„Sclavul fidel și prevăzător”


(Matei 24:45-51)

De-a lungul timpului au existat persoane și grupuri de persoane care au acționat asemenea sclavului fidel din ilustrarea dată de Isus. La întoarcerea lui, 'stăpânul' îl răsplătește pe acest 'sclav', numindu-l peste toate bunurile lui.


Îndemnând la perseverență în aștep­tarea venirii Fiului Omului, Isus a menționat, printre alte indicii și sfaturi, o ilustrare sau pildă despre ce înseamnă fidelitatea:

„Care este deci sclavul fidel și prevăzător pe care l-a pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, să le dea hrana la timp. Ferice de sclavul acela pe care stăpânul său la venirea sa îl va găsi făcând așa! Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale. Dar dacă acel sclav rău zice în inima lui: 'Stăpânul meu întârzie să vină' și va începe să bată pe cei care sunt sclavi împreună cu el și să mănânce și să bea cu bețivii, stăpânul sclavului aceluia va veni în ziua în care el nu se așteaptă și în ceasul pe care nu-l știe, îl va tăia în două și îi va da partea împreună cu fățarnicii: acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților.” (Matei 24:45-51, TLN)

Ilustrarea are ca temă sau 'morală' necesitatea vigilenței și se adresează tuturor celor ce așteptau în timpul lui Isus venirea Fiului Omului. Luca mențio­nează că Petru l-ar fi întrebat la acest moment pe Isus: „Doamne, pentru noi [discipolii] spui pilda aceasta [una anteri­oară pe aceeași temă a vigilenței] sau chiar pentru toți [mulți­mea prezentă]?” (Luc. 12:22, 41, 54). Isus a răspuns povestind pilda administratorului fidel și prevăzător. În Marcu, Isus vorbește cu patru dintre discipolii lui și își încheie răspunsul cu cuvintele: „Ceea ce vă zic vouă, zic tuturor: Vegheați!” (Mar 13:37). În Matei, ilustrarea este adresată discipolilor prezenți, așa cum se vede din cuvintele care o preced: „Ucenicii lui au venit la el la o parte... De aceea și voi fiți gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiți” (24:1, 44).1

 

Identitatea generică a sclavului

Formularea generică („Care este deci sclavul... Ferice de [el]...”2) stabilește o oportunitate pentru fiecare discipol, dar și o provocare, să acționeze fidel și prevăzător referitor la modul în care așteaptă revenirea Stăpânului – Fiul Omului sau Cristos.

În ilustrare, un sclav este pus peste ceilalți slujitori din casă să le distribuie hrana la timp.3 O situație care se regăsește în organizarea congregației creștine. Fiecare creștin este un administrator pus în slujba celorlalți (1Pet. 4:10, 11). Totuși detaliile, cum ar fi distribuirea hranei, sunt secundare și au sens numai în construcția pildei. La fel separarea între 'sclavul pus' și 'ceata slugilor' este dificilă în afara ilustrării, deoarece nu se precizează rolul celui de-al doilea grup (ce ar trebui să facă pentru a se achita de responsabilități). Nu era prevăzut nici un aranjament între discipolii lui Isus (și mai târziu în biserica creștină) care să-i împartă în două clase: fideli și 'ceillalți'.4

 

Perspectiva istorică

Persoane individuale ca și grupuri de persoane au acționat cu fidelitate asemenea sclavului începând din secolul I, la diferite niveluri de autoritate în congregația creștină, de la creștinii simpli până la episcopi. În timp s-a ridicat însă o elită cu atribute rezervate, o ierarhie clericală care s-a autodeclarat distinctă ca și statut religios față de ceilalți.5 În plus, creștinismul s-a dezbinat și ramificat în cursul secolelor datorită neînțelegerilor interne și au apărut „sclavi” rivali care au ridicat pretenția că îndeplinesc în mod exclusiv acest rol față de "laici".6 Isus a vorbit și despre posibilitatea ca sclavul să se dovedească infidel sau "rău". Pretenția de autenticitate putea fi verificată însă numai la întoarcerea „stăpânului”.

„Iată cum trebuie să fim priviți noi: ca niște slujitori ai lui Cristos și ca niște administratori ai tainelor lui Dumnezeu. Încolo ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit credincios…De aceea să nu judecați nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse ale întuneri­cului și va descoperi gândurile inimilor. Atunci fiecare își va primi lauda de la Dumnezeu” (1 Cor. 4:1-5).

 

Creștini 'fideli și prevăzători' și creștini 'răi'

În contextul în care este integrată pilda, – Matei, cap. 24 și 25 –, se specifică că la venirea Fiului Omului vor exista două clase de discipoli: una vigilentă și fidelă, și una nu. Dar în ilustrare nu există doi sclavi, cel puțin nu simultan ca și sclavi numiți de stăpân în casa lui. Sclavul numit este unul și el se poate dovedi fidel sau nu.

De aici se înțelege că sclavul nu reprezintă o clasă cu caracteristici predefinite care trec automat asupra membrilor ei, de exemplu fidelitatea. Ci invers. Orice grup, ca și biserica în ansamblu, depinde în orice moment de elementele instabile care o compun: creștinii, care se dovedesc fideli sau infideli.7 În loc să numească o clasă neschimbătoare prin câțiva reprezentanți ai ei, Cristos îl ‚pune' pe fiecare creștin în parte ca slujitor cu responsabilități în „casa lui Dumnezeu” când acesta se botează (1 Tim. 3:15). Fidelitatea este cerută fiecăruia până la venirea lui Fiului Omului sau până la moartea individuală (Apoc. 2:10), și ea este evaluată tot individual, atât pentru cei care au murit, cât și pentru cei în viață la acel timp (Apoc. 22:12). Când 'sclavul fidel' este răsplătit și 'pus peste toate averile', sensul este același: fiecare individual, nu o clasă milenară prin ultimii ei reprezentanți. Altfel, dacă ultimii membri ar fi infideli, oricât de puțini ar fi aceștia, Cristos ar trebui să judece întreaga clasă ca infidelă!

 

Timpul împlinirii

Sclavul fidel este găsit de stăpân la venirea lui „făcând așa”, în ilustrare dând hrana la timp corpului de slujitori din casă. Sclavul rău este surprins de sosirea stăpânului, „în ziua în care nu se așteaptă și în ceasul pe care nu-l știe”, acționând infidel. Aceasta înseamnă că ilustrația se împlinește pentru ambii 'sclavi' pe parcursul necazului cel mare, care este descris în Matei 24 ca precedând venirea Fiului Omului (v. 9-12 și 29, 30). Fidelitatea și infidelitatea vor marca atât de evident acțiunile creștinilor încât cele două tipuri sau caractere de 'sclavi' vor putea fi identificate cu ușurință în masa de creștini și vor constitui astfel un 'semn' în plus pentru iminența venirii lui Cristos.

 

De ce „fidel și prevăzător”?

Fidelitatea sclavului este față de stăpânul său. Este calitatea inițială pentru care a fost ales. Ea se poate dovedi autentică sau falsă. În cazul bun, sclavul nu profită de timpul lung în care nu este controlat pentru a-și impune autoritatea asupra celorlalți sclavi și a risipi mijloacele stăpânului în interes propriu. El este atent să distribuie hrana „la timp”, ceea ce implică conștiincio­zitate și umilință. Prevederea îl face să se gândească la viitor spre binele lui și a celor pe care îi slujește.8 El știe că 'ziua și ora întoarcerii stăpânului sunt necu­noscute', astfel că nu speculează pe această temă. Sclavul rău cade însă în cursă. El ajunge „în inima lui” la concluzia că stăpânul întârzie un timp. Aceasta îi dă posibilitatea să-și facă de cap, urmând eventual să mușamalizeze lucrurile în ultimul moment. El nu doar că se demască ca oportnist, în fapt infidel și ipocrit, dar arată în primul rând că îi lipsește prevederea sau înțelepciunea. Din cauza atracției puterii și a intoxicării cu alcool, nu se poate redresa la timp și astfel nu este găsit „făcând așa” cu privire la sarcina primită.9

 

Cine este 'bătut' și cum?

Cel ce bate este sclavul 'rău'. Dar pentru că în ilustrație nu există simultan doi sclavi numiți de stăpân în casă, nu sclavul 'bun' este cel bătut. Ci restul sclavilor din casa stăpânului, aflați sub autoritatea sclavului 'rău', probabil înfo­metați, exasperați, care-și cer drepturile. Aici ne putem gândi la bisericile în care există lideri a căror autoritate nu poate fi contestată. Datorită diferenței de 'statut' bătaia trebuie să fi avut o formă legală. Acești sclavi bătuți sunt într-o situație precară, datorită conflictului de loialitate. Ei trebuie pe de o parte să se supună sclavului numit, să suporte pedeapsa "oficială" și să consume ce primesc și când primesc ca hrană, în timp ce așteaptă întoarcerea stăpânului. Pe de altă parte ei văd că sclavul rău trădează interesele stăpânului, față de care ei se simt loiali în primul rând. Orice tentativă de a corecta situația, ca și orice neconformare, este pedepsită aspru.10 Deși nu în acest fel a înțeles stăpânul autoritatea încredințată de el (comp. 1 Pet. 5:1-3), sclavul rău susține că, în absența stăpânului, el are legalitate și control absolut. Hrana este în mâna lui și el o exploatează ca pe un atu care îi susține autoritatea.

Isus a spus că nimeni dintre frați nu poate să-și atribuie titlul de lider sau de învățător, fără riscul de a se substitui lui Cristos (Mat. 23:8; Ioan 13:13). În termenii ilustrației, „ceata slugilor” este formată din „sclavi împreună cu el”. Nu există nici o diferență de rang.Stăpânul putea da oricărui sclav, presupus anterior ca fidel, atribuția temporară de a distribui din magazie hrana la timp (Luca 11:52).11 Deci oricine - persoane sau grupuri - care se autoidentifică cu sclavul din ilustrație în scopul creării și menținerii unui contrast permanent cu o 'ceată a slugilor', face o asemenea substituire, în fapt un abuz de autoritate.12

 

'Pedeapsa'

Drept pedeapsă stăpânul „îl va tăia în două și îi va da partea împreună cu fățarnicii: acolo va fi plânsul și scrâș­nirea dinților”. Tăierea, evident, nu este literală, deoarece sclavul supraviețuiește acestui tratament pentru a primi 'partea' sau pedeapsa pe care o primesc ipocriții. „Tăierea în două” este o hiperbolă de limbaj folosită pentru a ilustra demasca­rea până în cel mai ascuns detaliu a vieții duble, ipocrite și astfel demolarea rușinoasă a autorității nefondate pe care și-a construit-o peste ceilalți. Mai târziu, spre 'plânsul și scrâșnirea lui din dinți', probabil de ciudă ori invidie referitor la privilegiile pierdute, va suporta pedeapsa ipocriților, adică va fi pedepsit în felul celor vinovați de duplicitate sau trădare. În alte ilustrații, la acest moment sclavul pedepsit este aruncat „în întunericul de afară” (Mat. 25:30), în contrast cu lumina din casă, adică este dat afară din serviciul stăpânului.13 În Matei 25:31-46, cei care i-au ignorat pe frații neînsemnați ai lui Cristos, în loc să le slujească, pierd moștenirea regatului mesianic.14

 

'Ferice de sclavul acela'

Sclavul 'bun' este răsplătit pentru fidelitatea lui. El rămâne în serviciul stăpânului și este avansat în responsabi­litate, fiind numit supraveghetor sau administrator peste toate bunurile stăpânului. Fidelitatea este din nou factorul luat în considerare în această numire, a doua, conform principiului enunțat de Isus: "Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios și în cele mari; și cine este nedrept în cele mai mici lucruri este nedrept și în cele mari" (Luc. 16:10). Creștinii care s-au dovedit fideli în absența stăpânului, probabil în lucruri mici, sunt acum "fericiți" să fie recunoscuți ca fideli – în toate lucrurile.


1 Variațiile textuale care există între Evanghelii evidențiază faptul că la o ilustrare elementul esențial care se urmărește a fi transmis și reținut este morala, nu detaliile constructive (personajele, cadrul, etc). În Luca 12:42-44 regăsim ilustrarea aproape în aceleași cuvinte. Sclavul este numit aici „administrator”, iar hrana distribuită „măsură de grâu”.

2 Unii au văzut în retorică o aluzie la dezbaterile aprinse care aveau să urmeze în lumea creștină pe tema "identității" sclavului. Totuși Isus nu avea în vedere acest gen de provocare, așa de parcă ar exista creștini vizați de pildă să facă ceva în afara celor prefigurați de sclav. De exemplu să identifice sclavul sau să asculte de el. Acest aspect unilateral al responsabilității se vede din continuarea frazei: „Ferice de sclavul acela”.

3 Isus putea folosi în principiu orice sarcină administrativă de lungă durată pentru a ilustra fidelitatea, așa cum se vede din celelalte pilde din context.

4 În ilustrare „clasa” care dă hrana la timp este reprezentată de o persoană, iar cea care o primește de un grup, dar un grup este deja o "clasă", ceea ce anulează varianta reprezentării exprese a două clase.

5 S-a făcut caz de vocația în administrarea hranei (hirotonisire, școli teologice) sau de legătura directă cu stăpânul pentru comunicare (inspirație, conducere divină). În ilustrare însă aceste lucruri nu sunt arătate. Sclavul nu are legătură cu stăpânul cât timp acesta este plecat, iar motivul alegerii este fidelitatea de până atunci, nu o pregătire specială.

6 În timp ce unii insistă pe numirea directă dată de stăpân (continuitatea din secolul întâi a ierarhiei și instituției bisericii), alții motivează că sclavul lăsat nu și-a îndeplinit corect atribuțiile. Teoretic exista posibilitatea ca acesta să se îmbolnăvească, să moară sau să devină infidel. În acest caz un altul i-ar fi luat locul. Este de notat că recunoașterea dată de stăpân la întoarcere confirmă în mod deosebit activitatea, nu persoana. Ceea ce sugerează că numirea inițială nu contează atât de mult în raport cu îndeplinirea cu fidelitate a sarcinii. „Ferice de sclavul acela pe care stăpânul la venirea lui îl va găsi făcând așa [nu: pe care l-am numit eu]”.

7 Nu este corect deci să spunem „clasa sclavului fidel și prevăzător”, ci eventual „clasa creștinilor fideli și prevăzători” ilustrați de sclavul fidel. Asta dacă nu vrem să dăm o aură mistică de infailibilitate acestei ‚clase'. În primul caz de exprimare, însușirile stabile ale sclavului sunt trecute asupra fiecărui membru al clasei, ceea ce nu corespunde cu realitatea. După această regulă, „clasa” Petru ar însemna totalitatea creștinilor impulsivi. Dar aceștia nu alcătuiesc un grup organizat separat și nici nu rămân impulsivi toată viața lor. În al doilea caz de exprimare, clasa este definită pe baza însușirilor comune ale  membrilor ei, ceea ce corespunde procedeului clasificării din logica formală. O asemenea abordare a noțiunii de clasă este în acord cu posibilitatea arătată de Isus în ilustrare ca sclavul fidel pus de stăpân să devină în timp infidel, pe măsură ce tot mai mulți creștini coboară standardele și renunță la vigilența lor, modificând astfel însușirile generale ale clasei".

8 Formularea din Luca “administratorul fidel, cel prevăzător” pare să arate că 'prevederea' era un atu important al sclavului care s-a dovedit fidel.

9 Dacă creștinii și-ar spori fidelitatea și zelul pentru că presupun apropierea întoarcerii lui Cristos sau chiar o data exactă a acesteia, se pare că ar avea o problemă asemănă­toare sclavului rău în legătură cu motivația. Cuvântul grecesc pentru „rău”, înseamnă rău din punct de vedere moral, ca și caracter.

10 De-a lungul istoriei sunt numeroase cazurile în care creștinii au fost „pedepsiți” în diferite forme de puterea ecleziastică „legală”, pentru motive variind de la simpla posedare a Bibliei până la avansarea unor idei reformatoare (comp. Fap. 5:28, 38-42). S-au găsit argumente pentru a oficializa măsuri punitive mai aspre chiar decât excomunicarea, cum au fost cele ale inchiziției.

11 Probabil în mod normal făcea el însuși acest lucru. In acest caz sclavul nu era de neînlocuit, așa cum ar fi fost cazul cu un bucătar specializat în arta culinară.

12 Sclavul rău îi „bătea” pe ceilalți sclavi din casă, substituindu-se și în acest drept stăpânului. Probabil a înăsprit în mod special regulile casei sau chiar a adăugat reguli noi, pentru a‑i putea ține sub control pe ceilalți (comp. Mat. 23:3, 4).

13 În Luca, pedeapsa celor „necredincioși” sau „infideli”, un sinonim pentru trădare.

14 Obiecția ipocrită a sclavului rău este comună cu aceea a 'caprelor' care au și ele un dublu standard, așa cum rezultă din cuvintele lor, care spun în esență: 'Dacă te vedeam pe tine, procedam altfel; dar fiindcă nu te-am văzut și au fost prezenți doar acești frați neînsemnați ai tăi… i-am ignorat'.