Întrebarea saducheilor


„La înviere, nevasta căruia dintre ei va fi ea? Căci toţi şapte au avut-o de nevastă.” (Mat. 22:42)

 

Se crede în general că saducheii i-au pus lui Isus o întrebare naivă, bazată pe concepția lor materi­alistă despre viață, în scopul de a nega învierea. La care Isus ar fi răspuns cu un argument scriptural care i-a lăsat fără replică.

Acest articol va arăta că întrebarea lor a fost una sclipi­toare, o obiecție validă la credința fariseilor că oamenii sunt vii după moarte. De asemenea, că saducheii nu au primit o replică la obiecția lor, care să aibă valoarea unui contra­argument. În plus, va deveni evident că Isus a crezut altfel despre starea morților și înviere, probabil ca saducheii, dar a fost substituit în text fariseilor, pentru a se credi­biliza ideile acestora, devenite predomi­nante în biserică.

 

CUPRINS:


      ▪ Ce viza întrebarea?

      ▪ „Un Dumnezeu al celor vii”

      ▪ „Sunt ca îngeri în cer”

      ▪ Anastasis – ridicare

      ▪ Saducheii ca samaritenii

      ▪ Isus ca samaritenii

     Apendice

      ▪ Înger, duh și 1 Enoh

      ▪ Înțelegându-i pe saduchei


 

Problema a fost observată de diferiți bibliști, cum este cazul lui Bernard P. Robinson în „Sunt ca îngeri în cer”: Presupusa ripostă a lui Isus către saduchei (Mar. 12:18-27; paralele Mat. 22:23-33; Luc. 20:27-40), articol publicat în revista de studii teologice New Blackfriars (vol. 78: p530–537):

Versetele 26, 27 (pag. 533)

Aici Isus susține după cât se pare că doctrina Învierii este sugerată de faptul că Dumnezeu i s-a descris lui Moise în Exodul 3 ca fiind Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov; deci că aceștia trebuie să existe încă (sau cel puțin să fi existat la timpul lui Moise). Chiar dacă argumentul dovedea că patriarhii au supra­viețuit morții, el nu putea stabili că ei vor fi înviați în viitor. În cel mai bun caz putea dovedi nemurirea, nu învierea.

Istoricitate / Proveniență (pag. 534)

Dar ca saducheii să-l abordeze pe Isus cu privire la părerile lui despre viața de apoi, pare oarecum improbabil: Evanghe­liile nu prezintă viața de după moarte ca fiind o parte majoră a învăță­turii lui. Fariseii au fost cei ce dădeau importanță mare acestui lucru. Mai mult, nu există nimic în alte locuri în Evanghelii care să arate că Isus a învățat că viața celor înviați va fi angelică... Primii creștini au împru­mutat probabil gândirea fariseilor pentru a face față acestei întrebări; sau creștinii respon­sabili cu răspunsul ar fi putut fi ei înșiși farisei. [Fapte 15:5 ne spune că unii farisei au devenit credin­cioși.] (...) se pare că fariseii au confundat ideile de nemurire și înviere, ca în acest pasaj, dacă mărturia lui Iosephus despre ei este de încredere.

Ce viza întrebarea

Mulți înțeleg astăzi că saducheii ar fi întrebat cu care dintre cei șapte foști soți se va căsători femeia la înviere. Ca și cum aceștia și femeia ar fi acum necăsă­toriți. Și că Isus le-a răspuns că la înviere oamenii nu se vor căsători, pentru că vor fi ca îngerii.

În realitate întrebarea saducheilor a fost despre șapte frați căsătoriți pe rând cu aceeași femeie, care după moarte continuă să fie căsătoriți cu ea. „La înviere, nevasta căruia dintre ei va fi ea? Căci toţi şapte au avut-o de nevastă.” La care răspunsul din Legea lui Moise ar fi fost „A niciunuia”, pentru că moartea anulează căsătoria. Răspuns care era ocolit de farisei, care nu credeau că moartea este reală, o încetare a vieții, ci o plecare a oamenilor într-o altă lume, ca spirite.

Bradley R. Trick identifică corect obiecția saducheilor ca fiind legată de continu­itatea vieții și a legămin­telor de căsătorie, nu de încheierea de căsătorii noi, în articolul Moarte, legăminte și dovada învierii în Marcu 12:18-27 (Death, Covenants, and the Proof of Resurrection in Mark 12:18-27):

(pag. 241-244)

 

b. Înțelegând Scripturile: fără încheieri de căsătorii la înviere (12:25)

În timp ce accentul pus de erudiți asupra învierii este de înțeles, având în vedere subiectul pasajului, aceasta nu explică în mod adecvat accentul pus numai pe încheierea de căsătorii în răspunsul lui Isus. Acest accent este cu atât mai bizar cu cât la început pare să formeze un non sequitur la întrebarea precedentă. Saducheii, la urma urmelor, nu întreba­seră: „Cu care dintre cei șapte se va căsători?” Nu, întrebarea lor – „A cui soție va fi ea?” – presupune că legătura conjugală a femeii cu cel puțin unul dintre frați ar continua în starea de înviere.25 Într-adevăr, nonsensul pe care întrebarea lor urmărește să-l implice în ce privește învierea, depinde de această prezumție: scenariul prezintă o șaradă doar dacă femeia înviată s-ar regăsi brusc cu șapte soți în viață. Ca o critică a învierii, atunci, întrebarea saducheilor ar deveni un subiect de dispută dacă femeia trebuie să se re-căsăto­rească cu unul dintre frați.

  • 25 Erudiții sugerează de obicei că Isus critică presupu­nerea sadu­cheilor că viața (și încheierea de căsătorii în special) ar continua ca un fapt normal la înviere. De exemplu, Schwankl, Sadduzaer­frage, 368. Asemenea analize dau greș însă, deoarece între­barea saducheilor nu presupune în niciun caz contrac­tarea de căsătorii noi la înviere, ci doar conti­nuarea stării de căsă­torie.

Într-adevăr, saducheii nu au întrebat dacă morții se căsătoresc la înviere. Astfel că ce li se spune în v. 25, că nu se căsătoresc, nu a fost un răspuns, ci o ocolire a lui. Nu exista un răspuns satis­făcător din partea fariseilor la obiecția lor, ridicată ca o dilemă – o situație cu două ieșiri, ambele defavo­rabile (comp. Luc. 20:4‑6).

Dilema pentru farisei: Saducheii afirmă că cei șapte frați și femeia au murit. Acum, dacă moartea este în felul cum o concep ei, că „sufletele mor împreună cu corpurile” (Iosephus, Ant. 18.1.4), căsă­toriile au fost toate anulate. Dacă nu, dacă moartea este în felul cum o concep fariseii, femeia este căsă­torită cu toți șapte, dar poli­andria nu este admisă de legea mozaică.

Saducheii știau că legea leviratului era bazată pe moartea fraților, nu pe plecarea lor pentru a trăi în altă parte. Dacă fariseii răspun­deau că la înviere femeia nu este nevasta niciunuia dintre cei șapte frați, însemna să accepte că aceștia au fost morți, nu plecați (comp. Rom.  7:2).

Situația este compa­rabilă cu întoar­cerea unui soț dispărut la soția lui, care între timp s-a recăsă­torit. Conform tradiției fariseilor căsătoria a doua este nulă, iar femeia este a primului soț, căsătoria cu acesta fiind în vigoare.

Desigur că obiecția putea fi formulată și pe baza unui caz cu numai doi bărbați, dintre care primul viu în lumea de dincolo. Exista aceeași „forță a argumen­tului”. Șapte este probabil pentru accentuarea conflictului moral sau pentru că amintea de un caz cunoscut din cartea necanonică Tobie (7:11, VBOR):

„Raguel a zis către Tobie: «Mănâncă, bea şi te veseleşte, că ţie ţi se cuvine să iei pe fata mea! Dar am să-ţi spun adevărul. Eu am măritat pe fata mea cu şapte bărbaţi şi când intrau la ea, mureau chiar în noaptea aceea. Dar tu fii vesel acum».”

„Un Dumnezeu al celor vii”

În absența unui răspuns satisfăcător, saducheii au fost trimiși la un pasaj din Lege (Exod. 3:6), care pentru farisei constituia o dovadă că morții sunt vii (v. 26, 27). De unde se înțelege că prin dilema referitoare la căsătoria celor opt, saducheii contestau credința elenistă că sufletele supravie­țuiesc morții corpului. Care devenise o învățătură a multor evrei în ultimele două secole, în mod deosebit a fariseilor.

Noul Testament pe Înțelesul Tuturor (2011) parafrazează cuvintele din versetul 27:

„În felul acesta, Dumnezeu îi spunea lui Moise că aceşti oameni, deşi muriseră de sute de ani, sunt încă la fel de vii ca oricând.”

Idee exprimată aproape cuvânt cu cuvânt în literatura religioasă a vremii, de exemplu în 4 Macabei (100 î.e.n – 100 e.n.):

„Să nu ne temem de cel care pare doar că ne omoară. Căci mare este batălia sufletului și [mare] primejdia chinului veșnic pentru cei care încalcă porunca lui Dumnezeu. După ce vom muri în acest chip, ne vor întâmpina Avraam și Isaac și Iacob și toți părinții ne vor lăuda” (13:14, 15, 17).

„Dar ei știau și că aceia care mor pentru Dumnezeu trăiesc întru Dumnezeu, ca și Avraam și Isaac și Iacob și toți patriarhii” (16:25).

„Datorită ei, acum ei stau langă tronul dumnezeiesc și trăiesc veșnicia fericiți. Într-adevăr, și Moise spune: „Toți cei sfințiți se află sub mâinile Tale” (17:18, 19).

Prin „moarte” era înțeleasă doar moartea corpului, iar prin „înviere” (gr. anastasis, ridicare) supravie­țuirea și ridicarea sufletului. Astfel că argumen­tarea bazată pe cuvintele din Exodul 3:6 nu dovedea învierea, faptul de a deveni viu din mort, ci nemurirea sufletului, continuarea vieții după moarte.

Silogistic:

  1. Dumnezeu este Dumnezeul celor vii, nu al celor morți.
  2. Dumnezeu este Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov la timpul când îi vorbește lui Moise (Exod. 3:6).
  3. Deci Avraam, Isaac și Iacov sunt „vii” la timpul când Dumnezeu îi vorbește lui Moise (rezultă din 1 și 2).
  4. Dar Avraam, Isaac și Iacov au murit cu mult timp înainte.
  5. Deci Avraam, Isaac și Iacov trebuie să fi fost înviați între timp (rezultă din 3 și 4).
  6. Deci există înviere (rezultă din 5)

Adică Avraam, Isaac și Iacov trebuie să fi fost înviați între timp, mai exact sufletele lor trebuie să se fi ridicat ca spirite. Contemporary English Version redă Mar. 12:18: „Saducheii nu credeau că oameni s-ar ridica la viață după moarte”. Iosephus despre saduchei: „Ei de asemenea resping credința în continu­itatea nemuritoare a sufletului și pedepsele și răsplățile în Hades” (Răzb. 2.1.14).

Barnes' Notes on the Bible (la BibleHub):

Avraam, Isaac și Iacob erau morți de mult timp când Moise a scris aceste cuvinte – Avraam de 329 de ani, Isaac de 224 de ani și Iacov de 198 de ani – totuși Dumnezeu a spus atunci că este încă „Dumnezeul lor”. Prin urmare, ei trebuie să fie încă undeva în viață, pentru că Dumnezeu nu este Dumnezeul morților; adică este absurd să spunem că Dumnezeu stăpânește asupra celor care sunt „dispăruți sau anihilați”, ci el este Dumnezeul numai al celor care au o existență. Luca adaugă: „Toți trăiesc pentru el”. Adică toți morții drepți, toți cei pentru care el poate fi numit pertinent Dumnezeul lor, trăiesc, spre slava lui. Acest pasaj nu demonstrează în mod direct că „trupul” mort ar fi ridicat, ci doar ca o consecință. El dovedește că Avraam, Isaac și Iacov aveau o existență atunci sau că sufletele lor erau vii. Saducheii negau acest lucru (Fap. 23:8) și acesta a fost punctul principal în dispută. Dacă acest punct era admis – dacă exista o stare de recompense și pedepse – atunci rezulta cu ușurință că trupurile morților ar fi înviate.

Din literatura vremii:

„Oasele lor se vor odihni în pământ și spiritele lor vor avea multă bucurie” (Jubilee 23:31).

„Spiritele voastre care ați murit în dreptate vor trăi și se vor bucura, și spiritele voastre nu vor pieri” (1 Enoh 103:4).

„Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele. În ochii celor fără de minte, drepţii sunt morţi cu desă­vârşire şi ieşirea lor din lume li se pare mare nenorocire. Şi plecarea lor dintre noi, un prăpăd, dar ei sunt în pace” (Înțelep­ciunea 3:1-3, VBOR).

„Cel drept, chiar când apucă să moară mai devreme, dă de odihnă. Plăcut fiind lui Dumnezeu, Domnul l-a iubit şi, fiindcă trăia între păcătoşi, l-a mutat de pe pământ” (Înțelep­ciunea 4:7, 10, VBOR).

„Sunt ca îngeri în cer”

Pentru farisei oamenii nu mureau cu adevărat, ci ”plecau” – să-și continue viața într-o stare interme­diară ca spirite, cei drepți având acum funcția și natura de „îngeri” (lit. mesageri).

Filosoful elenist Philon, un evreu născut în Alexan­dria (c. 20 î.e.n – c. 50 e.n.) și contem­poran cu Isus, reflectă în scrierile lui gândirea multor evrei elenizați despre sufletele care devin îngeri:

„Dar Creatorul a făcut (...) sufletele cele mai pure, pe care cei care au studiat filosofia printre greci le numesc eroi, dar pe care Moise, printr-o apelare fericită, le numește îngeri; suflete care merg ca ambasa­dori și mesageri ai binelui de la conducă­torul tuturor lucrurilor la supușii săi, și de asemenea mesageri la împărat, referitor la acele lucruri despre care au auzit supușii săi.” – De plantatione (Despre plantare), 14.

De asemenea, în lucrarea sa On the Giants (Despre uriași), 7:

„Acele ființe pe care alți filozofi le numesc demoni, Moise le numește de obicei îngeri; și ele sunt suflete care plutesc în aer”.

Credința că sufletele alese devin îngeri în cer este prezentă și în litera­tura apoca­liptică a acelui timp. Cartea Enoh, scrisă sub influența fariseilor, descrie salvarea celor drepți ca îngeri în cer:

„El îi va alege pe cei drepți și sfinți din mijlocul lor; pentru că ziua salvării lor s-a apropiat... și toți vor deveni îngeri în cer” (50.2, 4).

Apocalipsa lui Baruh:

„Ei vor fi transformați în splendoarea îngerilor” (51:5, 10).

Iar Martiriul lui Policarp spune despre starea celor ce au murit pentru Dumnezeu:

„(Martirii) ...care nu mai erau oameni, ci deja îngeri” (2.3).

Luca explică expresia „sunt ca îngeri” prin asociere cu nemurirea. „Nici nu vor putea muri de atunci încolo; fiindcă sunt egali cu îngerii [isaggeloi]” (20:36, BTF). În mod intere­sant, Philon folosește exact această formulare ca să spună că Avraam a devenit nemuritor ca înger în oștirea de îngeri consti­tuită din sufletele celor drepți:

„Pentru că și Avraam, părăsind lucrurile muritoare, „a fost adăugat la poporul lui Dumnezeu” {Gen 25:8}, după ce a primit imorta­litate și a devenit egal cu îngerii (isos aggelois); căci îngerii sunt oștirea lui Dumnezeu, fiind suflete necor­porale și fericite” – On the Birth of Abel and the Sacrifices Offered by Him and Cain (Despre nașterea lui Abel și jertfele oferite de el și de Cain), 2.5.

La fel în Întrebări și răspunsuri despre Geneza, 3.11, Philon scrie:

„Ce înseamnă: «Dar tu vei merge la părinţii tăi în pace, fiind săturat cu o bătrâneţe rezo­nabilă?” {Geneza 15:15}. El indică aici în mod clar incorupti­bilitatea sufletului... o a doua existență în afară de trup... indică substan­țele imateriale și locuitorii lumii divine, pe care în alte pasaje obișnu­iește să-i numească îngeri”.

Unele versiuni biblice încearcă să sugereze o înviere viitoare și că oamenii nu devin îngeri. În acest scop pun verbele la viitor și adaugă articol hotărât pentru a indica o comparație cu îngerii. Cuvintele originale „oricând se ridică, nici nu se căsătoresc, nici nu sunt dați în căsătorie, căci sunt ca îngeri în cer” ajungând să sune „căci după ce vor învia din morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii în ceruri.” În litera­tura timpului se găsesc însă, așa cum am văzut, formele „sunt îngeri”, „sunt ca îngeri” și „devin îngeri”, toate legate de supravie­țuirea sufletului, de ridicarea lui ca spirit.

Dacă scopul ar fi fost o comparație, am fi găsit formularea „ca îngerii care nu se căsătoresc”. Sau mai potrivit pentru saduchei, care nu cred în îngeri-spirite, „ca famenii care nu se căsătoresc”, asociere folosită deja de Isus:

„Discipolii lui îi spun: Dacă astfel stau lucrurile cu omul şi soţia, nu este bine a se căsători. Dar el le-a spus: Nu toţi primesc acest cuvânt, ci numai cei cărora le este dat. Fiindcă sunt fameni care au fost născuţi aşa din pântecele mamei...” (Mat. 19:10-12, BTF).

Atunci când nu este comparație, prepoziția „ca” indică calitatea sau funcția pe care o are sau o primește cineva. În cazul cuvântului „înger” funcția este aceea de trimis sau mesager, conform semnifi­cației terme­nului în limbile biblice.

Astfel că o afirmație de genul „domnul meu, împăratul, este ca un înger al lui Dumnezeu; fă deci ce este bine în ochii tăi” este echiva­lentă cu „domnul meu, împăratul, este în funcția de trimis al lui Dumnezeu; fă deci ce este bine în ochii tăi” (2 Sam. 19:27). La fel, asigu­rarea „veţi fi ca dumnezei” (Gen. 3:5) este echiva­lentă cu „veţi fi în calitatea de dumnezei”. Nota de subsol în GBV2001 la acest verset spune „sau: veți fi dumnezei”.

Conform Lev. Rab. 1.1, R. Iohanan a spus: „Chiar de la început profeții au fost descriși și ca îngeri {Hagai 1:13}: «Și Hagai, îngerul Domnului, a vorbit ca mesagerul lui Dumnezeu...».” (Angelo­morphic Christo­logy, de Charles A. Gieschep, p. 162). Hagai a făcut acțiunea ca mesager al lui Dumnezeu, nu ca un alt mesager al lui Dumnezeu.

Young's Literal Translation

„Pentru că la ridicarea din nou nu se căsătoresc, nici nu sunt dați în căsătorie, ci sunt ca mesageri ai lui Dumnezeu în cer” (Mar. 12:25; vezi și ASV)

Flecher Lois spune despre folosirea prepo­ziției „ca” în ebraică:

În al doilea rând, vrem să știm exact ce are în vedere textul când spune că preotul trebuie să fie „ca (כ) un înger al prezenței”. Care este forța lui kaph (כ)? Implică doar asemănare sau chiar identi­tate? Ca și grecescul ώς (ca), care apare frecvent în afirma­țiile angelo­morfe din litera­tura evreiască și a creștinilor timpurii (de ex. Marcu 12:25; Iosif și Aseneth 22:7; Rugăciunea lui Iacov 19, vezi și Sirah 50:7), כ (kaph) are un șir de semni­ficații posibile și trebuie să-i determinăm sensul precis din contextul încon­jurător. – All the Glory of Adam, de Crispin H. T. Fletcher-Louis, p. 152.

Anastasis – ridicare

„Și au ținut cuvântul pentru ei, întrebân­du-se ce este ridicarea din morţi?” (Mar. 9:10)

 

Conform Marcu 9:10, VBOR, ucenicii s-au întreabat „Ce înseamnă a învia din morţi?” Termenul grec anastasis denotă literal ridicare, dar este redat în multe versiuni biblice prin înviere (a face viu din mort). Întrucât însă învierea nu are sens pentru sufletele nemuri­toare, anastasis a fost înțeles de farisei ca o reluare a vieții dincolo de moarte, într-o nouă existență.

În cadrul întrebării saducheii au folosit o formă verbală de la anastasis pentru a se referi la ridicarea de urmași pentru conti­nuarea filiației: „Învăţă­torule, iată ce ne-a scris Moise: «Dacă moare fratele cuiva şi-i rămâne nevasta fără să aibă copii, fratele său să ia pe nevasta lui şi să ridice urmaş fratelui său».” (Mar. 12:19). Referirea este la pasajul din Deuteronomul 25:6: „Întâiul născut, pe care-l va naşte, să moşte­nească pe fratele cel mort şi să-i poarte numele, pentru ca numele acesta să nu fie şters din Israel."

Anastasis se poate referi deci la ridicarea la viață în sensul continuării ei, în acest caz a sufletelor ca spirite sau îngeri. Faptul că disputa fariseilor cu saducheii era pe acest gen de înviere a fost speculat de Pavel, când a strigat, în adunarea compusă din farisei și saduchei, că el crede în învierea morților (Fap. 23:6-9). Fariseii i-au luat imediat apărarea, pe conside­rent că în urma ridicării din morți Isus a devenit un duh sau un înger (mesager), care putea să-i transmită mesaje (22:8-10, 18) lui Pavel: „Noi nu găsim nicio vină în omul acesta; dar dacă i-a vorbit un duh sau un înger?” (23:9). Vezi și comentariul la Fapte 23:9.

Cea mai importantă trăsătură a relatării din Marcu a disputei dintre Isus și saduchei este ambigu­itatea ideii de înviere care stă la baza discuției. Această ambiva­lență este vizibilă în două aspecte. În primul rând, cititorul nu poate fi sigur dacă Isus se referă de fapt la o înviere reală (în sensul de a învinge moartea la sfârșitul timpurilor prin revenirea la viață, fie ea în corp, în spirit sau în ambele forme) sau la un fel de persis­tență spiri­tuală după moarte, așa cum el pare să sugereze făcând aluzie la faptul că patriarhii sunt vii (căci Dumnezeu nu este Dumnezeul morților, ci Dumnezeul viilor). În al doilea rând, lipsa de claritate a termino­logiei este la fel de vizibilă: în timp ce ἀνάστασιν este negreșit folosit, apare și termenul ἐγερθήσονται [„vor fi ridicați”]. Această ambiva­lență ling­vistică o reflectă pe cea a multor texte biblice și inter­testa­mentale. – The General Resurrection of the Dead in the Synoptic Gospels, Carlos Blanco-Pérez, p. 33

Confuzia legată de anastasis (ridicare?/înviere?) persistă și astăzi, după cum se poate vedea pe prima pagină a unui studiu despre Marcu 12:18–23, publicat în Tyndale Bulletin 45.2 (1994) 369-394:

În șirul de controverse din Marcu 12, saducheii îl chesti­onează pe Isus în legătură cu învierea (Mar. 12:18–27), un lucru cu care, după cum își informează Marcu cititorii (v. 18), ei nu erau de acord.1

  • 1Această imagine nou-testa­mentală standard a saducheilor, ca negând învierea (comp. Fap. 23:6-8 și parale­lele la Marcu, Mat. 22:23; Luc. 20:27), este confirmată de Iosephus (Ant. 18.1, 4; Răzb. 2.8.14 §165).

Dacă urmărim însă referințele, observăm că negarea învierii de către saduchei NU este confirmată de Iosephus. Singurul lucru confirmat în pasajele indicate este că ei negau nemu­rirea sufletului:

Antichități iudaice, vol. 1, cartea 18, cap. 1. par. 4: „Învățătura saducheilor lasă ca sufletul să piară împreună cu trupul.”

Războaiele iudeilor, vol. 2, cap. 8, par. 14: „După părerea lor [a fariseilor], toate sufletele sunt nemuri­toare, dar numai sufletele celor buni trec într-un alt corp, pe când sufletele celor răi sunt supuse pedepselor veşnice. În schimb saducheii (...) resping şi nemurirea sufletului, şi pedepsele sau recom­pensele în Hades.”

Un alt exemplu, într-un articol-răspuns la întrebarea Care sunt dife­rențele dintre farisei și saduchei? (What are the diffe­rences between the Sadducees and Pharisees?):

Saducheii respingeau credința în învierea morților (Matei 22:23; Marcu 12:18–27; Fapte 23:8), dar fariseii credeau în înviere. (Cum? – întrebarea mea) Saducheii negau viața după moarte, afirmând că sufletul pierea la moarte, dar fariseii credeau în viață după moarte și într-o răsplată și pedeapsă cores­punză­toare pentru fiecare.

Referitor la această confuzie în ce privește natura învierii, George Campbell conchide în The Four Gospels: Translated from the Greek. With Prelimi­nary Disser­tations and Notes Critical and Expla­natory (Ebook la Google Books):

Din prezentarea lui [a lui Iosephus] ar trebui să conclu­zionăm că la vremea lui, o înviere și o judecată viitoare, așa cum sunt înțelese de creștini, nu erau în mod universal doctrina, nici chiar a fariseilor; dar că părerea predomi­nantă și distinctivă a fost că sufletul supra­viețuia corpului, că sufletele vicioase ar suferi o întem­nițare veșnică în hades, iar sufletele celor virtuoși ar fi fericite acolo și ar obține în timp privilegiul transmi­grației în alte corpuri. Nemurirea sufletelor umane și transmi­grația celor bune pare să fi fost tot ce înțelegeau ei prin expresia anastasis ton nekron [învierea morților]. – Vol. 1, p. 305, 306.

Anastasis avea loc deci pentru farisei prin supravie­țuirea sufletului, sub formă de duh sau înger. Și în acest aspect difereau de saduchei. Benedict T. Viviano și Justin Taylor spun în articolul Sadducees, Angels, and Resurrection (Acts 23:8-9) publicat în Journal of Biblical Litera­ture, Vol. 111, Nr. 3 (1992), p. 497, 498:

Structura din Fapte 23:8 nu pune în antagonism ideile de înviere și nemurire, ci prezintă mai degrabă supravie­țuirea sufletului sau „spiritului” ca un mod de a vorbi despre „înviere”, care trebuie probabil să fie înțeleasă aici în sens larg ca „viață după moarte” și cu siguranță nu trebuie luată ca implicând resusci­tarea sau reconsti­tuirea cadavrelor. Ceea ce se afirmă este mai degrabă speranța victoriei personale asupra morții, care în primul secol a fost exprimată într-o varietate de moduri.

Pentru a ajunge la această înțele­gere, trebuie să luăm cele două substantive aggelon și pneuma ca fiind în apoziție cu anastasin, și să traducem „saducheii spun că nu există înviere, nici ca înger (adică sub forma unui înger), nici ca duh (adică sub forma unui duh), dar fariseii le recunosc pe amândouă.” Nu numai că aceasta nu forțează textul, dar îi conferă un înțeles mult mai ușor și unul care este în concor­danță cu cunoș­tințele noastre despre ideile referitor la ce urmează după moarte, care erau curente în Palestina primului secol al erei noastre.

Referitor la poziționarea lui Isus în Evanghelii de partea fariseilor în controversa cu saducheii, frapează necon­cordanța cu mesajul lui despre o împărăție fizică, care se apropia atunci pentru Israel. În loc de un mesaj despre viață după moarte într-o împărăție spirituală existentă.

Astfel este foarte probabil ca Isus să nu fi crezut ca fariseii, ci ca saducheii – în ce privește starea morților și învierea. Iar după anul 70 en, când fariseii au câștigat monopolul în iudaism și doctrina lor ortodoxia în creștinism, Isus să fi fost „convertit” în tradiția orală (consem­nată apoi în Evan­ghelii) la convin­gerile iudeilor elenizați, ale fariseilor în mod deosebit. Nu a fost greu ca tradiția să-i atribuie una dintre argumen­tările tipice ale fariseilor, prezente mai târziu și la rabini și patristici împotriva saducheilor și samari­tenilor. Argmentări care însă nu dovedeau învierea, ci ridicarea sufletului la moarte pentru continu­area vieții.

Carlos Blanco, citat mai sus, spune în același articol Why Resurrection? – An Introduction to the Belief in the Afterlife in Judaism and Christianity, p. 144:

De fapt, învierea cărnii și nemurirea sufletului sunt două idei divergente, dacă nu chiar antitetice, care reflectă medii culturale și religioase diferite. Din această cauză istoricii religiei se confruntă cu o problemă serioasă atunci când realizează că există o confuzie destul de notorie între cele două noțiuni în mai multe texte intertestamentale. Acest lucru dă impresia că autorii înșiși nu erau pe deplin conștienți de toate implicațiile credințelor pe care doreau să le exprime.

Saducheii ca samaritenii

Zona de intersectare doctrinară a lui Isus cu saducheii o constituie samaritenii. Atât Isus cât și saducheii credeau ca samari­tenii în multe aspecte ale Legii, în mod deosebit în respin­gerea tradiției orale a fariseilor.

James A. Montgomery spune în THE SAMARITANS – The Earliest Jewish Sect Their History, Theology and Literature, cap. 10, pag. 186-188:

În cele din urmă, rămâne un punct cardinal de doctrină, la care ne-am referit deja, în care samari­tenii difereau de farisei. Secta nu credea în învierea morților. Sursele de autoritate specifice care confirmă pe partea evreiască acest fapt al samarita­nismului timpuriu sunt Sifre la Numeri 15:31; Sanhedrin, 90b; Masseket Kutim, 28; și este atestat de asemenea de mulți scriitori creștini.

Dar această ultimă diferență este una care distingea nu doar între iudei și sama­riteni, ci și între farisei și saduchei în cadrul iudais­mului. În plus, diferența este doar una dintre mai multe, în care îi găsim pe saduchei și samariteni în acord împotriva fariseilor.

Această relație strânsă a sadu­cheilor și samari­tenilor în învățături și practici, precum și plasarea de către farisei a ambelor grupări în aproape aceeași categorie, ridică întrebări intere­sante cu privire la conexiunile istorice care ar fi putut exista cândva între cele două grupări. În orice caz, observăm că samari­tenii au păstrat în mare măsură convingeri și uzanțe mai primitive decât fariseii și astfel oferă o mărturie valoroasă despre caracterul iudais­mului timpuriu.

Christian Topography (c. 550 e.n.):

(Samaritenii) nemărtu­risind nici înger, nici spirit, nici nemurirea sufletului rațional, ci negând aceleași doctrine ca păgânii, chiar învierea trupului, suferă pierderea tuturor acestor lucruri (5.262).

Samaritenii, în același mod, ignorând aceleași lucruri ca iudeii, necrezând și având în plus îndoieli, despre învierea trupului și nemurirea sufletului, sunt și izgoniți ca iudeii de la locuirea în ceruri (6.26.1-4)

Prin urmare, nicio religie, nici cea iudaică, nici cea samari­teană, nici cea păgână, nici cea maniheană, nu crede sau speră că există o înviere sau o înălțare în ceruri pentru oameni [lit. „o ridicare a oamenilor și o ascensiune a lor pentru a ajunge să fie în cer”, anastasin anthropon kai anodon auton ginesthai en to ourano].

Pentru că samaritenii nu recunosc nici o înviere, nici o ascen­siune în ceruri, nici nu admit că sufletul este nemuritor, ci se gândesc că rasa noastră va continua pentru totdeauna, în timp ce iudeii recunosc o înviere pentru oameni, dar spun că vom trăi pe pământ și vom mânca și vom bea și ne vom însura și vom fi dați în căsătorie, după cum saducheii i-au propus o întrebare Domnului, zicând: La înviere căruia dintre cei șapte îi va fi ea nevastă? {Mat. 22:28} (6.30.1-7).

Conform Early Christian Authors on Samaritans and Samari­tanism: Texts, Trans­lations and Commentary, pag. 41, 42:

Origen este o sursă importantă de informații cu privire la aspecte diverse ale convin­gerilor și practicilor samaritene din secolul al treilea. Origen știa că doctrinele samaritene difereau în multe cazuri de cele ale iudeilor. El era conștient că negarea învierii de către samariteni concordă cu negarea învierii de către saduchei.14

  • 14Com. la Mat., 17.29. În același pasaj Origen atribuie samari­tenilor și negarea nemuririi sufletului.

În pasajul 17.29 din Comentariu la Matei (despre Mat. 22:23-33), Origen arată că negarea învierii de către saduchei însemna în esență negarea nemuririi sufletului:

pag. 62

Saducheii, însă, negând învierea, nu doar anulează ceea ce în limbajul comun al minților mai puțin sofisticate se numește învierea cărnii, dar au eliminat complet nu numai nemurirea sufletului, ci și existența lui continuă, crezând că nicăieri în scrierile lui Moise nu este arătată viața sufletului după aceasta terestră. (...) Adoptând opinia mai sus menționată despre înviere - mă refer la cea care predomină între saduchei și samariteni, care resping viața sufletului după aceasta –, chiar și între corinteni au existat în timpul apostolilor unii care au învățat că nu există înviere.107

  • 107Cf. 1 Cor 15:2

Saducheii și samaritenii respingeau deci „viața sufletului după aceasta”, adică așa-numita stare intermediară. La fel Origen spune că negarea învierii de către samariteni însemna negarea nemuririi sufletului:

pag. 59

Dacă avem vreodată o discuție cu samaritenii97, văzând că ei neagă învierea morților și nu acceptă credința în lumea viitoare, să-i convingem din aceste cuvinte prin care Domnul îi spune lui Moise că „va fi adunat la poporul său”.98 Nimeni nu poate fi „adunat” la cei ce nu există. De unde este incon­testabil că există un popor la care „Moise”, după plecarea sa din această viață, va trebui să fie „alăturat”. (...) Prin urmare, acest pasaj demon­strează în mod clar învierea morților. Căci arată că există un popor la care trebuie să fie alăturat Moise după moartea sa și la care trebuie să fie trans­ferat pe baza meritelor sale.

  • 97Cf. Origen, Com. la Ioan, 20.35.311-312.
  • 98Cf. Num. 31:2

Concluzia este că saducheii credeau ca samaritenii în privința învierii, negând viața după moarte datorită sufletului nemuritor și transfe­rării acestuia la cer. Și că aceasta era ”învierea” în concepția fariseilor și apoi a creștinilor elenizați. Cu totul altceva decât ce denotă termenul românesc, a deveni viu din mort.

Isus ca samaritenii

Stewart Penwell spune în Jesus the Samaritan – Ethnic Labeling in the Gospel of John (Isus samariteanul – etichetare etnică în Evanghelia lui Ioan):

În al doilea text din Evanghelia lui Ioan, în Ioan 8:48, opozanții iudei ai lui Isus îl acuză că este unul dintre acei samariteni nebuni,125 pentru că pune la îndoială pretenția lor că sunt moștenitori ai salvării și astfel relația lor cu Dumnezeu. Această identi­ficare insinuează o afinitate teologică existentă între Isus și samariteni și dezvăluie divergența de păreri dintre iudei și samariteni, profilată de polemici, cu privire la tradi­țiile părinților.

  • 125 După părerea lui Hartwig Thyen, Ioan 8:48 ar trebui înțeles ca o hendiadă, care ar putea fi parafra­zată: „Nu zicem noi bine că ești unul din samari­tenii aceia nebuni?” (Thyen 2005, p. 447).

Cuvintele din Ioan 8:48 pot fi inter­pretate și ca o referire la etnia lui Isus, adică nu doar la convin­gerile lui, diferite de ale iudeilor. Isus a fost acuzat (1) că este samaritean și (2) că are demon. El neagă a doua acuzație, dar nu o neagă pe prima. Modul cum o neagă pe a doua este literal, „nu am demon”, nu ca o referire la învăță­turile lui diferite. În mod logic prima acuzație, cea pe care nu o neagă, poate fi adevărată și Isus să fi fost samaritean. Unul care îi chinuia pe iudei prin contes­tarea statutului lor de adevărați urmași ai lui Avraam și care astfel le părea acestora posedat sau nebun.

Pot exista însă nuanțe în această etichetare a lui Isus, după criterii de percepție ale iudeilor, cum ar fi aparte­nența sau nu la tribul lui Iuda, regiunea natală și/sau de reședință în regatul de nord, care avea ca și capitală istorică Samaria, tipul de mozaism practicat, de tradiție iudaică în Ierusalim sau samari­teană pe muntele Gherizim, învăță­tura despre Mesia, dacă este fiul lui David (triumfător) sau fiul lui Iosif (”Efraim” care suferă), acceptarea sau respingerea tradiției orale a fariseilor, pe care saducheii și samari­tenii o respingeau, etc.

Vezi și The Samaritan Origin of the Gospel of John by George Wesley Buchanan.


Apendice:

 

◆ Înger, duh și 1 Enoch

Citat din David Daube, On Acts 23: Sadducees and Angels (Fapte 23: Saducheii și îngerii), p. 493-497:

În Fapte 23 Pavel se confruntă cu un consiliu ostil și o mulțime pusă pe rele. Consiliul este prezidat de marele preot Anania, un dușman înverșunat al lui, un „saducheu sălbatic” conform lui Iosephus (Ant. 20.9.1 § 199). Temându-se pentru viața lui, el decide să folosească animozi­tatea dintre saduchei și farisei și exclamă că motivul real al ostili­tății împotriva lui este predicarea de către el a învierii morților - adică la modul general, chiar și separat de afirmarea specifică a ei în cazul lui Isus. Strategia lui funcți­onează; izbucnește o disensiune tumul­tuoasă. „Căci saducheii spun că nu există înviere, nici înger, nici duh, dar fariseii le mărturisesc pe ambele” (23: 8).

. . . . . . . .

Cele două fenomene sunt (1) după opinia prevalentă, învierea, ridicarea finală, centrală în mesajul lui Pavel care o găsește anticipată de Isus (la fel Petru într-un capitol anterior din Fapte, unde îi supără pe saduchei prin „procla­marea învierii morților, realizată în Isus” [Fapte 4:2]); (2) – aici deviez – intervalul dintre moarte și înviere, pe care, în credința larg răspân­dită, o persoană bună îl petrece în domeniul sau modul de înger sau spirit.

Încă de la început, cele două etape sunt cuplate în relatările conflictului sectar. Iosephus spune că în timp ce pentru saduchei sufletul piere odată cu trupul, pentru farisei el supravie­țuiește. Primind recompensă sau pedeapsă în confo­rmitate cu comporta­mentul de pe pământ: starea inter­mediară. Și sufletele celor virtuoși vor trece în cele din urmă într-un corp nou și într-o locuință nouă: învierea (Răzb. 2.8.14 § 162-65; 3.8.5 § 374-75; Ant. 1813-4 § 16; C. Apion. 2.218 § 30). Înger și spirit sunt asociate cu starea inter­mediară în Enoh. Autorului i se arată „locuințe ale celor drepți împreună cu îngerii Săi (ai Domnului spiritelor)”. El îi denunță pe saduchei care „neagă locuința celor sfinți și pe Domnul spiritelor; în cer ei nu se vor urca”, starea interme­diară; iar pe pământ nu vor veni”, învierea (1 Enoh 39:5; 54:1, 2).

1 Enoh

39.4 Și acolo am văzut o altă viziune; Locuința celor Drepți și Locurile de Odihnă ale Sfinților.

39.5 Acolo ochii mei le-au văzut locuirea cu Îngerii și locurile lor de odihna cu Sfinții, și ei cereau, implorau și se rugau pentru fiii oamenilor.

45.1 Și aceasta este Pilda a Doua. Despre cei care neagă Numele Locuinței Sfinților și al Domnului Duhurilor.

45.2 Ei nu vor urca la cer și nici nu vor veni pe pământ; așa va fi soarta păcătoșilor care neagă Numele Domnului Spiritelor, care vor fi astfel păstrate pentru Ziua Necazului și Suferinței.

Trebuie observat că văzătorul continuă să remarce deosebirea totală a cerurilor și pământului finale față de cele prezente – ceea ce amintește de modul în care a respins Isus o întrebare sarcastică a saducheilor despre înviere. Ceea ce întărește impresia unui fundal comun este comparația pe care o face Isus cu acea ocazie între cei înviați și îngeri, o comparație pe care, mai mult decât atât, Luca o împinge spre identificare. În Matei și Marcu, „sunt ca îngeri (hos aggeloi) în ceruri”; în Luca sunt „cvasiîngeri (isaggeloi, un termen extrem de rar) (1 Enoh 45:4, 5; Matei 22:30; Marcu 12:25; Luca 20:36). În Luca, într-adevăr, niște îngeri au un rol în realizarea stării inter­mediare a acelor merituoși la moarte: Lazăr este dus de ei în sânul lui Avraam (16:22). Rabinii vor vorbi despre ei ca „Îngeri ai slujirii” (Num. Rab. 6:26, „să îți ofere pace”).

Ca o regulă, acolo unde cele două etape sunt menționate împreună, este în ordinea „naturală” (1) starea interme­diară, (2) învierea; în Fapte 23:8 este (1) învierea, (2) starea interme­diară. Motivul: aceasta nu este o expunere academică, ci o scenă de pe câmpul de luptă, o lovitură genială în nevoie disperată. Învierea este mărul discordiei; aruncându-l în mulțime, apostolul le deviază agresi­vitatea, de la înspre el, la unii spre alții. Aceasta din urmă devine prioritară.

S-ar putea obiecta probabil că o persoană moartă nu este prezentată niciodată explicit ca înger în docu­mentele evreiești timpurii pe care le avem. Cu toate acestea, pe de o parte, unele pasaje se apropie.2 Pe de altă parte, ele pot fi mai numeroase decât pare: acolo unde morții vrednici au capaci­tatea să trăiască mai departe „ca îngeri”, ebraicul sau aramaicul ke și grecescul hos, la fel ca românescul „ca”, pot desemna orice, de la „asemă­nător” sau „egal cu” până la concretul „având natura de”.3 Mai presus de toate, în al treilea rând, auzim despre morți ca spirite, atât în masă – „locuri adânci pentru ca spiritele morților să se adune în ele” – cât și individual – „spiritul care a ieșit de la Abel. .. face cerere" (1 Enoh 22:3, 7).4 În Fapte, înger și spirit sunt evident la același nivel.

  • 2 1 Enoch 104:4-6 și 2 Apoc. Bar. 51:1, 5, 10, 12 sunt citate de J. H. Charlesworth, ”The Portrayal of the Righteous as an Angel”, în Ideal Figures in Ancient Judaism: Profiles and Paradigms, 136.
  • 3 Un specimen VT de folosință târzie în Neem. 7:2: „Am poruncit fratelui meu ... pentru că el era de natura unui om al adevărului”.
  • 4 Printre alte ocurențe relevante sunt 49:3 și 103:3-4.

. . . . . . . .

Prezicerea lui {Samuel} către Saul, „tu și fiii tăi veți fi mâine cu mine” (1 Sam 28:19), este un mesaj de absolvire: „cu mine” înseamnă în compar­timentul meu (al lui Samuel și al altor oameni pioși decedați)”. Care este, într-adevăr, în mijlocul oștirii cerești: „comparti­mentul celui pios va fi printre Îngerii Slujirii” (Deut. Rab. 1:10-11). În mod direct relevant este un episod în care un saducheu ridicu­lizează credința în viața celor morți în starea interme­diară, în același fel în care confrații lui ridicu­lizează învierea în Evanghelii (b. Sab. 152b). El întreabă cum ar fi putut necromanta să intervină, dacă morții virtuoși sunt „tezaur/izați”, verb sau substantiv, – așa cum susțin fariseii – păziți ca obiecte de valoare, sub Tronul Gloriei. Conceptul de „tezaur”, verb sau substantiv, este comun în acest domeniu; cerul cel mai înalt este descris ca locul „dreptății, echității și compasiunii, al comorilor vieții, păcii și binecu­vântării, al sufletelor celor drepți, al spiritelor și al sufletelor celor ce urmează să se nască și al rouăi prin care Cel Sfânt va reînvia în cele din urmă pe cei morți .... Și acolo sunt Ofanimii, Serafimii, Sfintele Creaturi Vii și Îngerii Slujirii (b. Hag. 12b).

◆ Înțelegându-i pe saduchei

Ceea ce urmează sunt câteva citate dintr-un articol pe care îl recomand ca o contribuție la înțele­gerea saducheilor, a valorilor și convin­gerilor lor: Istorie și punct de vedere: înțelegându-i pe saduchei, de Pieter J. J. Botha, document publicat în revista academică NEOTESTA­MENTICA, 30(2), 1996, p. 235-80. (History and point of view: understanding the Sadducees).

(pag. 267-270)

Oricum ar fi, negările saducheilor consemnate în sursele de care dispunem sunt complet opace. Nu avem efectiv nicio idee despre ce negau de fapt saducheii. Unii cerce­tători susțin că credința lor era viziunea biblică tradi­țională (ex. Saldarini 1989: 304). Negarea din partea lor ar putea fi astfel văzută ca un sprijin dat iudaismului non-apo­caliptic. Ideile de înviere, nemurire și viață după moarte au devenit parte a iudaismului abia târziu, în secolul al II-lea î.e.n.; în mod sigur unii evrei erau suspicioși cu privire la astfel de idei noi.

. . . . . . . .

Mulți sunt convinși că absența credinței în viață după moarte este doar consecința materia­lismului saducheilor. Datorită vieții bune de care se bucurau, a iubirii lor față de bani, etc., așa se argumen­tează, „problema vieții de apoi nu se punea în termeni atât de clari pentru ei” (Freyne 1980:103; comp., printre mulți, Goodman 1987:79; Mulder 1973:40; Jagersma 1985:70). Chiar dacă limităm o astfel de interpretare la cei bogați din rândul saducheilor, nu există efectiv nicio justificare pentru o înțelegere atât de dispre­țuitoare la adresa lor. Posibil că saducheii acceptau realitatea Șeolului și implica­țiile asociate (comp. Ellis 1964), dar contestau credința că sufletele sunt recons­tituite într-o epocă viitoare. Luca ar putea fi incorect în acest caz cu afirmația sa legousin me einai ... pneuma [„zic că nu este... duh”] (Fap. 23:6). Totuși, așa cum ne amintește North (1955:58), dacă ’duh’, adăugat acolo, implică că este negată chiar supravie­țuirea sufletului și nu doar unirea sa finală cu corpul, acest lucru ne oferă puține indicii pentru aserțiunea că ei erau materi­aliști în orice sens modern”. (adică ei negau supra­viețuirea sufletului ca parte a doctrinei lor, nu a doctrinei filozofice a materia­lismului – nota mea.)

Ar putea exista dovezi de rațiune realistă în ceea ce negau saducheii? În mod normal, discuțiile, compa­rațiile și schimburile de păreri diferite cu privire la ceea ce se întâmplă la moarte ar fi avut loc la casa de doliu (Lieberman 1977:39). A fost acesta contextul pentru argumen­tele saducheilor? Iosephus vede ceva din Epicur în concepțiile saducheilor (Ant. 10.277, 13.172). Saducheii ar fi putut spune ceva de genul:

„Nu un tânăr este cel mai fericit (makaristos), ci un bătrân care a trăit o viață virtuoasă, deoarece tânărul în anii lui de vigoare este confuz și aruncat de avere să cheltuie nesăbuit și ostentativ. Bătrânul însă a ajuns să ancoreze la bătrânețe ca în port” (Epicurus, Sententiae Vaticanae, 17).

Acesta este un mod demn de a privi viața; are chiar rădăcini scriptu­rale (Ecl. 7.1). Interesant este faptul că pare să existe o preju­decată larg răspândită împotriva unor astfel de vederi ’realiste’ în rândul cărtu­rarilor moderni. Trebuie ales, după cât se pare, între a fi ’credincios’ (unei viziuni ’creștine’ sau ’rabinice’ antice?) și a fi rațional. Punctul de vedere ’realist’ este descris de obicei ca și consternant, categoric nereco­mandat: aceste discuții presupun în mod clar că repetarea simplei declarații de negare a vieții după moarte permite concluzia că saducheii sunt detestabili, sau cel puțin eretici. Dar ei nu erau nimic de felul acesta. Ce avem este doar o declarare de preferințe neinves­tigate.

Ceea ce respingeau saducheii era probabil în legătură doar cu unele aspecte ale punctelor de credință îndrăgite de cei ale căror cuvinte le avem (fariseii – nota mea). Este o mișcare retorică foarte eficace în polemică să extinzi o negare a unor detalii la o negare a esenței. Fariseii și Iosephus credeau cu tărie în viață după moarte. Câteva detalii despre ce credeau ar putea fi de ajutor pentru a ne imagina cu ce puteau să nu fie de acord saducheii. Cu alte cuvinte, acuzația că ei neagă învierea nu înseamnă probabil mai mult decât că respingeau unele dintre aspectele unor dogme complexe.

Vederile lui Iosephus despre reîncarnare – oamenii au suflete nemuritoare, cele ale celor răi suferă pedeapsă veșnică, în timp ce sufletele celor care duc o viață virtuoasă primesc cele mai bune locuri în cer și la sfârșitul veacurilor vor găsi o locuință nouă într-un corp nou sacru, care va aduce o viață mai bună – sunt asemă­nătoare cu cele pe care el le atribuie fariseilor. A fost problema pedepselor și recom­penselor mărul discordiei? Pozițiile diferite în cer? Corpul nou?

Cât de acurat reprezintă Iosephus doctrina evreilor este greu de spus. S-ar putea să nu știm în mod exact ce credeau fariseii despre aceste chestiuni, dar știm câte ceva despre ce credeau rabinii. Având în vedere puterea și rezistența în timp a acestor convingeri și tradiții, ne putem imagina cu ușurință o anumită continu­itate între farisei și rabini în această privință.

Un principiu fundamental al iudaismului rabinic antic era credința în răsplata divină postumă, deși era o credință de conținut ambiguu. Unii puneau la îndoială realitatea obiectivă a existenței Gheenei, dar alți rabini puteau identifica locul și intrarea în Gheenă (dincolo de Muntele Întune­ricului din Africa, desigur). Au existat dispute cu privire la cât timp rămân cei răi acolo, cu excepția celor cu păcate foarte grave (precum apostații), care rămân acolo pentru totdeauna. Sufletele tuturor morților cutreierau lumea, dar ajungeau de obicei la locurile lor de odihnă. Sufletele decedaților prematur (cei născuți morți, fetușii avortați, copiii, etc.) erau educați de îngeri. Sufletele celor răi, desigur, nu știau unde își vor găsi odihna și erau pedepsiți prin aruncare și învârtire în aer (de către îngeri). Pentru cei care nu și-au plecat spatele în rugăciune, era și mai rău: în mormânt coloana vertebrală se putea transforma într-un șarpe. Întrucât într-un astfel de caz coloana dispărea, nu putea exista înviere din morți, nerămânând niciun punct de plecare. Cadavrul nu-și pierdea sensibi­litatea pentru o perioadă de timp: morții auzeau ce se spunea despre ei în prezența lor, dar probabil doar până când mormântul era închis și cu siguranță nu dincolo de punctul în care carnea corpului se sfrijea. În primele trei zile după moarte sufletul plana deasupra corpului. Ispășirea pentru păcate începea din momentul în care trupul simțea durerile mormân­tului. Corpul mort suferea (viermii erau la fel de dureroși ca acele pentru carnea celor vii) pentru a face ispășire pentru o parte dintre păcatele comise.

Ideea nu este să pretindem că asta este ceea ce credeau fariseii (nu știm atât de mult!), ci să sugerăm că mulți farisei puteau susține convingeri ca acestea, similar cu descen­denții lor rabinici mult mai târziu, și că acuzațiile împotriva saducheilor ar fi putut fi centrate pe puncte ca acestea.

Pentru mine, cea mai plauzibilă explicație pentru ceea ce negau ei este o motivație profund religioasă. În ficțiunea creștină din secolul al III-lea, Recunoaș­terile pseudo-clementine, un monolog polemic ne informează că saducheii neagă învierea morților, deoarece „este nedemn ca Dumnezeu să fie venerat sub promisiunea unei recompense” (1.54). Deși contextul este o descriere în mod clar absurdă a grupărilor evreiești, această observație ar putea fi cea mai bună perspectivă asupra motivelor saducheilor.

. . . . . . . .

Se spune adesea că saducheii acceptau doar Pentateuhul ca fiind canonic, dar nu există de fapt dovezi în acest sens în sursele noastre. Se pare că această presupusă limitare a saducheilor la Pentateuh le-a fost atribuită datorită respingerii îngerilor, înțeleasă prin asociere ca bazându-se pe respingerea Cărții lui Daniel, înțeleasă, iarăși prin asociere, ca însemnând o respingere a profeților, și tot așa. Este posibil că saducheii distingeau date și recu­noșteau metafore, ca și criticii biblici moderni (comp. Sanders 1992: 333)?