Isus - în ce sens fără păcat?


„Pe Cel ce n-a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi”

(2 Cor. 5:21).

 

Cuvintele lui Pavel din 2 Corinteni 5:21 sunt citate uneori ca dovadă că Isus nu a avut păcat, deci implicit că nu a avut o fire supusă păcatului, așa cum are orice om după Adam. Același Pavel a afirmat însă într-o cuvân­tare că Isus nu a avut niciun păcat de moarte: „Locui­torii Ierusa­limului și mai marii lor..., măcar că n-au găsit în El nicio vină de moarte, totuşi ei au cerut lui Pilat să-L omoare” (Fapt. 13:27, 28). Se pot referi cuvin­tele din 2 Corin­teni 5:21 la faptul că Isus nu a fost vinovat de un păcat de moarte după Lege, atunci când a fost condamnat la pedeapsa capitală de către sinedriu?

Evreii nu au înțeles niciodată că un om nepri­hănit nu are păcat. Noe și Iov au fost descriși de Dumnezeu ca drepți şi fără pată. Dar era general acceptat că toți oamenii după Adam sunt sub păcat. Astfel cuvintele aposto­lilor despre Isus, că nu a avut păcat, puteau avea același înțeles, ca în cazul lui Noe și Iov.

Astăzi, după două milenii, puțini creștini afirmă că Isus a avut ”carne păcă­toasă” (Rom. 8:3, BTF), ca orice om. Unii admit totuși că Isus putea păcătui, dar că nu a păcătuit deloc, datorită naturii sau originii sale divine. În secolul întâi însă, primii creștini afirmau că Isus a fost om, supus păcatului ca oricare altul, dar că s-a remarcat ca un sfânt sau drept după Lege. Doar mai târziu, în condi­țiile unei cristo­logii înalte, sfințenia și nepri­hănirea lui, faptul că a fost fără păcat, au ajuns să fie înțelese la modul absolut.

Ce însemna în timpul lui Isus a fi un păcătos? A avea natura umană, supusă păcatului? Nu. Însemna a fi un păcătos notoriu, care nu putea fi un rabbi, un profet trimis de Dumnezeu și în nici un caz Mesia, cel uns să facă minuni. Dacă un asemenea păcătos făcea minuni, se consi­dera că lucra cu Satana. Evreii știau că Dumnezeu nu lucrează cu păcătoși. În dialogul fari­seilor cu orbul vindecat de Isus, cuvântul păcătos are acest sens de păcătos notoriu.

Ioan 9
23 Fariseii au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: „Dă slavă lui Dumnezeu: noi ştim că Omul acesta este un păcătos.”
25 El a răspuns: „Dacă este un păcătos, nu ştiu; eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd.”
31 Ştim că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoşi; ci, dacă este cineva temător de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă.
33 Dacă Omul acesta n-ar veni de la Dumnezeu, n-ar putea face nimic.”
34 „Tu eşti născut cu totul în păcat”, i-au răspuns ei, „şi vrei să ne înveţi pe noi?” Şi l-au dat afară.

Isus era acuzat de farisei că este un păcătos notoriu, nu unul în sens obișnuit, așa cum erau toți cei ce se străduiau să respecte Legea și toți sfinții. Citatele biblice care urmează arată că Isus, alesul sau sfântul lui Dumnezeu, deși nepri­hănit față de Lege, a fost supus păca­tului, așa ca orice om, și că acest lucru a fost chiar necesar pentru misiunea lui.

 

Supus păcatului înainte de moarte

(1) A făcut botezul pocăinței spre iertarea păcatelor:

A venit Ioan care boteza în pustiu, propo­văduind botezul pocă­inţei spre iertarea păca­telor... Şi îndată, când ieşea Isus din apă, el a văzut cerurile deschise şi Duhul coborân­du-Se peste El ca un porumbel (Marcu 1:4, 10).

(2) Prin moartea lui a fost eliberat de păcat și astfel nu mai poate muri:

Căci cine a murit, este izbăvit de păcat... ştim că Hristosul înviat din morţi nu mai moare: moartea nu mai are nicio stăpâ­nire asupra Lui (Romani 6:7-9).

(3) Cristos a murit față de păcat, nu mai trăiește în el:

Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? ...Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit față de păcat, o dată pentru totdea­una; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. Tot aşa şi voi înşivă, socoti­ţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu (Romani 6:2, 10, 11).

(4) A învățat să asculte și a fost făcut desă­vârșit:

„El este Acela care, în zilele vieţii Sale pămân­teşti, aducând rugă­ciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbă­vească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucru­rile pe care le-a suferit. Şi, după ce a fost făcut desă­vârşit, S-a făcut, pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice (Evrei 5:7-9).

(5) Pentru că a murit, a încetat cu păcatul:

Întrucât Cristos a suferit în carne, înarma­ţi-vă şi voi cu aceeaşi minte, pentru că cel ce a suferit în carne a încetat cu păcatul, pentru ca să nu mai trăiască în carne restul timpului său pentru poftele oame­nilor, ci pentru voia lui Dumnezeu (1 Petru 4:1, 2).

(6) A avut carne păcătoasă ca orice urmaș al lui Adam:

Fiindcă ce nu putea face legea, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimi­ţând pe propriul său Fiu în asemă­narea cărnii păcă­toase şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne (Romani 8:3, BTF).

(7) Ca mare preot a adus jertfă întâi pentru păcatele proprii:

Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi înălţat mai presus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut o dată pentru totdea­una, când S-a adus jertfă pe Sine însuşi (Evrei 7:26, 27).

(Aceeași idee este exprimată în Evrei 1:3. Vezi mai jos: „Și-a făcut curățarea de păcate”).

(8) A fost necesar să fie supus păcatului și morții, pentru a nimici păcatul:

De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oame­nilor, din pricină că toţi au păcătuit (Romani 5:12).
Astfel, dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopo­trivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimi­cească pe cel ce are puterea morţii (Evrei 2:14).

(9) Cristos a avut origine comună cu oamenii supuși păca­tului:

Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi sunt dintr-unul. De aceea, Lui nu-I este ruşine să-i numească „fraţi” (Evrei 2:11).

(10) S-a asemănat cu oamenii păcătoşi ca să poată fi potrivit ca mare preot:

Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legătu­rile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos şi vrednic de încre­dere, ca să facă ispăşire pentru păcatele noro­dului (Evrei 2:17).

(11) A fost ales dintre oameni cu păcate și pus pentru oameni cu păcate:

În adevăr, orice mare preot luat din mijlocul oame­nilor este pus pentru oameni în lucru­rile privi­toare la Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate. El poate fi îngădu­itor cu cei neşti­utori şi rătăciţi, fiindcă şi el este cuprins de slăbi­ciune. Şi, din pricina acestei slăbi­ciuni, trebuie să aducă jertfe atât pentru păcatele lui, cât şi pentru ale noro­dului (Evrei 5:1-3).

Versete care ar putea fi percepute ca obiecții

●  2 Corinteni 5:21

„Pe Cel ce n-a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi”.

Între prima parte a frazei și a doua există o antiteză adver­sativă: N-a cunoscut păcat care să justifice moartea în baza Legii <-> l-a făcut păcat care să justifice moartea în baza Legii. Conform cu cuvintele paralele din Galateni 3:13a: „Hristos ne-a răscum­părat din blestemul Legii, făcân­du-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn”. Deci Isus n-a cunoscut sau experi­mentat nici un păcat care să-l facă „blestem”, adică să-l ducă la moarte pe lemn ca bles­temat. (Comp. Isaia 53:6).

●  Evrei 4:15

„Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbi­ciunile noastre, ci Unul care în toate lucru­rile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”.

Cuvintele arată că avem în prezent un Mare Preot cu calități care-l fac potrivit pentru a da ajutor: (1) înțele­gere pentru slăbi­ciuni și (2) fără păcat. Conjuncția ”dar” nu există în greacă, astfel că nu este descrisă starea fără păcat în timpul încercă­rilor. Isus este mare preot după moartea lui care l-a eliberat de păcat, mai exact de la înviere (Vezi Rom. 6:7-10; Evrei 5:4-10). ”Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi înălţat mai presus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut o dată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuşi (Evrei 7:26, 27).

●  1 Ioan 3:5, 6

„Şi ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat. Oricine rămâne în El nu păcătu­ieşte”.

Așa cum a fost arătat mai sus, după moarte și înviere, în el nu este păcat. Cuvin­tele pot fi înțelese însă și în sensul că în el nu există păcat - pentru creștini, pentru că nu mai sunt sub Lege. Ca urmare, ”oricine rămâne în el nu păcătu­iește” (Vezi Rom. 6:14, 18).

●  1 Petru 1:18, 19

„Căci ştiţi că nu cu lucruri pieri­toare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscum­păraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteni­serăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană”.

Pentru a fi acceptate, jertfele trebuiau să fie fără cusur și fără pată. „Să n-aduceţi niciuna care să fie oarbă, slută sau ciuntită, care să aibă bube, râie sau pecingine” (Lev. 22:22). Desigur, fără cusur și fără pată la o exami­nare exteri­oară, cu ochiul liber, nu în sens absolut, de exemplu genetic. Cristos este figurativ mielul care a fost acceptat ca jertfă. Una dintre condiții a fost ca el să fie drept, adică moartea lui să nu fie din cauza vreunui păcat grav personal după Lege.

„Și-a făcut curățarea de păcate”

„Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi înălţat mai presus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut o dată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuşi” (Evrei 7:26, 27).

Ca mare preot Cristos s-a curățat de păcat și este de la moartea sa „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”, fiind astfel imaginea fidelă, ”fotografică”, a ce este Dumnezeu. „Care, fiind strălucirea gloriei Sale şi întipărirea Fiinţei Sale... după ce prin Sine Însuşig a făcuth curăţirea de păcatei, S-a aşezat la dreapta Măririi în cele înalte” (Evrei 1:3, GBV2001). Notele marginale spun:

(g) Unele ms. omit „prin Sine Însuşi”

(h) „A făcut” are aici o formă reflexivă particulară; deși noi, ca păcătoși, avem nevoie de aceasta, lucrarea a fost împlinită în propria Sa persoană fără noi

(i) Unele ms. ad. „noastre”

Ellicott's Commentary for English Readers, de W. F. MOULTON, sesizează la Evrei 1:3: „MSS mai vechi omit «prin el însuși» și «noastre», astfel că cuvintele trebuie redate, când a făcut curățarea de păcate.”.

Cuvintele ”prin sine însuși” și ”noastre” au fost adăugate evident pentru a contracara sensul reflexiv al verbului în limba greacă1, care arată în fapt că Fiul a făcut curățarea păcatelor asupra propriei persoane. Ceea ce nu era nici înțeles și nici acceptat teologic de biserica din perioada manuscriselor târzii.

1 Verbul este la diateza medie, care este folosită în principal pentru a indica faptul că subiectul beneficiază sau suferă direct de pe urma acțiunii exprimate de verb. De cele mai multe ori subiectul reprezintă și cauza acțiunii. Wiki: Diateză/L. greacă

Astfel Evrei 1:3 spune că Cristos este imaginea exactă a ființei lui Dumnezeu după ce și-a făcut curățarea păcatelor. Curățare pe care o făcea și marele preot mozaic, pentru sine însuși, când intra în Locul Preasfânt în ziua ispășirii.