(http://www.biblicalunitarian.com)

"La început era Cuvântul"

Ioan 1:1-3

(1) La început era Cuvântul [logos], şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.

(2) Acesta era la început cu Dumnezeu.

(3) Toate lucrurile au venit în existenţă prin el, şi nimic din ce a venit în existenţă nu a venit în existenţă fără el.

    Primele 18 versete ale Evangheliei lui Ioan sunt numite în mod obişnuit “prologul” şi sunt o introducere expresivă a restului cărţii. La fel cum introducerea lui Matei începe cu o genealogie a dinastiei regale, cum Marcu îl arată pe Isus foarte repede implicat în serviciul său şi cum Luca începe cu o dare de seamă despre înrudirea umană a lui Isus şi genealogia lui până la primul om Adam, tot aşa Ioan ne face cunoştinţă cu Isus ca Planul şi Înţelepciunea lui Dumnezeu, şi singurul lui Fiu născut.

    Prologul introduce şi sprijină anticipativ tema Evangheliei lui Ioan, că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu (Ioan 20:31).

    În cele ce urmează, vom examina noţiunea de “cuvânt”, atât în gândirea ebraică cât şi în cea greacă, şi vom vedea că Ioan foloseşte logosul ca o combinaţie magnifică a celor două. El prezintă o imagine a lui Isus Cristos în perfectă armonie cu profeţiile Vechiului Testament referitoare la Mesia. Odată înţeles, prologul Evangheliei lui Ioan se armonizează şi cu Evangheliile sinoptice şi cu restul mărturiei Noului Testament. În final ne vom referi la relaţia dintre Evanghelia lui Ioan şi gnosticismul aflat în dezvoltare la sfârşitul secolului întâi. Vom vedea că Ioan foloseşte chiar o parte din termenii şi ideile gnosticismului cu scopul de a-l combate.

    Acum vom parcurge prologul, evidenţiind şi comentând propoziţiile cheie. Evanghelia lui Ioan începe cu afirmaţia “La început era Cuvântul”, care ne aminteşte de Geneza 1:1: “La început Dumnezeu...”. Înainte de a analiza sensul termenului “început”, să vedem mai întâi ce este logosul care era “la început”.

Semnificaţia lui logos în greacă

    Pentru traducătorul modern este o adevărată provocare să redea cuvântul logos printr-un singur cuvânt echivalent. [1]  Logos este derivat din lego, “a spune, a vorbi”, iar rădăcina acestuia, leg, înseamnă “a aduna sau a aranja”. Pentru greci a vorbi însemna a exprima un grup sau un aranjament de idei. Acest sens a evoluat în “a vorbi, a socoti, a gândi”, apoi în “cuvânt” şi în cele din urmă în “raţiune”.

    Logos este exprimarea lui Dumnezeu, comunicarea lui despre el însuşi, la fel cum un cuvânt vorbit este exprimarea gândurilor interioare şi nevăzute ale unui om. Astfel, logos include ideea de “plan”, “scop”, “înţelepciune” şi chiar de “putere”. Logos este termenul pe care Dumnezeu îl foloseşte pentru a-şi reprezenta scopul pentru noua creaţie, scop care s-a realizat în timp prin persoana lui Isus. Traducerea lui logos prin “cuvânt” este o redare într-un singur cuvânt a sensului, dar nu reuşeşte să pună în lumină bogăţia semantică a lui logos în limba greacă, bogăţie care aruncă lumină atât asupra scopului lui Dumnezeu cât şi asupra persoanei lui Isus.

    Logos exprimă unitatea de esenţă a limbii şi gândirii care constau ambele, în forma lor cea mai avansată, din cuvinte. Când gândim, vorbim cu noi înşine; când vorbim, gândim cu voce tare. Termeni ca “monolog” şi “dialog” arată legătura lui logos cu limba, în timp ce termeni ca “logică” şi “logistică” arată legătura acestuia cu gândirea. Logos, în uzanţa cea mai veche, n-a avut de-a face cu cuvintele pure, ci mai degrabă cu cuvinte care însemnau ceva şi dădeau sens existenţei şi experienţei umane.

    Pe lângă legătura cu limbajul şi gândirea, logos era asociat şi cu realitatea lucrurilor. A gândi şi a vorbi înseamnă de fapt a gândi şi vorbi despre ceva. A avea sau a da un logos în Grecia antică însemna a avea sau a da a relatare raţională, o explicaţie rezonabilă, despre ceva din experienţa umană, fie despre un obiect, fie despre un eveniment. Sufixul “-logie” arată legătura lui logos cu lucrurile din lumea înconjurătoare, lucruri care au devenit obiecte de interes şi studiu, de exemplu biologie, fiziologie, sociologie, psihologie, teologie, etc.

    Logosul, deci, concretizează gândirea şi vorbirea în relaţia cu obiectele şi scopul acestora în experienţa umană. Folosirea biblică a lui logos se aliniază la acest concept, “Cuvântul” fiind scopul sau planul lui Dumnezeu, explicaţia lui rezonabilă şi justificarea raţională pentru crearea tuturor lucrurilor (nu în forma coruptă din prezent). Înainte ca un proiect uman să devină realitate există raţiunea de a fi a acelui proiect, expunerea de motive şi o analiză raţională. Sir Anthony Buzzard arăta elocvent:

    Comentarii recente la Evanghelia după Ioan admit că termenul “cuvânt” din prolog nu se referă în mod necesar la Fiul lui Dumnezeu înainte de a se naşte. Traducerile noastre implică credinţa în doctrina tradiţională a încarnării prin scrierea cu majusculă “Cuvântul”. Dar ce a fost ceea ce a devenit carne în Ioan 1:14? O persoană preexistentă? Sau a fost activitatea care s-a concretizat a lui Dumnezeu, Tatăl, planul lui etern? Un plan se poate materializa, de exemplu, când proiectul din mintea arhitectului prinde contur, devenind realitate sub forma unei construcţii. Ceea ce a preexistat cărămizilor vizibile şi mortarului a fost intenţia din mintea arhitectului. Astfel în Ioan 1:1-3a este corect să citim:

    „La început era scopul creativ al lui Dumnezeu. Acesta era cu Dumnezeu [la fel cum înţelepciunea era cu Dumnezeu înainte de creaţie, fiind la dispoziţia lui] şi era divin [îl exprima pe Dumnezeu, era expresia lui]. Toate lucrurile au venit în existenţă prin acesta”. Această redare potriveşte admirabil felului în care Vechiul Testament foloseşte termenul “cuvânt”: “Tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura mea, nu se va întoarce la mine fără rod, ci va face ce îmi este plăcut şi va împlini lucrul pentru care l-am trimis”. [2]

    Putem acum să înţelegem de ce Isus este “cuvântul în carne”. Isus a fost expresia absolută, ultimă, a lui Dumnezeu. Planul, înţelepciunea şi scopul lui Dumnezeu erau logosul; tot aşa când vorbim despre Biblie, o numim “Cuvântul” din cauză că este expresia (exteriorizarea, exprimarea) lui Dumnezeu despre sine însuşi. Când profeţii anunţau o profeţie, spuneau că este “cuvântul lui Iehova”. Atât din cauză că era în formă de cuvinte, cât şi pentru că era exprimarea lui Dumnezeu despre ceea ce avea în minte cu privire la viitor. Isus a fost logos în sensul cel mai deplin. El a fost expresia perfectă a lui Dumnezeu şi esenţa planului său. Astfel este corect să spunem că Isus a fost logos, dar el n-a fost tot logosul. “Isus” nu este echivalentul “logosului”, el a fost o parte din el şi expresia supremă a logosului. Dacă îl vedem pe Isus, îl vedem pe Tatăl, dar este la fel de adevărat că dacă studiem Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, expresia (exprimarea) lui Dumnezeu despre sine însuşi în formă scrisă, îl putem vedea pe Tatăl. Mai întunecat, e drept, din cauză că acest Cuvânt scris nu este expresia clară şi absolută a lui Dumnezeu aşa cum este Cuvântul Viu, dar este deopotrivă logos.

Termenul ebraic pentru “cuvânt”

    Aşa cum este adevărat despre orice studiu de calitate al Bibliei,  problema nu este ce credem noi astăzi despre aceste cuvinte din prologul lui Ioan, ci cum le-au înţeles cititorii din secolul întâi, în special aceia care aveau o formare semitică. [3] Un erudit a făcut următorul comentariu semnificativ despre conceptul ebraic de “cuvânt”, care nu ar accentua raţiunea de a fi sau planul lui Dumnezeu, ci puterea lui de a-şi face voia să se împlinească pe pământ:

    Pretutindeni în Orientul antic, în Asiria şi Babilonia, ca şi în Egipt, cuvântul, în mod deosebit Cuvântul lui Dumnezeu, n-a fost doar şi nici în primul rând o expresie a gândului; a fost o forţă puternică şi dinamică. Conceptul ebraic de “cuvânt divin” avea un caracter expres dinamic şi poseda o putere uriaşă”. [4]

    Conceptul ebraic de “cuvânt” (davar) era mult mai dinamic decât conceptul grecesc, ceea ce este caracteristic pentru limba ebraică în ansamblu. Un sens de bază al rădăcinii lui davar este “a fi în dos, în spate” şi astfel a fi capabil de a mâna înainte din spate. Aceasta este în acord cu ideea semitică exprimată de Isus în Luca 6:45 că “din plinătatea inimii vorbeşte gura”. Altfel spus, ceea ce este în inimă antrenează mintea, apoi gura şi în cele din urmă acţiunile. Sensul lui davar a evoluat de-a lungul unei linii definite de trei puncte: “vorbire”, “cuvânt” şi în final “faptă.” [5] Boman arată că pentru mintea ebraică, cuvintele erau echivalente cu faptele, iar acest lucru este integrat în însăşi construcţia limbii:

    Davar nu înseamnă doar “cuvânt”, ci şi “faptă”. Slujitorul lui Avraam i-a povestit lui Isaac toate ‘cuvintele’ pe care le făcuse (Gen. 24:66) [’lucrurile’ sau ’faptele’ în traducerile moderne]. Cuvântul este cea mai înaltă şi cea mai nobilă funcţie a omului şi, din acest motiv, este identic cu acţiunea lui. “Cuvânt” şi “faptă” nu sunt astfel două sensuri diferite ale lui davar, ci “fapta” este consecinţa sensului de bază. Termenul nostru de ‘cuvânt’ este astfel o traducere slabă a ebraicului davar din cauză că, pentru noi, ‘cuvântul’ nu include şi fapta. Comentatorii înţeleg ca pe o vorbă de duh născocită traducerea dată de Goethe lui Ioan 1:1… “La început era fapta”. [6] În realitate, Goethe s-a plasat pe un teren lingvistic solid din cauză că el a mers înapoi la originalul ebraic (aramaic) şi a redat sensul cel mai profund al acestuia; pentru că dacă davar reuneşte cuvântul şi fapta, în gândirea noastră fapta este conceptul superior. [7]

    F. F. Bruce este un alt erudit care recunoaşte că secretul înţelegerii semnificaţiei termenului “logos” este urmărirea rădăcinilor lui în Vechiul Testament:

    Baza reală a gândirii şi limbajului lui Ioan nu se găseşte în filozofia greacă, ci în revelaţia ebraică. “Cuvântul lui Dumnezeu” în Vechiul Testament îl exprimă pe Dumnezeu în acţiune, în mod deosebit în creaţie, revelaţie şi eliberare. [8]

    Cuvântul lui Dumnezeu este portretizat în mod repetat în Vechiul Testament ca agentul puterii creative a lui Dumnezeu, după cum arată versetele:

Psalm 33:6a (NASB):

   Prin Cuvântul Domnului au fost făcute cerurile.

Psalm 107:20

   A trimis cuvântul său şi i-a vindecat şi i-a scăpat din groapă.

    În Isaia, “cuvântul” lui Dumnezeu este descris ca acţionând independent de Dumnezeu, dar pe deplin în serviciul lui:

Isaia 55:11 (NRSV):

   Tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura mea, nu se va întoarce la mine gol, ci va realiza ceea ce îmi propun şi va avea succes în lucrul pentru care l-am trimis.

    Aceasta este o reminiscenţă a personificării înţelepciunii din Proverbe, unde “ea” este descrisă ca ajutorul lui Dumnezeu în creaţie:

Proverbe 8:22, 23, 30:

    (22) Domnul m-a produs ca cea dintâi dintre lucrările lui, înainte de faptele lui de demult;

    (23) Am fost aşezată [lit. unsă] din eternitate, de la început, înainte de a începe lumea.

    (30) Atunci eu eram meşterul lui lângă el. Am fost umplută cu încântare zi după zi, bucurându-mă întotdeauna în prezenţa lui.

    Broughton şi Southgate argumentează că “Spiritul”, “Cuvântul” şi “Înţelepciunea” sunt toate personificate din cauză că sunt legate intim de modul în care Dumnezeu se raportează la lume ca şi Creator al ei, şi că Ioan foloseşte logosul pur şi simplu în armonie cu această uzanţă biblică.

    Putem vedea cum Ioan construieşte pe toată învăţătura Vechiului Testament… Înţelepciunea este personificată în Proverbe 8 ca spunând că a fost la început, că a fost cu Dumnezeu, şi că a fost instrumentul lui în creaţie. Cuvântul lui Dumnezeu a creat cerurile (Ps. 33:6), şi aşa a făcut şi Spiritul după cum este descris în Iov 26:13 (KJV) [şi Gen. 1:2]. Limbajul este în mod evident metaforic. Este vorba de personificări, nu de persoane reale. Iar Ioan spune exact acelaşi lucru despre logos sau Cuvântul. Nici un cititor evreu obişnuit cu scrierile profeţilor n-ar fi dedus din introducerea lui Ioan că el făcea aluzie la o persoană care existase cu Dumnezeu înainte de creaţie sau dintotdeauna. Cititorii evreii ar fi văzut prologul, în schimb, ca pe o continuare a stilului imagistic în care Cuvântul, Înţelepciunea şi Spiritul – toate manifestări ale lui Dumnezeu, inseparabile de el – sunt descrise ca punând în practică intenţiile lui. [9]

    Barclay, un respectat grecolog, recunoaşte de asemenea că logos este legat intim atât de putere cât şi de înţelepciune:

    Mai întâi, Cuvântul lui Dumnezeu nu este doar vorbire; el este putere. Apoi, este imposibil să se separe noţiunile de Cuvânt şi Înţelepciune; Înţelepciunea lui Dumnezeu este cea care a creat şi umplut lumea pe care a făcut-o Dumnezeu. [10]

    Există şi alte dovezi pentru asocierea logosului în accepţia semitică cu “puterea”. Targumele sunt parafrazări aramaice ale textului ebraic, şi ele sunt bine cunoscute pentru descrierea înţelepciunii şi acţiunii lui Dumnezeu ca şi “Cuvântul” lui.  Aceasta este o observaţie importantă din cauză că aramaica a fost limba vorbită de mulţi iudei în timpul lui Cristos, inclusiv de Cristos însuşi, şi astfel oamenii din timpul lui Cristos au fost foarte familiari cu ea. Reţinând că un targum este de obicei o parafrazare a ceea ce spune textul ebraic, să observăm cum următoarele exemple atribuie acţiune ”cuvântului” lui Iehova:

Geneza 39:2

   Şi cuvântul lui Iah a fost ajutorul lui Iosif (textul ebraic: “Iehova a fost cu Iosif”).

Exod 19:17

   Şi Moise a adus poporul “să întâlnească cuvântul lui Iah” (textul ebraic: “Şi Moise a scos poporul din tabără să-l întâlnească pe Dumnezeu”).

Iov 42:9

   Şi cuvântul lui Iah a acceptat faţa lui Iov (textul ebraic: “Şi Iehova a acceptat faţa lui Iov”).

Psalm 2:4

   Şi cuvântul lui Iah va râde de ei ca să-i dispreţuiască (textul ebraic: “Iehova va râde de ei”). [11]

    Contrastul dintre textul ebraic şi parafrazele aramaice din versetele de mai sus arată că evreii nu aveau nici o dificultate să personifice “Cuvântul” lui Dumnezeu, aşa încât acesta să poată acţiona pentru Dumnezeu. Ele dovedesc de asemenea că evreii erau familiari cu conceptul de “Cuvânt”, ca referindu-se la înţelepciunea şi acţiunea lui Dumnezeu. Această observaţie este importantă deoarece evreii erau monoteişti înfocaţi, şi nu credeau în nici un fel într-un Dumnezeu „multiplu”. Ei erau familiarizaţi cu idiomurile propriei limbi şi înţelegeau că înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu erau personificate şi că astfel nu reprezentau în nici un fel “persoane” reale.

    Astfel, “Cuvântul” din Ioan 1:1 reprezintă o intersecţie a celor două linii diferite de gândire, ebraică şi greacă. [12] Deşi există similitudini, limbile ebraică şi greacă reflectă diferenţe profunde în felul cum era percepută lumea. Boman observă:

    După cum spaţiul a fost forma ideatică specifică pentru greci, tot aşa pentru evrei a fost timpul… Pentru evrei realitatea concretă a lumii înconjurătoare era cuvântul; pentru greci era obiectul... [13]

    Dacă citim Evanghelia lui Ioan cu o înţelegere corectă a conceptului de logos, dragostea minunată a Tatălui ceresc se vede în mod clar. Chiar de la început Dumnezeu a avut un scop, un plan pe care l-a adus la îndeplinire în lume într-un mod care revelează dragostea şi înţelepciunea lui şi îl exprimă pe el însuşi. Este evident deci că folosirea logosului în prologul lui Ioan reflectă bogăţia semantică a termenului în Biblie, îndeosebi folosirea lui în legătură cu scopul creativ al lui Dumnezeu şi cu acţiunea lui pentru a îndeplini acest scop.

    În timp ce în Ioan 1:1 logos este expresia proprie a lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui, planul şi puterea, de multe ori în Noul Testament logos este mesajul venirii, vieţii, morţii, învierii, urcării la cer, înălţării şi venirii din nou a lui Isus Mesia. Dacă logosul care era “la început” este înţeles în aceşti termeni, devine clar că Dumnezeu a avut chiar această serie de evenimente în minte atunci când a creat cosmosul. “Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1:1) pentru că era revelaţia de sine a lui Dumnezeu, raportul pe care Dumnezeu a ales să-l dea despre sine însuşi şi voia lui către toţi oamenii. [14]

   Logosul sau mesajul lui Dumnezeu, aşa cum a fost revelat în Isus, include următoarea dare de seamă despre semnificaţia şi scopul creaţiei: venirea lui Isus a fost profeţită peste tot în Scripturile ebraice; în cele din urmă el s-a născut ca om, şi prin propria voinţă liberă a trăit o viaţă fără păcat; Isus a murit pe lemn pentru a marca începutul sfârşitului epocii prezente de păcat şi moarte, descoperind că este doar o chestiune de timp până ce această epocă şi omenirea decăzută, aşa cum există ea acum, ajung să se sfârşească; Isus a fost ridicat din moarte pentru a arăta că moartea (de care n-a scăpat nimeni de la Adam) este contrară voii lui Dumnezeu şi că va fi în cele din urmă abolită prin înviere; Isus a fost înălţat ca Domn la dreapta lui Dumnezeu de unde îşi exercită în prezent autoritatea; după ce vine pentru a strânge în unitate Biserica, Isus se va descoperi la sfârşitul acestei epoci pentru judecată, aducând distrugere asupra lumii necredincioase şi salvare comunităţii credinţei; el va domni o mie de ani pe acest pământ; apoi îl va distruge pe Satan şi tot răul...

“La început”

    După ce am înţeles că logosul este expresia lui Dumnezeu (exprimarea lui despre sine însuşi), înţelepciunea lui, planul şi scopurile, şi că poate include puterea şi acţiunile lui, suntem în măsură să percepem corect semnificaţia deplină a sintagmei, “La început” din Ioan 1:1.

    Cel mai adesea se presupune că “începutul” la care se face referire aici este originea creaţiei, identică cu creaţia descrisă în Geneza 1:1. Aceasta din cauză că cei mai mulţi creştini cred că în Ioan 1:1 “cuvântul” este Isus şi că Isus a existat “la început”. Adică că Isus a preexistat naşterii lui şi că a fost cu Dumnezeu la timpul descris în Geneza 1:1. Ceea ce vom arăta în această secţiune este că “începutul” are de fapt un sens dublu: el se referă la timpul când Dumnezeu a conceput planul salvării omului dar, asemenea restului Evangheliei lui Ioan, are conotaţii proleptice, adică vorbeşte despre viitor ca şi cum ar fi deja o realitate. [15] Astfel, “începutul” din Ioan 1:1 se referă şi la noua creaţie pentru care Isus Cristos este prototipul, începutul.

    “Începutul” care ne vine în minte când citim Ioan 1:1 este timpul dinaintea istoriei umane, când Dumnezeu s-a gândit pentru prima dată la om şi a prevăzut posibilitatea ca el să cadă şi să aibă nevoie de un Salvator. Aceasta din cauza cuvintelor din Geneza 1:1 “La început Dumnezeu...”. Ioan ne spune că “la început” Dumnezeu avea înţelepciune şi un plan, şi era pregătit să înceapă punerea în aplicare a acelui plan aşa încât oamenii pe care i-a creat şi în care şi-a investit dragostea să poată fi salvaţi din moarte şi să trăiască etern ca şi el. Piesa de coroană a planului lui Dumnezeu a fost crearea lui Isus Cristos, care astfel a fost într-un sens foarte real “ultimul cuvânt”.

    Cu toate acestea, era necesară încă multă muncă de bază înainte ca acela care trebuia să-l reprezinte perfect pe Dumnezeu să poată veni. Fundamentul a fost ridicat în timpul acoperit de Vechiul Testament şi astfel, într-un sens foarte real, planul lui Dumnezeu a fost exprimat în înţelepciune şi acţiune în tot timpul acesta. Logosul a fost exprimat când Avraam a fost gata să-l sacrifice pe Isaac, când Moise a înălţat şarpele pe stâlp, când Solomon a construit templul şi când  Isaia a scris versetele care spun că Slujitorul lui Dumnezeu va fi străpuns pentru păcatele noastre. A fost exprimat pe părţi în istorie atunci când oamenii au acţionat şi în profeţie, atunci când oamenii au vorbit. Apoi, într-o zi, probabil în anul 3 î.e.n., tipurile, prefigurările şi profeţiile au încetat, iar logosul - planul, scopul, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu, - “a devenit carne” sub forma omului Isus Cristos. Astfel, începutul din Ioan 1:1 se referă în mod clar la planul şi puterea lui Dumnezeu la un timp anterior istoriei umane.

    După cum am arătat deja, “începutul” se poate referi şi la noua creaţie. Ioan a scris din perspectiva că Isus era deja în glorie. Ioan 1:14 spune, “Noi am privit slava lui”, iar 1:18 spune că Isus “este în sânul Tatălui”. Bruce susţine această interpretare:

     Nu din întâmplare Evanghelia începe cu aceeaşi sintagmă ca şi Geneza. În Geneza 1:1, ‘La început’ introduce istoria vechii creaţii; aici (în Ioan 1:1) introduce istoria noii creaţii. În ambele lucrări de creaţie instrumentul este Cuvântul lui Dumnezeu. [16]

    Catehismul racovian, una dintre marile lucrări doctrinare ale mişcării unitariene din secolele 16 şi 17, afirmă că termenul “început” din Ioan 1:1 se referă la începutul noii dispensaţii şi astfel este paralel cu Marcu 1:1, unde se vorbeşte despre, “Începutul Evangheliei lui Isus Cristos.”

    În pasajul citat (Ioan 1:1), unde se spune că Cuvântul a fost la început, nu se face nici o referire la o eternitate anterioară fără început. Din simplul motiv că aici este menţionat textual un început, început care este opus conceptual acelei eternităţi. Cuvântul început, folosit fără alte calificative, trebuie înţeles nu în sens absolut, ci în raport cu subiectul în discuţie. Aşa cum arată exemplele:

Daniel 8:1: “În anul al treilea al domniei împăratului Belşaţar, eu, Daniel, am avut o viziune, afară de aceea care mi se arătase la început”.

Ioan 15:27: “Şi voi de asemenea veţi mărturisi, pentru că sunteţi cu mine de la început”.

Ioan 16:4b: “Nu vi le-am spus de la început, pentru că eram cu voi”.

Fapte 11:15: “Şi cum am început să vorbesc, spiritul sfânt a căzut peste ei, ca şi peste noi la început”.

    Subiectul în discuţie sau problema tratată de Ioan este Evanghelia, lucrurile care s-au întâmplat de la „început”. El relatează despre venirea şi serviciul lui Ioan Botezătorul, aşa cum fac şi celorlalţi evanghelişti. Marcu (1:1) afirmă în mod expres că apariţia lui Ioan Botezătorul a fost „începutul Evangheliei”. În introducerea la prima sa epistolă, Ioan este mai explicit în ce priveşte „începutul”: “Ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri... cu privire la Cuvântul (logos) vieţii” - 1 Ioan 1:1. [17]

    În acest context al noii creaţii, “Cuvântul” este planul sau scopul conform căruia Dumnezeu îşi restabileşte creaţia. [18] “Cuvântul” a fost conceput în mintea lui Dumnezeu chiar înainte de creaţia prezentă. Dar “Cuvântul”, sau acest plan, n-a fost pe deplin revelat înţelegerii omeneşti până ce nu „a devenit carne” ca şi Cuvântul viu, Isus Cristos, comunicarea perfectă şi ultimă a lui Dumnezeu către omenire. Astfel, scopul lui Dumnezeu a devenit persoana Isus, pe care Biblia îl numeşte “Cristosul”, Fiul lui Dumnezeu, “imaginea” Dumnezeului invizibil. După cum notează E. W. Bullinger la Ioan 1:1 în Companion Bible: “După cum cuvântul vorbit revelează gândurile invizibile, tot aşa Cuvântul Viu îl revelează pe Dumnezeul invizibil”. [19] Pavel transmite în esenţă acelaşi adevăr:

2 Corinteni 4:6 (NW)

    Căci Dumnezeu este cel care a zis: “Să strălucească lumina din întuneric”, şi el a strălucit peste inimile noastre ca să le lumineze cu glorioasa cunoştinţă despre Dumnezeu prin intermediul feţei lui Isus Cristos.

    În versetul 9 al prologului lui Ioan, Isus Cristos este numit “adevărata lumină care luminează pe orice om”, reîntărind ideea că Cristos este adevărata lumină care a strălucit în întunericul spiritual care a cuprins omenirea.

    Astfel Ioan 1:1, ca o reverberaţie a cuvintelor din Geneza, ne aminteşte că Dumnezeu s-a exprimat pe sine însuşi prin planul, scopul, înţelepciunea şi puterea sa în timpul Vechiului Testament. Dar versetul face aluzie de asemenea la noua creaţie şi la “începutul” epocii în care Cristos vine pentru a readuce toate lucrurile în supunere faţă de Dumnezeu. Această perspectivă a începutului potriveşte cu prezentarea proleptică a lui Cristos care se găseşte peste tot în Evanghelia lui Ioan.

“Şi Cuvântul era cu [pros] Dumnezeu”

    E. W. Bullinger comentează despre prepoziţia pros folosită cu acuzativul, aşa ca în Ioan 1:1: “Implicând comuniune intimă şi foarte apropiată, împreună cu independenţă distinctă.” [20]

    Prin urmare, pros înglobează ambele idei, în mod necesar corespondente, de intimitate şi independenţă. Le numim corespondente din cauză că este necesară o separare între două lucruri pentru ca ele să se poată apropria in intimitate. Dacă ele sunt deja “una în esenţă,” după cum afirmă învăţătura creştină tradiţională, atunci nevoia de intimitate şi valoarea acesteia sunt practic eliminate.

    În mod logic nimic nu se poate identifica cu ceva şi să fie în acelaşi timp “cu” acel ceva. Astfel sensul în care Cuvântul era Dumnezeu este limitat de afirmaţia că era de asemenea cu Dumnezeu, indicând un sens mai apropiat de ”reprezentare”, ”manifestare” sau ”revelare”. Deci, Cuvântul era “divin” din cauză că îl reprezenta şi îl manifesta pe Dumnezeu. În acelaşi mod, Isus, “Cuvântul în carne”, l-a reprezentat şi l-a manifestat pe Dumnezeu, astfel că, în acest sens limitat, el a fost “divin”.

    Cuvântul era cu Dumnezeu în acelaşi sens în care “înţelepciunea” a fost cu Dumnezeu. Proverbe 8:29b şi 30a spune: “Când [Dumnezeu] a pus temeliile pământului, atunci eu [înţelepciunea] eram meşterul lui lângă el”. Înţelepciunea este personificată pentru a face relatarea interesantă şi uşor de înţeles. Tot aşa şi în Ioan 1:1, când Scriptura spune că logosul era “cu Dumnezeu”, este vorba despre o personificare. Dumnezeu şi-a avut planul şi puterea lui „lângă el”, iar “când a venit împlinirea vremii” (Gal. 4:4), Isus a fost conceput în uterul Mariei. Aceasta înseamnă că persoana numită “Isus” n-a existat, aşa cum este cazul cu toate persoanele umane, până ce nu a fost conceput în uterul mamei lui. Înainte de concepţie, existenţa lui n-a fost personală, ci profetică, după cum a fost prezisă de Scripturile Vechiului Testament (“Cuvântul”). Înainte de concepţia lui Isus în uterul Mariei, logosul era faţă de Isus ceea ce era promisiunea faţă de împlinire. Când “logosul a devenit carne”, promisiunea s-a concretizat sub forma unei persoane. Această înţelegere, deşi anatemizată de susţinătorii Trinităţii, nu este o negare a calităţii lui Isus de Fiu al lui Dumnezeu şi de Mesia.

    Toate textele în care Isus a vorbit despre existenţa lui cerească cu Tatăl înainte de venirea lui (care, în mod interesant se găsesc toate în Evanghelia lui Ioan) sunt înţelese cel mai bine în perspectivă profetică. [24] Cu alte cuvinte, Isus n-a vorbit din experienţă despre “preexistenţa” lui cu Tatăl ci, mai degrabă, a vorbit din credinţa în logos, pe care l-a înţeles din mărturia profeţilor lui Israel. Isus a fost atât de sigur de împlinirea scopului şi promisiunilor lui Dumnezeu, referitor la învierea sa din morţi şi înălţarea la dreapta lui Dumnezeu, încât a vorbit despre ele ca şi când ar fi avut loc deja. Vorbind despre scopul şi promisiunile lui Dumnezeu ca şi când ele s-ar fi împlinit deja (adică, proleptic), şi apoi îndeplinindu-le prin ascultare faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, Isus s-a distins ca “autorul şi desăvârşitorul credinţei noastre” (Evr. 12:2), cel a cărui credinţă este modelul pentru toţi credincioşii de după el.

    Logosul deci, în ce-l priveşte pe Isus Cristos, a existat în trei faze: mai întâi ca scopul  lui Dumnezeu “la început”, apoi ca promisiunile lui Dumnezeu către omenire şi, în cele din urmă, ca persoana Isus Mesia, Fiul lui Dumnezeu.

“Şi cuvântul era Dumnezeu”

    Adică, “Dacă m-aţi văzut pe mine, l-aţi văzut pe Tatăl”

    Sintagma “şi Cuvântul era Dumnezeu” pare să furnizeze premisele pentru un silogism logic cu o concluzie obligatorie:

Isus este Cuvântul [logos].

Cuvântul era Dumnezeu.

Deci Isus este Dumnezeu.

    Conform învăţăturii creştine standard, acesta este un caz închis. Cu toate acestea, mulţi erudiţi recunosc că lucrurile nu stau aşa. Aceasta se vede din variaţiile în traducerea versetului. New English Bible traduce interesant când spune “şi ce era Dumnezeu, era cuvântul”. James Moffatt a prins probabil cel mai bine sensul când a redat propoziţia, “Cuvântul era divin”. Trebuie ţinut cont de întreaga Scriptură, de aria semantică a cuvântului grecesc pentru “Dumnezeu”, theos, şi de absenţa articolului hotărât înaintea lui theos.

    Isus a fost expresia perfectă a lui Dumnezeu. Prin el, aşa ca prin nimeni altcineva, Dumnezeu a vorbit şi a acţionat: când cineva îl întâlnea pe el, era în contact cu cuvintele şi acţiunea lui Dumnezeu în interesul salvării oamenilor. Prin viaţa, moartea şi învierea lui Isus, apostolii l-au văzut pe Dumnezeu în acţiune şi au mărturisit în înţelesul limbii vorbite de ei, aşa ca centurionul lângă stâlpul de tortură: “Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (Mar. 15:39). A fost de fapt mai mult decât un om: a fost o fereastră spre Dumnezeu în acţiune. Pentru că “Dumnezeu era în Cristos împăcând lumea cu sine” (2 Cor. 5:19). [26]

    Dunn, un alt erudit modern, vede în prolog şi în termenul folosit, logos, o comunicare a aceluiaşi adevăr: Cuvântul este imaginea lui Dumnezeu sau ceea ce poate fi cunoscut despre el. Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât foarte puţin prin creaţie, dar logosul exprimă impersonal ideile lui Dumnezeu către om. [27]

    Astfel, a spune că “cuvântul era Dumnezeu” nu este sinonim cu a spune “Isus este Dumnezeu”. Propoziţia “Cuvântul era Dumnezeu” sau ”divin” comunică concentrat ce urmează să fie dezvoltat în toată Evanghelia lui Ioan, şi anume că Isus reprezintă şi reflectă în mod perfect gloria Tatălui. Propoziţia, ca şi Evanghelia însăşi, îl înfăţişează proleptic în postura glorificată de după înviere în care străluceşte deplin ca “imaginea lui Dumnezeu”.

    C. H. Dodd este un alt învăţat care vede în logos întâlnirea divinului, comunicarea lui Dumnezeu despre sine însuşi, cu umanul, omul în care Dumnezeu s-a revelat pe sine în modul cel mai clar. Logosul este “concentrarea finală a întregului gând creativ şi revelator al lui Dumnezeu” într-un “om care este ceea ce umanitatea a fost destinată să fie în scopul divin”. [28] Cu alte cuvinte, Isus Cristos, Cuvântul viu al lui Dumnezeu, este ceea ce s-a intenţionat să fie Omul, reprezentarea perfectă a lui Dumnezeu.

“Toate au fost făcute prin [dia] el”

    Pronumele “el” din Ioan 1:3 (“toate au fost făcute prin el”), poate fi tradus în mod justificat şi prin „acesta”, în sensul de “acest lucru”. Traducerea cu “el” sugerează (în unele limbi) referirea la o “persoană”. De fapt, un prim motiv pentru care se ajunge la ideea că “Cuvântul” este o persoană este că pronumele folosit în asociere cu acesta în limbile moderne este “el”. În textul grecesc este prezent, într-adevăr, pronumele masculin, dar numai pentru că în greacă genul pronumelui corespunde cu genul substantivului. Întrucât logos este masculin, pronumele asociate sunt masculine. Ele pot fi traduse însă cu expresii pronominale neutre din punct de vedere logic, pentru evitarea ambiguităţii, dacă substantivul se referă la un lucru.

   A susţine pe baza pronumelui masculin că “Cuvântul” este o persoană este tot una cu a spune în română că un copac sau o carte sunt persoane numai pentru că pronumele ”el” şi ”ea”, cu care ne referim la ele, nu sunt de genul neutru. Un exemplu elocvent se găseşte chiar în Biblie. În timp ce în ebraică, “spiritul” este feminin şi este suplinit de pronume feminine, în greacă este neutru şi este urmat de pronume neutre.

    Văzute în lumina traducerii de mai sus, versetele întroductive ale Evangheliei lui Ioan revelează un adevăr minunat, şi au fost o replică puternică la ereziile aflate atunci la ordinea zilei. Versetele ar putea fi parafrazate astfel:

    La început a fost Dumnezeu care a avut au plan, scop, înţelepciune şi putere (logos), care era, prin chiar natura şi originea lui, divin. Toate lucrurile au fost făcute prin şi datorită acestui motiv, plan, scop şi putere. Nimic n-a fost făcut în afara scopului acestuia. Mai târziu acest plan a devenit carne în persoana lui Isus Cristos şi a locuit printre noi.

____________

Materialele găzduite la această rubrică sunt publicate sub permisiune.

Afirmaţiile din fiecare articol reprezintă punctul de vedere al autorului lui.