„Căci, dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine […] Trebuie să se împli­nească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmi” (Ioan 5:46; Luca 24:44).

În Evan­ghelia după Ioan, Isus le vorbe­ște iudeilor în calitatea sa de Cristos (uns), dobân­dită la botez, afirmând că este cel despre care s-a scris profetic și că astfel a venit de la Dumnezeu. „Femeia I-a spus: «Ştiu că vine Mesia, care Se numeşte Hristos; când va veni El, ne va spune toate». Isus i-a spus: «Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine»“ (Ioan 4:25, 26, GBV).

Pentru că a fost cunoscut dinainte de Dumnezeu care a promis salvarea printr-un Uns, se poate vorbi despre o preexis­tență a lui Cristos în planul lui Dumnezeu sau în pro­feție. „El a fost cunoscut mai înainte de înteme­ierea lumii şi a fost arătat la sfârşitul vremurilor pentru voi” (1 Pet. 1:20). Literal, „el a fost pre-cunoscut înainte de înteme­ierea lumii” (YLT), adică a fost cunoscut dinainte să existe în mod concret. Corespun­zător, profețiile se referă la Cristos, nu la Isus. „Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor prorocilor Lui: că, adică, Hristosul Său va pătimi” (Fap. 3:18; comp. Fap. 17:2, 3). Versetele discutate în continuare au în vedere această preexis­tență a lui Cristos în profeție:

Mai înainte de Avraam (8:58)

El era înainte de mine (1:15)

M-am coborât din cer (6:38)

Cel ce vine de sus (3:31)

Cum veţi crede cele cereşti? (3:12)

Nimeni nu s-a suit în cer (3:13)

Unde era mai înainte (6:62)

Gloria pe care o aveam la tine (17:5)

Am ieşit şi vin de la Dumnezeu (8:42)

Avea chipul lui Dumnezeu (Filip. 2:6)

Întâi născut din toată creaţia (Col. 1:15)

Mai înainte de Avraam

◾  Ioan 8:56-58

„Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat”. „N-ai nici cincizeci de ani”, I-au zis iudeii, „şi ai văzut pe Avraam!” Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu”.

Dialogul conține trei idei:

• 1. Avraam a văzut ziua lui Cristos (v56)
• 2. Iudeii nu cred că Isus s-a văzut cu Avraam (v57)
• 3. Cristos confirmă că este dinainte de Avraam (v58)

Când Isus a spus că Avraam i-a văzut ziua, nu a înțeles că l-a văzut pe el, Isus din Nazaret, ci domnia lui mesianică asupra lumii, pe el în calitate de Cristos. Modul cum Avraam l-a văzut pe Cristos domnind nu a fost cu ochii literali, ci prin credința în promisiunea care i-a fost făcută, că va avea o sămânță care va moșteni lumea (Rom. 4:13). Dumnezeu a promis sau profețit o sămânță salvatoare încă din Eden, deci înainte de timpul lui Avraam (Gen. 3:15). Condiția ca Avraam să vadă ziua lui Cristos a fost astfel ca acesta să fie promis sau profețit, adică să existe în profeție pe timpul lui Avraam. Isus confirmă această condiție și că Avraam l-a văzut astfel (v56, 58).

Din necredință iudeii nu l-au recunoscut pe Isus drept Cristos și au luat astfel referirile lui la preexis­tența lui Cristos în profeție drept pretenții la preexis­tență ale lui însuși.

Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu”. La auzul acestor vorbe, au luat pietre ca să arunce în El. (v. 58, 59)

▲

El era înainte de mine

◾  Ioan 1:15

Ioan a mărturisit despre El, când a strigat: „El este Acela despre care ziceam eu: „Cel ce vine după mine este înaintea mea, pentru că era înainte de mine”.

În acest joc de cuvinte Ioan Botezătorul evidențiază creșterea în importanță a lui Cristos, în paralel cu micșorarea lui în ce privește lucrarea publică. „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 1:30). Cristos a venit și și-a început lucrarea după Ioan. „Înainte de venirea Lui, Ioan propo­văduise botezul pocăinţei la tot norodul lui Israel” (Fap. 13:24). Dar a ajuns „înaintea” lui Ioan în importanță. Conform origi­nalului, „Cel ce vine după mine a ajuns (gegonen) în fața (emprosthen) mea, pentru că era înaintea (protos) mea”. Astfel sensul este „cel ce vine după mine, m-a întrecut, pentru că era înaintea mea (în ce m-a întrecut)”.

O întâietate la care se ajunge poate fi în rang sau în importanță, dar nu poate fi în timp, unde întâietatea există sau nu, adică nu se poate ajunge la ea. Ultima propoziție vorbește în mod logic despre aceeași întâietate în rang sau importanță, fiind legată prin conjuncția explicativă hoti („pentru că”). Chiar dacă a venit după Ioan în timp, Cristos a crescut în importanță și l-a depășit, pentru că avea un rol profetic mai mare, avea întâietate în demnitate. „El este acela care, venind după mine, este preferat înaintea mea, a cărui curea a sandalei eu nu sunt demn ca să o dezleg” (1:27, BTF).

Aramaic Bible in Plain English: „Cel ce vine după mine este preferat în onoare înaintea mea, pentru că a avut prioritate față de mine”.

▲

M-am coborât din cer

◾  Ioan 6:38

„Căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis”.

Isus vorbește în calitate de Cristos, care „s-a născut și a venit în lume” la botezul lui, când a fost uns ca rege (Ioan 18:37). Cuvintele lui stârnesc însă rumoare între iudeii care îl recunosc doar în calitate de fiu al lui Iosif:

„Adevărat, adevărat vă spun că Moise nu v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer; căci Pâinea lui Dumnezeu este aceea care Se coboară din cer şi dă lumii viaţa […] Eu sunt Pâinea vieţii” […] Iudeii cârteau împotriva Lui, pentru că zisese: „Eu sunt Pâinea care S-a coborât din cer”. Şi ziceau: „Oare nu este Acesta Isus, fiul lui Iosif, pe al cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum deci zice El: „Eu M-am coborât din cer?” (v32-42).

Pentru Cristos nu a fost exagerat să spună că s-a coborât din cer. În gândirea ebraică a timpului „cerul” era și un eufemism pentru „Dumnezeu” (Luca 15:18). Astfel pâinea din cer dată de Moise, mana, nu a coborât literal din ceruri, ci a fost dată de Dumnezeu pe pământ prin miracol. La fel Mesia era un salvator ridicat de Dumnezeu prin ungerea lui Isus cu duh și în acest sens de la Dumnezeu sau „din cer” (Fapt. 13:23). „Ştiţi vorba făcută prin toată Iudeea, începând din Galileea, în urma botezului propovăduit de Ioan; cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret” (Fap. 10:37, 38)

Cuvintele „m-am coborât din cer ca să fac […] voia Celui ce M-a trimis” includ și ideea de autorizare divină. „Botezul lui Ioan venea din cer sau de la oameni?” (Luca 20:4). „A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan” (Ioan 1:6). „Învăţă­torule, ştim că eşti un Învăţător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el” (3:1). „Dacă Omul acesta n-ar veni de la Dumnezeu, n-ar putea face nimic” (9:33). Limbajul este deci figurat și nu indică o coborâre la propriu din ceruri a unei persoane preexis­tente acolo. „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh” (v63).

▲

Cel ce vine de sus

◾  Ioan 3:31, 32, BTF

„Cel ce vine de sus este mai presus de toţi; cel ce este din pământ, este pământesc şi vorbeşte din ale pământului; cel ce vine din cer este deasupra tuturor. Şi ce a văzut şi a auzit, aceasta aduce ca mărturie, dar nimeni nu primeşte mărturia lui”.

Ioan Botezătorul şi Isus au venit de la Dumnezeu, fiind trimişi sau mandataţi de el în misiunea lor (1:6, 34). Ioan spune însă despre Cristos că este mai presus de toți, pentru că vine „de sus” (anothen), din cer, în timp ce el însuși este din pământ, pământesc. Aceste cuvinte sunt o referire la nașterea „de sus” menționată de Isus ca și condiție pentru intrarea în Împărăție. „De nu se va naşte cineva de sus (anothen) […] din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu […] Trebuie să vă naşteţi de sus” (3:3-7, VBOR). Dumnezeu l-a uns pe Isus cu duh cu ocazia botezului în apă şi l-a făcut astfel fiul lui, moștenitor al tronului mesianic. Creştinii născuţi în același mod „de sus” sau „din Dumnezeu” (1:13), devin și ei fii ai lui Dumnezeu. „Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos” (Rom. 8:17).

Cu referire la cei născuți „din pământ”, Isus a zis: „Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el. Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia cu năvală” (Mat. 11:11, 12). Între Ioan devenit Botezătorul și Isus devenit Cristos exista astfel după ungerea lui Isus distincția „din pământ - din cer” sau „născut din femeie/din carne - născut de sus/din duh/din Dumnezeu”. La fel între cei de până la Ioan și cei de după Isus, care luau cu năvală Împărăția. Datorită ungerii cu duh și aparte­nenței la Împărăție, Isus și ucenicii lui gândeau și vorbeau ca „de sus” și erau „mai presus” de toți cei neunși. „Adevărat, adevărat îţi spun că Noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut; şi voi nu primiţi mărturia noastră” (3:11).

▲

Cum veţi crede cele cereşti?

◾  Ioan 3:12, VBOR

„Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede cele cereşti?”.

Ceresc și pământesc se înțeleg aici figurativ. „Pământesc” a fost ce a vorbit Ioan (3:31) și a ținut până la el, iar „ceresc” este ce a vorbit Cristos și a început cu el. „Legea şi prorocii au ţinut până la Ioan; de atunci încoace, Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu se propovă­duieşte şi fiecare, ca să intre în ea, dă năvală” (Luca 16:16). Împărăția și intrarea în ea, prin nașterea de sus sau din duh, erau lucruri „cerești” pe care Isus le vorbea (în context lui Nicodim) și iudeii nu credeau. Erau lucruri pe care el și ucenicii le-au „văzut”, adică le-au experi­mentat în viața lor, și mărturia lor nu era primită (Ioan 3:10, 11).

Prin această naștere din duh, în antiteză cu nașterea din carne (v6), ei au ajuns în „cele cerești” – în templul locuit de Dumnezeu. Unde mai târziu au ajuns și convertiții dintre Neamuri: „Ne-a aşezat împreună în cele cereşti, în Hristos Isus […] în care toată zidirea, îmbinată împreună, creşte spre a fi un templu sfânt în Domnul, în care şi voi sunteţi zidiţi împreună, pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh” (Efes. 2:6, 20-22, GBV). „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhov­nicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhov­niceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împără­tească, un neam sfânt” (1 Pet. 2:5, 9). Templu sfânt, jertfe duhov­nicești, preoţie împărătească – sunt repere ale unui statut „ceresc”, prefigurat de lucrurile „pământești” din Lege și Proroci. Statut de împărați și preoți în raport cu omenirea, pe care l-a avut prefigu­rativ Israelul și pe care îl dobândesc creștinii prin nașterea din duh (Exod. 19:5, 6).

▲

Nimeni nu s-a suit în cer

◾  Ioan 3:13

„Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât cel ce s-a coborât din cer, Fiul omului”.

Cuvintele sunt spuse de Isus ca parte a dialogului cu Nicodim și explică de ce el, dar și ucenicii lui, puteau vorbi despre „cele cerești” menționate anterior, în context despre nașterea de sus ca și cheie a intrării în Împărăție. „Nimeni nu s-a suit în cer, decât cel ce s-a coborât”. Suirea precede coborârea și este dovedită prin aceasta. Adică numai acela s-a „suit” și a ajuns la cunoștința divină, care a „coborât” din cer cu ea – în context prin nașterea de sus. „Noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut” (3:11). „Voi aţi primit ungerea din partea Celui Sfânt şi ştiţi orice lucru” (1 Ioan 2:20). „Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu” (Luc. 8:10).

Urcarea și coborârea sunt astfel legate de accesul la cunoștința tainică a lui Dumnezeu, la revelație, și această asociere era obișnuită la evrei. De exemplu, Agur s-a considerat lipsit de această cunoștință, când a spus: „N-am învăţat înţelepciune, nici n-am cunoştinţa Celui Sfânt. Cine s-a suit în ceruri şi s-a coborât?” (Proverbe 30:3, 4, GBV; vezi și Deutero­nomul 30:11, 12). De asemenea, în Baruh 3:29 (VBOR) se pune întrebarea: „Cine s-a suit în cer şi a luat înţelep­ciunea şi a coborât-o din nori?”

▲

Unde era mai înainte

◾  Ioan 6:61, 62, GBV

„Aceasta vă face să vă poticniți? Dar dacă ați vedea pe Fiul Omului suindu-se unde era mai înainte?”.

După ce Isus a afirmat, în calitate de Cristos, că este pâinea vieții care s-a coborât din cer, spre finalul vorbirii le-a spus celor din audiență că această pâine este carnea lui și că cine dorește să aibă viață veșnică trebuie să o mănânce, adică să creadă că el este Cristosul trimis de Dumnezeu (v29, 47, 53). Dar „mulţi din ucenicii Lui, după ce au auzit aceste cuvinte, au zis: «Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?»” (v60). La care Isus, cunos­cându-le nemul­țumirea, i-a atenționat retoric că alternativa este să piardă pâinea din cer și astfel viața veșnică.

Suirea Fiului Omului unde era mai înainte însemna astfel respingerea lui, întoarcerea lui la nivelul de promisiune sau profeție pentru cei care nu credeau în el. Ioan Botezătorul l-a întrebat la un moment dat pe Isus: „Tu eşti Cel care vine, sau să aşteptăm pe altul?” (Mat. 11:3, GBV). Dacă Isus nu putea prezenta semne mesianice credibile, „Cel care vine” ar fi redevenit pentru Ioan o simplă promisiune a lui Dumnezeu, a cărei împlinire trebuia așteptată încă în viitor – în altă persoană.

În context Isus acuză necredința ca motiv al poticnirii și respingerii lui: „Dar sunt unii din voi care nu cred[…] Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi şi nu mai umblau cu El” (v64-66). A accepta salvarea de la Dumnezeu, la timpul când este dată și așa cum este dată, este mai bine decât a o pierde.

▲

Gloria pe care o aveam la tine

◾  Ioan 17:5, BTF

„Şi acum, Tată, glorifică-mă la tine cu gloria pe care o aveam la tine înainte de a fi lumea”.

Isus vorbește aici despre gloria pe care Cristos o avea pregătită la Dumnezeu, adică în planul lui, prin promisiunea profetică a seminței, înainte de a fi lumea născută din Adam (Gen. 3:15). Scriptura arată glorificarea lui Mesia ca pe o înălțare de la o poziție umilă la una de autoritate, nu ca pe o reluare a unei vechi autorități. De asemenea, ca pe o înălțare în urma unui act de sacrificiu: „Îi voi da partea lui la un loc cu cel mare […] pentru că s-a dat pe sine însuși la moarte” (Isa. 53:12). „De aceea și Dumnezeu l-a înălțat foarte sus și i-a dat Numele care este mai presus de orice nume […] Isus Cristos este Domn" (Filip. 2:9-11).

Glorificarea prin ridicare în autoritate a fost un privilegiu rezervat pentru Mesia: „Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau” (Ioan 10:17). „Pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evr. 12:2). „Tată, voiesc ca şi aceia pe care mi i-ai dat să fie cu mine acolo¹ unde sunt eu, ca să vadă gloria mea pe care mi-ai dat-o, pentru că m-ai iubit înainte de întemeierea lumii”. Adică să fie cu el pe tron la conducerea Împărăției (Luc. 22:28-30).

▲

Am ieşit şi vin de la Dumnezeu

◾  Ioan 8:42

Isus le-a zis: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-aţi iubi şi pe Mine, căci Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu: n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis.”.

S-a văzut mai sus că a fi trimis de Dumnezeu nu presupune a coborî la propriu din cer, ci a fi mandatat ca purtătorul lui de cuvânt (Ioan 1:6; 17:18). La fel aici în cuvintele lui Isus, „a ieși și a veni de la Dumnezeu” înseamnă a fi mandatat de el, a face lucrarea lui și a transmite mesajul lui. În antiteză cu a veni „de la sine însuși” și a anunța propriul mesaj. „Vin de la Dumnezeu: n-am venit de la Mine însumi” (8:42).

„Venirea” în sensul figurativ de mandatare este o particu­laritate a limbii vorbite de Isus¹. „Eu n-am venit de la Mine însumi, ci Cel ce M-a trimis este adevărat, şi voi nu-L cunoaşteţi. Eu Îl cunosc, căci vin de la El, şi El M-a trimis” (7:27, 28). „Nu fac nimic de la Mine însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu” (8:28).

Așa cum venirea de la Dumnezeu înseamnă mandatare din partea lui în îndepli­nirea misiunii, tot așa plecarea la Dumnezeu înseamnă încetarea mandatării la încheierea misiunii. „Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; acum las lumea şi Mă duc la Tatăl” (16:28). „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac. Căci le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume” (17:4, 8, 18).

▲

Avea chipul lui Dumnezeu

◾  Filipeni 2:6, 7

„El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcân­du-Se asemenea oamenilor”.

Pavel i-a sfătuit pe creștinii din Filipi să imite exemplul de umilință al lui Cristos (Isus după ungere): „În smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi […] Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Cristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu […]” (v3-6). Fiind uns ca fiu al lui Dumnezeu (împărat al lui Israel), Isus era „chipul” sau reprezen­tarea lui Dumnezeu – în autoritate și mesaj. „Căci Acela pe care L-a trimis Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură. Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate lucrurile în mâna Lui” (Ioan 3:34, 35). „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9).

Deși a fost deasupra oamenilor prin ungerea primită, reprezen­tându-l pe Dumnezeu, Isus nu s-a făcut deopotrivă cu Dumnezeu în raport cu ei, cum era practica la conducătorii națiunilor, care cereau să fie slujiți și venerați ca dumnezei. Ci s-a făcut egalul oamenilor simpli, ba chiar mai mult, s-a făcut asemănător unui rob, slujitndu-le cu prețul vieții. „Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai Neamurilor, domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie aşa […] Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscum­părare pentru mulţi!” (Mar. 10:42-45).

Isus nu este descris aici ca preexistând, renunțând la statutul divin și apoi întor­cându-se de unde a venit. „Dezbrăcarea” a fost o renunțare la importanță, o smerire a minții, iar „înălțarea”, în mod corespun­zător, o ridicare în importanță, în autoritate. „S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte […] De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dăruit un Nume care este mai presus de orice nume[…] Isus Hristos este Domn” (v8-11, GBV).

Numele dăruit a fost titlul de Domn, semnificând în acest caz autoritatea de rege desemnat, care urmează să-și primească regatul și care în timpul de așteptare pactizează cu viitorii supuși și îi protejează. În acest sens, Cristos domnește deja peste cei ce-l recunosc – peste Biserică, altfel zis peste împărăția lui în prezent. „Ne-a eliberat din puterea întuneri­cului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului său iubit (Col. 1:13, BTF). Vezi Domn și Cristos.

▲

Întâi născut din toată creaţia

◾  Coloseni 1:15, GBV

„Care este chipul Dumnezeului cel invizibil, întâiul născut din toată creaţia.”

În Noul Testament „creația” se referă la omenire, care a venit în existență prin actul creării primilor doi oameni (Mar. 10:6). Acest lucru este valabil și în Coloseni 1:15.

În context acestei „creații” i se predică: „Speranţa evangheliei pe care aţi auzit-o, care a fost predicată la toată creaţia” (Col. 1:23). La fel, în Marcu 16:15 evanghelizarea este adresată omenirii: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la toată creaţia.” (GBV). VBOR are în ambele versete (15 și 23) redarea explicită: „Cel întâi născut din toată făptura” și Evanghelia „propovăduită la toată făptura”. De la ungerea cu duh la botez Isus a devenit întâiul născut din toată creația/făptura, ca fiu al lui Dumnezeu. Și astfel, în raport cu ceilalți oameni, o creație/făptură nouă:

Aşa că de acum înainte noi nu mai cunoaştem pe nimeni conform cărnii; da, deşi l-am cunoscut pe Cristos conform cărnii, totuşi de acum înainte nu îl mai cunoaştem. De aceea dacă este cineva în Cristos, este o creatură nouă (lit. o creație nouă), cele vechi au trecut; iată, toate au devenit noi. – 2 Cor. 5:16, 17, BTF

Acest proces de naștere sau înfiere început la botez cu duhul omului se termină la înviere cu ridicarea corpului la nemurire (comp. Rom. 8:11, 15, 23). Ca întâi născut din toată creația veche, Isus este și începutul creației noi (Apoc. 3:14). După el se nasc „frații” lui, „ca el să fie întâiul născut între mulţi fraţi.” (Rom. 8:29, BTF).

▲