Îngeri care sunt oameni


„Binecuvântaţi pe Domnul, îngerii Lui, care sunteţi tari în putere, care împli­niţi porun­cile Lui şi care ascul­taţi de glasul cuvân­tului Lui.”

(Psalm 103:20).

 

În limbile Bibliei, cuvintele redate cu înger înseamnă ”mesager” sau ”trimis”, prin extin­dere, repre­zentant cu auto­ritate, agent. Atât malak din ebraică, cât și aggelos din greacă. În limbile moderne însă, îngerii sunt ființe cerești cu aripi, spirite. Cum ar trebui redați acești termeni, ținând cont de necon­cordanța seman­tică? Versiu­nile biblice tradi­ționale folosesc înger în general și mesager acolo unde este evident că este vorba de oameni. Dar, făcând astfel, introduc în mod greșit o dis­tincție între îngeri și mesageri. Young's Literal Trans­lation redă consec­vent termenii prin ”mesager”, lăsând citito­rului liber­tatea să stabi­lească ce sunt mesa­gerii sau când sunt oameni și când nu.

 

Pasaje biblice dificile în care ”îngerii” sunt oameni

„Atunci a vorbit Hagai, mesagerul (malak) DOMNULUI, în mesajul (malakut) DOMNULUI către popor” (Hag. 1:13, BTF). Multe pasaje biblice se clari­fică dacă îngerii sunt înțeleși în mod corect ca mesa­geri sau trimiși:

 

Îngerii în Epistola către Evrei:

 

Îngerii în Apocalipsa:

 

Saducheii și credința în îngeri

 

 

●  Fapte 12:15

„Eşti nebună!”, i-au zis ei. Dar ea stăruia şi spunea că el este. Ei, dimpo­trivă, ziceau: „Este îngerul lui”.

Slujnica Roda a auzit și recu­noscut glasul lui Petru, dar ceilalți din casă au fost siguri că este un trimis al lui, el fiind legat și păzit în închi­soare. Raționa­mentul lor s-a bazat pe norma­litatea în acel timp ca cei din închi­soare să comunice cu cei de afară prin trimiși sau mesageri. În Evan­ghelii este consemnat cazul lui Ioan Bote­zătorul, care a făcut uz de acest mijloc de comu­nicare: „Ioan a auzit din temniţă despre lucră­rile lui Hristos şi a trimis să-L întrebe prin ucenicii săi: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?” (Mat. 11:2, 3). Mai mult de atât, cei doi ucenici trimiși sunt chiar numiți ”îngeri” (aggeloi, measa­geri) în Luca 7:24. Este un caz tipic în care, dacă cuvântul este redat cu sensul lui din greacă, devine inteli­gibil în context. Nefiind nece­sare variante de inter­pretare de genul spiritul lui Petru devenit înger după moartea lui sau îngerul lui păzitor.


●  1 Corinteni 11:10

De aceea, femeia, din pricina îngerilor, trebuie să aibă pe cap un semn al stăpâ­nirii ei.

Întrucât în greacă aggelos (pronun­țat: angelos) înseamnă ”trimis (cu auto­ritate), repre­zentant” și contextul arată că bărbații sunt chipul lui Dumnezeu și au autori­tatea delegată de el prin Cristos, înseamnă că ei sunt acești ”trimiși” cu auto­ritate. ”Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este Capul lui Hristos... Bărbatul nu este dator să-şi acopere capul, pentru că el este chipul şi slava lui Dumnezeu, pe când femeia este slava bărba­tului” (v. 3, 7). Rugă­ciunea publică (cu voce tare) o pune pe femeie într-o poziție de reprezen­tantă a adunării în fața lui Dumnezeu. Semnul autori­tății pe capul ei indică că înde­pli­nește acest serviciu sub autori­tatea bărba­tului, care este capul ei.


●  1 Timotei 5:21

Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu, înaintea lui Hristos Isus şi înaintea îngerilor aleşi, să păzeşti aceste lucruri, fără vreun gând mai dinainte, şi să nu faci nimic cu părtinire.

Aceste cuvinte sunt aproape paralele cu cele ale regelui Agripa în discursul său către evrei: „Invoc ca mărturie sanc­tuarul vostru, îngerii sfinți ai lui Dumnezeu și această țară, comună nouă tuturor, că nu am cruțat nici un lucru care este pentru prezer­varea voastră” (Iosephus, Răzb., 2.16). În cuvintele lui Agripa, ”îngerii sfinți ai lui Dumnezeu”, menționați în ordine după templu, erau sluji­torii preoțești, care erau martori alături de templul în care oficiau și de țară, că el, regele, urmărise în toate acțiunile lui prezer­varea israe­liților și a religiei lor în fața roma­nilor (Fap. 26:2, 3). Deci, la fel, prin cuvintele ”înaintea îngerilor aleși”, Pavel se putea referi în ordine ierarhică la Dumnezeu, Cristos și sluji­torii numiți ai Bisericii, în mod special la apostoli, ca persoane implicate în lucrarea de păsto­rire și zidire a Bisericii, ca templu viu, spiritual. „Fiind zidiţi pe temelia apos­tolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Efes. 2:20-22; vezi și 4:11). În sens mai larg, toți membrii bise­ricii sunt slujitori preoțești sau „îngeri” (mesageri) în acest templu spiritual (1 Pet. 2:5, 9). „Fiindcă buzele preoţilor ar trebui să păstreze cunoaş­tere şi ei ar trebui să caute legea la gura lui, căci el este mesa­gerul (malak, îngerul1) DOMNULUI oşti­rilor” (Mal. 2:7, BTF).

1 Fletcher-Louis vorbește în cartea sa All the Glory of Adam despre Preo­țimea angelo­morfă și/sau divină (p. 13), și argu­men­tează că preotul are o iden­titate onto­logică asemă­nătoare cu cea a unui înger (Ecl. 5:5, Jub. 31). De aseme­nea, că în cadrul templului evreiesc, delimi­tările gradate concentric marchează sfere diferite cali­tativ ale reali­tății. Sanc­tuarul interior trans­cende complet reali­tatea curților exte­rioare. Faptul că Levi este adus aproape de Dumnezeu înseamnă astfel o schim­bare de locație spațială care, la rândul ei, implică una onto­logică (cf. Deut. 10:8; 18:5; 2 Cron. 29:11 și Cântă­rile Saba­tului).


●  1 Timotei 3:16

Şi, fără îndoială, mare este taina evlaviei… „Cel ce a fost arătat în trup a fost dovedit nepri­hănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propo­văduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă”.

A fost văzut de cei trimiși apoi ca martori ai învierii - ucenicii lui. Verbul ὤφθη (văzut) este folosit în legătură cu arătă­rile de după înviere ale lui Cristos către oameni. „El S-a arătat (lit. a fost văzut, ὤφθη), timp de mai multe zile, celor ce se suiseră cu El din Gali­leea la Ieru­salim şi care acum sunt martorii Lui înaintea noro­dului” (Fapte 13:31). „A fost văzut de Chifa, apoi de cei doisprezece. După aceea a fost văzut de peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi rămân până acum, iar unii au şi adormit” (1 Cor. 15:5, 6, BTF). Ființele din ceruri văd oricum totul, astfel că ar fi redundant să fie menționat că l-au văzut pe Isus înviat.


●  Marcu 1:13, BTF

Şi a fost acolo, în pustie, patruzeci de zile ispitit de Satan; şi a fost cu fiarele sălbatice; şi îngerii i-au servit.

Trebuie să fi fost ”trimiși” sau mesageri cu care a ținut legă­tura, care au știut de cele patru­zeci de zile și care mai târziu au povestit despre acest episod. Isus a fost slujit și în alte ocazii de mesageri. De exemplu, în Luca 9:52 ”a trimis înainte nişte soli (aggeloi), care s-au dus şi au intrat într-un sat al samari­tenilor, ca să-i pregă­tească un loc de găzduit”. Și Ioan Boteză­torul s-a folosit de doi trimiși (aggeloi), ca să-l chesti­oneze pe Isus dacă este Mesia (Luca 7:24). Matei preci­zează că mesagerii au venit și i-au slujit lui Isus la sfârșitul celor patruzeci de zile de post, evident aducându-i alimente și alte lucruri necesare.


●  Evrei 13:2, BTF

Nu neglijaţi să găzduiţi străini, fiindcă prin aceasta unii au găzduit îngeri, fără să știe.

Au găzduit trimiși ai lui Dumnezeu. Aveau vreodată ocazia creș­tinii să găzdu­iască ființe cerești, spirite? Tot ce se puteau aștepta să primească și să cazeze erau străini, călători, despre care să constate apoi că sunt ”trimiși”, mesageri creștini, a căror prezență era o binecu­vântare. Pentru ospita­litate față de străini Avraam a primit un fiu, Lot a fost salvat din Sodoma împreună cu fiicele lui, iar văduva din Sarepta și-a primit înapoi fiul înviat, ocazie cu care i-a zis lui Ilie: ”Cunosc acum că eşti un om al lui Dumnezeu”. Toți aceștia au găzduit fără să știe ”trimiși” (aggeloi), oameni ai lui Dumnezeu. ”Tot aşa, curva Rahav: n-a fost socotită şi ea nepri­hănită prin fapte, când a găzduit pe soli (aggeloi) şi i-a scos afară pe altă cale?” (Iacov 2:25).


●  Matei 25:41

Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, bleste­maţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavo­lului şi îngerilor lui!

”Pregătit diavolului și agenților” lui, cei care-l repre­zintă, care-i pun în practică ideo­logia. ”Diavo­lul” este simbolul liniei de gândire care pune pofta proprie înaintea ascul­tării de Dumnezeu (Geneza 3:15). În Apoca­lipsa ”trimișii” sau ”agenții” lui sunt creștini falși infil­trați în Biserică. Vezi Apoca­lipsa 12:7, 8: ”Mihail și îngerii lui”.


●  1 Petru 1:12

Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri, pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propo­văduit Evan­ghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în care chiar îngerii doresc să privească.

În greacă aggeloi, ”mesageri”, este nearti­culat, dând ideea că în general un mesager dorește să știe ce conține mesajul sigilat pe care-l trans­portă. Contextul vorbește despre profeții din vechime, care au vorbit despre mântuirea prin Cristos, și despre vesti­torii creștini care au vestit acea mântuire profețită propo­văduind Evan­ghelia sau vestea bună (v. 10, 11). Rădăcina cuvân­tului ”mesager” (aggel) se regăsește în cuvintele ”vestit” și ”evan­ghelie” din această frază, ceea ce face naturală refe­rirea la profeții antici și la vesti­torii creștini prin termenul comun ”mesa­geri”. Și unii și alții au vestit ”prin duh”, deci fără să înțe­leagă mesajul, deși au dorit să-și adân­cească privi­rile în el, așa ca orice mesager care duce o scri­soare sigilată, ce va avea efecte de viață și moarte în urma trans­miterii - în acest caz de mântuire.


●  Fapte 6:15

Şi toţi care şedeau în consiliu, uitându-se cu atenţie la el, vedeau faţa lui ca faţa unui înger.

Ca a unui trimis al lui Dumnezeu, de exemplu Moise. Expresia este obiș­nuită în scrierile evreiești, chiar prover­bială. În 2 Samuel 14:17, 20 se referă la înțelep­ciune, mai degrabă decât la ceva exterior și vizibil: „Cuvântul domnului meu, împăratul, va fi acum mângâ­ietor; precum un înger al lui Dumnezeu, aşa este domnul meu, împăratul, discer­nând binele şi răul... Pentru a da această formă cuvân­tării a făcut servi­torul tău Ioab acest lucru; şi domnul meu este înţelept, conform înţelep­ciunii unui înger al lui Dumnezeu, pentru a şti toate lucru­rile care sunt pe pământ” (BTF). Fața lui Ștefan radia calm și seni­nătate, care veneau din sigu­ranța că este trimisul lui Dumnezeu.


●  Coloseni 2:18

Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi, printr-o smerenie şi închinare la îngeri.

După Berean Literal Bible: ”Nimeni să nu vă desca­lifice, fiind încântat de umilința și închi­narea îngerilor”. Închi­narea, threskeia în greacă, este formă de închi­nare exteri­oară, cucer­nicie, religie, cu accentul pe aspectul ceremonial. Creștinii evrei au conti­nuat să respecte legea mozaică (”mii de iudei au crezut, şi toţi sunt plini de râvnă pentru Lege”, Fapte 21:20), iar Iacov spune că ”dacă cineva nu-și înfrâ­nează limba, cucer­nicia (threskeia) acestuia este zadar­nică” (Iacov 1:26, VBOR). La fel Pavel, în apărarea de acuza­țiile iudeilor în fața lui Agripa, mențio­nează ”obice­iurile lor” și pe farisei drept ”cea mai îngustă partidă a religiei (threskeia) noastre” – Fapte 26:5; vezi și 4 Macabei 5:6, 13, ”religia (threskeia) iudeilor”. Cine erau acești ”mesa­geri” de a căror umilință și formă de închi­nare, cucer­nicie, religie erau încântați unii dintre creștinii din Colose? Preoții,1 dar și iudeii în general ca popor al legămân­tului căruia i-au fost încre­dințate cuvintele lui Dumnezeu. În mod special acele „mii de iudei care au crezut”, între care cei aparți­nând bisericii din Ieru­salim, în frunte cu apostolii și Iacov, fratele Domnului, supra­numit Cel Drept pentru devo­țiunea lui față de Lege și Templu. Aceștia sau trimiși ai lor vizitau adună­rile dintre Neamuri, ocazie cu care deveneau vizibile umilința lor cvasi­ascetică și devo­țiunea riguroasă cu care respectau preve­derile ceremo­niale ale Legii, așa cum se vede din context (Coloseni 2:8, 16, 23).

1 Iosephus se referă la preoții care conduc „închi­narea cosmică” (tes kosmikes threskeia), adică servi­ciul public din templu (Răzb., 4:324). Eseni­enii aveau o clasă preo­țească condu­cătoare, despre care cei mai mulți erudiți spun că erau urmași ai preotului Țadoc. Pentru Iosephus acești preoți erau ”îngerii” care făceau legă­tura cu Dum­nezeu și intermediau doctri­nele. El consem­nează că un prozelit esenian trebuie să jure că „nu va descoperi vreuna dintre doctri­nele lor la alții, nici dacă l-ar obliga cineva să o facă amenin­țându-i viața... și că va păstra în aceeași măsură cărțile aparți­nând sectei lor și numele îngerilora. Acestea sunt jură­mintele prin care ei își asigură loiali­tatea proze­liților”.

(a) „Această mențiune a numelor îngerilor, protejate cu atâta rigoare de către esenieni (dacă înseamnă mai mult decât mesagerii care au fost folosiți pentru a le aduce cărțile speciale ale sectei lor), arată ca un preludiu pentru acea adorare a îngerilor, înfierată de Sf. Paul, ca supersti­țioasă și nele­gitimă”. (Răzb., cartea II, 8.7).


●  Galateni 3:19

Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcă­rilor de lege, până când avea să vină „Sămânţa” căreia Îi fusese făcută făgăduinţa; şi a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlo­citor.

Moise ca ”mesager” care a transmis popo­rului Legea și ”mesa­gerul” care l-a repre­zentat pe Dumnezeu, sursa Legii. Doi mesageri. ”El este acela care, în adunarea israe­liţilor din pustiu, cu îngerul care i-a vorbit pe muntele Sinai şi cu părinţii noştri, a primit cuvinte vii, ca să ni le dea nouă... aţi primit Legea dată prin îngeri” (Fapte 7:38, 53). În timp ce ambii au fost ”mesageri” în trans­miterea cuvin­telor lui Dumnezeu, Moise a fost media­torul care a primit și dat nemij­locit popo­rului aceste cuvinte. ”Domnul Dumnezeul nostru a încheiat cu noi un legă­mânt la Horeb. Eu am stat atunci între Domnul şi voi, ca să vă vestesc cuvântul Domnului; căci vă era frică de foc şi nu v-aţi suit pe munte” (Deut. 5:2, 5). Moise este descris ca mesager ceresc în Testa­mentul lui Moise (10:2) și în lite­ratura de la Qumran.


●  1 Corineni 6:3

Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult lucrurile vieţii acesteia?

În viața viitoare, adică în împă­răția lui Dumnezeu, biserica va judeca pe trimișii din vechime menți­onați în epistola căte Evrei, în mod deosebit în capitolul 11. Discuția despre ei se încheie cu cuvin­tele: ”Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit; pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desă­vârşire fără noi” (11:39, 40). Patriarhii, Moise, preoții, judecă­torii, împărații, profeții și, prin extindere, toți israe­liții erau trimișii sau repre­zen­tanții lui Dumnezeu, care așteptau împă­răția mesianică și perspec­tiva de a avea parte de o judecată dreaptă. Isus le-a promis uceni­cilor săi: „Adevărat vă spun că atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucru­rilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe două­sprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele două­sprezece seminţii ale lui Israel” (Mat. 19:28).


●  1 Corineni 4:9

Căci parcă Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai de pe urmă, nişte osândiţi la moarte; fiindcă am ajuns o prive­lişte pentru lume, îngeri şi oameni.

Priveliște (gr. theatron) pentru lume, adică spectacol public. ”Lumea” are aici sensul de public. „Nimeni nu face ceva în ascuns, când caută să se facă cunoscut: dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii” (Ioan 7:4). Aluzia este la amfitea­trele în care gladia­torii intrau ultimii în arenă, fiind cei sortiți morții. De la o anumită înălțime de jur împrejur cei din public priveau insen­sibili la luptele lor, judecându-i pe învinși la viață sau la moarte printr-un gest cu degetul. Dacă era prezent, împăratul confirma sau schimba judecata publicului. În context Pavel vorbește despre el, Apolo și Chifa, ca apostoli sau trimiși ai biseri­cilor, judecați atât de creștini, cât și de oameni în general. „Cât despre mine, prea puţin îmi pasă dacă sunt judecat de voi sau de un scaun omenesc de judecată... cel ce mă judecă este Domnul” (v. 3, 4). BTF: ”...judecat de voi sau de judecata omului”. Întrucât cei din public se considerau superiori, iar cei vizați în context, pentru aerul de superi­oritate și insensi­bilitatea față de apostoli, erau creștinii din biserica din Corint, este evident că aceștia sunt ”mesa­gerii” avuți în vedere. „Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit? O, iată-vă sătui! Iată-vă ajunşi bogaţi! Iată-vă împărăţind fără noi! Voi, puşi în cinste; noi, dispre­ţuiţi! ...am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepă­dătura tuturor” (v. 7-13)


●  Romani 8:38

Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpâ­nirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare... nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru.

Contextul acestor cuvinte este drep­tatea obținută fără Lege - prin Cristos: „Dar acum, am fost izbăviţi de Lege” (7:6). „Dumnezeu este cel care declară drept. Cine este cel ce condamnă? Cristos este cel ce a murit; da, mai mult, a şi fost înviat, cel ce şi este la dreapta lui Dumnezeu, care de asemenea mijlo­ceşte pentru noi. Cine ne va separa de dragostea lui Cristos?” (7:6; 8:33-35, BTF). Astfel ”mesagerii” sunt în mod special repre­zen­tanții iudeilor, marele preot și mai marii templului și ai sina­gogilor, ca trimiși ai lui Dumnezeu, manda­tați să mențină autori­tatea Legii mozaice în Ieru­salim și în afara lui. ”Stăpâ­nirile” sunt dregă­torii sau magis­trații impe­riului roman, iar ”puterile” autori­tățile locale. Isus le-a spus uceni­cilor că vor fi perse­cutați din toate aceste trei direcții, pentru a se dezice de el: „Iar când vă vor duce la sinagogi şi la magis­traţi şi la autori­tăţi, să nu vă îngri­joraţi...” (Luca 12:11, BTF). Scriin­du-le crești­nilor din Roma, Pavel a fost convins deci, în cuvin­tele de mai sus, că aceste autori­tăți nu vor reuși să-i despartă de Cristos și astfel de dragostea lui Dumnezeu, pentru că Cristos a ajuns la dreapta lui Dumnezeu ca Domn al lor - într-o poziție de autori­tate mai mare și astfel le-a subor­donat. La fel găsim în 1 Petru 3:22: „Care stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce S-a înălţat la cer şi Şi-a supus îngerii, stăpâ­nirile şi puterile”. În mod special autori­tățile din Ieru­salim au fost supuse, sinedriul, fiind dezbră­cate de puterea lor prin anularea Legii: „A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpâ­nirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce” (Col. 2:14, 15).


●  Galateni 4:14

Şi n-aţi arătat nici dispreţ, nici dezgust faţă de ceea ce era o ispită pentru voi în trupul meu; dimpotrivă, m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe însuşi Hristos Isus.

În loc să-l respingă cu dezgust (lit. să-l scuipe) pentru boala lui, în mod natural respin­gătoare, galatenii l-au primit pe Pavel ca pe un trimis al lui Dumnezeu, ca pe cel mai mare trimis, Isus Cristos. „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte; şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel care M-a trimis pe Mine. Cine primeşte un profet în numele unui profet va primi răsplata unui profet” (Mat. 10:40, 41). Galatenii l-au primit pe Pavel în numele unui trimis al lui Dumnezeu, adică drept ceea ce era.


●  2 Corinteni 11:14

Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină.

În versetul anterior (13), Pavel i-a descris pe unii dintre creș­tinii evrei, care acționau ca misionari mozaici față de creștinii dintre neamuri, drept „nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, care se prefac în apos­toli ai lui Hristos”. ”Satana”, adver­sarul generic care se prefăcea prin ei într-un ”mesager” sau exponent al luminii, este aici pentru Pavel iudaismul mozaic, aservit impe­riului roman - ca oponent al lui Cristos și perse­cutor al creș­tinis­mului. „Iudeii aceştia au omorât pe Domnul Isus şi pe proroci, pe noi ne-au prigonit, nu plac lui Dumnezeu şi sunt vrăjmaşi tuturor oamenilor, căci ne opresc să vorbim Neamurilor, ca să fie mântuite” (1 Tes. 2:15; Gal. 4:28-31). Iudai­zanții insistau pe drep­tatea obținută prin faptele Legii ca o cerință obliga­torie pentru mântuirea neamu­rilor. În acest fel dădeau impresia că sunt slujitori ai dreptății, dar în realitate slujeau cauza adversă, despăr­țindu-i pe acești creștini noi de Cristos. „Nu este deci mare lucru dacă şi sluji­torii lui se prefac în sluji­tori ai drep­tăţii” (2 Cor. 11:15, GBV2001).

Îngerii în Epistola către Evrei

Epistola către Evrei arată poziția superi­oară obținută de Cristos în urma morții, în compa­rație cu aceea a ”mesagerilor” - nu doar patriarhii, judecă­torii, profeții și alți trimiși anteriori ai lui Dumnezeu, ci și israeliții contem­porani lui, în frunte cu marele preot și sinedriul, repre­zentând autori­tatea teocra­tică.

 

●  Evrei 2:5, GBV2001

Pentru că nu îngerilor le-a supus El lumea locuită care va veni, despre care vorbim.

Așa cum a fost citat mai sus, mesa­gerii lui Dumnezeu de dinainte de epoca Bise­ricii, ”măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit; pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi” (Evrei 11:39, 40). Epis­tola a început cu această clasă de credin­cioși din vechime (”[Dum­nezeu] a vorbit în vechime părin­ţilor noştri prin pro­roci”), clasă care a inclus pe Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Iacov, Sara, Iosif și Moise, ”căci nu mi-ar ajunge vremea, dacă aş vrea să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftaie, de David, de Samuel şi de proroci!” (Evrei 11). Care ”n-au primit ce le fusese făgă­duit” și se încheie cu îndem­nuri pentru clasa Bise­ricii, în numele căreia scrii­torul spune: ”Fiindcă am primit, dar, o împă­răţie care nu se poate clătina” (12:28). Este vorba despre cali­tatea de împărați a membrilor Bisericii („ceva mai bun pentru noi”), care vor domni împreună cu Cristos asupra ”lumii locuite care va veni” și care le-a fost ”supusă” prin planul lui Dumnezeu de a-i face o parte a seminței promise moște­nitoare (Gal. 3:29; Apoc. 5:9, 10).


●  Evrei 2:9, GBV2001

Dar Îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit-of, încununat cu glorie şi onoare.

Nota marginală (f): ”Dar îl vedem pe acela care, dato­rită morţii pe care a suferit-o, a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, pe Isus”. Această versiune păstrează topica din greacă a frazei, așa cum se vede și în Berean Literal Bible ”Dar îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, din cauza sufe­ririi morții, fiind încoronat cu glorie și onoare...”. Într-a­devăr, suferind moartea, Isus a fost făcut cu puțin mai prejos decât mesa­gerii, nu decât cei anteriori lui, care ”în credinţă au murit toţi aceştia” (Evr. 11:13), ci decât cei din timpul lui, marele preot, ceilalți preoți și prin extindere toți israe­liții1 din acea gene­rație, ca slujitori trimiși ai lui Dumnezeu și astfel o națiune de preoți (Exod. 19:5, 6). Dar a ajuns cu atât mai presus de ei – ”încu­nunat cu glorie şi onoare” – cu cât a moștenit un nume mai ales decât al lor, acela de Fiu sau Cristos (1:1-4). „Pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispre­ţuit ruşinea, şi şade la dreapta scau­nului de domnie al lui Dumnezeu” (12:2).

1 În virtutea primirii Torei la Sinai, a păzirii legilor care îi conferă umani­tate adevă­rată și a acce­sului la lumea cerească prin templul și servi­ciul religios, Israelul este separat de restul omenirii. Păgânii locuiesc pe tărâmul idolilor muți, trăind o viață nu mai bună decât fiarele, în timp ce Israelul are puterea Dumne­zeului cel viu și o iden­titate angelică potrivită membrilor casei sale. – Crispin Fletcher-Louis, All the Glory of Adam, p. 9-13


●  Evrei 2:16

Căci negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam.

La un timp când Israelul după carne nu arăta interes pentru venirea Împă­răției și împli­nirea astfel a promi­siunii lui Dumnezeu către Avraam de a bine­cuvânta neamurile prin sămânța lui, Isus și-a asumat răspun­derea pentru exis­tența acestei semințe în timpul lui. În cuvin­tele apos­tolului Pavel: „Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu. Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel sunt Israel. Și, măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam... Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgă­duinţei sunt socotiţi ca sămânţă” (Rom. 9:6-8). Accep­tând să ducă până la capăt menirea ungerii care l-a făcut Cristos (Unsul), Isus a devenit parte a semin­ței promise a lui Avraam, mai exact Capul ei – al Bise­ricii, privită ca Uns compozit și Israel. „Făgă­duin­ţele au fost făcute «lui Avraam şi seminţei lui»... adică Hristos... Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos. Şi, dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi «sămânţa» lui Avraam, moşte­nitori prin făgă­duinţă” (Gal. 3:16, 27, 29). În context (Evr. 2:9-18), scrii­torul arată că Isus ”a gustat moartea pentru toți”, adică pentru toți ”frații” lui din această sămânță moște­nitore (v9-11), invali­dând Legea care avea puterea morții asupra lor, elibe­rându-i din ”robia” ei (v14, 15). În plus, pentru că a fost făcut desă­vârșit prin lucru­rile pe care le-a suferit, poate acum veni în ajutorul fraților lui în ispite și păcate, ca mare preot compă­timitor. Nu vine însă în ajutorul ”mesa­gerilor” - a israe­liților în viață atunci care au continuat să ducă mesajul Legii la națiuni (Rom. 3:2; 9:4) și să aibă propriul mare preot în templul din Ieru­salim ca ajutor (Evr. 8:3, 4). Literal, ”nu mesageri ajută, ci sămânță (nearti­culat) a lui Avraam”. Nu toată sămânța spiri­tuală, pentru că o parte a ei este el însuși, și nu toți mesagerii, pentru că cei mai mulți au trăit în gene­ra­țiile ante­rioare. Există o ordine în care se acordă ajutorul și aceasta exclude mesa­gerii cât timp este ajutată biserica: (1) Dumnezeu a dus la desă­vârșire pe Cristos (2:10), (2) Cristos desăvâr­șește în prezent biserica (2:11; 12:2) și (3) biserica va ajuta în viitor pe ”mesa­geri” să ajungă la desă­vârșire (11:39, 40; 1 Cor. 6:3: ”noi vom judeca pe îngeri”).


●  Evrei 1:1-4

După ce a vorbit în vechime părin­ţilor noştri prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfâr­şitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul... [care] a şezut la dreapta Măririi în locurile prea­înalte, ajungând cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un Nume mult mai minunat decât al lor.

”Prorocii”, cuprinzând pe toți cei prin care Dumnezeu a vorbit în vechime înainte să vorbească printr-un ”fiu”, sunt numiți ”mesageri” (aggeloi) sau slujitori trimiși, ca termen de compa­rație refe­ritor la ”numele” mai bun moștenit de Cristos – acela de ”fiu” în antiteză cu cel de ”sluji­tori”. În mod special Moise este printre aceștia, dar și patri­arhii, judecă­torii, regii și preoții1. ”Cât despre Moise, el a fost credin­cios în toată casa lui Dumnezeu ca slugă... Dar Hristos este credin­cios ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu” (Evrei 3:5, 6).

1 „Este posibilă reconstrucția unei succe­siuni angelo­morfe care se întinde până la Adam cel dinainte de cădere, prin oameni de genul lui Enoh, Noe, Melhi­sedec, Iacob/Israel, Iosif, Levi și Moise, având funcții de regi, preoți și profeți, toate acestea, la rândul lor, fiind o pregă­tire pentru unsul/mesia angelo­morf al viitorului”. - All the Glory of Adam, p. 5.


●  Evrei 1:6

Şi, când duce iarăşi în lume pe Cel întâi născut, zice: „Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!”

Cuvintele sunt citate din Deutero­nomul 32:43, LXX („toți fiii lui Dumnezeu să I se închine”) sau din Psalmul 97:7, LXX („toţi îngerii lui Dumnezeu se închină înaintea Lui”). Și scrii­torul înțelege prin acești ”trimiși” sau ”fii” oameni cu autori­tate de la Dumnezeu pentru a judeca și a face dreptate: regi, domni­tori, judecă­tori, chiar preoți și proroci, conform Psalmului 82:6: „Eu am zis: «Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt»”. În secolul întâi ”trimișii” cu autori­tate erau marele preot, membrii sine­driului și în mod deosebit Ioan Boteză­torul ca proroc trimis de Dumnezeu. La fel autori­tățile romane din teri­toriu și cezarul. Toți aceștia trebuiau să se ”închine” noului rege, adică să-i recunoască ungerea din partea lui Dumnezeu (Psalm 2; Fap. 4:25-27). Mesia nu este doar un ”fiu” al lui Dumnezeu între ceilalți, datorită autori­tății primite, ci ”întâiul născut”, cel cu drept de moște­nire la tronul mondial și cu autori­tate asupra ”fraților” lui. Idee eviden­țiată și în cuvintele: ”Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untde­lemn de bucurie mai presus decât pe tova­răşii Tăi” (Evr. 1:9). „Iar Eu îl voi face întâiul născut, cel mai înalt dintre împă­raţii pămân­tului (Psalm 89:27).


●  Evrei 2:2, 3

Căci, dacă Cuvântul vestit prin îngeri s-a dovedit nezgu­duit şi dacă orice abatere şi orice neascul­tare şi-a primit o dreaptă răsplă­tire, cum vom scăpa noi, dacă stăm nepă­sători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeve­rită de cei ce au auzit-o.

Dacă scrii­torul nu a avut în vedere o situație specifică, atunci ”Cuvântul vestit prin îngeri” este o refe­rire gene­rală la modul de a comunica al lui Dumnezeu prin mesa­geri în întreaga peri­oadă dinainte de Cristos (Evrei 1:1, 2). Dacă însă scrii­torul a avut în vedere o situație specifică, atunci s-a referit cel mai probabil la ”cuvântul” vestit de Iosua și Caleb, care au fost doi dintre mesa­gerii trimiși să isco­dească Canaanul și care au proclamat la întoar­cere: „Ţara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim este o ţară foarte bună, minunată” (Num. 14:7). Ceea ce este confirmat în Evrei 4:2: ”Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună ca şi lor; dar lor Cuvântul care le-a fost propo­văduit, nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit”. O altă situație care putea fi avută în vedere de scriitor a fost darea Legii, în care unul dintre ”mesageri” a fost Moise: ”Eu am stat atunci între Domnul şi voi, ca să vă vestesc cuvântul Domnului”. ”El este acela care, în adunarea israe­liţilor din pustiu, cu îngerul care i-a vorbit pe muntele Sinai şi cu părinţii noştri, a primit cuvinte vii, ca să ni le dea nouă... aţi primit Legea dată prin îngeri” (Fapte 7:38, 53).


●  Evrei 12:22, 23, GBV2001

Ci v-aţi apropiat de muntele Sion; şi de cetatea Dumne­zeului celui viu, Ierusa­limul ceresc; şi de zecile de mii de îngeri, o strân­gere în sărbă­toare; şi de Adunarea celor întâi-născuţi, înscrişi în ceruri.

În redare literală ”v-ați apropiat... de miri­adele de mesageri, o strângere festivă și adunare de întâi născuți”. Cuvintele sunt în apoziție expli­cativă și descriu zecile de mii de mesageri ca o strân­gere festivă a unei adunări de întâii născuți. În context, israe­liții ca adunare de întâi născuți (Exod. 4:22) și strânși pentru a primi Legea, nu s-au putut apropia de muntele Sinai, locul pre­zenței lui Dumnezeu, pentru că le era interzis și muntele oferea o priveliște înfrico­șătoare (12:18-21). Dar creștinii s-au apropiat de muntele Sionului, au ajuns la Ieru­salimul ceresc, cetatea Dumne­zeului viu, și sunt acolo în strângere festivă ca ”cel dintâi rod dintre oameni” (comp. Apoc. 14:1, 4). Scrii­torul a avut în vedere cuvin­tele lui Moise care au rememorat circumstanțele în care a fost dată Legea și traseul parcurs apoi de adunare cu Dumnezeu în mijlocul ei: „DOMNUL a venit din Sinai şi a răsărit peste ei din Seir, a strălucit din muntele Paran, din mijlocul zecilor de mii de sfinţi, având în dreapta Lui focul Legii... toţi sfinţii sunt în mâna Ta. Ei au stat la picioa­rele Tale, au primit cuvintele Tale. Moise ne-a dat Legea, moşte­nirea adunării lui Iacov” (Deut. 33:2-4). În timp ce israeliții s-au apropiat de un munte literal pentru a auzi Legea, creștinii au venit la Ieru­salimul ceresc, Biserica repre­zentată de ”adunarea lui Iacov” și alcă­tuită din miriade de mesageri sfinți - în strân­gere festivă la picio­arele lui Dumnezeu pentru a primi cuvintele lui.


●  Evrei 1:7

Şi despre îngeri zice: „Din vânturi face îngeri ai Lui; şi dintr-o flacără de foc, slujitori ai Lui”.

Mai exact din greacă: „Îşi face îngerii vânturi; iar pe sluji­torii Săi, flăcări de foc” (BVA). GBV2001: „Cel care-i face pe îngerii Săi duhurik şi pe sluji­torii Săi, flacără de foc“. Nota (k): Sau ”vânturi”. Termenul folosit (pneuma) poate însemna, în funcție de context, vânt sau duh. Datorită para­lelis­mului poetic cu flacăra de foc, redarea corectă aici este vânturi. Adică, așa cum ”sluji­torii” sunt făcuți flăcări de foc în misiunea lor, tot așa ”îngerii” sau mesa­gerii sunt făcuți figu­rativ vânturi. Vântul nu există decât în mișcare și este de neoprit, fiind astfel o descriere potrivită pentru modul de acțiune prompt și perse­verent al mesage­rilor prin care a vorbit Dumnezeu până la Cristos – profeții (Evr. 1:1-4). Și care, ca sluji­tori ai lui Dumnezeu, au fost percepuți ca niște flăcări de foc, din cauza mesajului arzător și cu efecte impla­cabile (Ier. 5:14). Cuvintele sunt citate din Psalmul 104:4, LXX, ca o dovadă în plus că Cristos, moștenind numele de ”Fiu”, a ajuns cu atât mai presus de mesageri, cu cât aceștia nu au moștenit mai mult decât numele de ”sluji­tori”. Moise, prorocul care s-a dovedit a fi o flacără de foc în Egipt și în pustie, este dat apoi ca un exemplu de astfel de ”slujitor” în antiteză cu Cristos ca ”fiu” (Evrei 3:5, 6).


●  Evrei 1:13, 14

Şi căruia din îngeri i-a zis El vreo­dată: „Şezi la dreapta Mea...”? Nu sunt oare toţi duhuri sluji­toare trimise să înde­pli­nească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântu­irea?

Aici scriitorul revine la cuvin­tele din 1:7, după care mesa­gerii sunt sluji­tori și metaforic vânturi, și rezumă ca o concluzie ceea ce dorea să arate: Că toţi mesa­gerii sunt sluji­tori - ca ”vânturi” trimise pentru a le sluji celor ce moştenesc mântuirea. Într-adevăr, prorocii au fost slujitori pentru cei de după epoca lor, pentru membrii Bisericii: ”Această mântuire au căutat-o cu stăru­inţă şi au cerce­tat-o cu de-amă­nuntul proorocii, care au proorocit despre harul ce avea să vină la voi... Lor le-a fost desco­perit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi slujeau ei aceste lucruri, care acum vi s-au vestit” (1 Petru 1:10-12, VBOR). Mântuirea avută în vedere este promi­siunea „făcută lui Avraam sau seminței lui că va moșteni lumea (Rom. 4:13), adică că va împărăți asupra ei (Psalm 2:8). Desigur că este o dife­rență între a fi slujitor și a fi domnitor, cum este Cristos și împreună cu el Biserica lui. Niciunui mesager din epoca Vechiului Testa­ment nu i s-a promis că va sta pe tronul lui Dumnezeu și va împărăți peste pământ (Apoc. 3:21; 5:9, 10).


●  Evrei 1:5

Căci, căruia dintre îngeri a zis El vreodată: „Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut”? Şi iarăşi: „Eu Îi voi fi Tată, şi El Îmi va fi Fiu”?

Primul dintre citate este din Psalmul al doilea, unde Dumnezeu îi spune Unsului: „Eu am uns pe Împă­ratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt... «Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamu­rile de moşte­nire, şi margi­nile pămân­tului în stăpâ­nire!»” (v. 6-8). Niciunui mesager din vechime, nici chiar lui Moise, nu i s-a spus la ungerea în slujba lui că a devenit ”fiu” al lui Dumnezeu, adică împărat mesianic, și astfel moște­nitor al tronului asupra neamu­rilor și între­gului pământ. „El Îmi va zice: «Tu eşti Tatăl meu, Dumnezeul meu şi stânca mântuirii mele!» Iar Eu îl voi face întâiul născut, cel mai înalt dintre împă­raţii pămân­tului” (Psalm 89;26, 27). Cel de-al doilea citat este din 1 Cronici 17:13, unde cuvin­tele sunt spuse cu refe­rire la Solomon, un tip al lui Mesia: „Eu îi voi fi Tată, şi el Îmi va fi fiu; şi nu voi înde­părta bună­tatea Mea de la el, cum am îndepărtat-o de la cel dinaintea ta”.

Îngerii în Apocalipsa

Apocalipsa folosește un limbaj simbolic, inclusiv în legătură cu ”îngerii” sau mesagerii.

 

●  Apocalipsa 1:20

Taina celor şapte stele pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte biserici; şi cele şapte sfeşnice sunt şapte biserici.

Aici ”mesagerii” sunt repre­zen­tanții biseri­cilor, prezbi­terii însăr­cinați cu supra­vegherea, care de regulă sunt mai mulți pentru fiecare biserică. „Au rânduit prezbi­teri în fiecare biserică şi, după ce s-au rugat şi au postit, i-au încre­dinţat în mâna Domnului” (Fapt. 14:23). Faptul că stelele care-i repre­zintă sunt în mâna dreaptă a lui Cristos, arată că ei sunt de fapt mesagerii lui pentru bise­ricile respec­tive, adică sunt manda­tați cu auto­ritate și folosiți în mod activ de el. Ceea ce li se spune să facă este ceea ce trebuie să facă bise­ricile lor. Deci ei trebuie să le trans­mită mesajul – într-un mod în care să fie înțeles și aplicat. De exemplu, să se întoarcă la dra­gostea dintâi, să se căiască, să reziste în încercări și să vegheze (Apoc. 2:4, 5, 10; 3:2).


●  Apocalipsa 5:11

M-am uitat, şi, împrejurul scaunului de domnie, în jurul făptu­rilor vii şi în jurul bătrâ­nilor, am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii.

Literal ”miriade de miriade și mii de mii”, adică 200 de mili­oane (sau mai mult) și 2 mili­oane (sau mai mult). Ambele numere fiind aproxi­mări ale unor mulțimi care nu pot fi numărate în mod exact la timpul profetic când sunt văzute. Adică la începutul și pe parcursul neca­zului mare, de unde formu­larea ”am auzit glasul multor îngeri”. Aceste numere se regăsesc în Daniel 7:10: ”Mii de mii de sluji­tori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui”. În Apoca­lipsa 7 sunt descrise două mulțimi care trec prin necazul cel mare, prima de ”sluji­tori” (v. 4), și a doua ”care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie” (v. 9). Cele două mulțimi ating un număr presta­bilit (”toți îngerii”) la sfâr­șitul neca­zului mare, când își mani­festă împre­ună recuno­ștința față de Dumnezeu: „Şi toţi îngerii stăteau (lit. luaseră poziție) împre­jurul scaunului de domnie, împre­jurul bătrâ­nilor şi împre­jurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scau­nului de domnie, şi s-au închinat lui Dumnezeu” (7:11). Deși stăteau ”împre­jurul” tronului lui Dumnezeu, mesagerii se închinau din orice unghi ”înaintea” tronului.


●  Apocalipsa 12:7, 8

Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi bala­urul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer.

”Mesagerii” care luptă sunt crești­nii care ridică pretenția, unii exclusivă, alții ecume­nică, de a fi sluji­torii lui Dumnezeu. ”Cerul” este templul spiri­tual al lui Dumnezeu, în care se află acești slujitori prin Cristos ca membri ai Bise­ricii, conform cuvin­telor din Efeseni 2: ”Dar Dumnezeu... ne-a pus să ședem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus... avem intrare la Tatăl... oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiți... un Templu sfânt în Domnul... un locaş al lui Dumnezeu” (v. 4-6, 18-22). ”Locurile cerești” (lit. cele cerești), este un concept înțeles pe vremea templului din Ieru­salim, când acesta era ”casa” sau locu­ința lui Dumnezeu și astfel un loc ”ceresc” al prezenței Lui, unde aveau ”intrare la Tatăl” doar preoții și, în curțile templului, israeliții, ca ”preoți” față de națiuni. Astăzi au intrare liberă membrii bise­ricii care sunt toți preoți și ”israeliți” (1 Pet. 2:5, 9). A fi în acest ”cer” înseamnă a avea statut preoțesc. Iar a fi în afara lui înseamnă a fi laic sau ”pe pământ”. Cei aruncați pe pământ în urma războ­iului au pretins că sunt sluji­tori ai lui Dumnezeu, dar au fost decon­spirați ca impos­tori și „locul lor nu li s-a mai găsit în cer”, adică în Biserică. Poate să nu fie vorba de excomu­nicări indivi­duale, ci de respin­gerea ecume­nismului religios și adop­tarea unei atitu­dini intran­sigente doctrinar de către creștinii autentici. Ca un exemplu, îngerul bisericii din Smirna a avut de înfruntat „batjo­curile din partea celor ce zic că sunt iudei, şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei” și i s-a spus că „diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce” (Apoc, 2:9, 10). În perse­cuția din necazul cel mare biserica va fi supusă cernerii, care va duce la purifi­carea ei (Mat. 24:9-12; Zah. 13:9). Cei ce rămân vor fi sluji­torii autentici, care au biruit „prin sângele Mielului și prin cuvântul mărtu­risirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” (Apoc. 12:11).


●  Apocalipsa 22:9, 10

Eu, Ioan, am auzit şi am văzut lucrurile acestea. Şi, după ce le-am auzit şi le-am văzut, m-am aruncat la picio­arele îngerului care mi le arăta, ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: „Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună-­slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, prorocii, şi cu cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu”.

Aici mesagerul se prezintă ca aparți­nând acele­iași clase de sluji­tori, căreia îi aparținea și Ioan - bisericii. La fel cum cei șapte îngeri-stele din capito­lele 1-3 aparțin celor șapte biserici. În mod special acest mesager al lui Isus, care îi revelează lui Ioan Apoca­lipsa, întru­chipează pe aceia din biserică care înțeleg când și cum se împlinesc profe­țiile și oferă orien­tare, asemenea stelelor pe timp de noapte (Dan. 12:3; 2 Pet. 1:19). Ioan și 'frații lui, prorocii', repre­zintă pe cei care sunt ilumi­nați de această înțele­gere și răspân­desc mesajul profetic în lume, iar ”cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta” sunt toți cei care și-l însușesc și îl fac să se împli­nească prin acțiunea lor oportună. O situație asemă­nătoare în care Ioan a fost tentat să se închine îngerului, este consem­nată în 19:10: „Şi m-am aruncat la picioa­rele lui ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: «Fereş­te-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună-­slujitor cu tine şi cu fraţii tăi care păstrează mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu închină-te!» (Căci mărturia lui Isus este duhul prorociei)”. Mărturia semnelor pentru identi­ficarea lui Cristos a fost spiritul care i-a motivat pe profeții pre­creștini să cerceteze și să scrie, iar mărturia că Isus este Cristosul profețit este spiritul care-i animă pe mesa­gerii creștini (1 Pet. 1:10-12; Ioan 5:39). Este de înțeles că acești masageri sau ”îngeri” care dau lumină profe­tică ar trebui să-i oprească pe frații lor de slujire să-i venereze ca pe niște atot­știutori supra­umani. Mesagerii îmbracă în cuvinte expli­cite mesajul divin, dar nu sunt sursa mesajului. Astfel că cei care aud mesajul trebuie să-l judece critic după ”cuvin­tele din cartea aceasta”, pe care trebuie să le ”păzească” (lit. să le țină strâns).


●  Apocalipsa 21:17, BTF

Şi a măsurat zidul ei, o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura omului, adică a îngerului.

A mesagerului care măsura și care era om.


●  Apocalipsa 14:10, BTF

Va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neames­tecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfin­ţilor îngeri şi înaintea Mielului.

În context (v6-12) sunt prezen­tați trei îngeri care anunță trei mesaje impor­tante locui­torilor pămân­tului: (1) Temeți-vă de Dumnezeu și închi­nați-vă lui, căci a sosit ceasul jude­cății, (2) A căzut Babilonul, cetatea cea mare și (3) Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei va bea din vinul mâniei lui Dumnezeu și va fi chinuit în foc și pucioasă. Acești îngeri sau mesageri îi repre­zintă pe membrii bise­ricii prin care sunt anunțate mesajele profetice. Efectul celui de-al treilea mesaj este chinuitor pentru cei ce se închină fiarei și primesc semnul ei: „Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!” (v. 10, 11). Timpul prezent folosit la verbe arată că auzirea în sine a mesajului este chinu­itoare pentru închi­nătorii fiarei, astfel că acest chin se întâmplă în prezența mesage­rilor care-l vestesc, ”înaintea sfinților îngeri”. În capi­tolul 11 cei care ”chinuiesc” prin mesajul lor sunt repre­zentați ca doi martori sau proroci: „Voi da celor doi martori ai mei să proro­cească... Dacă umblă cineva să le facă rău, le iese din gură un foc, care mistuie pe vrăjmaşii lor... aceşti doi proroci chinu­iseră pe locui­torii pămân­tului” (v. 3, 5, 10).

Saducheii și credința în îngeri

Erudiții sunt în general de acord că saducheii nu respin­geau îngerii în sensul de mesageri, pentru că aceștia sunt menți­onați în Legea lui Moise, pe care ei o consi­derau autori­tativă. La acel timp însă, în litera­tura apocrifă se dezvol­tase o angelo­logie foarte complexă, în care existau o mulțime de îngeri-­spirite cu nume și ierarhii ale lor. Inclusiv îngeri frecven­tând oameni și locuri ca spirite protec­toare, supuși dorin­țelor carnale și provenind din sufle­tele morților, după modelul demonilor buni și răi de la greci.


●  Fapte 23:8

Căci saducheii zic că nu este înviere, nici înger, nici duh, pe când fariseii le mărtu­risesc pe amândouă.

Pe amândouă, adică atât ”învierea”, cât și ”înger și duh”. Conform lui Donald E. Gowan (Bridge between the Testa­ments, p142), cele două sunt legate, fiind vorba de înviere și rezul­tatul ei. Astfel că ceea ce respin­geau saducheii nu era credința în îngeri, ci conceptul că morții ar fi schimbați în îngeri. Adver­sarii lor, fariseii, credeau că sufletul este nemuritor și supra­viețu­iește morții corpului ca duh, care merge apoi spre un loc de pedeapsă sau răsplată. Această tradiție era răspân­dită în secolul întâi. Când ucenicii l-au văzut pe Isus pe care-l știau mort, ”plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh” (Luca 24:36-39). În religia grecilor spiritele eroilor morți erau scoase din Hades de către zei și ridicate la rangul de demoni (zei secun­dari). Luca descrie reacția ateni­enilor când Pavel mențio­nează învierea: ”Alţii, când l-au auzit că vesteşte pe Isus şi învierea, ziceau: „Pare că vesteşte nişte dumnezei (lit. demoni) străini” (Fapte 17:18). Concluzia lor a fost că dacă zeii l-au scos pe Isus din Hades, atunci a devenit un demon bine­făcător. În paralel, despre spiritele oamenilor răi se credea că devin demoni răi1. Iosephus spune că demonii sunt "spiritele oamenilor răi care intră în cei vii și-i ucid, dacă nu primesc ajutor" (Răzb. 7.185). Întrucât se credea că spiritele pot fi chemate și că transmit mesaje de la zei, așa cum îngerii biblici trans­miteau mesaje de la Dumnezeu, s-a făcut asocierea și echiva­lența între demonii de la greci și îngerii-­spirite, cum erau imaginați în tradiția extra­biblică2. Saducheii nu credeau însă că sufletul supraviețuiește morții. „Doctrina saducheilor este aceasta, că sufle­tele mor împreună cu corpurile” (Ant. 18.1.4). „Ei de asemenea resping credința în continu­itatea nemuri­toare a sufle­tului și pedep­sele și răsplă­țile în Hades” (Răzb. 2.1.14). Ca urmare, saducheii nu credeau într-o ridicare a morților ca spirite, care transmit apoi mesaje ca îngeri sau mesageri.

1 Despre opinia platoniștilor că sufletele oame­nilor devin demoni când ajung fără trupuri. El spune, într-adevăr, că sufletele oame­nilor sunt demoni și că oamenii devin Lares dacă sunt buni, Lemures sau Larvae dacă sunt răi, și Manes dacă nu este sigur dacă merită binele sau răul... pentru că, deoarece Larvae sunt demoni vătă­mători făcuți din oameni răi, acești oameni trebuie să se aștepte că după moarte vor fi invocați cu jertfe și onoruri divine pentru ca să poată cauza răniri... El afirmă, de asemenea, că cei bine­cuvân­tați sunt numiți în greacă εὐδαίμονες, deoarece sunt suflete bune, adică, demoni buni, ceea ce confirmă părerea lui că sufletele oamenilor sunt demoni (Augustin în The City of God).

Antoine Calmet în Treatise on the Apparitions of Spirits and on Vampires or Revenants: Deși evreii erau destul de creduli cu privire la acțiunile spiri­tului rău, credeau în același timp că demonii care chinuiau oameni nu erau în general altceva decât sufletele unor nenoro­ciți care, temându-se să se ducă la locul destinat lor, luau în posesie trupul unor muritori pe care îi chinuiau și se străduiau să-i priveze de viață (citat în Wiki sub Demonic possession: Judaism).

2 Philo în lucrarea sa Despre visuri: „Filo­zofii sunt obiș­nuiți să-i numească pe aceștia demoni, dar scrierea sfântă îi numește mesageri (aggeloi), folosind un nume mai potrivit cu natura. Pentru că, într-adevăr, ei rapor­tează (diangellousi) hotărâ­rile tatălui la copiii lui, și necesi­tățile copiilor la tatăl” (De somniis 1.141).

La fel în Despre uriași: „Acele ființe pe care alți filozofi le numesc demoni, Moise le numește de obicei îngeri; și ele sunt suflete care plutesc în aer” (7). La care F. H. Colson and G. H. Whitaker comen­tează (Philo, vol. 2, pp. 443-445): „Cuvintele (6-18) sunt inter­pretate în sensul că îngerii, demonii și sufletele sunt în realitate trei denumiri pentru același lucru” (On the Giants).


●  Fapte 23:9

S-a făcut o mare zarvă; şi câţiva cărturari din partida fariseilor, s-au sculat în picioare, au început o ceartă aprinsă şi au zis: „Noi nu găsim nicio vină în omul acesta; dar dacă i-a vorbit un duh sau un înger...?”

În ziua anterioară Pavel le istori­sise iudeilor și mulțimii întărâ­tate de ei, cum Isus care murise i-a vorbit în două ocazii: „Eu sunt Isus din Nazaret pe care-L prigo­neşti... du-te în Damasc” (22:8-10) și „Grăbeş­te-te, ieşi iute din Ieru­salim, căci nu vor primi mărturi­sirea ta despre Mine” (22:18). Iar acum, în fața preoților celor mai de seamă și a celor­lalți membri ai sine­driului, „Pavel, ca unul care ştia că o parte din adunare erau saduchei, iar alta farisei, a strigat în plin sobor: «Fraţilor, eu sunt fariseu, fiu de fariseu; din pricina nădejdii în învierea morţilor sunt dat în judecată». Când a zis vorbele acestea, s-a stârnit o neînţe­legere între farisei şi saduchei, şi adunarea s-a dezbinat. Căci saducheii zic că nu este înviere, nici înger, nici duh, pe când fariseii le mărtu­risesc pe amândouă” (23:6-8). Cuvintele conclu­zive ale farise­ilor, ”noi nu găsim nicio vină în omul acesta; dar dacă i-a vorbit un duh sau un înger?” (v9), sunt spuse astfel cu referire la natura lui Isus după moarte. Ei credeau că duhul unui om care a murit, imediat sau după ce a devenit înger (mesager), poate trans­mite mesaje din lumea de dincolo. Din felul echi­distant cum a scris Luca, se observă că el nu a împăr­tășit acest punct de vedere și bine­înțeles nici Pavel1. Învierea lui Isus fiind înțeleasă de biserică la acel timp ca și corporală, nu o simplă supra­vie­țuire a sufletului ca spirit la moartea corpului. Luca consem­nează în mod special cuvintele lui Isus, spuse după înviere: „Uitaţi-vă la mâinile şi picioa­rele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu” (Luca 24:39). De asemenea, Petru spune despre el și ceilalți martori ai învierii: „Am mâncat şi am băut împreună cu El după ce a înviat din morţi” (Fapte 10:41).

1 Afirmând că este fariseu și crede în învierea morților, Pavel a recurs la o diver­siune pentru a dezbina adunarea celor prezenți. Neînțe­legerea pe care a stârnit-o s-a bazat pe modul diferit în care era înțeleasă ”învierea” (anastasis), care literal înseamnă ridicare sus sau din nou. Pavel s-a referit la o ridicare viitoare în corpuri a celor drepți și a celor nedrepți și a numit-o ”nădejdea aceasta, pe care o au și ei înșiși” (Fapte 24:15, 21). Deci și saducheii. Și care ”ridicare” (anastasis) pentru el a început deja cu Isus. Fariseii au înțeles ridicarea sufletului ca spirit pentru a deveni înger (mesager). Și au fost de acord cu ”ridicarea” lui Isus ca și cu un fapt obișnuit pentru cei drepți la moartea lor. Iar saducheii au fost împotrivă, pentru că nu credeau în viață imediat după moarte prin nemu­rirea suflet­ului și nici că învierea escato­logică a început deja - mai ales cu Isus pe care ei tocmai îl omorâseră. După cum a fost evident din atitu­dinea lor ostilă încă de la început: „Pe când vorbeau Petru şi Ioan norodului, au venit la ei pe neaştep­tate preoţii, căpitanul Templului şi saducheii, foarte necăjiţi că învăţau pe norod şi vesteau în Isus învierea din morţi” (Fapte 4:1, 2).


●  Marcu 12:18, 25, GBV2001

Şi au venit la El nişte saduchei, care zic că nu este înviere ... Şi Isus le-a spus... atunci când vor învia dintre morţi, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii în ceruri.

Literal, ”oricând se ridică (ἀναστῶσιν, atem­poral) dintre morți, nici nu se căsă­toresc, nici nu sunt dați în căsă­torie, ci sunt ca îngeri” (nearti­culat). Ideea trans­misă pare să nu fie o înviere generală în viitor, ci ridicarea indivi­duală din Hades a celor drepți sau merituoși, ca spirite, imediat după moarte. Așa cum a fost descris ca ridicat săracul Lazăr din pilda boga­tului nemi­lostiv: „Cu vremea, săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul, şi l-au îngropat. Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus...” (Luca 16:22, 23). În litera­tura apoca­liptică aflată sub influența fariseilor, ”ridicarea” celor drepți are loc ca spirite fără corpuri1. Saducheii nu împărtășeau credința fariseilor „în conti­nuitatea nemuri­toare a sufle­tului și pedepsele și răsplă­țile în Hades”. Iar învierea viitoare din ziua de apoi, descrisă în Daniel 12:2, depindea pentru ei de venirea lui Mesia și era în general estompată de necre­dință, iar la farisei depindea de conceptul platonic al imorta­lității sufletului, cu răsplăți și pedepse imediat după moarte. Tradiția rabinică, care a continuat gândirea fariseilor, a fost tributară acestui concept. Maimonide și-a imaginat învierea viitoare ca fiind fără trup: „În lumea viitoare nu există trup, ci doar sufletele celor drepți, fără trup, «ca îngerii slujitori»; și deoarece nu există trup, nu este nici mâncat, nici băut în ea... [nici lucruri ca] stat jos sau în picioare, somn sau "moarte", jale sau râs..." (Hilch. Teshuba, c. 8, sect. 2). ”Nici fecun­ditate, nici înmul­țire (naștere de copii)” (T. Bab. Beracot, fol. 17. 1). Au existat însă și mențiuni ale unei învieri viitoare în trup, după o stare inter­mediară ca spirite: „La vremea stabilită, cunoscută de Mine pentru a însufleți morții, îți voi da înapoi acel trup care este sfânt și reînnoit, ca la început, pentru a fi ca «îngerii sfinți»" (Midrash Hanneelam în Zohar în Gen. fol. 66. 4). Acum ca îngerii sau mesa­gerii cunoscuți din Legea scrisă, care au avut corpuri - cu care au mers pe jos, au stat la masă, au mâncat și au dormit.

1„Oasele lor se vor odihni în pământ și spiritele lor vor avea multă bucurie” (Jubilee 23:31).

„Spiritele voastre care ați murit în dreptate vor trăi și se vor bucura, și spiri­tele voastre nu vor pieri” (1 Enoh 103:4).

„Și el te va face să te apropii de cerul stelelor, ...și vei privi din înălțime și vei vedea pe dușmanii tăi în Gheenă, îi vei recu­noaște și te vei bucura” (Testa­mentul lui Moise, x. 9, 10).

„Cel drept, chiar când apucă să moară mai devreme, dă de odihnă. Plăcut fiind lui Dumnezeu, Domnul l-a iubit şi, fiindcă trăia între păcătoşi, l-a mutat de pe pământ” (Înțelep­ciunea 4:7, 10).


●  Luca 16:22

Cu vremea, săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul, şi l-au îngropat.

Isus a spus pilda bogatului nemi­lostiv cu aluzie la farisei1 (v. 14). Iar aceste cuvinte reflectă concepția lor, în antiteză cu cea a sadu­cheilor, că la moartea oamenilor buni sufle­tele acestora sunt luate de îngeri și duse în ”sânul lui Avraam”. Expresie care descrie prezența fericită la masă cu Avraam în lumea de dincolo (Compară Matei 8:11). Această concepție a fost para­frazată în diverse feluri în scrierile ulte­rioare. „[Grădina Edenului] în care nu intră nici un om în afară de cei drepți, ale căror suflete sunt «duse» într-acolo, «în mâna» sau «prin inter­mediul» îngerilor” (Targum în Cant. iv. 12.), „Cu Șechina vin trei îngeri slujitori să primească sufletul unui om drept” (Midrash Haneelam în Zohar în Gen. fol. 65. 1). „Când un om drept pleacă din lume, îl întâlnesc trei grupuri de îngeri slujitori: unul îi zice «vine în pace», altul zice «umblând în inte­gri­tatea lui» și altul zice «va intra în pace»” (T. Bab. Cetubot, fol. 104. 1). Odată ajunse la locul lor cu ajutorul îngerilor slujitori, aceste suflete deveneau și ele îngeri slujitori. Având această credință bogatul i-a cerut lui Avraam să-l ”trimită” pe Lazăr să-i slujească, alinându-i sufe­rința. Sadu­cheii nu credeau în acest tip de ”înviere” (ridicare), în care oamenii ajung ca spirite printre îngeri și apoi ca îngeri sluji­tori ei înșiși. La fel ca ei, nu credeau nici samari­tenii. Cartea post-tal­mudică Kutim spune despre samari­teni: ”Când îi vom primi înapoi? Când renunță la Muntele Gherizim și recunosc Ierusa­limul și ridi­carea morților”2.

1 Iosephus spune despre farisei: „Ei de aseme­nea cred că sufletele au în ele o vigoare nemuri­toare: și că sub pământ vor fi răsplăți, sau pedepse; după cum au trăit virtuos sau vicios în această viață: și aceștia din urmă vor fi ținuți într-o închi­soare eternă; dar primii vor avea putere să reînvie și să trăiască din nou” (Ant., cartea XVIII, 1.3).

2 Și evreii caraiți resping tradi­țiile fariseilor (legea orală, Talmudul), crezând ca și saducheii numai în autori­tatea Tanahului (Biblia ebraică).
„Înseamnă aceasta că ei (caraiții) nu cred în răsplată și pedeapsă sau în învierea de la urmă a morților? Aceste doctrine sunt atribuite sadu­cheilor de către dușmanii lor și este dificil să fie recon­stituit punctul de vedere exact al sadu­cheilor în aceste subiecte. Toți caraiții cred în răsplată și pedeapsă și majori­tatea dintre ei cred în învierea de la urmă, după cum este descrisă în Daniel 12:2: «Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pămân­tului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică»” (Karaite FAQ).