Îngeri care sunt oameni


„Binecuvântaţi pe Domnul, îngerii Lui, care sunteţi tari în putere,
care împliniţi poruncile Lui şi care ascultaţi de glasul cuvântului Lui.”

(Psalm 103:20).

 

În limbile Bibliei, cuvintele redate cu înger înseamnă ”mesager” sau ”trimis”, prin extindere, repre­zentant cu autoritate, agent. Atât malak din ebraică, cât și aggelos din greacă. În limbile moderne însă, îngerii sunt ființe cerești cu aripi, spirite. Cum ar trebui redați acești termeni, ținând cont de necon­cordanța semantică? Versiunile biblice tradi­ționale folosesc înger în general și mesager acolo unde este evident că este vorba de oameni. Dar, făcând astfel, introduc în mod greșit o distincție între îngeri și mesageri. Young's Literal Trans­lation redă consecvent termenii prin ”mesager”, lăsând citito­rului liber­tatea să stabi­lească ce sunt mesagerii sau când sunt oameni și când nu.

 

Pasaje biblice dificile în care ”îngerii” sunt oameni

„Atunci a vorbit Hagai, mesagerul (malak) DOMNULUI, în mesajul (malakut) DOMNULUI către popor” (Hag. 1:13, BTF). Multe pasaje biblice se clarifică dacă îngerii sunt înțeleși în mod corect ca mesageri sau trimiși:

 

Îngerii în Epistola către Evrei:

 

Îngerii în Apocalipsa:

 

Saducheii și credința în îngeri

 

 

●  Fapte 12:15

„Eşti nebună!”, i-au zis ei. Dar ea stăruia şi spunea că el este. Ei, dimpotrivă, ziceau: „Este îngerul lui”.

Slujnica Roda a auzit și recunoscut glasul lui Petru, dar ceilalți din casă au fost siguri că este un trimis al lui, el fiind legat și păzit în închisoare. Raționa­mentul lor s-a bazat pe norma­litatea în acel timp ca cei din închisoare să comunice cu cei de afară prin trimiși sau mesageri. În Evanghelii este consemnat cazul lui Ioan Botezătorul, care a făcut uz de acest mijloc de comunicare: „Ioan a auzit din temniţă despre lucrările lui Hristos şi a trimis să-L întrebe prin ucenicii săi: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?” (Mat. 11:2, 3). Mai mult de atât, cei doi ucenici trimiși sunt chiar numiți ”îngeri” (aggeloi, measageri) în Luca 7:24. Este un caz tipic în care, dacă cuvântul este redat cu sensul lui din greacă, devine inteligibil în context. Nefiind necesare variante de inter­pretare de genul spiritul lui Petru devenit înger după moartea lui sau îngerul lui păzitor.


●  1 Corinteni 11:10

De aceea, femeia, din pricina îngerilor, trebuie să aibă pe cap un semn al stăpânirii ei.

Întrucât în greacă aggelos (pronunțat: angelos) înseamnă ”trimis (cu autoritate), repre­zentant” și contextul arată că bărbații sunt chipul lui Dumnezeu și au autoritatea delegată de el prin Cristos, înseamnă că ei sunt acești ”trimiși” cu autoritate. ”Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este Capul lui Hristos... Bărbatul nu este dator să-şi acopere capul, pentru că el este chipul şi slava lui Dumnezeu, pe când femeia este slava bărbatului” (v. 3, 7). Rugăciunea publică (cu voce tare) o pune pe femeie într-o poziție de reprezen­tantă a adunării în fața lui Dumnezeu. Semnul autorității pe capul ei indică că îndeplinește acest serviciu sub autoritatea bărbatului, care este capul ei.


●  1 Timotei 5:21

Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu, înaintea lui Hristos Isus şi înaintea îngerilor aleşi, să păzeşti aceste lucruri, fără vreun gând mai dinainte, şi să nu faci nimic cu părtinire.

Aceste cuvinte sunt aproape paralele cu cele ale regelui Agripa în discursul său către evrei: „Invoc ca mărturie sanctuarul vostru, îngerii sfinți ai lui Dumnezeu și această țară, comună nouă tuturor, că nu am cruțat nici un lucru care este pentru prezervarea voastră” (Iosephus, Răzb., 2.16). În cuvintele lui Agripa, ”îngerii sfinți ai lui Dumnezeu”, menționați în ordine după templu, erau slujitorii preoțești, care erau martori alături de templul în care oficiau și de țară, că el, regele, urmărise în toate acțiunile lui prezervarea israeliților și a religiei lor în fața romanilor (Fap. 26:2, 3). Deci la fel, prin cuvintele ”înaintea îngerilor aleși”, Pavel se putea referi în ordine ierarhică la Dumnezeu, Cristos și slujitorii numiți ai Bisericii, în mod special la apostoli, ca persoane implicate în lucrarea de păstorire și zidire a Bisericii, ca templu viu. „Fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Efes. 2:20-22; vezi și 4:11). În sens mai larg, toți membrii bisericii sunt slujitori preoțești sau „îngeri” (mesageri) în acest templu spiritual (1 Pet. 2:5, 9). „Fiindcă buzele preoţilor ar trebui să păstreze cunoaştere şi ei ar trebui să caute legea la gura lui, căci el este mesagerul DOMNULUI oştirilor” (Mal. 2:7, BTF).


●  1 Timotei 3:16

Şi, fără îndoială, mare este taina evlaviei… „Cel ce a fost arătat în trup a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă”.

A fost văzut de cei trimiși apoi ca martori ai învierii - ucenicii lui. Verbul ὤφθη (văzut) este folosit în legătură cu arătările de după înviere ale lui Cristos către oameni. „El S-a arătat (lit. a fost văzut, ὤφθη), timp de mai multe zile, celor ce se suiseră cu El din Galileea la Ierusalim şi care acum sunt martorii Lui înaintea norodului” (Fapte 13:31). „A fost văzut de Chifa, apoi de cei doisprezece. După aceea a fost văzut de peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi rămân până acum, iar unii au şi adormit” (1 Cor. 15:5, 6, BTF). Ființele din ceruri văd oricum totul, astfel că ar fi redundant să fie menționat că l-au văzut pe Isus înviat.


●  Marcu 1:13, BTF

Şi a fost acolo, în pustie, patruzeci de zile ispitit de Satan; şi a fost cu fiarele sălbatice; şi îngerii i-au servit.

Trebuie să fi fost ”trimiși” sau mesageri cu care a ținut legătura, care au știut de cele patruzeci de zile și care mai târziu au povestit despre acest episod. Isus a fost slujit și în alte ocazii de mesageri. De exemplu, în Luca 9:52 ”a trimis înainte nişte soli (aggeloi), care s-au dus şi au intrat într-un sat al samaritenilor, ca să-i pregătească un loc de găzduit”. Și Ioan Boteză­torul s-a folosit de doi trimiși (aggeloi), ca să-l chestioneze pe Isus dacă este Mesia (Luca 7:24). Matei precizează că mesagerii au venit și i-au slujit lui Isus la sfârșitul celor patruzeci de zile de post, evident aducându-i alimente și alte lucruri necesare.


●  Evrei 13:2, BTF

Nu neglijaţi să găzduiţi străini, fiindcă prin aceasta unii au găzduit îngeri, fără să știe.

Au găzduit trimiși ai lui Dumnezeu. Aveau vreodată ocazia creștinii să găzduiască ființe cerești, spirite? Tot ce se puteau aștepta să primească și să cazeze erau străini, călători, despre care să constate apoi că sunt ”trimiși”, mesageri creștini, a căror prezență era o binecu­vântare. Pentru ospita­litate față de străini Avraam a primit un fiu, Lot a fost salvat din Sodoma împreună cu fiicele lui, iar văduva din Sarepta și-a primit înapoi fiul înviat, ocazie cu care i-a zis lui Ilie: ”Cunosc acum că eşti un om al lui Dumnezeu”. Toți aceștia au găzduit fără să știe ”trimiși” (aggeloi), oameni ai lui Dumnezeu. ”Tot aşa, curva Rahav: n-a fost socotită şi ea nepri­hănită prin fapte, când a găzduit pe soli (aggeloi) şi i-a scos afară pe altă cale?” (Iacov 2:25).


●  Matei 25:41

Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, bleste­maţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!

”Pregătit diavolului și agenților” lui, cei care-l repre­zintă, care-i pun în practică ideologia. ”Diavolul” este simbolul liniei de gândire care pune pofta proprie înaintea ascultării de Dumnezeu (Geneza 3:15). În Apocalipsa ”trimișii” sau ”agenții” lui sunt creștini falși infiltrați în Biserică. Vezi Apocalipsa 12:7, 8: ”Mihail și îngerii lui”.


●  1 Petru 1:12

Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri, pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propo­văduit Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în care chiar îngerii doresc să privească.

În greacă aggeloi, ”mesageri”, este nearticulat, dând ideea că în general un mesager dorește să știe ce conține mesajul sigilat pe care-l transportă. Contextul vorbește despre profeții din vechime, care au vorbit despre mântuirea prin Cristos, și despre vestitorii creștini care au vestit acea mântuire profețită propo­văduind Evanghelia sau vestea bună (v. 10, 11). Rădăcina cuvântului ”mesager” (aggel) se regăsește în cuvintele ”vestit” și ”evanghelie” din această frază, ceea ce face naturală referirea la profeții antici și la vestitorii creștini prin termenul comun ”mesageri”. Și unii și alții au vestit ”prin duh”, deci fără să înțeleagă mesajul, deși au dorit să-și adâncească privirile în el, așa ca orice mesager care duce o scrisoare sigilată, ce va avea efecte de viață și moarte în urma trans­miterii - în acest caz de mântuire.


●  Fapte 6:15

Şi toţi care şedeau în consiliu, uitându-se cu atenţie la el, vedeau faţa lui ca faţa unui înger.

Ca a unui trimis al lui Dumnezeu, de exemplu Moise. Expresia este obișnuită în scrierile evreiești, chiar prover­bială. În 2 Samuel 14:20 se referă la înțelep­ciune, mai degrabă decât la ceva exterior și vizibil: ”Dar domnul meu este tot atât de înţelept ca şi un înger al lui Dumnezeu”. Fața lui Ștefan radia calm și seninătate, care veneau din siguranța că este trimisul lui Dumnezeu.


●  Coloseni 2:18

Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi, printr-o smerenie şi închinare la îngeri.

După Berean Literal Bible: ”Nimeni să nu vă descalifice, fiind încântat de umilința și închinarea îngerilor”. Închinarea, threskeia în greacă, este formă de închinare exterioară, cucernicie, religie, cu accentul pe aspectul ceremonial. Creștinii evrei au continuat să respecte legea mozaică (”mii de iudei au crezut, şi toţi sunt plini de râvnă pentru Lege”, Fapte 21:20), iar Iacov spune că ”dacă cineva nu-și înfrânează limba, cucernicia (threskeia) acestuia este zadarnică” (Iacov 1:26, VBOR). La fel Pavel, în apărarea de acuzațiile iudeilor în fața lui Agripa, menționează ”obiceiurile lor” și pe farisei drept ”cea mai îngustă partidă a religiei (threskeia) noastre” – Fapte 26:5; vezi și 4 Macabei 5:6, 13, ”religia (threskeia) iudeilor”. Cine erau acești ”mesageri” de a căror umilință și formă de închinare, cucernicie, religie erau încântați unii dintre creștinii din Colose? Iudeii ca popor al legămân­tului căruia i-au fost încre­dințate cuvintele lui Dumnezeu, mai marii templului și membrii sinedriului, dar și iudeii care crezuseră, în mod deosebit cei aparținând bisericii din Ieru­salim.1 Unde erau apostolii și Iacov, fratele Domnului, supranumit Cel Drept pentru devoțiunea lui față de Lege și Templu. Aceștia sau trimiși ai lor vizitau adunările dintre Neamuri, ocazie cu care deveneau vizibile umilința lor cvasi­ascetică și devoțiunea riguroasă cu care respectau preve­derile ceremo­niale ale Legii, așa cum se vede din context (Coloseni 2:8, 16, 23).

1 Pentru Iosephus ”îngerii” sunt conducătorii unei mișcări, cei care fac legătura cu Dumnezeu, elaborează și dau doctrinele. Trecând în revistă cele trei secte principale ale iudeilor, el consemnează că un prozelit esenian trebuie să jure „că nu va ascunde niciun lucru față de cei din secta lui și nici nu va descoperi vreuna dintre doctrinele lor la alții, nu, chiar dacă l-ar obliga cineva să o facă amenințându-i viața. Mai mult, el jură să nu comunice doctrinele lor nimănui în vreun alt mod decât le-a primit el însuși; [jură] că se va abține de la furt și va păstra în aceeași măsură cărțile aparținând sectei lor și numele mesa­gerilor(*) (aggeloi). Acestea sunt jură­mintele prin care ei își asigură loiali­tatea proze­liților”.
(*)Nota de subsol: „Această mențiune a numelor îngerilor, protejate cu atâta rigoare de către esenieni (dacă înseamnă mai mult decât mesagerii care au fost folosiți pentru a le aduce cărțile speciale ale sectei lor), arată ca un preludiu pentru acea adorare a îngerilor, înfierată de Sf. Paul, ca supersti­țioasă și nele­gitimă”. (Răzb., cartea II, 8.7).


●  Galateni 3:19

Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină „Sămânţa” căreia Îi fusese făcută făgăduinţa; şi a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor.

Moise ca ”mesager” care a transmis poporului Legea și ”mesagerul” care l-a reprezentat pe Dumnezeu, sursa Legii. Doi mesageri. ”El este acela care, în adunarea israeliţilor din pustiu, cu îngerul care i-a vorbit pe muntele Sinai şi cu părinţii noştri, a primit cuvinte vii, ca să ni le dea nouă... aţi primit Legea dată prin îngeri” (Fapte 7:38, 53). În timp ce ambii au fost ”mesageri” în transmiterea cuvintelor lui Dumnezeu, Moise a fost mediatorul care a primit și dat nemijlocit poporului aceste cuvinte. ”Domnul Dumnezeul nostru a încheiat cu noi un legământ la Horeb. Eu am stat atunci între Domnul şi voi, ca să vă vestesc cuvântul Domnului; căci vă era frică de foc şi nu v-aţi suit pe munte” (Deut. 5:2, 5). Moise este descris ca mesager ceresc în Testamentul lui Moise (10:2) și în literatura de la Qumran.


●  1 Corineni 6:3

Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult lucrurile vieţii acesteia?

În viața viitoare, adică în împărăția lui Dumnezeu, biserica va judeca pe trimișii din vechime menți­onați în epistola căte Evrei, în mod deosebit în capitolul 11. Discuția despre ei se încheie cu cuvintele: ”Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit; pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desă­vârşire fără noi” (11:39, 40). Patriarhii, Moise, judecă­torii, împărații, profeții și, prin extindere, toți israeliții erau trimișii sau reprezentanții lui Dumnezeu, care așteptau împărăția mesianică. Isus le-a promis ucenicilor săi: „Adevărat vă spun că atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Mat. 19:28).


●  1 Corineni 4:9

Căci parcă Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai de pe urmă, nişte osândiţi la moarte; fiindcă am ajuns o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni.

Priveliște (gr. theatron) pentru lume, adică spectacol public. ”Lumea” are aici sensul de public. „Nimeni nu face ceva în ascuns, când caută să se facă cunoscut: dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii” (Ioan 7:4). Aluzia este la amfiteatrele în care gladiatorii intrau ultimii în arenă, fiind cei sortiți morții. De la o anumită înălțime de jur împrejur cei din public priveau insensibili la luptele lor, judecându-i pe învinși la viață sau la moarte printr-un gest cu degetul. Dacă era prezent, împăratul confirma sau schimba judecata publicului. În context Pavel vorbește despre el, Apolo și Chifa, ca apostoli sau trimiși ai bisericilor, judecați atât de creștini, cât și de oameni în general. „Cât despre mine, prea puţin îmi pasă dacă sunt judecat de voi sau de un scaun omenesc de judecată... cel ce mă judecă este Domnul” (v. 3, 4). BTF: ”...judecat de voi sau de judecata omului”. Întrucât cei din public se considerau superiori, iar cei vizați în context, pentru aerul de superioritate și insensibilitatea față de apostoli, erau creștinii din biserica din Corint, este evident că aceștia sunt ”mesagerii” avuți în vedere. „Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit? O, iată-vă sătui! Iată-vă ajunşi bogaţi! Iată-vă împărăţind fără noi! Voi, puşi în cinste; noi, dispreţuiţi! ...am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor” (v. 7-13)


●  Romani 8:38

Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare.

Contextul acestor cuvinte este dreptatea obținută fără Lege - prin Cristos: „Dar acum, am fost izbăviţi de Lege” (7:6). „Dumnezeu este cel care declară drept. Cine este cel ce condamnă? Cristos este cel ce a murit; da, mai mult, a şi fost înviat, cel ce şi este la dreapta lui Dumnezeu, care de asemenea mijloceşte pentru noi. Cine ne va separa de dragostea lui Cristos?” (7:6; 8:33-35, BTF). Astfel ”mesagerii” sunt marele preot și membrii sinedriului ca trimiși ai lui Dumnezeu, mandatați să mențină autoritatea Legii mozaice în Ierusalim și în afara lui, prin ceremoniile și instruirea de la templu și din sinagogi. ”Stăpânirile” sunt dregătorii sau magistrații imperiului roman, iar ”puterile” autoritățile locale. Isus le-a spus ucenicilor că vor fi persecutați din toate aceste direcții pentru a se dezice de el: „Iar când vă vor duce la sinagogi şi la magistraţi şi la autorităţi, să nu vă îngrijoraţi...” (Luca 12:11, BTF). Scriindu-le creștinilor din Roma, Pavel a fost convins că aceste autorități nu vor reuși să-i despartă de Cristos și astfel de dragostea lui Dumnezeu, pentru că Cristos a ajuns la dreapta lui Dumnezeu - într-o poziție de autoritate mai mare și astfel le-a subordonat. ”Care stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce S-a înălţat la cer şi Şi-a supus îngerii, stăpânirile şi puterile” (1 Petru 3:22). În mod special autoritățile din Ierusalim au fost supuse, fiind dezbrăcate de puterea lor prin anularea Legii: „A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce” (Col. 2:14, 15).


●  Galateni 4:14

Şi n-aţi arătat nici dispreţ, nici dezgust faţă de ceea ce era o ispită pentru voi în trupul meu; dimpotrivă, m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe însuşi Hristos Isus.

În loc să-l respingă cu dezgust (lit. să-l scuipe) pentru boala lui în mod natural respingătoare, galatenii l-au primit pe Pavel ca pe un trimis al lui Dumnezeu, ca pe cel mai mare trimis, Isus Cristos. „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte; şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel care M-a trimis pe Mine. Cine primeşte un profet în numele unui profet va primi răsplata unui profet” (Mat. 10:40, 41). Galatenii l-au primit pe Pavel în numele unui trimis al lui Dumnezeu, adică drept ceea ce era.


●  2 Corinteni 11:14

Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină.

În versetul anterior (13), Pavel i-a descris pe unii dintre creștinii evrei, care acționau ca misionari mozaici față de creștinii dintre neamuri, drept „nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, care se prefac în apostoli ai lui Hristos”. ”Satana”, adversarul generic care se prefăcea prin ei într-un ”mesager” sau exponent al luminii, este aici pentru Pavel iudaismul mozaic, aservit imperiului roman - ca oponent al lui Cristos și persecutor al creștinismului. „Iudeii aceştia au omorât pe Domnul Isus şi pe proroci, pe noi ne-au prigonit, nu plac lui Dumnezeu şi sunt vrăjmaşi tuturor oamenilor, căci ne opresc să vorbim Neamurilor, ca să fie mântuite” (1 Tes. 2:15; Gal. 4:28-31). Iudaizanții insistau pe dreptatea obținută prin faptele Legii ca o cerință obligatorie pentru mântuirea neamurilor. În acest fel dădeau impresia că sunt slujitori ai dreptății, dar în realitate slujeau cauza adversă, despărțindu-i pe acești creștini noi de Cristos. „Nu este deci mare lucru dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai dreptăţii” (2 Cor. 11:15, GBV2001).

Îngerii în Epistola către Evrei

Epistola către Evrei arată poziția superioară obținută de Cristos în urma morții, în comparație cu aceea a ”mesagerilor” - nu doar patriarhii, judecătorii, profeții și alți trimiși anteriori ai lui Dumnezeu, ci și israeliții contemporani lui, în frunte cu marele preot și sinedriul, reprezentând autoritatea teocratică.

 

●  Evrei 2:5, GBV2001

Pentru că nu îngerilor le-a supus El lumea locuită care va veni, despre care vorbim.

Așa cum a fost citat mai sus, mesagerii lui Dumnezeu de dinainte de epoca Bisericii, ”măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit; pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi” (Evrei 11:39, 40). Epistola a început cu această clasă de credincioși din vechime (”[Dumnezeu] a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci”), clasă care a inclus pe Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Iacov, Sara, Iosif și Moise, ”căci nu mi-ar ajunge vremea, dacă aş vrea să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftaie, de David, de Samuel şi de proroci!” (Evrei 11). Care ”n-au primit ce le fusese făgăduit” și se încheie cu îndemnuri pentru clasa Bisericii, în numele căreia scriitorul spune: ”Fiindcă am primit, dar, o împărăţie care nu se poate clătina” (12:28). Este vorba despre calitatea de împărați a membrilor Bisericii (”ceva mai bun pentru noi”), care vor domni împreună cu Cristos asupra ”lumii locuite care va veni” și care le-a fost ”supusă” prin planul lui Dumnezeu de a-i face o parte a seminței promise moștenitoare (Gal. 3:29; Apoc. 5:9, 10).


●  Evrei 2:9, GBV2001

Dar Îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit-of, încununat cu glorie şi onoare.

Nota marginală (f): ”Dar îl vedem pe acela care, datorită morţii pe care a suferit-o, a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, pe Isus”. Această versiune păstrează topica din greacă a frazei, așa cum se vede și în Berean Literal Bible ”Dar îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, din cauza suferirii morții, fiind încoronat cu glorie și onoare...”. Într-adevăr, suferind moartea, Isus a fost făcut cu puțin mai prejos decât mesagerii, nu decât cei anteriori lui, care ”în credinţă au murit toţi aceştia” (Evrei 11:13), ci decât cei din timpul lui, marele preot, membrii sinedriului și toți israeliții din acea generație, ca slujitori trimiși ai lui Dumnezeu. ”Căci buzele preotului trebuie să păzească ştiinţa... pentru că el este un sol (malak) al Domnului” (Mal. 2:7). Dar a ajuns cu atât mai presus de ei – ”încununat cu glorie şi onoare” – cu cât a moștenit un nume mai ales decât al lor, acela de Fiu sau Cristos (1:1-4). „Pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (12:2).


●  Evrei 2:16

Căci negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam.

La un timp când Israelul după carne nu arăta interes pentru venirea Împărăției și împlinirea astfel a promisiunii lui Dumnezeu către Avraam de a binecuvânta neamurile prin sămânța lui, Isus și-a asumat răspunderea pentru existența acestei semințe în timpul lui. În cuvintele apostolului Pavel: „Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu. Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel sunt Israel. Și, măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam... Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă” (Rom. 9:6-8). Acceptând să ducă până la capăt menirea ungerii care l-a făcut Cristos (Unsul), Isus a devenit parte a seminței promise a lui Avraam, mai exact Capul ei – al Bisericii, privită ca Uns compozit și Israel. „Făgăduinţele au fost făcute «lui Avraam şi seminţei lui»... adică Hristos. Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos. Şi, dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi «sămânţa» lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă” (Gal. 3:16, 27, 29). În context (Evr. 2:9-18), scriitorul arată că Isus ”a gustat moartea pentru toți”, adică pentru toți ”frații” lui din această sămânță moștenitore (v9-11), invalidând Legea care avea puterea morții asupra lor, eliberându-i din ”robia” ei (v14, 15). În plus, pentru că a fost făcut desăvârșit prin lucrurile pe care le-a suferit, poate acum veni în ajutorul fraților lui în ispite și păcate, ca mare preot compătimitor. Nu vine însă în ajutorul ”mesagerilor” - a israeliților în viață atunci care au continuat să ducă mesajul Legii la națiuni (Rom. 3:2; 9:4) și să aibă propriul mare preot în templul din Ierusalim ca ajutor (Evr. 8:3, 4). Literal, ”nu mesageri ajută, ci sămânță (nearticulat) a lui Avraam”. Nu toată sămânța spirituală, pentru că o parte a ei este el însuși, și nu toți mesagerii, pentru că cei mai mulți au trăit în generațiile anterioare. Există o ordine în care se acordă ajutorul și aceasta exclude mesagerii cât timp este ajutată biserica: (1) Dumnezeu a dus la desăvârșire pe Cristos (2:10), (2) Cristos desăvârșește în prezent biserica (2:11; 12:2) și (3) biserica va ajuta în viitor pe ”mesageri” să ajungă la desăvârșire (11:39, 40; 1 Cor. 6:3: ”noi vom judeca pe îngeri”).


●  Evrei 1:1-4

După ce a vorbit în vechime părin­ţilor noştri prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul... [care] a făcut curăţarea păcatelor şi a şezut la dreapta Măririi în locurile preaînalte, ajungând cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un Nume mult mai minunat decât al lor.

”Prorocii”, cuprinzând pe toți cei prin care Dumnezeu a vorbit în vechime înainte să vorbească printr-un ”fiu”, sunt numiți ”mesageri” (aggeloi) sau slujitori trimiși, ca termen de comparație referitor la ”numele” mai bun moștenit de Cristos – acela de ”fiu” în antiteză cu cel de ”slujitori”. În mod special Moise este printre aceștia, dar și patriarhii, judecătorii, regii și marii preoți. ”Cât despre Moise, el a fost credincios în toată casa lui Dumnezeu ca slugă... Dar Hristos este credincios ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu” (Evrei 3:5, 6).


●  Evrei 1:6

Şi, când duce iarăşi în lume pe Cel întâi născut, zice: „Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!”

Cuvintele sunt citate din Deuteronomul 32:43, LXX („toți fiii lui Dumnezeu să I se închine”) sau din Psalmul 97:7, LXX („toţi îngerii lui Dumnezeu se închină înaintea Lui”). Și scriitorul înțelege prin acești ”trimiși” sau ”fii” oameni cu autoritate de la Dumnezeu pentru a judeca și a face dreptate: regi, domnitori, judecători, chiar preoți și proroci, conform Psalmului 82:6: „Eu am zis: «Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt»”. În secolul întâi ”trimișii” cu autoritate erau marele preot, membrii sinedriului și în mod deosebit Ioan Botezătorul ca proroc trimis de Dumnezeu. Toți aceștia trebuiau să se ”închine” noului rege, adică să-i recunoască ungerea din partea lui Dumnezeu (comp. Psalm 2). Mesia nu este doar un ”fiu” al lui Dumnezeu între ceilalți, datorită autorității primite, ci ”întâiul născut”, cel cu drept de moștenire la tron și cu autoritate asupra ”fraților” lui. Idee evidențiată și în cuvintele: ”Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai presus decât pe tovarăşii Tăi” (Evrei 1:9).


●  Evrei 2:2, 3

Căci, dacă Cuvântul vestit prin îngeri s-a dovedit nezguduit şi dacă orice abatere şi orice neascultare şi-a primit o dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o.

Dacă scriitorul nu a avut în vedere o situație specifică, atunci ”Cuvântul vestit prin îngeri” este o referire generală la modul de a comunica al lui Dumnezeu prin mesageri în întreaga perioadă dinainte de Cristos (Evrei 1:1, 2). Dacă însă scriitorul a avut în vedere o situație specifică, atunci s-a referit cel mai probabil la ”cuvântul” vestit de Iosua și Caleb, care au fost doi dintre cei trimiși să iscodească Canaanul și care au proclamat la întoarcere: „Ţara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim este o ţară foarte bună, minunată” (Num. 14:7). Ceea ce este confirmat în Evrei 4:2: ”Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună ca şi lor; dar lor Cuvântul care le-a fost propovăduit, nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit”. O altă situație care putea fi avută în vedere de scriitor a fost darea Legii, în care unul dintre ”mesageri” a fost Moise: ”Eu am stat atunci între Domnul şi voi, ca să vă vestesc cuvântul Domnului”. ”El este acela care, în adunarea israeliţilor din pustiu, cu îngerul care i-a vorbit pe muntele Sinai şi cu părinţii noştri, a primit cuvinte vii, ca să ni le dea nouă... aţi primit Legea dată prin îngeri” (Fapte 7:38, 53).


●  Evrei 12:22, 23, GBV2001

Ci v-aţi apropiat de muntele Sion; şi de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc; şi de zecile de mii de îngeri, o strângere în sărbătoare; şi de Adunarea celor întâi-născuţi, înscrişi în ceruri.

În redare literală ”v-ați apropiat... de miriadele de mesageri, o strângere festivă și adunare de întâi născuți”. Cuvintele sunt în apoziție explicativă și descriu zecile de mii de mesageri ca o strângere festivă a unei adunări de întâii născuți. În context, israeliții ca adunare de întâi născuți (Exod. 4:22) și strânși pentru a primi Legea, nu s-au putut apropia de muntele Sinai, locul prezenței lui Dumnezeu, pentru că le era interzis și muntele oferea o priveliște înfricoșătoare (12:18-21). Dar creștinii s-au apropiat de muntele Sionului, au ajuns la Ierusalimul ceresc, cetatea Dumnezeului viu, și sunt acolo în strângere festivă ca ”cel dintâi rod dintre oameni” (comp. Apoc. 14:1, 4). Scriitorul a avut în vedere cuvintele lui Moise care au rememorat circumstanțele în care a fost dată Legea și traseul parcurs apoi de adunare cu Dumnezeu în mijlocul ei: „DOMNUL a venit din Sinai şi a răsărit peste ei din Seir, a strălucit din muntele Paran, din mijlocul zecilor de mii de sfinţi, având în dreapta Lui focul Legii... toţi sfinţii sunt în mâna Ta. Ei au stat la picioarele Tale, au primit cuvintele Tale. Moise ne-a dat Legea, moştenirea adunării lui Iacov” (Deut. 33:2-4). În timp ce israeliții s-au apropiat de un munte literal pentru a auzi Legea, creștinii au venit la Ierusalimul ceresc, Biserica reprezentată de ”adunarea lui Iacov” și alcătuită din miriade de mesageri sfinți - în strângere festivă la picioarele lui Dumnezeu pentru a primi cuvintele lui.


●  Evrei 1:7

Şi despre îngeri zice: „Din vânturi face îngeri ai Lui; şi dintr-o flacără de foc, slujitori ai Lui”.

Mai exact din greacă: „Îşi face îngerii vânturi; iar pe slujitorii Săi, flăcări de foc” (BVA). GBV2001: „Cel care-i face pe îngerii Săi duhurik şi pe slujitorii Săi, flacără de foc“. Nota (k): Sau ”vânturi”. Termenul folosit (pneuma) poate însemna, în funcție de context, vânt sau duh. Datorită paralelismului poetic cu flacăra de foc, redarea corectă aici este vânturi. Adică, așa cum ”slujitorii” sunt făcuți flăcări de foc în misiunea lor, tot așa ”îngerii” sau mesagerii sunt făcuți figurativ vânturi. Vântul nu există decât în mișcare și este de neoprit, fiind astfel o descriere potrivită pentru modul de acțiune prompt și perseverent al mesagerilor prin care a vorbit Dumnezeu până la Cristos – profeții (Evr. 1:1-4). Și care, ca slujitori ai lui Dumnezeu, au fost percepuți ca niște flăcări de foc, din cauza mesajului arzător și cu efecte implacabile (Ier. 5:14). Cuvintele sunt citate din Psalmul 104:4, LXX, ca o dovadă în plus că Cristos, moștenind numele de ”fiu”, a ajuns cu atât mai presus de mesageri, cu cât aceștia nu au moștenit mai mult decât numele de ”slujitori”. Moise, prorocul care s-a dovedit a fi o flacără de foc în Egipt și în pustie, este dat apoi ca un exemplu de astfel de ”slujitor” în antiteză cu Cristos ca ”fiu” (Evrei 3:5, 6).


●  Evrei 1:13, 14

Şi căruia din îngeri i-a zis El vreodată: „Şezi la dreapta Mea...”? Nu sunt oare toţi duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea?

Aici scriitorul revine la cuvintele din 1:7, după care mesagerii sunt slujitori și metaforic vânturi, și rezumă ca o concluzie ceea ce dorea să arate: Că toţi mesagerii sunt slujitori - ca ”vânturi” trimise pentru a le sluji celor ce moştenesc mântuirea. Într-adevăr, prorocii au fost slujitori pentru cei de după epoca lor, pentru membrii Bisericii: ”Această mântuire au căutat-o cu stăruinţă şi au cercetat-o cu de-amănuntul proorocii, care au proorocit despre harul ce avea să vină la voi... Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi slujeau ei aceste lucruri, care acum vi s-au vestit” (1 Petru 1:10-12, VBOR). Mântuirea avută în vedere este promisiunea făcută seminței lui Avraam de a moșteni lumea, adică de a împărăți asupra ei. Desigur că este o diferență între a fi slujitor și a fi domnitor, cum este Cristos și împreună cu el Biserica lui. Niciunui mesager din epoca Vechiului Testament nu i s-a promis că va sta la dreapta lui Dumnezeu pe tron (Apoc. 3:21).


●  Evrei 1:5

Căci, căruia dintre îngeri a zis El vreodată: „Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut”? Şi iarăşi: „Eu Îi voi fi Tată, şi El Îmi va fi Fiu”?

Primul dintre citate este din Psalmul al doilea, unde Dumnezeu îi spune Unsului: „Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt... «Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire!»” (v. 6-8). Niciunui mesager din vechime, nici chiar lui Moise, nu i s-a spus la ungerea în slujba lui că a devenit ”fiu” al lui Dumnezeu, adică împărat mesianic, și astfel moștenitor al tronului asupra neamurilor și întregului pământ. „El Îmi va zice: «Tu eşti Tatăl meu, Dumnezeul meu şi stânca mântuirii mele!» Iar Eu îl voi face întâiul născut, cel mai înalt dintre împăraţii pământului” (Psalm 89;26, 27).

Îngerii în Apocalipsa

Apocalipsa folosește un limbaj simbolic, inclusiv în legătură cu ”îngerii” sau mesagerii.

 

●  Apocalipsa 1:20

Taina celor şapte stele pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte biserici; şi cele şapte sfeşnice sunt şapte biserici.

Aici ”mesagerii” sunt reprezentanții bisericilor, prezbiterii însărcinați cu supravegherea, care de regulă sunt mai mulți pentru fiecare biserică. „Au rânduit prezbiteri în fiecare biserică şi, după ce s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna Domnului” (Fapt. 14:23). Faptul că stelele care-i reprezintă sunt în mâna dreaptă a lui Cristos, arată că ei sunt de fapt mesagerii lui pentru bisericile respective, adică sunt mandatați cu autoritate și folosiți în mod activ de el. Ceea ce li se spune să facă este ceea ce trebuie să facă bisericile lor. Deci ei trebuie să le transmită mesajul – într-un mod în care să fie înțeles și aplicat. De exemplu, să se întoarcă la dragostea dintâi, să se căiască, să reziste în încercări și să vegheze (Apoc. 2:4, 5, 10; 3:2).


●  Apocalipsa 5:11

M-am uitat, şi, împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor, am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii.

Literal ”miriade de miriade și mii de mii”, adică 200 de milioane (sau mai mult) și 2 milioane (sau mai mult). Ambele numere fiind aproximări ale unor mulțimi care nu pot fi numărate în mod exact la timpul când sunt văzute. Adică la începutul și pe parcursul necazului mare, de unde formularea ”am auzit glasul multor îngeri”. Aceste numere se regăsesc în Daniel 7:10: ”Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui”. În Apocalipsa 7 sunt descrise două mulțimi care trec prin necazul cel mare, prima de ”slujitori” (v. 4), și a doua ”care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie” (v. 9). Cele două mulțimi ating un număr prestabilit (”toți îngerii”) la sfârșitul necazului mare, când își manifestă împreună recunoștința față de Dumnezeu: „Şi toţi îngerii stăteau (lit. luaseră poziție) împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scaunului de domnie, şi s-au închinat lui Dumnezeu” (7:11). Deși stăteau ”împrejurul” tronului lui Dumnezeu, mesagerii se închinau din orice unghi ”înaintea” tronului.


●  Apocalipsa 12:7, 8

Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer.

”Mesagerii” care luptă sunt creștinii care ridică pretenția, unii exclusivă, alții ecumenică, de a fi slujitorii lui Dumnezeu. ”Cerul” este templul spiritual al lui Dumnezeu, în care se află acești slujitori prin Cristos ca membri ai Bisericii, conform cuvintelor din Efeseni 2: ”Dar Dumnezeu... ne-a pus să ședem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus... avem intrare la Tatăl... oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiți... un Templu sfânt în Domnul... un locaş al lui Dumnezeu” (v. 4-6, 18-22). ”Locurile cerești” (lit. cele cerești), este un concept înțeles pe vremea templului din Ierusalim, când acesta era ”casa” sau locuința lui Dumnezeu și astfel un loc ”ceresc” al prezenței Lui, unde aveau ”intrare la Tatăl” doar preoții și, în curțile templului, israeliții, ca ”preoți” față de națiuni. Astăzi au intrare liberă membrii bisericii care sunt toți preoți și ”israeliți” (1 Pet. 2:5, 9). A fi în acest ”cer” înseamnă a avea statut preoțesc. Iar a fi în afara lui înseamnă a fi laic sau ”pe pământ”. Cei aruncați pe pământ în urma războiului au pretins că sunt slujitori ai lui Dumnezeu, dar au fost demascați ca impostori și „locul lor nu li s-a mai găsit în cer”. Ca un exemplu, îngerul bisericii din Smirna a avut de înfruntat „batjocurile din partea celor ce zic că sunt iudei, şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei” și i s-a spus că „diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce” (Apoc, 2:9, 10). În persecuția din necazul cel mare biserica va fi supusă cernerii, care va duce la purificarea ei (Mat. 24:9-12; Zah. 13:9). Cei ce rămân vor fi slujitorii autentici, care au biruit „prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” (Apoc. 12:11).


●  Apocalipsa 22:9, 10

Eu, Ioan, am auzit şi am văzut lucrurile acestea. Şi, după ce le-am auzit şi le-am văzut, m-am aruncat la picioarele îngerului care mi le arăta, ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: „Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, prorocii, şi cu cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu”.

Aici mesagerul se prezintă ca aparținând aceleiași clase de slujitori, căreia îi aparținea și Ioan - bisericii. La fel cum cei șapte îngeri-stele din capitolele 1-3 aparțin celor șapte biserici. În mod special acest mesager al lui Isus, care îi revelează lui Ioan Apocalipsa, întruchipează pe aceia din biserică care înțeleg când și cum se împlinesc profețiile și oferă orientare, asemenea stelelor pe timp de noapte (Dan. 12:3; 2 Pet. 1:19). Ioan și 'frații lui, prorocii', reprezintă pe cei care sunt iluminați de această înțelegere și răspândesc mesajul profetic în lume, iar ”cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta” sunt toți cei care și-l însușesc și îl fac să se împlinească prin acțiunea lor oportună. O situație asemănătoare în care Ioan a fost tentat să se închine îngerului, este consemnată în 19:10: „Şi m-am aruncat la picioarele lui ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: «Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi care păstrează mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu închină-te!» (Căci mărturia lui Isus este duhul prorociei)”. Mărturia semnelor pentru identificarea lui Cristos a fost spiritul care i-a motivat pe profeții precreștini să cerceteze și să scrie, iar mărturia că Isus este Cristosul profețit este spiritul care-i animă pe mesagerii creștini (1 Pet. 1:10-12; Ioan 5:39). Este de înțeles că acești masageri sau ”îngeri” care dau lumină profetică ar trebui să-i oprească pe frații lor de slujire să-i venereze ca pe niște atotștiutori supraumani. Mesagerii îmbracă în cuvinte explicite mesajul divin, nu sunt sursa lui. Astfel că cei care aud mesajul trebuie să-l judece critic după ”cuvintele din cartea aceasta”, pe care trebuie să le ”păzească” (lit. să le țină strâns).


●  Apocalipsa 21:17, BTF

Şi a măsurat zidul ei, o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura omului, adică a îngerului.

A mesagerului care măsura și care era om.


●  Apocalipsa 14:10, BTF

Va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului.

În context (v6-12) sunt prezentați trei îngeri care anunță trei mesaje importante locuitorilor pământului: (1) Temeți-vă de Dumnezeu și închinați-vă lui, căci a sosit ceasul judecății, (2) A căzut Babilonul, cetatea cea mare și (3) Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei va bea din vinul mâniei lui Dumnezeu și va fi chinuit în foc și pucioasă. Acești îngeri sau mesageri îi reprezintă pe membrii bisericii prin care sunt anunțate mesajele profetice. Efectul celui de-al treilea mesaj este chinuitor pentru cei ce se închină fiarei și primesc semnul ei: „Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!” (v. 10, 11). Timpul prezent folosit la verbe arată că auzirea în sine a mesajului este chinuitoare pentru închinătorii fiarei, astfel că acest chin se întâmplă în prezența mesagerilor care-l vestesc, ”înaintea sfinților îngeri”. În capitolul 11 cei care ”chinuiesc” prin mesajul lor sunt reprezentați ca doi martori sau proroci: „Voi da celor doi martori ai mei să prorocească... Dacă umblă cineva să le facă rău, le iese din gură un foc, care mistuie pe vrăjmaşii lor... aceşti doi proroci chinuiseră pe locuitorii pământului” (v. 3, 5, 10).

Saducheii și credința în îngeri

Erudiții sunt în general de acord că saducheii nu respingeau îngerii în sensul de mesageri, pentru că aceștia sunt menționați în Legea lui Moise, pe care ei o considerau autoritativă. La acel timp însă, în literatura apocrifă se dezvoltase o angelologie foarte complexă, în care existau o mulțime de îngeri-spirite cu nume și ierarhii ale lor. Inclusiv îngeri frecventând oameni și locuri ca spirite protectoare, supuși dorințelor carnale și provenind din sufletele morților, după modelul demonilor buni și răi de la greci.


●  Fapte 23:8

Căci saducheii zic că nu este înviere, nici înger, nici duh, pe când fariseii le mărturisesc pe amândouă.

Pe amândouă, adică atât ”învierea”, cât și ”înger și duh”. Conform lui Donald E. Gowan (Bridge between the Testaments, p142), cele două sunt legate, fiind vorba de înviere și rezultatul ei. Astfel că ceea ce respingeau saducheii nu era credința în îngeri, ci conceptul că morții ar fi schimbați în îngeri. Adversarii lor, fariseii, credeau că sufletul este nemuritor și supraviețuiește morții corpului ca duh, care merge apoi spre un loc de pedeapsă sau răsplată. Această tradiție era răspâdită în secolul întâi. Când ucenicii l-au văzut pe Isus pe care-l știau mort, ”plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh” (Luca 24:36-39). În religia grecilor spiritele eroilor morți erau scoase din Hades de către zei și ridicate la rangul de demoni (zei secundari). Luca descrie reacția atenienilor când Pavel menționează învierea: ”Alţii, când l-au auzit că vesteşte pe Isus şi învierea, ziceau: „Pare că vesteşte nişte dumnezei (lit. demoni) străini” (Fapte 17:18). Concluzia lor a fost că dacă zeii l-au scos pe Isus din Hades, atunci a devenit un demon binefăcător. În paralel, despre spiritele oamenilor răi se credea că devin demoni răi1. Iosephus spune că demonii sunt "spiritele oamenilor răi care intră în cei vii și-i ucid, dacă nu primesc ajutor" (Răzb. 7.185). Întrucât se credea că spiritele pot fi chemate și că transmit mesaje de la zei, așa cum îngerii biblici transmiteau mesaje de la Dumnezeu, s-a făcut asocierea și echivalența între demonii de la greci și îngerii-spirite, cum erau imaginați în tradiția extrabiblică2. Saducheii nu credeau însă că sufletul supraviețuiește morții. „Doctrina saducheilor este aceasta, că sufletele mor împreună cu corpurile” (Ant. 18.1.4). „Ei de asemenea resping credința în continuitatea nemuritoare a sufletului și pedepsele și răsplățile în Hades” (Răzb. 2.1.14). Ca urmare, saducheii nu credeau într-o ridicare a morților ca spirite, care transmit apoi mesaje ca îngeri sau mesageri.

1 Despre opinia platoniștilor că sufletele oamenilor devin demoni când ajung fără trupuri. El spune, într-adevăr, că sufletele oamenilor sunt demoni și că oamenii devin Lares dacă sunt buni, Lemures sau Larvae dacă sunt răi, și Manes dacă nu este sigur dacă merită binele sau răul... pentru că, deoarece Larvae sunt demoni vătămători făcuți din oameni răi, acești oameni trebuie să se aștepte că după moarte vor fi invocați cu jertfe și onoruri divine pentru ca să poată cauza răniri... El afirmă, de asemenea, că cei binecuvântați sunt numiți în greacă εὐδαίμονες, deoarece sunt suflete bune, adică, demoni buni, ceea ce confirmă părerea lui că sufletele oamenilor sunt demoni (Augustin în The City of God).

Antoine Calmet în Treatise on the Apparitions of Spirits and on Vampires or Revenants: Deși evreii erau destul de creduli cu privire la acțiunile spiritului rău, credeau în același timp că demonii care chinuiau oameni nu erau în general altceva decât sufletele unor nenorociți care, temându-se să se ducă la locul destinat lor, luau în posesie trupul unor muritori pe care îi chinuiau și se străduiau să-i priveze de viață (citat în Wiki sub Demonic possession: Judaism).

2 Philo în lucrarea sa Despre visuri: „Filozofii sunt obișnuiți să-i numească pe aceștia demoni, dar scrierea sfântă îi numește mesageri (aggeloi), folosind un nume mai potrivit cu natura. Pentru că, într-adevăr, ei raportează (diangellousi) hotărârile tatălui la copiii lui, și necesitățile copiilor la tatăl” (De somniis 1.141).

La fel în Despre uriași: „Acele ființe pe care alți filozofi le numesc demoni, Moise le numește de obicei îngeri; și ele sunt suflete care plutesc în aer” (7). La care F. H. Colson and G. H. Whitaker comentează (Philo, vol. 2, pp. 443-445): „Cuvintele (6-18) sunt interpretate în sensul că îngerii, demonii și sufletele sunt în realitate trei denumiri pentru același lucru” (On the Giants).


●  Fapte 23:9

S-a făcut o mare zarvă; şi câţiva cărturari din partida fariseilor, s-au sculat în picioare, au început o ceartă aprinsă şi au zis: „Noi nu găsim nicio vină în omul acesta; dar dacă i-a vorbit un duh sau un înger...?”

În ziua anterioară Pavel le istorisise iudeilor și mulțimii întărâtate de ei, cum Isus care murise i-a vorbit în două ocazii: „Eu sunt Isus din Nazaret pe care-L prigoneşti... du-te în Damasc” (22:8-10) și „Grăbeşte-te, ieşi iute din Ierusalim, căci nu vor primi mărturisirea ta despre Mine” (22:18). Iar acum, în fața preoților celor mai de seamă și a celorlalți membri ai sinedriului, „Pavel, ca unul care ştia că o parte din adunare erau saduchei, iar alta farisei, a strigat în plin sobor: «Fraţilor, eu sunt fariseu, fiu de fariseu; din pricina nădejdii în învierea morţilor sunt dat în judecată». Când a zis vorbele acestea, s-a stârnit o neînţelegere între farisei şi saduchei, şi adunarea s-a dezbinat. Căci saducheii zic că nu este înviere, nici înger, nici duh, pe când fariseii le mărturisesc pe amândouă” (23:6-8). Cuvintele concluzive ale fariseilor, ”noi nu găsim nicio vină în omul acesta; dar dacă i-a vorbit un duh sau un înger?” (v9), sunt spuse astfel cu referire la natura lui Isus după moarte. Ei credeau că duhul unui om care a murit, imediat sau după ce a devenit înger (mesager), poate transmite mesaje din lumea de dincolo. Din felul echidistant cum a scris Luca, se observă că el nu a împărtășit acest punct de vedere și bineînțeles nici Pavel1. Învierea lui Isus fiind înțeleasă de biserică la acel timp ca și corporală, nu o simplă supraviețuire a sufletului ca spirit la moartea corpului. Luca consemnează în mod special cuvintele lui Isus, spuse după înviere: „Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu” (Luca 24:39). De asemenea, Petru spune despre el și ceilalți martori ai învierii: „Am mâncat şi am băut împreună cu El după ce a înviat din morţi” (Fapte 10:41).

1 Afirmând că este fariseu și crede în învierea morților, Pavel a recurs la o diversiune pentru a dezbina adunarea celor prezenți. Neînțelegerea pe care a stârnit-o s-a bazat pe modul diferit în care era înțeleasă ”învierea” (anastasis), care literal înseamnă ridicare sus sau din nou. Pavel s-a referit la o ridicare viitoare în corpuri a celor drepți și a celor nedrepți și a numit-o ”nădejdea aceasta, pe care o au și ei înșiși” (Fapte 24:15, 21). Și care ”ridicare” (anastasis) pentru el a început deja cu Isus. Fariseii au înțeles ridicarea sufletului ca spirit pentru a deveni înger (mesager). Și au fost de acord cu ”ridicarea” lui Isus ca și cu un fapt obișnuit pentru cei drepți la moartea lor. Iar saducheii au fost împotrivă, pentru că nu credeau în viață imediat după moarte prin nemurirea sufletului și nici că învierea escatologică a început deja - mai ales cu Isus pe care ei tocmai îl omorâseră. După cum a fost evident din atitudinea lor ostilă încă de la început: „Pe când vorbeau Petru şi Ioan norodului, au venit la ei pe neaşteptate preoţii, căpitanul Templului şi saducheii, foarte necăjiţi că învăţau pe norod şi vesteau în Isus învierea din morţi” (Fapte 4:1, 2).


●  Marcu 12:18, 25, GBV2001

Şi au venit la El nişte saduchei, care zic că nu este înviere ... Şi Isus le-a spus... atunci când vor învia dintre morţi, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii în ceruri.

Literal, ”oricând se ridică (ἀναστῶσιν, atemporal) dintre morți, nici nu se căsătoresc, nici nu sunt dați în căsătorie, ci sunt ca îngeri” (nearticulat). Ideea transmisă pare să nu fie o înviere generală în viitor, ci ridicarea individuală din Hades a celor drepți sau merituoși, ca spirite, imediat după moarte. Așa cum a fost descris ca ridicat săracul Lazăr din pilda bogatului nemilostiv: „Cu vremea, săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul, şi l-au îngropat. Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus...” (Luca 16:22, 23). În literatura apocaliptică aflată sub influența fariseilor, ”ridicarea” celor drepți are loc ca spirite fără corpuri1. Saducheii nu împărtășeau credința fariseilor „în continuitatea nemuritoare a sufletului și pedepsele și răsplățile în Hades”. Iar învierea viitoare din ziua de apoi, descrisă în Daniel 12:2, depindea pentru ei de venirea lui Mesia și era în general estompată de necredință, iar la farisei depindea de conceptul platonic al imortalității sufletului, cu răsplăți și pedepse imediat după moarte. Tradiția rabinică, care a continuat gândirea fariseilor, a fost tributară acestui concept. Maimonide și-a imaginat învierea viitoare ca fiind fără trup: „În lumea viitoare nu există trup, ci doar sufletele celor drepți, fără trup, «ca îngerii slujitori»; și deoarece nu există trup, nu este nici mâncat, nici băut în ea... [nici lucruri ca] stat jos sau în picioare, somn sau "moarte", jale sau râs..." (Hilch. Teshuba, c. 8, sect. 2). ”Nici fecunditate, nici înmulțire (naștere de copii)” (T. Bab. Beracot, fol. 17. 1). Au existat însă și mențiuni ale unei învieri viitoare în trup, după o stare intermediară ca spirite: „La vremea stabilită, cunoscută de Mine pentru a însufleți morții, îți voi da înapoi acel trup care este sfânt și reînnoit, ca la început, pentru a fi ca «îngerii sfinți»" (Midrash Hanneelam în Zohar în Gen. fol. 66. 4). Acum ca îngerii sau mesagerii cunoscuți din Legea scrisă, care au avut corpuri - cu care au mers pe jos, au stat la masă, au mâncat și au dormit.

1„Oasele lor se vor odihni în pământ și spiritele lor vor avea multă bucurie” (Jubilee 23:31).

„Spiritele voastre care ați murit în dreptate vor trăi și se vor bucura, și spiritele voastre nu vor pieri” (1 Enoh 103:4).

„Și el te va face să te apropii de cerul stelelor, ...și vei privi din înălțime și vei vedea pe dușmanii tăi în Gheenă, îi vei recunoaște și te vei bucura” (Testamentul lui Moise, x. 9, 10).

„Cel drept, chiar când apucă să moară mai devreme, dă de odihnă. Plăcut fiind lui Dumnezeu, Domnul l-a iubit şi, fiindcă trăia între păcătoşi, l-a mutat de pe pământ” (Înțelepciunea 4:7, 10).


●  Luca 16:22

Cu vremea, săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul, şi l-au îngropat.

Isus a spus pilda bogatului nemilostiv cu aluzie la farisei1 (v. 14). Iar aceste cuvinte reflectă concepția lor, în antiteză cu cea a saducheilor, că la moartea oamenilor buni sufletele acestora sunt luate de îngeri și duse în ”sânul lui Avraam”. Expresie care descrie prezența fericită la masă cu Avraam în lumea de dincolo (Compară Matei 8:11). Această concepție a fost parafrazată în diverse feluri în scrierile ulterioare. „[Grădina Edenului] în care nu intră nici un om în afară de cei drepți, ale căror suflete sunt «duse» într-acolo, «în mâna» sau «prin intermediul» îngerilor” (Targum în Cant. iv. 12.), „Cu Șechina vin trei îngeri slujitori să primească sufletul unui om drept” (Midrash Haneelam în Zohar în Gen. fol. 65. 1). „Când un om drept pleacă din lume, îl întâlnesc trei grupuri de îngeri slujitori: unul îi zice «vine în pace», altul zice «umblând în integritatea lui» și altul zice «va intra în pace»” (T. Bab. Cetubot, fol. 104. 1). Odată ajunse la locul lor cu ajutorul îngerilor slujitori, aceste suflete deveneau și ele mesageri slujitori. Pe această bază bogatul i-a cerut lui Avraam să-l ”trimită” pe Lazăr să-i dea ajutor. Saducheii nu credeau în acest tip de ”înviere” (ridicare), în care oamenii ajung ca spirite printre îngeri și apoi ca îngeri slujitori ei înșiși. La fel ca ei, nu credeau nici samaritenii. Cartea post-talmudică Kutim spune despre samariteni: ”Când îi vom primi înapoi? Când renunță la Muntele Gherizim și recunosc Ierusalimul și ridicarea morților”2.

1 Iosephus spune despre farisei: „Ei de asemenea cred că sufletele au în ele o vigoare nemuritoare: și că sub pământ vor fi răsplăți, sau pedepse; după cum au trăit virtuos sau vicios în această viață: și aceștia din urmă vor fi ținuți într-o închisoare eternă; dar primii vor avea putere să reînvie și să trăiască din nou” (Ant., cartea XVIII, 1.3).

2 Și evreii caraiți resping tradițiile fariseilor (legea orală, Talmudul), crezând ca și saducheii numai în autoritatea Tanahului (Biblia ebraică).
„Înseamnă aceasta că ei (caraiții) nu cred în răsplată și pedeapsă sau în învierea de la urmă a morților? Aceste doctrine sunt atribuite saducheilor de către dușmanii lor și este dificil să fie reconstituit punctul de vedere exact al saducheilor în aceste subiecte. Toți caraiții cred în răsplată și pedeapsă și majoritatea dintre ei cred în învierea finală, după cum este descrisă în Daniel 12:2: «Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică»” (Karaite FAQ).