Șase luni până la regat


„Doamne, în acest timp vei rein­staura împă­răţia lui Israel?” (Fapte 1:6, BTF)

 

Cuvintele citate mai sus vizuali­zează o perspec­tivă mai greu sesi­zabilă astăzi, a primilor creștini, asupra timpului care trebuia să treacă de la moartea lui Isus până la resta­bilirea "împă­răției lui Israel" în toată puterea în Ieru­salim. Șase luni! De unde această perspec­tivă?

 

Coincidențe calendaristice semnificative

În mare parte așteptările primilor ucenici ai lui Cristos, refe­ritor la imi­nența împă­răției lui Dumnezeu, s-au bazat pe câteva coinci­dențe semnifi­cative:

(1) Cristos a fost prefi­gurat în Lege de mielul sacri­ficat de paște. „Cristos, paştele nostru, a fost sacri­ficat pentru noi” (1 Cor. 5:7, BTF). Deși putea fi dat la moarte în oricare zi a anului, el a fost condamnat și executat în chiar ziua de paște, când iudeii sacri­ficau mieii literali! Această coinci­dență a favo­rizat înțele­gerea rolului său profetic ca miel pascal în cadrul unui paște elibe­rator mai mare, simbolic.

(2) Cristos a înviat în sabatul special de paște (15 Nisan) și s-a prezen­tat în mijlocul uceni­cilor în seara acele­eași zile (Ioan 20:19). Seară care, după calendarul religios, era în același timp prima parte a saba­tului săptă­mânal (16 Nisan). În această zi, dimi­neața, marele preot oferea lui Dumnezeu la templu un snop de orz ca prim rod al seceri­șului. Coinci­dența a faci­litat înțele­gerea că Cristos este primul rod al învierii. „Dar acum, Hristos a fost înviat dintre morţi, cel dintâi rod al celor care au adormit” (1 Cor. 15:20, GBV2001).

(3) După 50 de zile, la pente­costă, spiritul sfânt a fost revărsat asupra a circa 120 de ucenici, ceea ce a dus la înteme­ierea adunării creștine și un nou start al evanghelizării, acum despre Cristosul înviat și ridicat în autoritate ca Domn și Mântuitor (Fap. 2:36; 5:31). În aceeași zi la templu, în cadrul sărbă­torii evre­iești a săptămânilor, marele preot oferea lui Dumnezeu două pâini dospite din primul grâu secerat. Din nou coinci­dența calenda­ristică a favo­rizat înțele­gerea că sărbă­toarea a prefigurat eveni­mentul.

După acest model stereotip al împli­nirii semni­fi­cației sărbă­torilor evre­iești la datele lor calen­daris­tice, ne putem imagina fervoarea primilor creștini în aștep­tarea ultimei sărbă­tori din an – sărbă­toarea cortu­rilor! De altfel, deja în aștep­tarea pente­costei, „fiind văzut de ei timp de patru­zeci de zile și vorbind despre lucru­rile care privesc împă­răția lui Dumnezeu”, ucenicii l-au întrebat cu entu­ziasm pe Isus: „Doamne, în acest timp vei restabili tu împă­răția lui Israel?”

Mai erau zece zile până la pente­costă! Isus a confirmat turnarea spiri­tului sfânt „nu după multe zile”, dar nu resta­bilirea împără­ției, cel puțin nu în timpul sărbă­torii pente­costei! (Fap. 1:3-8)

Spiritul sfânt a fost turnat într-adevăr peste circa 120 de uenici prezenți, iar Petru a explicat mulțimii care s-a strâns că „aceasta este ceea ce a fost spus prin prorocul Ioel: «În zilele din urmă», zice Dumnezeu, «voi turna din duhul meu peste orice făptură»” (2:16, 17). Ca rezul­tat, „cei care au primit cuvântul lui au fost botezați, și în ziua aceea s-au adăugat aproape trei mii de suflete” (v. 41). Începu­seră „zilele din urmă” și numă­ră­toarea inversă până la resta­bilirea împă­răției!

Isus fusese înălțat ca împărat la dreapta lui Dumnezeu și confir­marea era turnarea spiri­tului - „ce vedeți și ce auziți” (Fap. 2:33). „Dumnezeu a făcut Domn și Cris­tos pe acest Isus, pe care l-ați răstignit voi” (v. 36).

 

O secvență cunoscută

Ca evrei, acești ucenici știau că în timpul lui Moise eveni­mentele se derula­seră după același tipar: Dumnezeu îi elibe­rase din capti­vitatea Egiptului în primă­vară, la paște, și îi pecet­luise ca popor al lui, dându-le Legea, la pente­costă (la Muntele Sinai). După un timp de orga­nizare și depla­sare, în toamna anului al doilea, se aflau în apro­pierea Canaa­nului, pregătiți pentru intrarea în țara promisă.

'Zilele de sărbătoare, lună nouă sau sabate sunt umbra lucru­rilor viitoare, dar trupul este al lui Cristos' (Col. 2:16, 17).

Astăzi, la aproape două mii de ani, unii creștini se gândesc că venirea lui Cristos trebuie să aibă loc în toamnă după sărbă­toarea evre­iască a trompe­telor. Ei rațio­nează astfel: Dacă moartea și învierea lui Isus s-au petrecut la sărbă­torile din primă­vară, atunci reveni­rea lui trebui să aibă loc la sărbă­torile din toamnă.

A vorbi însă despre primăvară și toamnă în înțeles literal are sens numai dacă acestea aparțin aceluiași ciclu de sărbă­tori.

Dacă însă aceste sărbători legate de calen­darul agricol sunt despăr­țite de un număr de ani, ciclul sau "anul" devine simbolic și în acest caz și "anotimpurile".

Va fi restabilit regatul lui Israel în timpul sărbă­torilor din toamnă, la șase luni de la moartea lui Isus sau, dacă nu, în toamna anului următor?

Această concluzie era mai mult decât natu­rală. Cele trei mari sărbă­tori evre­iești urmau calen­darul agricol din primă­vară până în toamnă. Exista un crescendo în impor­tanță, iar sărbă­torile din toamnă erau un apogeu. Sărbă­toarea trompe­telor din prima zi a lunii a șaptea marca începutul noului an evreiesc. Apoi urma cea mai impor­tantă zi din calen­darul religios, ziua ispă­șirii (a 10-a a lunii a șaptea), când marele preot intra în Sfânta Sfin­telor pentru șter­gerea păcate­lor de peste an ale popo­rului. Sărbătoa­rea cortu­rilor era un timp de bucurie după înche­ierea strân­gerii recoltei (Deut. 16:13). Ziua a opta, după cele șapte ale acestei sărbă­tori, era un eveni­ment special și ultima zi festivă din ciclul de sărbă­tori mari (Lev.23:36).

Sărbătorile din toamnă au coincis în anti­chitate cu întoar­cerea din exilul babilo­nian, așa cum este menționat în Neemia:

„Când a venit luna șaptea, fiii lui Israel erau în cetățile lor... Toată adunarea celor care se întor­seseră din capti­vitate a făcut corturi și au locuit în aceste corturi... Au ținut sărbă­toarea șapte zile, iar în ziua a opta a fost o adunare de sărbă­toare, după rându­ială” (8:1, 17, 18; comp. Ezra 3:1-5).

Va avea loc „restabilirea tuturor lucru­rilor” pentru israe­liții din secolul întâi până la sărbă­toarea cortu­rilor din toam­na anului în care a murit Isus? Sau resta­bilirea va fi iarăși parțială, așa cum a fost la întoar­cerea din Babilon?

 

Așteptări justificate

Este de presupus că aștep­tările erau mari și în mod justi­ficat. Evanghe­listul Luca consem­nează retros­pectiv că ime­diat după pente­costă cei care crezuseră...

„...stăruiau în învățătura apostoli­lor, în legătura frățească, în frân­gerea pâinii și în rugă­ciuni. Fiecare era plin de frică și prin apostoli se făceau multe minuni și semne. Toți cei ce credeau erau împre­ună și aveau toate în comun. Își vindeau bunu­rile și averile și le împăr­țeau între toți, după nevoile fiecă­ruia.Toți împre­ună erau nelip­siți de la templu în fiecare zi; și frân­gând pâinea acasă, își luau hrana cu bucurie și curăție de inimă, lăudând pe Dumnezeu și fiind plăcuți înaintea între­gului popor. Și Domnul adăuga, în fiecare zi, la numărul lor [de 3000 după pente­costă], pe cei care trebuiau să fie mântuiți” (Fap. 2:42-47).

Aceste cuvinte ne înfăți­șează grupul de creștini evrei cuprinși de fervoa­rea ultimelor luni până la venirea Împărăției. Plini de credință în bine­cuvân­tările jubile­ului mesianic (care includeau și restitu­iriea propri­etă­ților), ei își vindeau averile, îndeosebi tere­nurile agricole, pentru a-și putea investi timpul și energia în activi­tăți spiri­tuale. Sezonul agricol viitor putea să fie în regatul mesianic!

Luca menționază apoi, ca exemplu de semne ce se făceau prin apostoli, o minune remar­cabilă făcută de Petru și Ioan, vinde­carea unui olog din naștere (Fap. 3:1-11). Actul neobiș­nuit 'a umplut poporul de uimire și admirație' și i-a dat lui Petru ocazia să se adreseze israeli­ților prezenți și să-i îndemne la căință față de păcatul comun al uciderii lui Isus. Căința era cu atât mai necesară cu cât se apropia ziua ispă­șirii din toamnă când poporul se împăca în mod obișnuit cu Dumnezeu pentru a-și asigura favoarea lui pentru anul viitor. Petru le-a zis celor prezenți:

„Căiți-vă deci și întoar­ceți-vă la Dumnezeu, așa încât să vi se șteargă păcatele, ca să vină timpuri de învio­rare de la Domnul și el să trimită pe Mesia, care a fost rânduit pentru voi – pe Isus. Cerul trebuie să-l primească până ce vine timpul pentru Dumnezeu să restabi­lească toate lucrurile, după cum a promis cu mult timp în urmă prin gura sfinților săi profeți” (Fap. 3:19-21, NIV).

Vor surveni aceste timpuri de învio­rare după ziua ispășirii, conform semnifi­cației acestei zile? Va fi Israelul suficient de pregătit în nevino­văție pentru ca Dumnezeu să-l trimită pe "Mesia, care a fost rânduit", să inițieze timpu­rile de resta­bilire la sărbă­toarea corturilor, conform semnificației dobân­dite a acesteia? Sau israe­liții se vor poticni din nou, așa cum au făcut-o deja atunci când l-au dat la moarte pe Isus sau când au murmurat împo­triva lui Moise, chiar când erau pe punctul să intre în Canaan? (comp. Fapte 3:22, 23)

Relatarea consemnată în Faptele Aposto­lilor arată că ei ca popor s-au poticnit. Inter­venția publică a lui Petru a stârnit opoziția mai marilor spiri­tuali ai națiunii, care au ordonat ares­tarea lui și a lui Ioan. Totuși, după această cuvân­tare a lui, mulți au devenit credin­cioși și numărul uceni­cilor lui Mesia a ajuns la cinci mii (Fap. 4:1-4).

A doua zi apostolii au fost elibe­rați și, după ce s-au rugat în comun în legă­tură cu opozi­ția pe care o întâm­pinau, s-au simțit și mai întăriți prin spiritul sfânt să continue predi­carea Cuvân­tului cu îndrăz­neală. Opoziția era în creștere, dar nu putea împiedica răspân­direa veștii bune că Isus este Cristosul și reacția pozitivă a multora.

„Mulțimea celor care crezuseră era o inimă și un suflet. Nici unul nu zicea că averile sunt ale lui, ci aveau toate în comun. Apos­tolii mărtu­riseau cu multă putere despre învierea Domnu­lui Isus și un mare har era peste toți. Căci nu era nici unul printre ei care să ducă lipsă: toți cei ce aveau ogoare sau case le vindeau, aduceau prețul lucrurilor vândute și-l puneau la picio­arele aposto­lilor; și se împărțea fiecă­ruia după cum avea nevoie” (v. 32-35).

 

Putea fi trimis Cristosul atunci?

Putea veni „Mesia care a fost rânduit” pen­tru a 'restabili regatul lui Israel în vremea aceea'? Teoretic da, dacă Israelul reacționa pozitiv în majo­ritate. Apostolii și ceilalți ucenici evrei au presupus această perspec­tivă și au acționat pentru salvarea națională. Curând însă s-au acumulat semne (care au culminat cu uciderea lui Ștefan și perse­cuția generală ocazi­onată de martirajul lui) că numai o rămășiță dintre israeliți sunt pregătiți și că „timpul pentru Dumnezeu să restabi­lească toate lucrurile, după cum a promis cu mult timp în urmă prin gura sfinților săi profeți” nu poate surveni atunci, decât în înțeles spiritual. Această rămășiță a intrat într-o împărăție de binecu­vântări spiri­tuale, asemă­nător cum Iosua și Caleb au intrat într-o stare de certi­tudine că după 40 de ani vor intra în Canaan (Num. 14). „El ne-a izbăvit de sub puterea întune­ricului şi ne-a strămutat în Împă­răţia Fiului dragostei Lui” (Col. 1:13). Spiritul sfânt turnat începând de la pente­costă a fost garanția sau "sigiliul" moștenirii viitoare (Efes.1:3, 13, 14). Cronologic, această intrare spiri­tuală a unora puțini în împărăție, în paralel cu respin­gerea de către Dumnezeu a majori­tății, trebuie să fi fost deplină în toamnă, la timpul sărbă­torii evreiești a corturilor1, comple­tându-se astfel seria de împliniri profe­tice ale sărbă­torilor la datele lor calenda­ristice.

1 Sărbătoarea corturilor a fost o evocare alegorică a celor patruzeci de ani, în care evreii au locuit în corturi pentru că au ratat intrarea în Canaan (Lev. 23:42, 43). În toți acei ani ei s-au bucurat de protecție din partea lui Dumnezeu în adunarea condusă de Moise, așa de parcă s-ar fi aflat în cortul lui Dumnezeu. De asemenea, s-au bucurat de sigu­ranță referitor la împli­nirea promi­siunii de a intra în Canaan la sfârșitul celor patruzeci de ani. Corturile sunt astfel sinonime cu siguranța de care se bucură creștinii prin credință în prezent, ca membri ai Bisericii (regatul spiritual), în timp ce așteaptă regatul literal. „Prin credinţă a venit [Avraam] şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui, şi a locuit în corturi... Căci el aştepta cetatea care are temelii tari” (Evr. 11:9, 10).

Citim despre ucenicii lui Cristos, în jurul acelui timp:

Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne și minuni în popor. Toți erau cu un gând în pridvorul lui Solomon și nici unul din ceilalți [majori­tatea persecu­toare] nu îndrăz­nea să se apropie de ei; dar poporul îi lăuda. Și mai mult ca oricând, credin­cioșii erau adăugați Domnului, mulțimi de bărbați și femei (5:12-14).

În zilele acelea, când s-a înmulțit numărul uceni­cilor... Cuvântul lui Dumnezeu sporea, numărul ucenicilor se înmulțea foarte tare și o mare mulțime de preoți ascultau de credință. Ștefan era plin de har și de putere și făcea minuni mari în popor (6:1, 7, 8).

În "zilele acelea" pline de bine­cuvân­tări în ce privește secerișul spiritual, liderii națiunii au luat o atitudine complet ostilă, sinedriul condamnându-l la moarte pe Ștefan, care a devenit astfel primul martir creștin. De asemenea, "în ziua aceea [a uciderii lui Ștefan] s-a pornit o mare prigonire împotriva bisericii care era în Ieru­salim. Și toți, afară de apostoli, s-au împrăștiat prin ținu­turile Iudeii și ale Samariei."

Probabil atunci, după sărbă­toarea cortu­rilor, a fost timpul când Israelul după carne a intrat pentru totdeauna, din punct de vedere profetic, în partea lipsită de sărbători a calen­darului anual. O nouă recoltă neaștep­tată avea însă să le mențină bucuria evreilor creștini dincolo de ultima mare zi de sărbă­toare din luna a șaptea, care încheia sărbă­toarea corturilor. În această împărăție spiri­tuală, în care paștele, pentecosta și corturile au început să fie sărbă­torite ca realități spiri­tuale conti­nue, au primit acces și au fost binecu­vântați oameni dintre națiuni!

Demn de remarcat este că aceștia nu au intrat decât după încheierea ciclului sărbă­torilor evreiești din acel an și o dată cu el a speran­țelor de resta­bilire literală a 'regatului lui Israel' – la ultima sărbă­toare. Ca națiune, în numai șase luni1 de la moartea lui Cristos, israe­liții au pierdut defi­nitiv un privi­legiu unic care le dăduse timp înde­lungat întâie­tate față de cele­lalte națiuni (Exod. 19:5, 6).

1 Vezi comentariul la Luca 13:7 („Iată că sunt trei ani de când vin și caut rod în smochinul acesta și nu găsesc. Taie-l! Domnule, mai lasă-l și anul acesta”).

Apostolul națiu­nilor va explica mai târziu: "Căderea lor a fost o bogăție pentru lume și împuți­narea lor o bogăție pentru neamuri" (Rom. 10:12). De asemenea, va arăta că Israelul este refăcut ca un Israel spiritual, format din rămășița evreiască și din credin­cioși conver­tiți dintre națiuni. De la sărbătoarea corturilor înainte, împărăția lui Dumnezeu a început să fie așteptată în fiecare zi, inde­pendent de datele sărbă­torilor evreiești, și pentru toate popoa­rele!

În Zaharia 14:15-19 și Apocalipsa 7:9-17 este arătat profetic că o „mare mulțime” dintre națiuni va supra­viețui necazului cel mare și va ține sărbă­toarea cortu­rilor în împărăția lui Dumnezeu. Întrucât Israelul natural a pierdut privi­legiul „împă­răției lui Israel”, identi­tatea acestei „mari mulțimi” dintre națiuni trebuie căutată în raport cu Israelul spiritual - adunarea creștină. În acest caz termenul "națiuni" se referă figu­rativ la toți oamenii, evrei sau neevrei, care au rămas departe de Dumnezeu și de Cristos până la acel timp al necazului mare. Aceștia vor reacți­ona pozitiv atunci, constituind ”națiunile” care urmează să fie binecuvântate prin ”Israel” ca împărăție de preoți (Cristos și Biserica în Împărăția lui Dumnezeu). – Apoc. 5:9, 10; Dan. 7:14, 27.