Preexistența lui Cristos


„Căci, dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine... Trebuie să se împli­nească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmi” (Ioan 5:46; Luca 24:44).

 

În Evan­ghelia după Ioan, Isus le vorbe­ște iudeilor în cali­tatea lui de Cristos (uns), dobân­dită la botez, afirmând că este cel despre care s-a scris profetic și că astfel a venit de la Dum­nezeu. „Femeia I-a spus: «Ştiu că vine Mesia, care Se numeşte Hristos; când va veni El, ne va spune toate». Isus i-a spus: «Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine»“ (Ioan 4:25, 26, GBV2001).

Pentru că a fost cunoscut dina­inte de Dum­nezeu, care a promis salva­rea printr-un Uns, se poate vorbi despre o preexis­tență a lui Cristos în planul lui Dum­nezeu sau în pro­feție. „El a fost cunoscut mai înainte de înte­me­ierea lumii şi a fost arătat la sfâr­şitul vremu­rilor pentru voi” (1 Petru 1:20). Literal, „el a fost pre-cunoscut înainte de înte­me­ierea lumii” (YLT), adică a fost cunos­cut dina­inte să existe în mod concret ca persoană. Cores­pun­zător, profe­țiile se referă la Cristos, nu la Isus. „Dum­nezeu a împli­nit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor proro­cilor Lui: că, adică, Hristosul Său va pătimi” (Fap. 3:18). Verse­tele discu­tate în conti­nuare au în vedere această pre­exis­tență a lui Cristos în pro­feție:

 

Mai înainte de Avraam (8:58)

El era înainte de mine (1:15)

M-am coborât din cer (6:38)

Cel ce vine de sus (3:31)

Cum veţi crede cele cereşti? (3:12)

Nimeni nu s-a suit în cer (3:13)

Unde era mai înainte (6:62)

Gloria pe care o aveam la tine (17:5)

Am ieşit şi vin de la Dumnezeu (8:42)

 

Avea chipul lui Dumnezeu (Filip. 2:6)

 


Mai înainte de Avraam

●  Ioan 8:56-58

„Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat”. „N-ai nici cinci­zeci ce ani”, I-au zis iudeii, „şi ai văzut pe Avraam!” Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu”.

Dialogul cu iudeii poate fi rezumat astfel:

  1. Avraam a văzut ziua mea şi s-a bucurat (a văzut cu ochii cre­dinței ziua lui Mesia)
  2. Nu te-a văzut, pentru că n-ai nici 50 de ani (au înţeles o vedere a lui Isus cu ochii literali, ceea ce presupunea ca el să aibă vârsta lui Avraam).
  3. Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte să se nască Avraam, sunt eu (Mesia, în profeție, deci m-a putut ”vedea”).

Întrucât în (1) Isus spune că Avraam l-a văzut ÎN PROFEŢIE, pentru că îi era promis ca sămânță, în (3) confirmă că a putut fi văzut astfel, fiind în profeție chiar înainte de Avraam. În reali­tate sămânţa mesi­anică a fost promisă încă din Eden, deci cu mult timp înainte de Avraam (Gen. 3:15).

Din necre­dință iudeii nu l-au recu­noscut pe Isus drept Cristos și au luat astfel referi­rile la pre­exis­tența lui Cristos în profeție drept pretenții la pre­exis­tență ale lui Isus.

  1. Isus spune în cali­tate de Cristos că Avraam l-a văzut în profeţie (nu pe el Isus, ci pe el Cristos).
  2. Iudeii pun la îndo­ială afir­mația pe baza vârstei (refe­rindu-se la el Isus).
  3. Isus întărește ce a afirmat iniţial în cali­tate de Cristos.


El era înainte de mine

●  Ioan 1:15

Ioan a mărturisit despre El, când a strigat: „El este Acela despre care ziceam eu: „Cel ce vine după mine este înaintea mea, pentru că era înainte de mine”.

În acest joc de cuvinte Ioan Bote­zătorul eviden­țiază creșterea în impor­tanță a lui Cristos, în paralel cu micșo­rarea lui în ce privește lucrarea publică. „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 1:30). Cristos a venit și și-a început lucrarea după Ioan. „Înainte de venirea Lui, Ioan propo­văduise botezul pocăinţei la tot norodul lui Israel” (Fap. 13:24). Dar a ajuns ”înaintea” lui Ioan în importanță. Conform origi­nalului, „Cel ce vine după mine a ajuns (gegonen) în fața (emprosthen) mea, pentru că era îna­intea (protos) mea”. Astfel sensul este ”cel ce vine după mine, m-a întrecut, pentru că era îna­intea mea (în ce m-a întrecut)”.

O întâietate la care se ajunge poate fi în rang sau în impor­tanță, dar nu poate fi în timp, unde întâie­tatea există sau nu, adică nu se poate ajunge la ea. Ultima propo­ziție vorbe­ște în mod logic despre aceeași întâie­tate în rang sau impor­tanță, fiind legată prin conjuncția expli­cativă „pentru că” (hoti). Chiar dacă a venit după Ioan în timp, Cristos l-a depășit, pentru că avea un rol profetic mai mare, avea întâ­ietate în demni­tate. „El este acela care, venind după mine, este pre­ferat înaintea mea, a cărui curea a sandalei eu nu sunt demn ca să o dezleg” (1:27, BTF).

Aramaic Bible in Plain English: „Cel ce vine după mine este preferat în onoare înaintea mea, pentru că a avut prio­ritate față de mine”.


M-am coborât din cer

●  Ioan 6:38

„Căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis”.

Isus vorbește în cali­tate de Cristos, care s-a ”născut” și a ”venit în lume” la botezul lui, când a fost uns ca rege (Ioan 18:37). Cuvin­tele lui stârnesc însă rumoare între iudeii care îl recunosc doar în cali­tate de fiu al lui Iosif:

„Adevărat, adevărat vă spun că Moise nu v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevă­rata pâine din cer; căci Pâinea lui Dum­nezeu este aceea care Se coboară din cer şi dă lumii viaţa... Eu sunt Pâinea vieţii”... Iudeii cârteau îm­po­triva Lui, pentru că zisese: „Eu sunt Pâinea care S-a coborât din cer”. Şi ziceau: „Oare nu este Acesta Isus, fiul lui Iosif, pe al cărui tată şi mamă îi cunoa­ştem? Cum deci zice El: „Eu M-am cobo­rât din cer?” (v32-42).

Pentru Cristos nu a fost exagerat să spună că s-a coborât din cer. În gân­direa ebraică a timpului ”cerul” era și un eufe­mism pentru ”Dum­nezeu” (Luca 15:18). Astfel pâinea din cer dată de Moise, mana, nu a coborât literal din ceruri, ci a fost dată de Dumnezeu pe pământ prin miracol. La fel Mesia era un sal­vator ridicat de Dum­nezeu prin ungerea lui Isus cu duh și în acest sens „de la” Dum­nezeu (Fapt. 13:23). „Ştiţi vorba făcută prin toată Iudeea, începând din Galileea, în urma bote­zului propo­văduit de Ioan; cum Dum­nezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret” (Fap. 10:37, 38)

„M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis”. „Din cer” sau de la Dum­nezeu include și ideea de auto­rizare divină. ”Botezul lui Ioan venea din cer sau de la oameni?” (Luca 20:4). „A venit un om trimis de Dum­nezeu: numele lui era Ioan” (Ioan 1:6). „Învăţă­torule, ştim că eşti un Învă­ţător venit de la Dum­nezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dum­nezeu cu el” (3:1). „Dacă Omul acesta n-ar veni de la Dum­nezeu, n-ar putea face nimic” (9:33). Limbajul este deci figurat și nu indică o coborâre la propriu din ceruri a unei persoane preexis­tente acolo. „Cuvin­tele pe care vi le-am spus Eu sunt duh” (v63).


Cel ce vine de sus

●  Ioan 3:31, 32, BTF

„Cel ce vine de sus este mai presus de toţi; cel ce este din pământ, este pămân­tesc şi vorbeşte din ale pămân­tului; cel ce vine din cer este dea­supra tuturor. Şi ce a văzut şi a auzit, aceasta aduce ca mărtu­rie, dar nimeni nu pri­meşte mărturia lui”.

Ioan Botezătorul şi Isus au venit de la Dum­nezeu, fiind trimişi sau mand­ataţi de el în misiunea lor (1:6, 34). Ioan spune însă despre Cristos că este mai presus de toți, pentru că vine ”de sus” (anothen), din cer, în timp ce el însuși este din pământ, pământesc. Aceste cuvinte sunt o refe­rire la nașterea ”de sus” menți­onată de Isus ca și condi­ție pentru intra­rea în Împă­răție. „De nu se va naşte cineva de sus (anothen)... din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împă­răţia lui Dum­nezeu... Trebuie să vă naşteţi de sus” (3:3-7, VBOR). Dum­nezeu l-a uns pe Isus cu duh cu ocazia bote­zului în apă şi l-a făcut astfel fiul lui, moște­nitor al tronului mesianic. Creş­tinii născuţi în același mod ”de sus” sau "din Dum­nezeu" (1:13), devin și ei fii ai lui Dum­nezeu. „Şi, dacă suntem copii, suntem şi moşte­nitori: moşte­nitori ai lui Dum­nezeu şi împre­ună moşte­nitori cu Hristos” (Rom. 8:17).

Cu refe­rire la cei nenăs­cuți de sus, Isus a zis: „Ade­vărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat niciunul mai mare decât Ioan Bote­zătorul. Totuşi, cel mai mic în Împă­răţia ceru­rilor este mai mare decât el. Din zilele lui Ioan Bote­zătorul până acum, Împă­răţia ceru­rilor se ia cu năvală” (Mat. 11:11, 12). Între Ioan devenit Bote­zătorul și Isus devenit Cristos exista astfel după ungerea lui Isus dis­tincția ”din pământ - din cer” sau ”născut din femeie/din carne - născut de sus/din duh”. La fel între cei de până la Ioan și cei de după Isus, care luau cu năvală Împă­răția. Dato­rită ungerii cu duh și apar­te­nenței la Împă­răție, Isus și uceni­cii lui gândeau și vorbeau ca ”de sus” și erau ”mai presus” de toți cei neunși. „Adevărat, ade­vărat îţi spun că Noi vorbim ce ştim şi mărtu­risim ce am văzut; şi voi nu primiţi mărtu­ria noastră” (3:11). „Căci Acela pe care L-a trimis Dum­nezeu vor­beşte cuvin­tele lui Dum­nezeu, pentru că Dum­nezeu nu-I dă Duhul cu măsură” (3:34).


Cum veţi crede cele cereşti?

●  Ioan 3:12, VBOR

„Dacă v-am spus cele pămân­teşti şi nu credeţi, cum veţi crede cele cereşti?”.

Ceresc și pământesc se înțeleg aici figu­rativ. ”Pămân­tesc” a fost ce a vorbit Ioan (3:31) și a ținut până la el, iar ”ceresc” este ce a vorbit Cristos și a început cu el. „Legea şi pro­rocii au ţinut până la Ioan; de atunci încoace, Evanghelia Împă­răţiei lui Dum­nezeu se propo­vă­duieşte şi fiecare, ca să intre în ea, dă năvală” (Luca 16:16). Împă­răția și intra­rea în ea, prin naș­terea de sus sau din duh, erau lucruri ”cerești” pe care Isus le vorbea (în context lui Nico­dim) și iudeii nu credeau. Erau lucruri pe care el și uce­nicii le-au ”văzut”, adică le-au experi­mentat în viața lor, și mărturia lor nu era primită (3:11).

Prin această naștere din duh, în anti­teză cu nașterea din carne (v6), ei au ajuns în „cele cerești” - în casa locuită de Dum­nezeu. „Ne-a aşezat împreună în cele cereşti, în Hristos Isus... în care toată zidirea, îmbinată împreună, creşte spre a fi un templu sfânt în Domnul, în care şi voi sunteţi zidiţi împreună, pentru a fi o locu­inţă a lui Dumne­zeu în Duh” (Efes. 2:6, 20-22, GBV2001). „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhov­nicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhov­niceşti, plăcute lui Dum­nezeu, prin Isus Hristos. Voi însă sunteţi o semin­ţie aleasă, o preoţie împără­tească, un neam sfânt” (1 Pet. 2:5, 9). Templu sfânt, jertfe duhov­nicești, preoţie împără­tească - sunt repere ale unui statut „ceresc”, prefi­gurat de lucru­rile „pămân­tești” din Lege și Proroci. Statut de împă­rați și preoți în raport cu omenirea, pe care l-a avut prefigurativ Israelul și pe care îl dobân­desc creș­tinii prin nașterea din duh (Exod. 19:5, 6).


Nimeni nu s-a suit în cer

●  Ioan 3:13

„Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât cel ce s-a cobo­rât din cer, Fiul omului”.

Cuvintele sunt spuse de Isus ca parte a dialo­gului cu Nico­dim și explică de ce el, dar și ucenicii lui, puteau vorbi despre „cele cerești” menți­onate anterior, în mod deosebit despre nașterea de sus ca și cheie a intrării în Împă­răție. 'Niciunul nu s-a suit în cer, decât cel ce s-a coborât'. Adică numai acela s-a ”suit” și a ajuns la cunoș­tința divină, care a ”coborât” din cer prin nașterea de sus. „Vouă v-a fost dat să cunoaş­teţi tainele Împă­răţiei lui Dum­nezeu” (Luc. 8:10). „Voi aţi primit ungerea din partea Celui Sfânt şi ştiţi orice lucru” (1 Ioan 2:20).

”Noi vorbim ce ştim şi mărtu­risim ce am văzut” (3:11). 'Urcarea și cobo­rârea' sunt astfel legate de accesul la cunoș­tința tainică a lui Dum­nezeu, la reve­lație, și această asoci­ere era obiș­nuită la evrei. De exemplu Agur s-a consi­derat lipsit de această cunoș­tință, când a spus: „N-am învăţat înţelepciune, nici n-am cunoştinţa Celui Sfânt. Cine s-a suit în ceruri şi s-a coborât?” (Proverbe 30:3, 4, GBV2001; vezi și Deuteronomul 30:11, 12). De asemenea, în Baruh 3:29 se pune întrebarea: „Cine s-a suit în cer şi a luat înţelepciunea şi a coborât-o din nori?”.


Unde era mai înainte

●  Ioan 6:61, 62, GBV2001

„Aceasta vă face să vă potic­niți? Dar dacă ați vedea pe Fiul Omului suindu-se unde era mai înainte?”.

După ce Isus a afirmat, în cali­tate de Cristos, că este pâinea vieții care s-a coborât din cer, spre fina­lul vorbi­rii le-a spus celor din audi­ență că această pâine este carnea lui și că cine dorește să aibă viață veșnică trebuie să mănânce carnea și să bea sângele Fiului Omului1 (v53). Dar „mulţi din uceni­cii Lui, după ce au auzit aceste cuvinte, au zis: «Vorbi­rea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?»” (v60). La care Isus, cunos­cându-le nemul­țumirea, i-a atenționat retoric că alter­nativa este să piardă pâinea din cer și astfel viața veșnică.

'Suirea Fiului Omului unde era mai înainte' însemna astfel respin­gerea lui, întoar­cerea lui la nivelul de promi­siune sau profeție pentru cei care nu credeau în el și aștep­tarea lui în viitor. Ioan Bote­zătorul l-a între­bat la un moment dat pe Isus: „Tu eşti Cel care vine, sau să aşteptăm pe altul?” (Mat. 11:3, GBV2001). În context Isus acuză necre­dința ca motiv al potic­nirii și respin­gerii lui: „«Dar sunt unii din voi care nu cred... Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu». Din clipa aceea, mulţi din uceni­cii Lui s-au întors înapoi şi nu mai umblau cu El” (v64-66). A accepta salva­rea de la Dum­nezeu, așa cum este dată, este mai bine decât a o pierde.

1 Expresia Fiul omului, însem­nând un om obiș­nuit, este folo­sită de Isus când vor­bește despre sufe­rința și înăl­țarea profe­țite pentru Cristos: „Este scris despre Fiul omului că trebuie să păti­mească mult şi să fie defăi­mat” (Mar. 9:12). „Fiul omului Se duce după cum este scris despre El” (Matt. 26:24). „Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustiu, tot aşa tre­buie să fie înălţat şi Fiul omului” (Ioan 3:14).


Gloria pe care o aveam la tine

●  Ioan 17:5, BTF

„Şi acum, Tată, glorifică-mă la tine cu gloria pe care o aveam la tine înainte de a fi lumea”.

Isus vorbește aici despre gloria pe care Cristos o avea pregătită la Dumnezeu, adică în planul lui, prin promi­siunea profetică a seminței, înainte de a fi lumea născută din Adam (Gen. 3:15). Scrip­tura arată glori­ficarea lui Mesia ca pe o înăl­țare de la o poziție umilă la una de auto­ritate, nu ca pe o reluare a unei vechi auto­rități. De ase­menea, ca pe o înălțare în urma unui act de sacri­ficiu: „Îi voi da partea lui la un loc cu cel mare... pentru că s-a dat pe sine însuși la moarte” (Isa. 53:12). „De aceea și Dum­nezeu l-a înălțat foarte sus și i-a dat Numele care este mai presus de orice nume... Isus Cristos este Domn" (Filip. 2:9-11).

Glori­fi­carea prin înălțare în auto­ritate a fost un privi­legiu rezervat pentru Mesia din iubire: „Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau” (Ioan 10:17). „Pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispre­ţuit ruşinea, şi şade la dreapta scau­nului de domnie al lui Dum­nezeu” (Evr. 12:2). „Tată, voiesc ca şi aceia pe care mi i-ai dat să fie cu mine acolo1 unde sunt eu, ca să vadă gloria mea pe care mi-ai dat-o, pentru că m-ai iubit înainte de înte­me­ierea lumii”.

1 Glorificarea „la” (gr. para) Dum­nezeu nu implică pre­zența la propriu cu sau la Dum­nezeu. Pavel îi îndeamnă pe corin­teni să rămână la Dum­nezeu: „Fiecare, fraţilor, să rămână cu (para) Dum­nezeu în starea în care era când a fost chemat” (1 Cor. 7:24). VBOR: „să rămână îna­intea lui Dum­nezeu”. Isus spune că răs­plata viitoare este la Dum­nezeu: „Fiţi atenţi, nu faceţi milos­tenia voastră înaintea oame­nilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altfel, nu aveţi răs­plată la (para) Tatăl vostru care este în ceruri” (Mat. 6:1, GBV2001). „Du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer” (Mar. 10:21).


Am ieşit şi vin de la Dumnezeu

●  Ioan 8:42

„Isus le-a zis: „Dacă ar fi Dum­nezeu Tatăl vostru, M-aţi iubi şi pe Mine, căci Eu am ieşit şi vin de la Dum­nezeu: n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis.”.

S-a văzut mai sus că a fi trimis de Dum­nezeu nu presu­pune a coborî la propriu din cer, ci a fi man­datat ca purtă­torul lui de cuvânt (Ioan 1:6; 17:18). La fel aici în cuvin­tele lui Isus, 'a ieși și a veni de la Dum­nezeu' înseamnă a fi man­datat de el, a face lucra­rea lui și a trans­mite mesajul lui. În anti­teză cu a veni 'de la sine însuși' și a anunța propriul mesaj. „Vin de la Dum­nezeu: n-am venit de la Mine însumi” (8:42).

'Venirea' în sensul figu­rativ de manda­tare este o parti­cula­ritate a limbii vorbite de Isus1. „Eu n-am venit de la Mine însumi, ci Cel ce M-a trimis este adevă­rat, şi voi nu-L cunoaş­teţi. Eu Îl cunosc, căci vin de la El, şi El M-a trimis” (7:27, 28). „Nu fac nimic de la Mine însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu” (8:28).

Așa cum 'venirea' de la Dumnezeu înseamnă mandatare din partea lui în îndeplinirea misiunii, tot așa 'plecarea' la Dumnezeu înseamnă încetarea mandatării la încheierea misiunii. „Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; acum las lumea şi Mă duc la Tatăl” (16:28). „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac. Căci le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume” (17:4, 8, 18).

1 „Atunci unii din farisei au început să zică: «Omul acesta nu vine de la Dumnezeu, pentru că nu ţine Sabatul». Alţii ziceau: «Cum poate un Om păcătos să facă asemenea semne?» Şi era dezbinare între ei. Iarăşi au întrebat pe orb: «Tu ce zici despre El, în privinţa faptului că ţi-a deschis ochii?» «Este un proroc», le-a răspuns el. «Ştim că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoşi; ci, dacă este cineva temător de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă. Dacă Omul acesta n-ar veni de la Dumnezeu, n-ar putea face nimic»” (Ioan 9:16, 17, 31, 33).


Avea chipul lui Dumnezeu

●  Filipeni 2:6, 7

„El, măcar că avea chipul lui Dum­nezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopo­trivă cu Dum­nezeu, ci S-a dezbră­cat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcân­du-Se aseme­nea oame­nilor”.

Pavel i-a sfătuit pe creș­tinii din Filipi să imite exemplul de smere­nie al lui Cristos (Isus după ungere): „În sme­renie, fiecare să pri­vească pe altul mai presus de el însuşi... Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Cristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dum­nezeu...” (v3-6). Fiind uns ca fiu al lui Dum­nezeu (împă­rat al lui Isra­el), Isus era „chipul” sau repre­zen­tarea lui Dum­nezeu - în autori­tate și mesaj. „Căci Acela pe care L-a trimis Dum­nezeu vorbeşte cuvin­tele lui Dum­nezeu, pentru că Dum­nezeu nu-I dă Duhul cu măsură. Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate lucru­rile în mâna Lui” (Ioan 3:34, 35).

Deși a fost deasupra oame­nilor prin ungerea primită, repre­zen­tându-l pe Dum­nezeu, Isus nu s-a făcut egalul lui Dum­nezeu în raport cu ei, cum era prac­tica la condu­cătorii neamu­rilor, care cereau să fie slujiți și vene­rați ca dumne­zei. Ci s-a făcut egalul oame­nilor, ba chiar mai mult, s-a făcut rob și le-a slujit cu prețul vieții. „Ştiţi că cei priviţi drept cârmu­itori ai Neamu­rilor, domnesc peste ele, şi mai marii lor le porun­cesc cu stăpâ­nire. Dar între voi să nu fie aşa... Căci Fiul omului n-a venit să I se slu­jească, ci El să slu­jească şi să-Şi dea viaţa răscum­părare pentru mulţi!” (Mar. 10:42-45).

Isus nu este descris aici ca preexis­tând, renun­țând la statutul divin și apoi întor­cându-se de unde a venit. „Dezbră­carea” a fost o renun­țare la impor­tanță, o smerire a minții, iar „înăl­țarea”, în mod cores­pun­zător, o ridicare în impor­tanță, în autori­tate. „S-a smerit pe Sine, făcân­du-Se ascul­tător până la moarte... De aceea şi Dum­nezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dăruit un Nume care este mai presus de orice nume... Isus Hristos este Domn (v8-11, GBV2001). Numele dăruit este titlul sau autori­tatea de Domn, adică de rege numit, care urmează să-și obțină regatul.1.

1 Când a fost uns, Isus a devenit Fiul lui Dum­nezeu, cu un statut asemă­nător cu al unui prinț moște­nitor. Și a slujit inițial în casa regală a Tatălui, în Israel, unde a învățat ascul­tarea și a trecut testul sacrificiului suprem pentru binele poporului. La înviere i s-a acordat autoritatea de ”Domn” sau rege numit peste Israel și Neamuri, care așteaptă la curtea împă­ră­tească a lui Dum­nezeu să-și ia regatul în mod efectiv, de la vrăjmașii lui care i se opun. „Căci David... zice: „Domnul a zis Domnului meu: «Şezi la dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăj­maşii Tăi sub picioa­rele Tale». Să ştie bine, dar, toată casa lui Israel, că Dum­nezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus pe care l-ați răstignit voi” (Fap. 2:36). Tot de atunci a primit dreptul să fie pro­clamat, ales și urmat de oamenii tuturor națiu­nilor. „Rânduit Fiu al lui Dum­nezeu în putere... prin învie­rea morţilor... spre ascultarea credinţei, între toate naţiunile” (Rom. 1:1-5, GBV2001). În acest sens, Cristos dom­nește deja peste cei ce-l recu­nosc - peste bise­rică ca împă­răție a lui Dum­nezeu în prezent. „Ne-a eliberat din puterea întu­neri­cului şi ne-a stră­mutat în împă­răţia Fiului său iubit (Col. 1:13, BTF).