost o mare cutremurare". Versiunea obișnuită [KJV] spune cutremur de pământ, dar cuvântul original (seismos) nu este atât de limitat și specific. Deși este redat de obicei cu 'cutremur de pământ', el denotă cutremurare în general, și este folosit pentru orice agitație bruscă și violentă în orice mediu al lumii fizice. În versetul următor este aplicat la scuturarea smochinului. Matei îl folosește pentru a reda agitarea turbulentă a aerului și a mării (8:24); iar în traducerea greacă a lui Ioel (2:10), este folosit pentru a descrie zguduirea violentă a cerurilor. Ca verb el înseamnă a scutura, a clătina, a zgudui, a agita – fie că lucrurile cutremurate sunt pământul, aerul, marea sau cerul, fie orice altceva".

Este posibil ca Isus să fi vorbit despre tulburări sociale mai degrabă decât despre cutremure fizice? Da, este foarte posibil. Seismele sociale de tipul revoltelor și revoluțiilor, (dar și genocidurile, epurările etnice, masacrele teroriste), sunt mai apropiate ca și categorie de lucrurile menționate în context: războaie mondiale, foamete și epidemii. Ele sunt adesea un efect al războiului, sărăciei și lipsei de acces la îngrijirea medicală. Unele dintre aceste "cutremure" au avut o asemenea intensitate încât au declanșat ele însele adevărate războaie, foamete și epidemii, așa cum s-a dovedit în cazul revoluțiilor comuniste din secolul trecut. Marcu și Luca menționează 'cutremurele' imediat după război, iar în profeția paralelă din Apocalips 6:3-8 în locul cutremurelor sunt menționate "fiarele pământului", închipuind probabil fie fiarele descrise ulterior în capitolul 13 (inclusiv balaurul), fie dictatori militari rapace, teroriști fără scrupule, lideri religioși și politici extremiști, capabili să cauzeze zguduiri ucigătoare în societatea omenească.

Dacă 'seismele' menționate de Isus sunt agitații ale societății omenești, mai degrabă decât cutremure fizice, atunci toate lucrurile care urmează să marcheze necazul cel mare (care este în esență o persecuție a poporului lui Dumnezeu) se explică ca o reacție de mânie răzbună­toare a națiunilor și nu dezastre aduse de Dumnezeu (Matei 24:9; comp. Psalm 2;1, 2; Apoc. 11:17, 18).

Index

Matei 24:8 Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor

Termenul grecesc pentru "dureri" se referă specific la durerile nașterii. Isus a spus aceste cuvinte cu privire la războiul global și la efectele lui menționate în versetul anterior (7). Tot "atunci" - spune el - va începe o persecuție interna­țională din cauza numelui său (v. 9-12). Pentru a fi salvați cei care se identifică cu numele de creștini trebuie să rabde "până la sfârșit" (v. 13). Versetul 22 arată că salvarea celor aleși survine la 'scurtarea' zilelor necazului. Concluzia este că versetele 7-13 descriu necazul cel mare.

Aceasta înseamnă că necazul cel mare este o parte a semnului profețit, parte ce se desfășoară anterior venirii Fiului Omului (există și un 'semn al Fiului omului' care va fi văzut "după acele zile de necaz" - v. 29, 30). "Începutul durerilor" este deci începutul necazului.

De la versetul 15 înainte este menționată "urâciunea pustiirii" și necazul cauzat de ea prin 'pustiirea' (persecuția) "celor aleși". Dacă textul urmează o secvență cronologică, atunci lucrurile descrise până la versetul 15 ca parte a semnului ar fi anterioare necazului, iar "începutul durerilor" s-ar referi la o perioadă de necaz dinaintea necazului celui mare.

Lucrurile nu stau însă așa, din cauză că în versetul 15 nu avem o continuare a discuției lui Isus despre semn, ci o reluare în termenii profeției lui Daniel a necazului descris anterior (în versetele 7 la 14). De exemplu, referitor la necazul cel mare, versetul 9 spunea: "Atunci vă vor da să fiți chinuiți [lit. vă vor da necazului] și vă vor omorî și veți fi urâți de toate popoarele pentru numele meu". Ne-am putea imagina altceva decât necazul cel mai mare?

Mai mult, să observăm că versetul 15 nu începe cu "atunci" (consecutiv), ci cu "de aceea" (concluziv), ceea ce plasează evenimentele introduse de el în paralel cu cele descrise înainte. Deci Isus se referă în răspunsul său despre semn la o singură perioadă profetică: necazul cel mare. Asemenea durerilor nașterii – care încep pe neașteptate și duc inevitabil la un deznodământ – necazul cel mare începe cu războiul internațional descris în versetul 7 și cu plasarea urâciunii pustiirii în locul sfânt.

Index

Matei 24:10 Atunci mulți se vor poticni, se vor vinde unii pe alții și se vor urî unii pe alții. Se vor scula mulți proroci mincinoși și vor înșela pe mulți

Apostazia generalizată descrisă în cuvintele de mai sus, ca și persecuția pentru 'numele lui Cristos' (v. 9), au de-a face cu "urâciunea pustiirii". Acest lucru este evident din felul în care a continuat Isus: "...De aceea, când veți vedea «urâciunea pustiirii»...". Concluzia este că "urâciunea" este apogeul apostaziei și al persecuției. Al apostaziei unora și persecutării altora. Isus a spus că este vorba despre "«urâciunea pustiirii», despre care a vorbit prorocul Daniel, «așezată în locul sfânt»". Plasarea urâciunii în "locul sfânt" (un loc de închinare), duce la dezbinarea celor ce se închină acolo. Vor fi mulți care "se vor poticni", unii vor deveni trădători pentru un câștig și vor face denunțuri, vor exista cei integri care vor fi 'urâți' de majoritate, excomunicați și vânduți, în fine, vor fi în acțiune 'mulți proroci mincinoși care vor înșela pe mulți' referitor la calea de urmat. Daniel, pe care l-a citat Isus, a asociat apostazia și persecuția, fără echivoc, cu "urâciunea pustiirii". În Daniel 11:31-34 citim:

"Niște oști trimise de el vor veni și vor profana sfântul locaș, cetățuia, vor face să înceteze jertfa necurmată și vor așeza urâciunea care pustiește. Va ademeni [sau: va atrage în apostazie] prin lingușiri pe cei ce rup legământul. Dar aceia din popor care vor cunoaște pe Dumnezeul lor vor rămâne tari și vor acționa. Unii vor cădea, loviți de sabie și de flacără, de captivitate și de jaf... mulți se vor uni cu ei din fățărnicie".

Din felul în care a aplicat Isus cuvintele lui Daniel (și parțial ale altor profeți) se desprind câteva idei de bază în legătură cu urâciunea pustiirii:

  • urâciunea pustiirii nu este o armată, ci un reprezentant imperial (astfel un "idol" viu) așezat în locul de închinare de către o "armată" profanatoare. Luca s-a referit probabil doar la armata care impune idolul;
  • "armata" este neisraelită, în Matei "toate popoarele";
  • urâciunea este așezată pentru adorare ca înlocuitor al jertfei necurmate din locul sfânt;
  • închinătorii persecutați sunt ucenici ai lui Cristos, creștini, pentru că ei sunt urâți pentru numele lui;
  • "numele" sau autoritatea de rege a lui Cristos, ca motiv al persecuției, este în opoziție cu autoritatea imperială reprezentată de urâciune;
  • prorocii falși au un mesaj înșelător: acceptarea închinării la urâciune; probabil un mesaj în contrast cu "evanghelia aceasta a împărăției";
  • "locul sfânt" și "Ierusalimul" nu sunt distruse, ci doar profanate, ruinate temporar; după expirarea timpurilor națiunilor călcarea în picioare încetează;

Ținând cont de aceste indicii este evident că în secolul întâi nu putem vorbi decât eventual despre o împlinire la scară redusă a profeției referitoare la "urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel". Și aceasta trebuie căutată în respingerea lui Isus ca rege, cu toate consecințele ulterioare pentru națiunea iudaică, mai degrabă decât în una dintre aceste consecințe: distruge­rea Ierusalimului și templului de către armata romană în anii 66-70 e.n.

Index

Matei 24:14 Evanghelia aceasta a împărăției va fi predicată în toată lumea ca o mărturie pentru toate popoarele.Și atunci va veni sfârșitul.

Predicarea evangheliei împărăției ca mărturie se desfă­șoară imediat după necazul cel mare. Acest lucru este evident din faptul că versetul anterior menționează sfârșitul răbdării. Regalita­tea lui Cristos asupra lumii trebuie să fi devenit un fapt la acest timp având în vedere predicarea împărăției ca mărturie. Aceeași ordine de evenimente este descrisă în versetele 29 la 31. După zilele de necaz începe prezența regală a Fiului omului și acțiunea la scară mondială descrisă în cuvintele:

"El va trimite pe îngerii Săi cu un răsunet puternic de trâmbiță și vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă".

Este de presupus că necazul cel mare i-a împrăștiat pe acești aleși 'în cele patru vânturi' în ce privește închinarea în unitate și iubirea fraternă. Ei au fost 'chinuiți, omorâți și urâți de toate popoarele pentru  numele lui [Isus]' (v. 9-12). Astfel adunarea de către "îngeri" a aleșilor nu va presupune aducerea acestora într-un punct geografic, de exemplu la Ierusalim (comp. Ioan 4:21). Mai degrabă va fi vorba despre o strângere sau separare spirituală bazată pe acțiunile proprii ale celor hotărâți să revigoreze închinarea curată în spirit și adevăr. "Răsunetul puternic de trâmbiță" va fi vestea mobilizatoare că Mesia a sosit și domnește ca rege. Sprijinitorii lui se vor bucura și se vor uni să proclame acest lucru. "Răsunetul" se va auzi pe tot pământul drept 'evanghelia aceasta a împărăției predicată în toată lumea ca mărturie pentru toate popoarele'.

Întrucât predicarea implică folosirea gurii, este evident că cei care fac auzit răsunetul de trâmbiță sunt oameni. Cuvintele din Apocalips 14:9 se referă profetic la această predicare mondială a evangheliei în intervalul scurt de timp dintre necazul cel mare și războiul de la Armaghedon:

Și am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească celor ce trăiesc pe pământ, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui popor. El zicea cu glas tare: "Temeți-vă de Dumnezeu și dați-i slavă, căci a venit ceasul judecății lui; și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!"

Index

Matei 24:15 De aceea, când veți vedea "urâciunea pustiirii", despre care a vorbit prorocul Daniel, "așezată în locul sfânt

Întrucât Marcu vorbește despre "urâciunea pustiirii stând unde nu trebuie", iar Luca despre "Ierusalimul înconjurat cu oști", se ridică întrebarea ce este de fapt "locul sfânt" în care stă urâciunea pustiirii (Mar. 13:14; Luc. 21:20). Nimeni nu se îndoiește că templul și curțile lui erau un loc sfânt. Totuși, pe baza textului paralel din Luca unii consideră că "locul sfânt" este întreaga cetate Ierusalim, cu împrejuri­mile ei, unde par să fie desfășurate 'oștile' străine atacatoare. Isus a spus despre Ierusalim:

"Vor veni peste tine zile când vrăjmașii tăi te vor înconjura cu șanțuri, te vor împresura și te vor strâmtora din toate părțile" ( Luc. 19:43).

Într-adevăr, Ierusalimul este numit "cetatea sfântă" (Mat. 27:53; vezi și 5:35). Cu toate acestea "locul sfânt" profetic în care 'stă' urâciunea pustiirii este în mod special templul din Ierusalim. Se pare că Luca a descris "oștile" din Daniel 11:30 (în 9:26 "poporul" domnului care va veni) care așează urâciunea pustiirii. Acestea 'înconjoară' mai întâi Ierusalimul în sensul că îl supun atacului corupției, câștigă teren și preponderența numerică. Prin apostazia pe care o răspândesc îi afectează sfințenia, jertfele regulate și regalitatea mesianică.

Prorocul Daniel, din care a citat Isus, a vorbit despre așezarea urâciunii pustiirii în templu ("sfântul locaș"), ca un înlocuitor al jertfei necurmate aduse acolo (Dan. 8:13; 9:27; 11:31; 12:11). Acesta era modul cum percepeau iudeii din secolul întâi "locul sfânt". În Faptele Apostolilor se găsesc două pasaje în care templul și locul sfânt sunt sinonime:

(1) Au pus niște martori mincinoși, care au zis: "Omul acesta nu încetează să spună cuvinte de hulă împotriva acestui locaș [lit. loc] sfânt și împotriva Legii. L-am auzit zicând că acest Isus, Nazarineanul, va dărâma locașul [locul] acesta și va schimba obiceiurile pe care ni le-a dat Moise" (Fap. 6:13, 14; compară Marcu 14:58 și Ioan 2:19-21 unde cuvântul templu apare explicit).

(2) Iată omul care învață pretutin­deni împotriva poporului, împotriva Legii și împotriva locașului [locului] acestuia; a adus și pe niște greci în templu și a profanat acest loc sfânt. Într-adevăr, îl văzuseră mai înainte pe Trofim Efeseanul împreună cu el în cetate și socoteau că Pavel îl adusese în templu (Fap. 21:28, 29).

Locul sfânt de care a vorbit Isus este deci templul care se afla în Ierusalim. Dacă templul este situat la rândul lui într-un oraș sfânt, atunci sacrilegiul săvârșit de oștile profanatoare este cu atât mai mare.

Index

Matei 23:32; 24:15 Voi deci, umpleți măsura părinților voștri... De aceea, când veți vedea "urâciunea pustiirii [...] așezată în locul sfânt"

Conform cu Daniel 9:24-27 'așezarea' urâciunii pustiirii și 'stârpirea' unsului sunt păcate care 'umplu măsura'. Despre ce 'măsură' este vorba? O națiune, un sistem sau o organizație poate acumula o vină comună prin păcatele săvârșite de-a lungul generațiilor. Isus a spus despre iudei și Ierusalim:

"Ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel, cel drept, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-ați omorât între templu și altar. Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste generația aceasta" (Luc. 19:43, 44).

Cu o asemenea vină comună, acumulată peste generații, este descris Babilonul simbolic din Apocalipsa, "pros­tituata cea mare": "Pentru că păcatele ei au ajuns [s-au unit împreună, s-au îngrămădit] până la cer; și Dumnezeu și-a adus aminte de nedreptățile ei" (Apoc. 18:5). Ne gândim probabil la o măsură cantitativă care trebuie să se 'umple' înainte să atragă atenția lui Dumnezeu. În acest caz generația care ajunge să fie pedepsită este vinovată, dar nu mai mult decât cele dinaintea ei. Mai există însă un factor care concură la 'umplerea măsurii', și anume gravitatea păcatelor. În 2 Cronici 36:13-16 citim despre generația dusă în captivitate de către babiloneni:

"[Zedechia] s-a răsculat chiar împotriva împăratului Nebucadnețar, care-l pusese să jure pe numele lui Dumnezeu... Toate căpeteniile preoților și poporul au înmulțit fărădelegile, după toate urâciunile popoarelor; și au necurățit casa DOMNULUI, pe care El o sfințise în Ierusalim... și-au bătut joc de trimișii lui Dumnezeu, i-au nesocotit cuvintele și au râs de prorocii lui, până când mânia DOMNULUI împotriva poporului său a ajuns de neînlăturat".

Cuvintele de mai sus arată (1) o accentuare și (2) o generalizare a păcatului, și se aseamănă profeției lui Isus despre înmulțirea fărădelegii și prezența urâciunii pustiirii chiar în locul sfânt. (Compară Geneza 15:16 referitor la accentuare și 18:20-32 referitor la generalizare). Dacă dezastrul devine inevitabil, acest lucru se datorează acțiunii oamenilor mai degrabă decât dimensiunii răbdării divine.

Așa cum a dat de înțeles Isus în pilda viticultorilor, uciderea sa avea să 'umple măsura' fărădelegii și vinovăției de sânge, cu consecințe grave și definitive pentru națiunea iudaică.

"Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el viticultorilor acelora? Ei i-au răspuns: Pe ticăloșii aceia, ticălos îi va pierde și via o va da altor viticultori, care-i vor da roadele la timpul lor... De aceea vă spun că împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va fi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite" (Mat. 23:40-43).

La pentecostă "împărăția lui Dumne­zeu" a fost dată unui alt popor, Israelul spiritual, așa cum a prevăzut Isus în morala pildei. Persecutarea lui Isus, în fapt uciderea lui, a fost o "pustiire" din partea 'urâciunii așezate în locul sfânt'. Așa cum s-a întâmplat pe timpul lui Zedechia, urâciunea a ajuns în templu atunci când "toate căpeteniile preoților și poporul au înmulțit fărădelegile, după toate urâciunile popoarelor; și au necurățit casa DOMNULUI, pe care El o sfințise în Ierusalim... și-au bătut joc de trimișii lui Dumnezeu, i-au nesocotit cuvintele și au râs de prorocii lui".

Index

Matei 24:15, 16 Când veți vedea "urâciunea pustiirii", despre care a vorbit prorocul Daniel, "așezată în locul sfânt"...atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți

Locul sfânt sau așa-zis sfânt? Un element important în interpretarea cuvintelor lui Isus din Matei 24 este sensul atributului "sfânt". A înțeles Isus "sfânt" în ochii lui Dumnezeu? Sau sfânt în ochii oamenilor, sfânt prin tradiție? Fariseii, de exemplu, se considerau drepți și curați din punctul lor de vedere, dar Dumnezeu îi vedea așa cum erau - nesfinți, plini de "orice fel de necurăție" (Mat. 23:26, 27).

"Locul sfânt" la care s-a referit Isus în discuția sa de pe Muntele Măslinilor este evident templul și prin extindere Ierusa­limul din secolul întâi care se găsea "în Iudeea". Luca vorbește despre "Ierusali­mul înconjurat de oști" și despre refugierea "din mijlocul lui". Ierusalimul mai fusese profanat de-a lungul istoriei lui, dar Dumnezeu a continuat să-l privească drept sfânt din cauza Numelui său. Mai era Ierusalimul "sfânt", din punctul de vedere al lui Dumnezeu, în timpul lui Isus? Da, Ierusalimul era încă "cetatea Marelui Împărat" (Mat. 5:35). Isus venise ca viitor rege mesianic și a căutat, asemenea lui David în antichitate, 'să strângă pe copiii lui cum își strânge găina puii sub aripi' (Mat. 23:38; comp 2 Sam. 5:2 și Mat 9:36). La 9 Nisan a intrat în Ierusalim ca un rege care merge spre încoronare, confirmând că acesta era încă cetatea mesianică a lui Dumnezeu, Marele Împărat. La 10 Nisan a curățit templul arătând că acela trebuia să fie păstrat ca un loc sfânt. Prin urmare, atunci când o zi mai târziu (la 11 Nisan) i-a avertizat pe discipolii lui despre așezarea urâciunii pustiirii în locul sfânt, Ierusalimul era încă sfânt și în el func­ționa un templu aprobat de Dumnezeu ca loc sfânt.

Acest lucru este evident și din cuvintele folosite. "Urâciunea" este în antiteză cu "locul sfânt", dând de înțeles că "sfânt" nu înseamnă așa-zis sfânt (vezi antonimia urâcios-sfânt în Levitic 11:43, 44). La așezarea urâciunii pustiirii Ierusalimul și templul nu sunt un loc deja respins ca nesfânt în ochii lui Dumnezeu, dar considerat în mod greșit 'sfânt' de către oameni. Urâciunea pustiirii trebuie să șocheze prin prezența ei în locul sfânt (comp. Dan. 11:31). Marcu vorbește despre "urâciunea pustiirii stând unde nu trebuie" (Mar. 13:14). 'Șocul' trebuie să fie destul de puternic încât să-i pună pe gânduri pe privitori și să-i ducă la concluzia că situația este scăpată de sub control și cetatea (cu urâciunea pustiirii așezată în locul sfânt) trebuie abandonată din motive de siguranță personală. La acel timp o parte însemnată din locuitorii cetății au alunecat în apostazie și salută 'așezarea' urâciunii pustiirii în templu. Cei integri sunt prea puțini numeric pentru ca să mai poată face ceva (comp. Mat. 24:10-12).

Pentru cei ce 'văd urâciunea' și 'înțeleg' ce citesc în Daniel, așa cum arată Matei 24:14, 15, este timpul să abandoneze corabia, să părăsească Ierusalimul și să fugă la munți! Nu mai repede, nu mai târziu!

Index

Matei 24:15, 16 Când veți vedea "urâciunea pustiirii", despre care a vorbit prorocul Daniel, "așezată în locul sfânt"...atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți

Daniel "a vorbit" în profeția sa despre 'profanarea locului sfânt și așezarea urâciunii pustiirii' și le-a asociat cu persecuția violentă adusă de regele nordului asupra poporului lui Daniel. Persecuția este descrisă ca un timp de strâmtorare fără egal în istorie, în finalul căruia acest popor "scapă" (Dan. 11:31-35; 12:1). Același scenariu al persecuției îl găsim în Matei 24:7-15 asociat cu profanarea locului sfânt prin plasarea în el a urâciunii pustiirii. Atât Daniel cât și Matei arată că persecuția se desfășoară pe parcursul necazului celui mare. Conform cu Matei 24:15, 16, la vederea urâciunii, "atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți" - pentru a-și salvgarda libertatea de închinare și chiar viața. Pe de altă parte, versetele 21, 22 ale aceluiași capitol arată că salvarea celor aleși nu poate surveni decât prin scurtarea necazului celui mare. Avem aici o contradicție? Nu.

Luca a adăugat un detaliu important care ne ajută să înțelegem lucrurile în perspectiva corectă pentru că el redă îndemnul lui Isus în cuvintele:

"Când veți vedea Ierusalimul înconjurat de oști, să știți că pustiirea lui este aproape. Atunci cei din Iudeea să fugă la munți" (21:20, 21)

În această formulare avem un element în plus. La vederea Ierusalimului înconjurat de oști (cele care așează urâciunea pustiirii, Dan. 11:31) discipolii puteau să știe deja că pustiirea (persecuția religioasă, Fap. 8:1, 3) este "aproape". Unii, mai prevăzători, puteau să-și înceapă refugierea "atunci", alții mai târziu la vederea urâciunii pustiirii în locul sfânt și alții să fie împiedicați de anumite cauze obiective să o facă (comp. Matei 24:19, 20). În toate aceste cazuri aveau să existe dificultăți pentru cei persecutați, "un necaz așa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum și nici nu va mai fi". Dacă Dumnezeu nu ar interveni oprind necazul, până la urmă "nimeni n-ar scăpa" (Mat. 24:21, 22).

Semnul smochinului poate fi aplicat și în acest caz:

"De la smochin învățați pilda lui: când îi frăgezește și îi înfrunzește mlădița știți că vara este aproape. Tot așa și voi, când veți vedea toate aceste lucruri, să știți că El [Fiul omului] este aproape, la uși" (Luc. 21:8).

Astfel "vederea" de care vorbea Isus (la momente diferite în redarea lui Matei și Luca) este un proces de conștientizare care ar putea începe cu observarea Ierusalimului "înconjurat de oști" și să sfârșească cu sesizarea "urâciunii pustiirii... așezată în locul sfânt".

Index

Matei 24:21 Atunci va fi un "necaz așa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum și nici nu va mai fi

Așa cum arată contextul, omenirea în ansamblul ei va supraviețui necazului celui mare și va fi martoră la venirea lui Cristos ca rege (v. 22-30). Una din valențele 'necazului' va fi caracterul acestuia de opoziție a vechii puteri la regalitatea noului rege. Opoziția își are rădăcinile în mânia milenară a dușmanu­lui "seminței femeii", lumea antimesia­nică descrisă ca un balaur mare (comp. Gen. 3:15 și Apoc. 12). Când sămânța femeii 'urcă' la tronul lui Dumnezeu, balaurul, prințul acestei lumi, 'coboară' din cerul aspirațiilor regale, fiind aruncat pe pământul laic, plebeu, împreună cu reprezentanții, intrigile și acuzațiile lui (Apoc. 12:5, 9, 10).

Cuvintele lui Isus din Matei 24:21 se bazează pe Daniel 12:1. Aici este menționat un timp de necaz și 'ridicarea marelui prinț Mihail':

În timpul acela se va ridica marele prinț Mihail, ocrotitorul fiilor poporului tău; căci acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele și până la vremea aceasta. Dar în timpul acela poporul tău va fi mântuit, oricine va fi găsit scris în carte".

'Ridicarea' este o expresie biblică consacrată folosită în legătură cu accesul la domnie a unui rege nou și consolidarea acestei domnii prin extinderea asupra întregului teritoriu regal. De exemplu, în Daniel 11:2 citim că "se vor mai ridica trei împărați în Persia" (vezi și v. 7, 21; 8:23). Verbul ebraic înseamnă literal a se ridica în picioare sau a sta în această poziție. În funcție de context, verbul presupune un proces de mișcare de jos în sus, asemenea soarelui sau unei stele care se ridică treptat pe firmament. Campania de cucerire a lui Alexandru cel Mare a fost foarte rapidă, dar ea a durat totuși opt ani. Îngerul i-a arătat dinainte lui Daniel ce avea să se întâmple cu acest cuceritor:

Dar se va ridica un împărat viteaz, care va stăpâni cu o mare putere și va lucra după voința lui.Și când se va întări [lit. când se va fi ridicat], împărăția lui se va sfărâma și va fi împărțită în cele patru vânturi ale cerurilor, dar nu între urmașii lui". - 11:3, 4.

Este evident că 'ridicarea' lui Alexandru a însemnat mai mult decât moștenirea coroanei de la tatăl său Filip. Ea a inclus campania de cucerire care l-a transformat într-un 'rege al lumii' și care, din nefericire pentru el, a fost întreruptă brusc de moartea lui. În mod asemănător ridicarea 'marelui prinț Mihail', regele care a primit o coroană de învingător, Cristos (Ap. 6:2), se va întinde pe toată durata necazului celui mare până la prezența lui și chiar după aceea până la impunerea păcii pe întregul teritoriu al împărăției lui (comp. Isaia 9:6, 7).

"Împărăția Dumnezeului nostru și stăpânirea Cristosului său", menționate în legătură cu nașterea copilului de parte bărbătească, trebuie asociate cu începutul ridicării lui Mihail, regele Isus Cristos. După campania de cucerire și împotrivirea națiunilor (necazul cel mare), 'împărăția lumii va deveni a Domnului nostru și a Cristosului său' (Ap. 11:15).

Index

Matei 24:22 Și dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din cauza celor aleși, zilele acelea vor fi scurtate.

Zilele la care se face referire aici sunt zilele 'necazului' menționat în versetul anterior (21): „Pentru că atunci va fi un necaz așa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum și nici nu va mai fi”. Versetul 29 asociază 'zilele' cu 'necazul' în sintagma „acele zile de necaz”.

Ceea ce înțelegem este că „zilele” necazului ar putea fi mai multe, dar că Dumnezeu le va "scurta". Verbul grecesc corespunzător (koloboõ) înseamnă a reteza, a amputa, și exprimă ideea de intervenție oportună a lui Dumnezeu pentru a opri necazul cel mare într-un moment dramatic, de criză. Fără această intervenție „nimeni (lit. nici o carne) n-ar scăpa”. koloboõ este folosit în Septuaginta la 2 Samuel 4:12: „Și David a poruncit tinerilor să-i omoare; le-au tăiat mâinile și picioarele...”. Doctorii practică amputarea pentru a salva restul corpului carnal (comp. Marc. 9:43-45). Membrul amputat încetează să mai fie o parte a corpului viu. ținând cont de acest aspect, 'scurtarea' zilelor necazului nu este o divizare, în sensul unei întreruperi pentru un timp, urmată de o reluare în partea a doua. Necazul cel mare este unul singur și el este scurtat ca durată. Conform cuvintelor lui Isus, lucruri impresionante aveau să se întâmple „îndată după acele zile de necaz”.

Index

Matei 24:28 Oriunde va fi cadavrul, acolo se vor aduna vulturii.

O mare parte din răspunsul lui Isus despre semnul venirii sau prezenței lui discută ceea ce nu este acest semn. El menționează câteva indicii false care ar putea induce în eroare înainte de timpul semnului autentic, sau chiar în paralel cu acesta. De exemplu, nu orice război sau știre despre război este „începutul durerilor” necazului celui mare (Mat. 24:4-6, 21). De asemenea, după ce spune că Dumnezeu va scurta necazul „din cauza celor aleși”, ceea ce înseamnă că acum urmează prezența Fiului Omului pentru ‘strângerea’ acestor aleși (v. 30, 31), Isus avertizează din nou:

„Atunci dacă vă va spune cineva: «Iată, Cristosul este aici sau acolo, să nu-l credeți», căci se vor scula Cristoși mincinoși și proroci mincinoși; vor face [sau: da, indica] semne mari și minuni până acolo încât să înșele, dacă ar fi cu putință, chiar și pe cei aleși... Deci, dacă vă vor zice: «Iată-l în pustie», să nu vă duceți acolo! «Iată-l în cămăruțe interioare», să nu credeți!” (24:23-26).

Nu trebuie să ne deplasăm pentru a verifica prezența lui Isus și nici să credem că este undeva unde nu-l putem vedea, eventual pe baza dovezilor prezentate de alții. Prezența lui Isus este un fapt care se face cunoscut singur înțelegerii, așa cum a spus el:

„Căci, așa cum iese fulgerul de la răsărit și se arată până la apus, așa va fi și la venirea [lit. așa va fi prezența] Fiului Omului” (24:27, 28).

Suntem asigurați că Cristosul nu va fi monopolul unor organizații care vor susține că au ieșit „în pustie”, din motive de sfințenie, nici a unor „proroci” care vor indica semne și dovezi că Isus a venit deja în mijlocul unui grup privilegiat, „în cămăruțe interioare” (compară Fap. 5:36, 37). Fulgerul, indiferent unde se produce, se vede peste tot și de peste tot, în limitele orizontului. "Iese de la răsărit și se arată până la apus". Asemănător, Noe nu a avut probleme să găsească arca uriașă atunci când a primit ordinul să intre în ea împreună cu familia și animalele. Oamenii nevigilenți din generația lui însă "n-au știut nimic".

Nu trebuie deci să ne facem griji că vom rata perceperea venirii lui Fiului Omului și salvarea, așa cum vulturii nu ratează prezența cadavrului. Este o lege naturală stabilită de Dum­nezeu prin creație (comp. Iov 39:29, 30). Lucrurile vor fi la fel de sigure și simple pentru aleșii vigilenți care trebuie să fie strânși: Oriunde va fi cadavrul, acolo se vor aduna vulturii.

Index

Matei 24:30 Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omului, atunci toate popoarele pământului se vor boci și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului

Un semn este ceva ce atrage privirile. Mai ales dacă el este văzut în cer. Cuvintele din Matei 24:30 se bazează în mare parte pe profeția lui Zaharia care spune:

"Atunci voi turna peste casa lui David și peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare și de rugăciune și își vor întoarce privirile spre mine, pe care l-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu și-l vor jeli amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut" (Zah. 12:12).

"Locuitorii Ierusalimului" urmau 'să-l străpungă' pe Mesia și apoi să se întâmple ceva cu persoana acestuia care să-l transforme într-un semn. "Semnul" urma să atragă regretul și căința amarnică. În secolul întâi semnul care a polarizat atenția s-a dovedit a fi învierea și confirmarea prin aceasta că Isus a fost așezat, în ce privește favoarea și autoritatea, la dreapta lui Dumnezeu, lucruri care au fost predicate împreună cu iertarea în numele lui pentru oricine s-ar căi (Fap. 2:32, 33; 3:18, 19; comp. Mat. 26:64). Iona a devenit un semn pentru că a fost salvat de Dumnezeu din adâncul mării și a fost trimis apoi viu cu un mesaj salvator.

Fariseii și saducheii s-au apropiat și, ca să-l ispitească, i-au cerut să le arate un semn din cer. Dar Isus, răspunzând le-a zis: "...O generație rea și adulteră cere un semn; dar nu i se va da alt semn decât semnul lui Iona" (Mat. 16:1-4).

Isus a considerat că semnul lui Iona, aplicat în cazul lui moartea și învierea, va fi suficient să satisfacă cererea rău motivată a iudeilor după un semn "din cer" sau de la Dumnezeu.

Imediat după cuvintele din Matei 24:30, Isus vorbește despre strângerea aleșilor împrăștiați "din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă". Dacă această strângere s-a făcut cu începere de la Pentecostă prin campania de evanghelizare, când și în ce fel s-a arătat semnul Fiului omului "în cer"?

Isus vorbește despre "toate popoarele pământului". Expresia poate fi tradusă și "toate triburile țării", cu referire la triburile israelite din țară și din diaspora. Indiferent care ar fi sensul, mărturia despre moartea și învierea lui Isus, ca și despre salvarea disponibilă prin el, trebuia să ajungă până la marginile "țării" (Fap. 1:8). După un număr de ani vestea bună fusese anunțată practic "întregii creații de sub ceruri" (Col. 1:5, 6, 23). Datorită mediatizării extinse la scara întregului pământ locuit, "semnul Fiului Omului" s-a arătat, figurativ vorbind, "în cer" (Mat. 24:14; comp. Apoc. 14:6 unde îngerul vestește evanghelia veșnică din cer).

Index

Matei 24:30 Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omului, atunci toate popoarele pământului se vor boci și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere și cu mare slavă

Matei este singurul care menționează "semnul Fiului Omului" în cer. Marcu spune doar: "Și atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu mare putere și cu slavă". Cei doi evangheliști spun practic același lucru. În cer se va vedea Fiul Omului și acest lucru va fi un semn.

Din punctul de vedere al limbii grecești construcția "semnul Fiului Omului" [semeion tou huiou tou antropou] este un genitiv explicativ și are sensul de 'semnul care este Fiul Omului', la fel cum, spre exemplu, "arvuna duhului" înseamnă 'arvuna care este duhul', "scutul credinței" 'scutul care este credința', "coroana vieții" 'coroana, adică viața', etc. (2 Cor. 1:22; Efes. 6:16; Iacov 1:12).

Expresia "Fiul Omului" atrage atenția asupra naturii umane și desemnează în esență un om supus morții. Isus face aluzie la profeția din Daniel 7:13, 14 unde "fiul omului" este traducerea expresiei aramaice bar enaș [fiu de muritor], însemnând simplu 'un muritor' (compară Psalm 8:3, 4 și 144:3-5 unde omul pământesc, muritor, este prezentat în contrast poetic cu cerurile eterne, înălțate). Desigur că un asemenea om de jos, vulnerabil, ajuns "în cer... cu putere și mare slavă", este o răsturnare de situație izbitoare - un semn pentru toți privitorii. Apostolul Pavel aplică Psalmul 8 la schimbarea de poziție și glorie a lui Isus în epistola sa către evrei:

"În adevăr nu unor îngeri a supus el lumea viitoare, despre care vorbim. Iar cineva a mărturisit undeva, zicând: «Ce este omul [muritor, Ps. 8:4], ca să-ți aduci aminte de el, sau fiul omului [pământesc, Ps. 8:4], ca să-l cercetezi? L-ai făcut cu puțin mai prejos decât îngerii»... Dar îl vedem pe Isus, care a fost făcut «pentru puțin timp mai prejos decât îngerii», încununat cu slavă și cu cinste, din pricina morții pe care a suferit-o" (2:5-9).

De la moarte la glorie! De la condiția cea mai umilă la putere regală! Din zona terestră unde oamenii și fiarele pot vătăma, în cer, în zona norilor, unde numai privirile ajung. Acesta este Fiul Omului ca "semn" (comp. Dan. 4:17). Capii religioși știau că Mesia trebuia să fie un israelit dintre ei, un om de carne ca toți ceilalți, și că acesta este sensul expresiei "fiul omului" din Daniel 7:13, 14. Pentru că Isus ridica pretenția că este Mesia, ei i-au cerut să meargă un pas mai departe și să arate că dispune de putere din cer pentru a împlini și restul profeției. În profeție "fiul omului" nu mai este printre fiarele ucigătoare, ci departe de ele pe un nor.

"Fariseii și saducheii s-au apropiat și, ca să-l ispitească, i-au cerut să le arate un semn din cer. Dar Isus, răspunzând, le-a zis [...] «O generație rea și adulteră cere un semn; dar nu i se va da alt semn decât semnul lui Iona»" - Mat. 16:1-4.

Într-o discuție anterioară Isus arătase în ce constă "semnul lui Iona" sau 'semnul care este Iona'. "Căci, după cum Iona a stat trei zile și trei nopți în pântecele peștelui celui mare, tot așa Fiul Omului va sta trei zile și trei nopți în inima pământului" (Mat. 12:40). Iona fusese aruncat peste bord de către corăbieri în încercarea acestora de a se salva (Iona 1:14,15; comp. Ioan 11:49-52). După "trei zile și trei nopți" petrecute în pântecele peștelui (figurativ în "adânci­mile Locuinței Morților"), Iona a fost readus la suprafață și a predicat căința în cetatea Ninive (Iona 1:17; 2:2). Datorită lui Iona, atât corăbierii cât și locuitorii din Ninive au ajuns să se teamă de Dumnezeu.

Deși cerea "semnul Fiului Omului" din Daniel, în care partea evidentă era gloria finală (vulnerabilitatea era doar dedusă), 'generației viclene și adultere' nu avea să i se dea alt semn decât "semnul lui Iona". Isus urma să stea "trei zile și trei nopți în inima pământului" și apoi să fie ridicat la viață (Fap. 2:24-32; comp. Iona 2:6). Pe această bază avea să fie predicată căința și întoarcerea la Dumnezeu în vederea salvării.

Index

Matei 24:30 Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omului, atunci toate popoarele pământului se vor boci

Isus a fost întrebat care va fi semnul venirii lui. În prima parte a răspunsului său (v. 4-14) limbajul pe care l-a folosit a fost literal. În partea a doua însă (v. 15-30), el a folosit limbajul profetic al lui Daniel și Zaharia. Cuvintele citate mai sus se găsesc în partea a doua și astfel evocă în acest limbaj figurativ uimirea și regretul celor care nu-l vor fi recunoscut sau chiar îl vor fi respins pe Mesia pentru că nu s-a prezentat de la început în glorie și putere.

Expresia "popoarele pământului [lit. semințiile țării]" este generică și astfel nu se referă la fiecare locuitor al planetei. Unii oameni se vor căi în mod sincer la vederea semnului Fiului Omului. Zaharia s-a referit profetic la triburile israelite care îl respingeau cu apatie pe Iehova și care urmau totuși să fie salvate din atacul internațional împotriva lor. Această acțiune a lui Dumnezeu trebuia să-i rușineze și să-i facă să se întoarcă la el cu bocet și rugăciune în mod individual (Zah. 12). Cuvintele lui Zaharia s-au împlinit parțial în secolul I. Iudeii l-au respins pe Isus și prin el pe Dumnezeu (Ioan 13:20). Lucrurile au luat o întorsătură neașteptată când Dumne­zeu l-a înviat pe Isus și l-a înălțat în autoritate, făcându-l Domn. Petru explică că spiritul sfânt turnat la Pentecostă, în condiții care puneau în evidență miracolul, era dovada noii puteri și poziții a lui Isus (Fap. 2:2-4, 32-36). "După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunși în inimă". A urmat căința și întoarcerea la Dumnezeu a mii de iudei din triburile lui Israel și prozeliți dintre națiuni.

Este evident că plânsul multora a fost un semn de căință asemenea celui al lui Petru care l-a renegat de trei ori pe Isus. Tot așa, frații lui Iosif au recunoscut în final autoritatea și sprijinul pe care Dumnezeu i le-a acordat celui mai mic din familie (când acestea au devenit evidente), au plâns și și-au regretat în mod sincer faptele. Totuși, în secolul întâi, nu toți cei ce au fost confruntați cu realitatea învierii și noii poziții a lui Isus 'au plâns din pricina lui', cel puțin nu în acest sens pozitiv. Unii 'au plâns și au scrâșnit din dinți' de invidie (comp. Fap. 3:26-4:2; 5:17, 18, 28).

Profeția lui Zaharia despre 'bocire' trebuie să aibă o împlinire exstinsă dincolo de generația Pentecostei, pentru că Apocalipsa 1:7 spune:

"Iată, el vine [verbul este la prezent, încă vine] cu norii și orice ochi îl va vedea [viitor, până la urmă], și cei ce l-au străpuns. Și toate semințiile pământului vor plânge din pricina lui".

Index

Matei 24:30 Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omului, atunci toate popoarele pământului se vor boci și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere și cu mare slavă

'Atunci se va arăta în cer semnul care este Fiului Omului, atunci toate popoare­le se vor boci când vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere și cu mare slavă'.

În profeția lui Daniel, pe care se bazează cuvintele lui Isus, "semnul Fiului Omului" este descris astfel:

"M-am uitat în timpul viziunilor nopții și iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului; a înaintat spre cel Bătrân de zile și a fost adus înaintea lui. I s-a dat stăpânire, slavă și o împărăție, pentru ca toate popoarele, neamurile și oamenii de toate limbile să-i slujească". (7:13, 14).

În această viziune frapează două contraste în legătură cu "fiul omului", care pot fi un semn:

1. Un șir de fiare – un om (vulnerabil)

2. un om (care trăiește pe pământ) – pe norii cerului.

Dacă un 'om' trebuie să înlocuiască 'fiarele' la guvernarea asupra pământului, inferența este că acestea vor fi încercat să-l elimine (așa cum s-au eliminat succesiv între ele). Iar dacă acest 'om' este văzut "pe norii cerului", inferența este că s-a produs un miracol – Dumnezeu a intervenit cumva, l-a salvat și l-a ridicat acolo. Fiarele nu-i mai pot pune viața în pericol (comp. Apoc. 11:11, 12).

Contrastul dintre situația inițială, vulnerabilă, umilă, și cea finală, intangibilă, glorioasă, a fiului omului, este atât de mare, încât atrage atenția celor care l-au respins. Așa cum a văzut Daniel în viziune, autoritatea și gloria primite de "fiul omului" fac ca "toate popoarele, neamurile și oamenii de toate limbile să-i slujească".

În secolul întâi, pentru identificarea lui Mesia era așteptat un semn din cer. Învierea lui Isus s-a dovedit a fi acest semn sau 'semnul Fiului Omului care s-a arătat în cer'. "În cer" înseamnă aici de la Dumnezeu și vizibil pentru toți. Învierea evidentă a lui Isus nu a putut fi asociată decât cu Dumnezeu și a devenit curând cunoscută tuturor prin mărturia publică dată de către apostoli începând de la Pentecostă (Faptele 2:32-36; 3:12-15). La perceperea acestui 'semn' oameni din toate triburile țării au început să plângă cu regret, să se căiască (Faptele 2:37-41; 3:17-19, 26; comp. Zah. 12:10). Ei l-au 'văzut pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere și cu mare slavă'.

Index

Matei 24:34 Adevărat vă spun, nu va trece generația aceasta până se vor întâmpla toate acestea

Isus le spusese cărturarilor și fariseilor în templu că peste generația lor va veni tragerea la răspundere pentru "tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel" (23:35). În urechile discipolilor trebuie să fi fost încă proaspete cuvintele lui: "Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste generația aceasta". Acum, pe Muntele Măslinilor, probabil la mai puțin de o oră, Isus a repetat ideea: "Adevărat vă spun, nu va trece generația aceasta până nu se vor întâmpla toate acestea".

Este evident că "toate acestea" sunt lucruri care au de-a face cu vinovăția de sânge și răzbunarea lui Dumnezeu. Relatarea paralelă din Luca scoate în evidență acest lucru:

Căci acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris... Pentru că va fi strâmtorare mare pe pământ și mânie împotriva poporului acestuia... Adevărat vă spun că nu va trece generația aceasta până ce nu se vor împlini toate acestea (21:22, 23, 32).

Așa cum se vede, cele două exprimări ale lui Isus redate de Matei sunt paralele și exprimă aceeași idee:

23:35 Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste generația aceasta

24:34 Adevărat vă spun până nu se vor întâmpla toate acestea nu va trece generația aceasta

Analogia ne permite să stabilim că "generația" din 24:34 este aceeași generație de iudei din 23:35, care avea să-și atragă definitiv mânia și răzbunarea lui Dumnezeu prin actul abominabil al uciderii lui Mesia.

Isus și-a însoțit cuvintele fatidice despre "generația aceasta", cu expresii de întărire ca: "Adevărat vă spun", "nicidecum nu va trece", "Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele mele nicidecum nu vor trece" (Mat. 24:34, 35). Părea într-adevăr greu de crezut ca Dumnezeu să aducă judecata asupra sistemului în generația aceea care se mândrea cu terminarea renovării unui templu impozant și respecta cu scrupulo­zitate nenumărate tradiții religioase. Israel era un popor care avea rădăcini sfinte și beneficia de privilegii unice (Rom. 9:4, 5; 11:16). Isus era însă sigur că judecata va veni pe baza cunoașterii caracterului Tatălui său. El știa din Scripturile ebraice că întotdeauna când nelegiuirea ajunge la culme, Dumnezeu intervine prompt. "Nicidecum nu va trece generația" care a 'umplut măsura' fără ca Dumnezeu să pronunțe judecata.

Odată cu uciderea lui Cristos, sistemul iudaic și-a atras condamnarea și respingerea din partea lui Dumnezeu, aruncarea simbolică în gheena fără întoarcere.

Sunt oare aplicabile cuvintele lui Isus despre "generația aceasta" și în viitor? Da, pentru că ele sunt o regulă generală desprinsă din Scripturi: oricare generație a unui sistem care umple măsura "nu va trece" nepedepsită. Este o certitudine care l-a făcut pe Isus să spună (pe fondul înmulțirii nelegiuirii până la culme), că "cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit". Din mijlocul aceleiași generații!

Începând de la Pentecostă o altă națiune sau sistem reprezintă împărăția lui Dumnezeu și se pregătește pentru 'intrarea triumfală în Ierusalim' a lui Mesia și pentru urarea: "Binecuvântat este cel care vine în numele DOMNULUI, împăratul lui Israel!" În același timp, există "împărăția lumii", un sistem mai cuprinzător care va da socoteală într-o zi în fața lui Dumnezeu (comp. Apoc. 11:15).

Index

Matei 24:34 Adevărat vă spun, nu va trece generația aceasta până se vor întâmpla toate acestea

Contextul arată că Isus vorbea despre 'generația' de iudei care avea să-l respingă ca Mesia și să-l ucidă ca ultim act nelegiuit înainte de judecata lui Dumnezeu (Mat. 23:36; compară 21:37, 38 unde moartea 'fiului' este "la urmă"). Teologii au căutat să extindă înțelesul și timpul asociat cu "generația aceasta" pentru a acoperi timpul scurs până astăzi. Astfel în prezent sunt în dispută mai multe semnificații ale 'generației care nu va trece':

  • Generația peste care a venit distrugerea Ierusalimului în anul 70 e.n.
  • Obiecția: După 40 de ani, aceasta este practic a doua generație.

  • Generația sau "neamul" Israelului, rasa evreiască [genos].
  • Obiecția: Nu este un fapt neobiș­nuit ca o națiune să rămână pe scena istoriei.

  • Generația ca și tip de caracter al oamenilor (ex. răi, adulteri, necredincioși).
  • Generația în care încep să se întâmple lucrurile (verbul genetai, luat ca un aorist incipient, poate însemna “vor începe să se întâmple”).
  • Generația timpului când se întâmplă lucrurile menționate ("generația aceasta").
  • Generație dublă, una în secolul I, una în viitor, cu elementele comune.
  • Generația fiziologică, care a trecut și cuvintele lui Isus nu s-au împlinit.

Un fapt care scapă adesea din vedere este că Isus nu a exprimat o profeție nouă pe Muntele Măslinilor, ci a răspuns la întrebările despre viitor ale discipolilor, citând și parafrazând profeții ale Vechiu­lui Testament într-o sinteză escatologică inedită, îmbogățită cu ilustrații moraliza­toare și avertismente. Dacă aceste profeții, în speță cele mesianice, pot avea o dublă împlinire, este de așteptat ca și răspunsul lui Isus să se poată aplica în acest fel. Dacă prima aplicație (la venirea lui Mesia pentru Israel) tocmai se derula în acele zile, Isus s-a referit la generația "aceasta" care îl respingea atunci în calitate de viitorul "fiu al omului" sau Mesia (Luc. 17:24, 25).

O a doua venire implică automat o a doua generație, care să repete lucrurile la o scară mai mare. Avem de fapt o relație trijectivă. Dacă P (profeția VT) se împlinește în A la o scară mică și P se împlinește în B la o scară mare, atunci A este un model profetic pentru B. Aceasta înseamnă că putem compara prima venire a lui Cristos cu cea de-a doua și să obținem detalii profetice semnifica­tive. Profeția Apocalipsei, care a fost revelată după prima venire, poate fi înțeleasă numai dacă este luată în considerație prima venire ca un model profetic.

Un exemplu de analogie între cele două aplicații este durata prorociei celor doi martori. Serviciul lui Ioan Bote­zătorul și Isus trei ani și jumătate, mărturia din timpul necazului cel mare 1260 zile (3,5 ani profetici). - Apocalipsa 11.

Index

Matei 24:36 Despre ziua aceea și despre ceasul acela nu știe nimeni, nici chiar îngerii din ceruri, ci numai Tatăl

'Ziua și ceasul' sunt asociate aici pentru a accentua caracterul imprevizibil, abrupt, al evenimentului viitor prezis și necesitatea vigilenței până în ultima clipă. În context se vorbește despre venirea Fiului Omului și răsplata ori pedeapsa care vor urma. Există numai două posibilități: Ori 'ziua și ceasul' se referă la judecata finală, și atunci vigilența reprezintă calitatea meritorie răsplătită cu salvarea, ori 'ziua și ceasul' se referă la ocazia de salvare deschisă de venirea lui Fiului omului, și în acest caz vigilența este doar calitatea care îi va favoriza pe unii să profite de ocazie.

Noe a construit arca cu perseverență și, la timpul oportun, a intrat în mod ascultător în ea. Desigur, actul salvator a fost intrarea în arcă. Fecioarele neînțelepte au rămas în afara ușii închise nu pentru că au avut probleme cu rezerva de untdelemn, ci pentru că nu s-au aflat în alai când acesta a intrat pe ușa deschisă în casa mirelui.

'Ziua și ceasul' reprezintă astfel un timp de reacție personală. Isus a ilustrat în mai multe feluri acțiunea oportună de la acel timp și vigilența necesară: strângerea vulturilor la cadavru, adunarea aleșilor la auzul trâmbiței, intrarea în corabie, ieșirea din Sodoma, alăturarea la alaiul mirelui, plecarea împreună cu grupul care se salvează a unora aflați la câmp, la moara de măcinat sau în pat. Ar trebui să ne ajustăm concepția despre venirea lui Mesia. În loc să închidă, ea deschide o ușă. Va fi ceva de făcut chiar atunci în prezența Judecătorului – o acțiune oportună care va asigura salvarea. În scenariul apocaliptic găsim echivalentul 'zilei și ceasului' de reacție în îndemnul:

„Temeți-vă de Dumnezeu și dați-i slavă, căci a venit ceasul judecății lui; și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!” (14:7)

Cei vigilenți vor putea profita de ocazia care se va deschide și-i vor ajuta și pe alții să se închine Creatorului tuturor lucrurilor.

Index

Matei 24:37 Cum a fost în zilele lui Noe, așa va fi și la venirea Fiului Omului

Care sunt „zilele lui Noe” la care a făcut Isus referire în pasajul de mai sus?

Așa cum arată contextul, „zilele” subînțelese sunt cele semnificative dinainte de potop: (1) zilele în care s-a construit arca și (2) cele șapte zile până la potop, rezervate pentru intrarea în arcă (Gen. 7:1, 4, 10). Acestea s-au caracte­rizat prin nepăsare generală din partea oamenilor, care erau absorbiți de activitățile obișnuite ale vieții:

„Căci așa cum a fost în zilele dinainte de potop, când mâncau și beau, se însurau și se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, și n-au știut nimic, până când a venit potopul și i-a luat pe toți, tot așa va fi și la venirea [gr. parousia] Fiului Omului” (Mat. 24:38, 39).

Matei folosește cuvântul grecesc parousia când vorbește despre „venirea” Fiului Omului, termen care include atât ideea de sosire cât și de prezență ulterioară. Parousia era un cuvânt folosit pentru a numi vizita de câteva zile a unui rege în teritoriu. Prin analogie, prezența Fiului Omului corespunde ultimelor șapte zile dinainte de potop. Acest lucru este evident din poziția în frază a cuvintelor cheie – „n-au știut nimic”. Cei nevigilenți nu vor sesiza că este timpul oportun pentru intrarea în arcă, pentru refugierea în siguranță.

Continuând analogia, construcția arcei trebuie să corespundă necazului cel mare care pregătește scena: o clasă se pierde de tot în activități obișnuite ale vieții, iar o alta "construiește" un mijloc de salvare. Urmează, la momentul semnalizat de Dumnezeu, refugierea în siguranță prefigurată de intrarea lui Noe în arcă împreună cu familia și animalele. Așa ca în antichitate la arcă, Dumnezeu va închide ‘ușa’ ocaziei, separând de o parte și de alta cele două clase (Gen. 7:16). Urmează apoi distrugerea simboli­zată prin potop.

Index

Marcu 13:14 Când veți vedea "urâciunea pustiirii" stând unde nu trebuie, (cine citește să înțeleagă), atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți

"Urâciunea pustiirii" sau mai exact 'urâciunea care cauzează pustiire' va sta în mod provocator "unde nu trebuie" - în templu, un loc sacru. Întrebarea care se ridică este în ce mod urâciunea cauzează pustiirea. Adică elementul pustiitor este direct urâciunea sau închinarea la urâciune este motivulcare îl determină pe Dumnezeu să aducă pustiirea?

În Biblie cuvântul 'urâciune' este asociat cu practica oribilă a poporului lui Dumnezeu de a venera idoli, adesea chiar în casa lui Dumnezeu. De exemplu în Ieremia 7:30-34 se spune:

"Și-au așezat urâciunile lor în casa care este chemată cu Numele Meu, ca s-o pângărească... De aceea iată vin zile, zice Domnul, când... țara va ajunge un pustiu".

Așa cum se înțelege din toată profeția lui Ieremia, Dumnezeu i-a folosit pe babiloneni pentru a-și executa pedeapsa promisă în Lege pentru idolatrie: pustiirea țării (vezi Lev. 26:30-32). Chiar dacă instrumentul pustiirii era o armată străină, cu interese proprii, Dumnezeu era autorul moral al pedepsei. La timpul pedepsei "locul" evident nu mai era sfânt.

"Urâciunea pustiirii" despre care a vorbit Isus stă însă unde "nu trebuie". Întrucât o "urâciune" (un idol sau o imagine) este ceva care "reprezintă" o zeitate sau un împărat zeificat, în intermedierea închinării, în mod concret urâciunea pustiirii poate fi un om sau o organizație care reprezintă în plan local puterea 'imperială' cu pretenții de divinizare. Ea este acolo cu permisiunea lui Dumnezeu, dar nu ca idol. Își poate exercita autoritatea, dar nu în mod abuziv pentru a obține închinarea. În acest sens ea nu ar trebui să cauzeze pustiirea celor ce continuă să se închine lui Dumnezeu.

Daniel a menționat de patru ori urâciunea pustiirii folosind expresia directă sau expresii apropiate (8:13; 9:27; 11:31; 12:11). De fiecare dată urâciunea este asociată cu desființarea jertfei necurmate în ordinea (1) mai întâi este desființată jertfa necurmată, (2) apoi este așezată urâciunea care pustiește. Cel puțin în unul din aceste locuri urâciunea este descrisă drept o nelegiuire sau încălcare a legii (8:12, 13), dându-se de înțeles că unii din poporul lui Dumnezeu, chiar dacă nu așează ei înșiși urâciunea în locul sfânt, cel puțin o salută sau i se închină. Serviciul sacru la urâciunea pustiirii pare să fie astfel substitutul jertfei necurmate. Promotorii urâciunii se folosesc de ea pentru a "pustii" sau persecuta pe cei care nu i se închină ei sau puterii 'imperiale' prin ea (comp. Fap. 8:1, 3; 9:1).

Index

Marcu 13:32 Cât despre ziua aceea sau ceasul acela, nu știe nimeni: nici îngerii în cer, nici Fiul, ci numai Tatăl.

Cuvintele lui Isus despre cunoașterea zilei și ceasului diferă puțin în EvangheIia după Marcu, în sensul că printre aceia care nu cunosc dinainte acest timp este inclus și Fiul. Expresia „nici îngerii în cer, nici Fiul, ci numai Tatăl” este în sine o ierarhizare. Fiul este superior îngerilor, dar nu în ‘cunoașterea’ zilei și ceasului. În acest lucru Tatăl este deasu­pra tuturor.

Din momentul sosirii, Cristos va întreprinde sub privirea îngerilor un șir de acțiuni. Este limpede că de la acel timp înainte, ‘ziua și ceasul’ nu va constitui un secret, nici pentru el, nici pentru îngeri.

Aceasta este o dovadă în plus că ‘ziua și ceasul’ nu au în vedere distrugerea finală, războiul de la Armaghedon, unde Cristos, ca și comandant numit, va lupta cu ‘fiara, împărații pământului și armatele lor adunate ca să facă război” (Apoc. 19:19). Un comandant își cunoaște ziua atacului dacă a fost mandatat să conducă lupta. Mai degrabă ziua și ceasul trebuie să fie legate de momentul instalării lui Cristos într-o asemenea poziție după un timp de așteptare. Pentru cei afectați de persecuția anterioară venirii lui, intervenția lui Dumnezeu va surveni într-un moment de maximă încordare. Numai Dumnezeu va poseda atunci răspunsul la întrebarea „Până când?” Daniel 7:21, 22 spune:

"Am văzut de asemenea cum cornul acesta a făcut război sfinților și i‑a biruit, până când a venit Cel Bătrân de zile".

În acest sens numai Dumnezeu ‘cunoaște’ ziua și ceasul intervenției lui. În mod asemănător, lui David i s-a promis că va deveni rege, dar a trebuit să aștepte în incertitudine până când Dumnezeu l-a înlăturat pe Saul.

Unii au sugerat că întrucât verbul a cunoaște nu este la viitor (de fapt este chiar la trecut, „n-a știut nimeni”), timpul de necunoaștere la care se referea Isus s-ar fi putut sfârși pentru el și pentru alții la învierea sa sau mai târziu. Se pare însă că aici ‘cunoașterea’ reprezintă mai degrabă dreptul pe care Dumnezeu și-l rezervă, ca autoritatea supremă, de a decide când să intervină, și nu păstrarea în secret față de îngeri și Fiul a unei date din calendarul profetic (comp. Fap. 1:6, 7).

Index

Luca 21:12 Dar înainte de toate acestea vor pune mâinile pe voi și vă vor persecuta

Persecuția internațională va fi o caracteristică a necazului celui mare. În profeția lui Isus despre semnul sfârșitului (reprodusă cu mici variații de Matei, Marcu și Luca), persecu­tarea creștinilor este asociată cu războiul mondial și efectele lui. În Matei persecuția este menționată pe fondul războiului, crizelor de alimente, epidemiilor și cutremurelor. "Atunci vă vor da să fiți chinuiți și vă vor omorî și veți fi urâți de toate popoarele pentru numele meu" (24:7-9). Tot așa și în Marcu. În Luca însă se spune că persecuția are loc "înainte de toate acestea" (21:12). Pentru a păstra armonia între Evanghelii trebuie să stabilim câte din lucrurile menționate în versetele anterioare (10, 11) sunt cuprinse în expresia "înainte de toate acestea".

O primă constatare este că Luca menționează înainte de persecuție (pe lângă război, foamete, epidemii și cutremure) și "arătări înspăimântătoare și semne mari în cer". Dacă războiul, foametea, epidemiile și cutremurele sunt elemente naturale (și aparțin necazului celui mare), cele din urmă sunt fenomene cerești cu totul neobișnuite și sunt consemnate de Matei ca survenind "îndată după acele zile de necaz" (24:29). Concluzia este că Luca, înainte de a menționa persecuția ca o caracteristică generală a necazului, a mers cu un pas mai departe decât Matei în enumerarea evenimentelor, până la timpul de după necaz, menționând și fenomenele suprana­turale care vor însoți prezența Fiului Omului (comp. Mat. 24:30; Luc 21:25-27). Astfel, atunci când a dorit să specifice persecuția (o caracteristică a necazului celui mare, nu un eveniment), Luca a trebuit să revină în timp și să spună pentru a fi clar înțeles: "Dar înainte de toate acestea... vă vor persecuta". În acest fel el și-a adus cititorii în același moment de timp ca Matei care a folosit reperul "atunci", după ce a descris scena mondială prin război, foamete, epidemii și cutremure.

Este evident că această înșiruire care apare frecvent în Scripturi (război-foamete-epidemii) este relaționată cauzal și astfel elementele ei se succed în timp (Ier. 24:10; Apoc. 6:8). Prin urmare, expresia "toate acestea" - înțelegând lucruri înainte de care trebuie să înceapă persecuția - poate include și elemente din timpul necazului: epidemii, foamete, cutremure, și chiar război (menționate în ordine inversă) - Luc. 21:11.

Index

Luc 21:24 Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor

Aceste cuvinte se referă la Ierusalim ca oraș al lui Dumnezeu, pe care neamurile nu-l pot distruge cu adevărat. În contrast evident cu cel distrus în anul 70 e.n. și deplâns de Isus în cuvintele:

"Vor veni zile când vrăjmașii tăi te vor înconjura cu șanțuri, te vor împresura și te vor strâmtora din toate părțile; te vor face una cu pământul, pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău; și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut timpul cercetării tale" (Luc. 19:43, 44).

Începând din timpul lui David și Solomon, Ierusalimul a devenit un simbol al regalității divine, "cetatea Marelui Împărat" (1Cron. 29:23, 27; Mat. 5:35; Ps. 48). El a ajuns să reprezinte regatul escatologic al lui Dumnezeu, o realitate spirituală eternă (comp. Evrei 12:22, 28; Apoc. 21:10). Ierusalimul secolului întâi a fost expresia temporară a acestui regat. Astfel, Isus le-a putut spune reprezentanților spirituali ai națiunii:

"De aceea, ...împărăția lui Dumne­zeu [reprezentată de Ierusalim] va fi luată de la voi și va fi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite" (Mat. 21:43).

Acest mod de a vedea "Ierusalimul" este în armonie cu profeția biblică care prevede ruinarea lui și a templului, ca și măsură corectivă, dar niciodată abando­narea sau distrugerea definitivă. Întot­deauna există compasiune pentru o rămășiță aleasă care se întoarce în "Ierusalim".

În Hagai se vorbește în mod asemănător despre "casa aceasta în slava ei dintâi" și despre "slava din urmă a acestei case" (2:3-9). Profetul folosește expresia "casa aceasta" cu referire la templu, deși acesta nu exista la acea dată decât sub forma unor ruine. "Casa aceasta" era ceva etern; preoții ca oameni și clădirea ca formă și glorie erau lucruri temporare și deci supuse schimbării (comp. Isaia 56:4-7)

În istoria Israelului preoția a trecut de la o familie la alta, dar instituția a rămas. Sceptrul a trecut de la un trib la altul, dar regalitatea a rămas. Locul chivotului a fost schimbat, dar prezența divină a rămas. Există lucruri abandonate (o familie, un trib, un loc), și există lucruri care dăinuie. Așa se explică de ce Isus a putut pleca în discursul său de pe Muntele Măslinilor de la abandonarea cetății și distrugerea în timp a ei și a templului existent în ea, și să sfârșească descriind un viitor glorios, când Ierusalimul (în accepția lui spirituală eternă) nu va mai fi călcat în picioare, atunci când necazul va fi "scurtat" în urma intervenției divine. Când Fiul Omului va veni în glorie și când împărăția mesianică promisă va fi restabilită (Luc 21:24, 31).

Apostolii au asociat în întrebarea lor ruinarea cetății fizice și templului cu venirea Fiului Omului în împărăția lui și sfârșitul escatologic profețit de Daniel. Isus le-a răspuns citând din profeție, ceea ce înseamnă că "Ierusalimul" și "locul sfânt" subînțelese de el în Luca 21:24 erau cele eterne. 

Înțelegerea acestei duble semnificații a Ierusalimului ne ajută să eliminăm din ecuație Ierusalimul fizic, distingând între ceea ce avea să fie abandonat definitiv ca o expresie temporară a împărăției și ceea ce urma să fie profanat și restabilit ca o realitate spirituală eternă. Distincția între literal și spiritual, între temporar și etern, referitor la Ierusalim și templu, este în armonie cu schimbarea de legământ și semnificații introdusă de Cristos prin mesajul și moartea lui și, de asemenea, cu explicațiile detaliate date mai târziu de apostoli referitor la un Israel spiritual. Nici un viitor templu zidit la Ierusalim și nici cel antic distrus de romani nu se califică pentru a fi asociate cu venirea lui Isus și a împărăției lui Dumnezeu.

Coexistența (pentru prima dată în secolul întâi) a două Ierusalime, unul ceresc și unul pământesc, arată că la acel timp Ierusalimul fizic nu mai era expresia temporară a Ierusalimului etern și că distrugerea lui din anul 70 e.n. nu a fost un episod în istoria celui etern. De asemenea, această coexistență exclude orice semnificație profetică prezentă sau viitoare pentru Ierusalimul fizic.

Index

Luc21:28 Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitați în sus și să vă ridicați capetele, pentru că răscumpărarea voastră se apropie

Pentru creștini necazul cel mare va fi un timp de persecuție în toată lumea pe fondul unor mari tulburări în societatea omenească (Mat. 24:9-12). Datorită intensității și duratei, răbdarea creștinilor va fi pusă la încercare. Situația nu ar trebui să fie însă fără ieșire pentru că Isus a spus: "Dar cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit" (v. 13). Ce i-ar putea ajuta pe discipolii lui să 'rabde' pe tot parcursul necazului cel mare?

Așa cum arată cuvintele din Luca 21:28, creștinii și-ar putea ridica capetele în speranță încă de la începutul necazului, "când vor începe să se întâmple aceste lucruri". 'Lucrurile' arătate de Isus vor servi ca un indicator de timp. Pe măsură ce se vor împlini, va crește certitudinea că este vorba despre necazul cel mare și, de asemenea, speranța că Dumnezeu va interveni curând pentru a-l scurta și a-i salva astfel pe cei aleși.

Și le-a spus o pildă: "Vedeți smochinul și toți copacii. Când înfrunzesc, voi singuri cunoașteți, văzându-i, că de acum vara este aproape. Tot așa, când veți vedea întâmplându-se aceste lucruri, să știți că împărăția lui Dumnezeu este aproape" (Luc. 21:29-31).

Speranța aleșilor este legată deci de 'răscumpărarea care se apropie'. Răscumpărarea de aici are sensul de eliberare dintr-o captivitate prin plătirea unui preț de răscumpărare [gr. apolutrosis] (comp. Luc. 24:21). Pentru că este vorba despre o autoritate internațională care îngrădește dreptul la închinare, persecută și pune viața în pericol, așa cum a făcut Babilonul în antichitate, va fi necesară o intervenție din partea lui Dumnezeu cu 'plătirea' unui preț. Dar în loc să fie despăgubit, asupritorul va achita el însuși prețul, va plăti cu viața sa, după principiul din Proverbe 21:18: "Cel rău slujește ca preț de răscumpărare pentru cel drept" (vezi și Isaia 49:26; Ieremia 31:11; Mica 4:10).

În acest sens Isus a zis:

Pentru că atunci va fi un necaz așa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum și nici nu va mai fi.Și dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din cauza celor aleși, zilele acelea vor fi scurtate (Mat. 24:21, 22).

Intervenția lui Dumnezeu va avea loc "din cauza celor aleși". Zilele scurtate amintesc de zilele "numărate" ale regelui Babilonului în urma încercării acestuia de a profana vasele sacre ale templului lui Iehova. Daniel i-a explicat lui Belșațar: "'Numărat', înseamnă că Dumnezeu ți-a numărat zilele domniei și i-a pus capăt".

"Răscumpărarea" despre care vorbește Isus în Luca 21:28 trebuie asociată cu scurtarea necazului prin 'căderea' opreso­rului viitor descris în Apocalipsa drept Babilonul cel Mare și strângerea apoi a aleșilor de către 'îngeri' pentru restabilirea închinării curate (Apoc. 18:2-4; Mat. 24:31).

Index

Fapte 7:35 Pe acest Moise, de care se lepădaseră ei, zicând: "Cine te-a pus pe tine stăpânitor și judecător?", Dumnezeu l-a trimis ca stăpânitor și salvator

Ștefan s-a apărat în fața sinedriului arătând că, mărturisindu-l pe Isus, el nu spunea "cuvinte de hulă împotriva lui Moise și a lui Dumnezeu" (6:11). Mai degrabă acuzatorii lui erau cei ce se lepădau de Moise și se împotriveau lui Dumnezeu. Moise însuși le spusese israeliților că 'Dumnezeu le va ridica un proroc ca el, de care vor trebui să asculte' pentru a nu fi nimiciți (7:37; Deut. 18:18, 19). Viața și moartea de sacrificiu a lui Isus dovedeau în multe feluri că este 'prorocul asemenea lui Moise'. Dar acum un singur element de asemănare părea important în apărarea legală a luiȘtefan. Acuzatorii lui aparțineau unui popor care avea obiceiul să respingă profeții și salvatorii trimiși de Dumnezeu.

Voi totdeauna vă împotriviți Duhului sfânt; ca părinții voștri, așa faceți și voi. Pe care dintre proroci nu i-au persecutat părinții voștri? Au omorât pe cei care vesteau mai dinainte venirea Celui Drept, pe care acum voi l-ați dat prins și l-ați omorât (7:51, 52).

La fel făcuseră cu Moise la "venirea" sau încercarea acestuia de a elibera Israelul. Ștefan le-a adus aminte:

Și când a împlinit patruzeci de ani, i-a venit în inimă să cerceteze pe frații săi, pe fiii lui Israel... Credea că frații lui vor înțelege că Dumnezeu, prin mâna lui, le dădea eliberare; dar n-au înțeles... Pe acest Moise, de care se lepădaseră ei, zicând: "Cine te-a pus pe tine stăpânitor și judecător?", Dumnezeu l-a trimis ca stăpânitor și salvator (7:23-37).

După un număr de ani petrecuți în Madian, "acest" Moise a fost trimis de Dumnezeu ca eliberator. Creștinii din secolul întâi erau siguri că Isus, 'profetul ca Moise', a fost trimis în mod asemănător ca "stăpânitor și salvator". Apostolul Petru a afirmat în cuvântarea sa la pentecostă și apoi mai târziu în fața sinedriului:

Să știe bine, deci, toată casa lui Israel că Dumnezeu a făcut Domn și Cristos pe acest Isus, pe care l-ați răstignit voi... nu este sub cer alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți (2:36; 4:12).

În ambele cazuri expresiile folosite (acest Moise, acest Isus) evidențiază optica umană greșită și schimbarea surprinzătoare de poziție datorită autorității primite de la Dumnezeu. Terminându-se cu mandatarea de a conduce și elibera, 'venirea Celui Drept vestită mai dinainte' era un succes.Ștefan se aștepta ca evreii să recunoască analogia în legătură cu această autoritate a lui Isus și să-l accepte, spre salvarea lor, așa cum cei mai mulți dintre ei l-au urmat în antichitate pe Moise atunci când acesta a fost mandatat de Dumnezeu.