Învierea – cu ce corp?


(1 Corinteni 15:35-57)

 

Răspunzând la întrebarea „Cum vor învia morții și cu ce corp se vor întoarce”, Pavel, apostolul națiunilor, a vorbit despre un corp spiritual și a precizat în finalul argumen­tării lui: „Ce vă spun eu, fraților, este că nu pot carnea și sângele să moște­nească împărăția lui Dumnezeu, nici putrezirea să moște­nească neputre­zirea” (v. 50). Presupun aceste cuvinte că creștinii vor învia ca spirite, deci că nu vor avea corpuri materiale? Nu neapărat. Să vedem de ce.

Pavel a scris:

Aşa este şi învierea morţilor. Este semănat în putrezire, înviază în nepu­trezire; este semănat în dezonoare, înviază în glorie; este semănat în slăbi­ciune, înviază în putere; este semănat trup natural (lit. sufletesc), înviază trup spiritual: dacă este trup natural (lit. sufletesc), este şi unul spiritual. Aşa şi este scris: „Cel dintâi om, Adam, a devenit un suflet viu“; cel din urmă Adam, un duh dătător de viaţă.” (v. 42-45, GBV2001; vezi și v. 46-49).

În această antiteză „spiritual” (pneuma­tikos) nu înseamnă făcut din spirit, ci animat de spirit, având caracte­ristica spiritului, aceea de a fi „dătător de viață”. Tot așa cum „sufletesc” nu înseamnă făcut din suflet.

În scrierile grecești ale vremii adjectivul pneumatikos nu se referă la materialul din care este făcut ceva. Vitruvius vorbește despre pneumatikon organon, înțelegând o „mașină mișcată de vânt”, nu una făcută din vânt. Aristotel se referă la „pântece umflate cu aer” (hysterai pneumatikai), nu din aer. Așa cum astăzi prin dispo­zitiv pneumatic înțelegem unul acționat de aer, nu unul făcut din aer.

Adam fusese făcut un „suflet viu”, literal un suflător. Aceasta însemna că organismul lui era viu în primul rând datorită „suflării de viață” puse de Dumnezeu în nările lui – respirația. Principiul vieții sau „spiritul” în cazul lui se baza pe funcți­onarea simultană, corelată, a celulelor și organelor vitale, respirația împreună cu sistemul sanguin având rolul principal. Viața sau sufletul „erau” astfel în sânge (Lev. 17:11, 14). În acest sens omul dintâi era „sufletesc”. Depinzând de respirație și de alți factori implicați în procesul metabolic, sufletul era viu, nu nemuritor. Forța vitală, spiritul, se putea pierde (Psalm 143:4) sau Dumnezeu o putea retrage (Iov 33:14, 15), lăsând în urmă carnea inertă. „Trupul fără duh este mort.” (Iac. 2:26). „Duhul este acela care dă viață, carnea nu folosește la nimic” (Ioan 6:63). Corpul numit de Pavel spiritual, prin contrast, este în integra­litatea lui forță de viață. În el nu există o parte vie care o animă pe cealaltă moartă. „Cel din urmă Adam” este astfel în limbaj biblic un „duh dătător de viață”.

 

Poate fi fizic ceva ce este numit „spirit” și „spiritual”?

Așa cum corpul „sufletesc” al lui Adam (care avea ca și componentă spiritul), era în esență fizic, tot așa și corpul numit de Pavel „spiritual” sau „spirit”, corpul în totalitate o forță de viață, este fizic. Pavel a aplicat califi­cativul spiritual și la alte lucruri fizice. Israeliții au mâncat în pustie „mâncare spirituală” și au băut „băutură spirituală” dintr-o „stâncă spirituală” (10:3, 4, BTF). El nu a înțeles că toate acestea erau imateriale. Mâncarea și apa au fost fizice și au ajuns în corpurile lor materiale. Tot așa, stânca lovită de Moise și Aaron a fost fizică. Dar aceste lucruri au fost trimise de sus, au fost urmarea acțiunii lui Dumnezeu. În 1 Corinteni 2:14, 15 Pavel pune în antiteză omul natural (lit. sufletesc), cu cel spiritual, fără să înțeleagă prin aceasta că al doilea este imaterial. Vezi și în Galateni 6:1, BTF, „voi, care sunteți spirituali.”

În antiteza corp sufletesc – corp spiritual Pavel înțelege că „sufletul viu”, care primește viața, este inferior a ceea ce prin definiție este „dătător de viață” – spiritul de viață. Diferența dintre cele două, dintre omul dintâi și omul din urmă, nu este natura (material – imaterial), ci tipul de viață pe care îl posedă. „Corpul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire” (v. 54). Metafora îmbrăcării nemuririi arată că este vorba de aceeași natură a corpului, dar posedând în final nemurire.

Pavel a mai adăugat în șirul de antiteze:

„Omul dintâi este din pământ, făcut din țărână; omul al doilea este din cer. Cum este cel făcut din țărână, așa sunt și cei din țărână; cum este cel ceresc, așa sunt și cei cerești. Și după cum am purtat chipul celui făcut din țărână, tot așa vom purta și chipul celui ceresc” (v. 46-49).

În aceste cuvinte, tot așa, antiteza nu este între material și imaterial, ci între origini. Primul Adam provine din pământ și este făcut din țărână, al doilea Adam este ceresc în sensul că are un corp nou de la Dumnezeu. Toți oamenii și-au moștenit corpul de la Adam, corpul al doilea este o creație directă a lui Dumnezeu. În acest fel cei înviați sunt și ei „cerești”.

 

„Carnea și sângele nu poate moșteni împărăția”

Pentru a elimina orice dubiu în argu­mentația lui, Pavel s-a referit în final la aspectul perisabil al celor în viață:

„Ce vă spun eu, fraților, este că nu poate carnea și sângele să moștenească împărăția lui Dumnezeu, nici putrezi­rea să moște­nească neputre­zirea... Iată, vă spun o taină: Nu toți vom adormi, dar toți vom fi schimbați... morții vor învia nesupuși putrezirii și noi vom fi schimbați. Căci trebuie ca ceea ce este supus putrezirii să se îmbrace în neputre­zire și ceea ce este muritor să se îmbrace în nemurire” (v. 50-53).

Nu este vorba aici de carne și sânge în sens anatomic, pentru că verbul este la singular. Din celelalte ocurențe se înțelege că cele două cuvinte aparțin unei expresii, tipic semitice, care desemnează omul muritor, descris de Pavel ca omul dintâi sufletesc (natural), „semănat” în putrezire, ocară și neputinţă. Expresia este folosită de obicei în contrast cu Dumnezeu. „Nu carnea și sângele ți-a descoperit (singular) lucrul acesta, ci Tatăl meu care este în ceruri” (Mat. 16:17). În Galateni 1:16 Pavel spune că, după ce a primit chemarea de la Dumnezeu, nu s-a consultat cu „carnea și sângele”.

Regatul etern nu poate fi „moștenit” cu adevărat de om în starea de acum de suflet viu, muritor. Prin suflet muritor nu se înțelege neapărat omul muribund de după căderea în păcat. Adam nu a fost inițial muribund și totuși nu a putut moșteni paradisul pentru el și pentru urmașii lui. Se înțelege omul la creație, care a fost făcut un suflet viu, omul a cărui viață a depins de factori externi. Deci omul care nu are nemurirea în mod inerent, în termenii din Geneza care nu a luat încă din „pomul vieții” și astfel nu a devenit inde­pendent în ce privește viața. Pavel a citat din Geneza 2:7 care se referă la un timp înainte de păcat. Ceea ce a urmat după căderea în păcat a făcut și mai evident care sunt limitele „cărnii și sângelui” în ce privește moștenirea regatului etern, pentru că Adam și urmașii lui au ajuns nu doar în afara Edenului, ci și muribunzi (comp. Evrei 2:14, 15).

În plus, dacă Pavel ar fi dorit să nege învierea fizică, ar fi folosit mai degrabă expresia „carne și oase”, care se referă la natura fizică a omului. Isus a folosit această expresie la puțin timp după învierea lui pentru a arăta că este fizic:

„Uitați-vă la mâinile și la picioarele mele, că eu sunt; pipăiți-mă și vedeți: un duh n-are carne și oase, cum vedeți că am eu.” (Luca 24:39; vezi și Fapte 10:40, 41)

Carnea și oasele (mai puțin sângele) se pot vedea și atinge, dând certi­tudinea de material. Se ridică totuși întrebarea: Dacă Pavel nu a avut în vedere o înviere ca spirite a creștinilor, ce a urmărit totuși să spună prin limbajul folosit de el?

 

Tendințe gnostice

Unii dintre creștinii din Corint se lăsaseră influențați de filozofia lui Platon, făcând discri­minare între carnea materială și spiritul imaterial. Pentru ei carnea și orice lucru material era rău și condamnabil în esența lui. Dacă viața trebuia să continue dincolo de moarte, aceasta nu putea fi prin învierea cărnii, ci prin nemurirea inerentă a sufletului. Pavel i-a corectat:

„Iar dacă se vestește că Cristos a înviat dintre cei morți, cum zic unii dintre voi că nu este o înviere a morților? ...Dar va zice cineva [ca argument că nu este o înviere a morților]: «Cum înviază morții? Și cu ce corp vor veni?» [pentru că cu același corp de carne, slab și putrezitor, ar fi absurd!]. Nebun ce ești! Ce semeni tu, nu este adus la viață dacă nu moare. Și ce semeni, semeni nu corpul care va fi, ci doar un grăunte, fie de grâu, fie de altă sămânță. Apoi Dumnezeu îi dă un corp, după cum voiește; și fiecărei semințe îi dă un corp al ei... Așa este și învierea morților. [Omul] este semănat în putrezire și înviază în neputrezire; este semănat în necinste, și înviază în slavă; este semănat în slăbiciune și înviază în putere; este semănat corp sufletesc și înviază corp spiritual.”

Noua plantă diferă de grăuntele seminței ei prin mărime și frumusețe. Este de aceeași natură și poartă aceleași caractere genetice, dar nu este același bob condamnat să putre­zească. Problema este decisă pentru corinteni. Învierea poate avea loc în termenii materiali ai Vechiului Testament dacă noul corp este neputrezitor și astfel capabil să moște­nească regatul etern. Și el este! Când moare, «omul nu seamănă corpul care va fi, ci doar un grăunte. Apoi Dumnezeu îi dă un corp după cum voiește...». Îl «îmbracă» cu neputrezire și nemurire. Fiind de la el și purtând viața în el asemenea spiritului de viață, acesta poate fi numit „din cer” și „spiritual”, așa cum a fost cazul cu mâncarea și apa „spirituale” date de Dumnezeu în pustie. Adam și Eva au fost izgoniți de la pomul vieții pentru a nu beneficia de nemurire în corpul lor în neascultare de Dumnezeu (Geneza 3:22). Este evident că după consumarea din pomul vieții, cei doi ar fi continuat să aibă corpuri fizice.

În concluzie, Pavel nu a învățat o înviere a morților ca spirite imateriale.

Dificultăți exegetice:

  1) A alunecat Pavel spre elenism?

Dacă am spune că Pavel a înțeles prin „corp spiritual” un corp din spirit ca substanță, atunci din premisele:

(a) Evangheliile arată că Isus a înviat cu un corp fizic

(b) Pavel a comparat învierea creștinilor cu învierea lui Isus

Concluzia inacceptabilă ar fi că apostolul s-a abătut spre elenism, spiritu­alizând învierea fizică arătată mai târziu în Evanghelii.

  2) Dilema preexistenței

Dacă Isus a existat ca ființă spirituală în cer înainte de nașterea sa ca om, și Dumnezeu i-a redat la înviere gloria anterioară, atunci învierea sa nu putea avea loc în corp fizic (Evr. 2:6-9).

  3) Escatologie realizată?

Este foarte probabil că atitudinea celor care negau învierea se baza pe concepția gnostică că învierea se realizase deja, în sensul descris în 2 Timotei 2:18 – o experiență pur spirituală consumată deja în botez și iertarea păcatelor (comp. Efes. 2:4, 5). În acest caz răspunsul lui Pavel afirmă atât caracterul somatic al învierii cât și viitorul ei escatologic.

  4) Există „materie” spirituală?

Omul și animalele au fost făcuți din țărâna pământului care le preexista. Biblia nu vorbește însă despre crearea de spirite din ceva preexistent. Nu ne putem imagina de exemplu că a existat sau că există „spirit” ca substanță inertă. Termenul, în greacă pneuma, înseamnă literalmente vânt. Orice ar fi spiritul, există o asemănare între el și vânt. Isus a zis: „Vântul [pneuma] suflă încotro vrea și-i auzi vuietul, dar nu știi de unde vine, nici încotro merge. Tot așa este cu oricine este născut din spirit... Ce este născut din spirit este spirit [pneuma]” (Ioan 3:8, 6). Deși se manifestă în lumea materială, vântul nu este materie, ci o formă de energie a materiei, o forță dinamică direc­ționată. Tot așa este cu mesagerii lui Dumnezeu, profeții numiți metonimic „spirite”.

„Și despre îngeri (lit. mesageri) zice: «Cel care face îngerii săi vânturi (spirite) și slujitorii lui o flacără de foc.»” (Evr.1:7).

Un mesager al lui Dumnezeu care nu este în mișcare, care nu se deplasează la locul unde este trimis, sau care dacă se deplasează nu-și anunță mesajul arzător, nu este un mesager. Ce înseamnă aceasta? Că „spiritul” ar putea să nu existe în formă statică sau inertă. Astfel în loc de două lumi, conform împărțirii introduse de Platon, ar putea să existe o singură lume, în care ființele raționale împărtășesc aceeași „materie”, în forme diferite de mani­festare a ei.


 

questionDacă învierea va avea loc în corp fizic, se poate vorbi despre o înviere a corpului? Sau, altfel spus, ce va învia, corpul sau persoana?

Ilustrația dată de Pavel este foarte clară. În moarte omul nu seamănă „corpul care va fi, ci doar un grăunte, fie de grâu, fie de altă sămânță. Apoi Dumnezeu îi dă un corp, după cum voiește”. Corpul care învie nu este același cu corpul care moare. Aceste cuvinte arată că există o continuitate a persoanei, nu una a corpului. Pavel nu vorbește despre „reanimarea” corpurilor, ci despre învierea persoanelor: „Morții vor învia nesupuși putrezirii” (1 Cor. 15:52). Morții sunt persoane (Apoc. 20:12). Sunt aceste cuvinte exclusive în ce privește atomii vechiului corp? Nu. Noua plantă își extrage o parte dintre substanțele necesare creșterii din bobul care putrezește. Corpul lui Isus, care a fost încă disponibil la timpul învierii, a fost baza pentru ridicarea la neputrezire și nemurire a persoanei lui (Rom. 6:9). „[Omul] este semănat în putrezire și înviază în neputrezire”. Același lucru este valabil în legătură cu corpul creștinilor aflați în viață la venirea lui Cristos și cu rămășițele încă identifi­cabile ale celor care au murit. „Nu toți vom adormi, dar toți vom fi schimbați” (1 Cor. 15:51; vezi Ioan 5:28).