Sofismele argumentării


jongler

„Logica”, de la cuvântul grecesc logos, este știința raționării sau judecății corecte. Ea oferă instru­men­tele pentru analiza formei și conținu­tului argumen­telor. Logica urmărește legătura dintre premise și concluzii, și ne ajută să stabilim dacă judecata noastră este dreaptă sau nu. Disci­plinele gândirii logice devin repede un lucru al trecu­tului, o relicvă a educa­ției clasice. Senti­mentele, emoțiile și retorica sunt cel mai adesea baza de apel la ceea ce se consideră „rațiune” în ziua de azi.

Una dintre cele mai bune căi de a înțelege și aplica elemen­tele logicii este să ne famili­arizăm cu falsurile care pot apărea în argu­men­tare. Falsuri care pot fi intenți­onate sau nu.

Erorile inten­ționate în argu­mentare sunt cunoscute în logică ca sofisme. Acestea sunt raționa­mente aparent corecte, dar în realitate greșite. Unele sofisme au fost remarcate încă din antichitate, dar au fost redes­coperite și denumite în latină în evul mediu și în perioada renașterii. În cele ce urmează sunt descrise cele mai cunoscute „erori inten­ționate în argu­mentare” sau sofisme.

 

 

 

 

 


Sofisme de relevanță

 

Sofismele de relevanță nu oferă motive valide pentru a accepta ca adevărate conclu­ziile lor. Deși sunt destinate să-i convingă pe toți, numai cei neatenți, predispuși sau creduli sunt de obicei impre­sionați de apelurile lor ilogice. Va fi util să le analizăm structura, să dăm exemple și să indicăm motivul invali­dității pentru fiecare dintre ele.


Lupta cu „omul de paie”

Acesta este probabil cel mai mare fals logic. Este ușor să lupți cu ceva ce nu este real și deci nu ripostează. Situația apare atunci când poziția adver­sarului este repre­zentată greșit cu scopul de a o face mai ușor de combătut. Acest sofism este foarte greu de evitat și astfel scoate în evidență nevoia de dialog cu cei cu care suntem în antagonism. Chiar dacă nu putem fi de acord, putem cel puțin să vizu­alizăm corect fiecare poziția celuilalt și să o combatem drept. Aceasta înseamnă onestitate intelec­tuală.

  • Adversarii religioși ai lui Isus s-au angajat în acest fals logic atunci când l-au acuzat că a vorbit despre dărâmarea templului. Acuzația viza să stâr­nească aversiune împotriva lui, deoarece această idee era în sine scanda­loasă. Dacă ar fi fost interesați să știe care au fost cuvintele exacte și ce a înțeles el de fapt, ar fi putut întreba.

De ce folosesc unii acest sofism? Un motiv este fragili­tatea argumen­telor proprii. Nesigu­ranța și dorința de a învinge cu orice preț îi tentează să constru­iască un adversar „de paie” prin repre­zentarea conve­nabilă a afirma­țiilor oponen­tului. Dar dacă pot câștiga numai alterând poziția și aserțiu­nile celuilalt, în mod sigur nu-și iubesc aproapele și nu fac un serviciu adevărului.


Argumentul forței

Crede ce-ți spun sau dacă nu... !!

Argumentum ad baculum este numele latin al „argumen­tului” care apelează la forță mai degrabă decât la rațiune sau dovezi. Acesta a fost în istorie și este și astăzi un fals logic folosit fără perdea de către autori­tățile laice și religioase. Israeliții care își mărtu­riseau deschis credința în Isus erau amenințați de conducă­torii religioși cu excomu­nicarea din sinagogi, iar mai târziu creștinii au fost persecutați și martirizați, atât de evrei cât și de păgâni. Un exemplu îl găsim în Fapte 4:16, 17, BTF:

„Ce vom face acestor oameni? Pentru că într-adevăr, prin ei [Petru și Ioan], s-a făcut un mare miracol cunoscut tuturor locuito­rilor din Ieru­salim; şi nu putem nega. Dar ca nu cumva să se răspân­dească mai departe printre oameni, să îi ameninţăm cu severi­tate, ca să nu mai vorbească în numele acesta [al lui Isus] niciunui om.”

Biserica creștină de mai târziu (catolicii și ulterior unele mișcări protes­tante) și-a impus și ea dogmele cu ajutorul forței. Inchiziția și războiul de treizeci de ani sunt exemple cunoscute. Liderii cultici de astăzi își contro­lează membrii prin intimidare și pedepse. Unele organi­zații extremiste încearcă să se facă auzite prin terorism.

  • Lucrurile se petrec așa ca în relațiile de zi cu zi dintre copii. Fratele mai mic zice celui mai mare: „Dă-mi și mie jucăria; tu te-ai jucat atâta cu ea”. Răspunsul care se aude: „Nu! Asta-i a mea”. Cel mic aduce un argument care i-ar da dreptul să se joace și el: „Dar e și a mea. Nu știi ce-au zis mama și tata când ne-au cumpărat-o?” Fratele mai mare trage jucăria mai aproape de el și nu spune nimic. Cel mic se gândește la un argument costisitor și spune: „Dă-mi-o numai acum și apoi nu ți-o mai cer”. Din nou răspunsul este: „Nu! Este a mea!” Epuizând argumen­tele și lucrurile de oferit în schimb, copilul cedează și pleacă. În această inter­acțiune se ascunde un adevăr esențial: În absența dreptății, forța brută predomină.

În fiecare zi, infractori de orice fel rămân fără argumente în concurența cinstită sub tutela legii și decid să obțină ce doresc prin inti­midare și amenin­țare cu forța. Violența începe acolo unde se termină argu­mentele! Acest fals logic este săvârșit de obicei de către cei care au eșuat să-i convingă pe alții prin alte mijloace și cărora nu le rămâne decât forța sau amenin­țarea cu forța pentru a obține acceptarea poziției lor.


Argumentul mulțimii (ad populum)

Acest sofism implică apelarea la „popor” mai degrabă decât la rațiune. Acordul la concluzie este câștigat nu prin oferirea de argumente valide, ci prin stârnirea sentimen­telor mulțimii. În viața modernă propagan­diștii, demagogii, politi­cienii și uneori cei ce se ocupă de reclame fac mereu acest tip de apel. Dacă „oricine” crede sau face un lucru, sau adeziunea este „majoritară”, atunci acel lucru trebuie să fie corect. Este un fapt dovedit însă în istorie că ideile populare s-au dovedit adesea greșite.

Și inversul este valabil: minori­tatea nu are întot­deauna dreptate, numai pentru că gândește diferit. Astfel că numărul celor care cred un anumit lucru nu este relevant pentru adevărul sau falsi­tatea acestuia. Singurele lucruri relevante sunt dovezile.

Popularitatea sofismului ad populum poate fi atribuită spiritului de turmă. Oamenii au tendința să se strângă în jurul a ceea ce este confor­tabil și familiar. În sufletul lor rezidă nevoia de „a fi ca ceilalți” și aceasta îi face să accepte tirania culturii și înțelep­ciunii conven­ționale. Cât de puțini sunt cei care au încredere în integri­tatea propriei conștiințe și judecăți, când acestea sunt nepopu­lare!

  • Argintarul Demetrius, s-a folosit de sofismul ad populum când a încercat să apere cultul Dianei efesenilor în fața amenin­țării crești­nismului (Fap. 19:24-28). Argumentul lui, care trebuia să justifice persecuția, a fost că zeița "este cinstită în toată Asia și în toată lumea".
  • „Solul care se dusese să cheme pe Mica, i-a vorbit așa: «Iată că prorocii, într-un glas, prorocesc bine împăra­tului; te rog să fie și cuvântul tău ca al fiecăruia dintre ei! Vestește-i bine!» Mica a răspuns: «Viu este DOMNUL că voi vesti ce-mi va spune DOMNUL.»” (1 Reg. 22:13, 14).
    Mica i-a spus regelui Iosafat că va muri în luptă și armata lui va fi învinsă, chiar dacă a făcut notă discor­dantă cu mulțimea de patru sute de profeți falși care au vorbit pe placul împăra­tului.

Dacă toată lumea vorbește la unison, dar contrazice adevărul, acesta nu este alterat. A fi impre­sionat de număr sau de popula­ritate, mai mult decât de adevăr, înseamnă a gândi ilogic.

  • Isus a fost „adevărul” (Ioan 14:6), și totuși a murit părăsit de toți
  • Apostolul Pavel a scris că 'toți care sunt în Asia l-au părăsit' (2 Tim. 1:15)
  • Profetul Ilie s-a plâns că 'a rămas numai el singur' (1 Reg. 19:14)

În urmărirea adevărului ajungem uneori pe cărări solitare. Ne-am putea îngrijora sau ne-am putea simți mândri. Mulți alții însă sunt pe aceleași cărări, chiar dacă nu-i vedem și nu-i cunoaștem. Să nu ne lăsăm afectați, nici de popula­ritate, nici de nepopu­laritate.


Apelul la autoritate

Acest argument (ad verecundiam) presu­pune în mod greșit că există o legătură între adevărul unei afirmații și autori­tatea persoanei sau grupului care o face. Dacă cineva se găsește într-o funcție înaltă, este celebru sau realizat, atunci aceasta trebuie să fie o garanție că o anumită concluzie pe care o susține este adevărată.

Fariseii le-au răspuns: „Nu cumva ați fost amăgiți și voi? A crezut în el [în Isus] vreunul dintre mai marii noștri sau dintre farisei? Dar mulțimea aceasta care nu știe legea, este bleste­mată!” – Ioan 7:47-49.

Ca o regulă generală, nicio aserțiune nu este adevă­rată numai pentru că autorul ei este talentat sau are succes. Chiar și în domeniile în care dispun de experiență sau cunoștințe speciale, experții se pot înșela. Am putea accepta și evalua mărturia lor ca pe o dovadă inductivă, dar niciodată ca o dovadă directă a adevă­rului unei concluzii. Persoana este irele­vantă pentru adevărul unei afirmații.

Tot așa, apelul la autoritate nu este potrivit dacă persoana citată nu este calificată în domeniu, dacă experți cunoscuți au altă părere, dacă autori­tatea respectivă a vorbit în glumă sau dacă citarea este scoasă din context.

Autoritatea anonimă. Atunci când autori­tatea citată este anonimă nu se poate confirma dacă este vorba despre experți. Așa este cazul cu zvonurile. Este imposibil să aflăm dacă un zvon este adevărat sau nu. Zvonurile false sunt lansate de obicei deliberat, cu scopul de a induce în eroare sau de a discredita.

  • Un membru al guvernului a destăinuit...
  • Experții sunt de acord că...
  • Se zvonește / circulă vestea că...

Pentru că nu cunoaștem sursa informației, nu avem nicio modalitate să-i evaluăm veridi­citatea.


Atacul la persoană

Acest sofism (ad hominem), face apel la lipsa de credibi­litate a unui om și este astfel inversul apelului la autoritate. El atacă persoa­na, nu argumentul. Cel vizat este lipsit de erudiție, burghez, psihopat, comunist, ateu, interesat de un avantaj, recidivist, contrazis de propriile fapte, frecven­tează medii rău famate, etc. Cuvintele trebuie respinse din cauză că sunt opinia cuiva cu reputație proastă.

Atacul la persoană este folosit frec­vent în propa­ganda partinică, de exemplu electorală.

  • Premisă majoră (P):  Candidatul X susține în platforma lui că vârsta legală pentru accesul la băuturi alcoolice ar trebui să fie 16, nu 18 ani cât este acum
  • Premisă minoră (p):  Dar toți știm că X a fost la dezalcoolizare în urmă cu doi ani și că familia lui deține un bar
  • Concluzie (C):  Deci vârsta legală pentru accesul la băuturi alcoolice trebuie să fie 18, nu 16!

În toate variantele lui, sofismul ad hominem ne cere să adoptăm o poziție față de adevărul unei concluzii pentru simplul fapt că cineva crede contrariul. Dar respectivul poate avea dreptate chiar dacă este dezagreabil, este implicat în chestiune, este incon­secvent în alte lucruri, are vicii, etc. Din nou, persona­litatea este irele­vantă pentru adevăr. Caracterul sau circumstanțele cuiva nu au nimic de-a face cu adevărul sau falsi­tatea afirma­țiilor lui.


Apelul la ignoranță

Apelul la ignoranță (argumnetum ad ignora­tiam) ne propune să acceptăm adevărul sau falsul unei afirmații pentru că niciun oponent nu a dovedit sau nu poate dovedi contrariul. Este un caz special al falsei dileme deoarece presupune că toate afirma­țiile trebuie să fie cunoscute, fie ca adevărate, fie ca false.

  • Cosmonauții nu l-au întâlnit pe Dumnezeu în spațiu, deci Dumnezeu nu există
  • Nimeni nu a dovedit concludent că nu există extrate­reștri, deci extrate­reștrii există

Absența dovezilor împotriva unei aserțiuni nu face ca aceasta să fie adevărată sau falsă. Altfel spus, lipsa unei dovezi nu este o dovadă. Ce nu știm, poate fi adevărat sau fals.


Concluzie irelevantă

Sofismul concluziei irelevante (ignoratio elenchi) încearcă să stabilească adevărul unei propoziții, oferind un argument care în realitate sprijină o concluzie diferită.

  • P:  Toți copiii trebuie să beneficieze de atenție deosebită din partea părinților lor
    p:  Părinții care lucrează cu normă întreagă nu pot acorda această atenție copiilor lor
    C:  Deci mamele nu ar trebui să lucreze cu normă întreagă

Aici premisele ar putea sprijini o concluzie despre părinții care lucrează, dar nu asigură adevărul unei concluzii despre femei separat de bărbați. Acest „raționament” urmă­rește să abată auditoriul de la punctul care este cu adevărat în discuție.


Apelul la clemență

Apelul la clemență sau milă (ad miseri­cordiam) încearcă să câștige acceptarea prin invocarea conse­cințelor nefaste pe care le va suferi autorul unei fapte sau alții care depind de el. Acest sofism se întâlnește frecvent în pledoa­riile avocaților. Un șofer surprins cu actele în neregulă ar putea „convinge” agentul de circulație apelând la acest sofism:

  • P:  Dacă îmi ridicați permisul, nu voi mai putea conduce, deci nici lucra
    p:  În acest caz voi pierde locuința și copiii mei vor ajunge în stradă
    C:  Deci trebuie să nu-mi ridicați permisul
  • Sper că veți accepta proiectul meu. Am lucrat trei luni la el

Concluzia trebuie acceptată din cauza situației demne de milă a subiectului. Dar este greșită, chiar dacă premisele sunt adevărate. Starea demnă de milă a apelan­tului n-are nimic de-a face cu adevărul concluziei.


Apelul la consecințe

Apelul la consecințe (ad consequentiam) se aseamănă cu apelul la clemență, dar este tratat de unii ca un sofism separat.

  • Evoluția nu poate fi adevărată pentru că, dacă ar fi, n-am fi mai buni decât maimuțele (Evoluția nu depinde de criteriile noastre)
  • Trebuie să existe Dumnezeu pentru că, altfel, viața n-ar avea sens (Existența lui Dumnezeu nu depinde de percepția noastră asupra sensului vieții)

Consecințele nu sunt relevante pentru ade­vărul unei concluzii.


Sofisme de supoziție

 

Sofismele de supoziție sau supoziție neînte­meiată sunt raționa­mente greșite la care eroarea rezultă din folosirea unor premise corecte, dar insufi­ciente pentru a susține concluzia, sau dintr-o presupu­nere implicită a unei afirmații al cărei adevăr nu este sigur sau plauzibil.


Falsa dilemă

Acest sofism este cunoscut drept gândirea în alb și negru. Falsa dilemă folosește urmă­torul mod de a „judeca”:

  • P:  Fie afirmația X este adevărată, fie afirmația Y este adevărată (când de fapt X și Y ar putea fi ambele false)
    p:  Afirmația Y este evident falsă
    C:  Deci afirmația X este adevărată

Acest raționament este înșelător, pentru că dacă ambele afirmații pot fi false, nu rezultă că una este adevărată, doar din faptul că cealaltă este falsă. În cazurile în care cele două opțiuni sunt singurele posibile, acest tip de rațio­nament nu este fals. Dacă opțiunile sunt mutual exclusive se poate aplica metoda reducerii la absurd pentru a demonstra că una este adevărată, arătând că negația ei este falsă.

  • „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea, şi cine nu strânge cu Mine risipeşte” (Matei 12:30).

Competiția politică și religi­oasă se bazează adesea pe falsa dilemă. Adversarii au greșeli, doctri­nele lor sunt eronate, deci noi suntem cei buni, alter­nativa. Dar nimeni nu este bun numai pentru că adversarul său este rău!

Falsa dilemă propune un număr limitat de opțiuni, de obicei două, când în realitate există mai multe. Depis­tarea sofismului constă în identi­ficarea opțiu­nilor date și demon­strarea cu exemple că există și alte opțiuni.

  • „Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc” (un citat contro­versat din Malraux). Opțiu­nile propuse aici sunt două:
         1. Oamenii devin religioși și ajung în secolul 21
         2. Oamenii nu ajung în secolul 21
    Întrucât opținea a doua este inacceptabilă, oamenii trebuie să devină religioși. Există însă și opțiunea ca oamenii să ajungă în secolul 21 fără să devină religioși în mod special.

Generalizarea pripită

Acest sofism începe cu un caz particular, nerepre­zentativ sau atipic într-un fel oarecare, și apoi greșește prin deri­varea din el a adevă­rului unei reguli generale. Uneori poate fi vorba de mai multe cazuri, dar totuși insufi­ciente pentru a se putea face o genera­lizare.

  • Doi imigranți au furat din supermarket
    Deci imigranții sunt hoți
  • I-am întrebat pe trei dintre colegii de curs ce părere au despre noile regle­mentări pentru tineret și ei au fost de acord că sunt bune
    Noile regle­mentări sunt deci foarte popu­lare

Este evident că un număr limitat de cazuri nu este de ajuns pentru a stabili adevărul unui reguli generale. Întrucât conclu­zia este greșită (deși premisa este adevă­rată), raționa­mentul nu este de încredere.

Pentru evaluarea sofis­mului trebuie clari­ficat dacă numărul de cazuri este suficient de mare și astfel de repre­zentativ pentru clasa la care se aplică genera­lizarea.


Particularizarea improprie

Sofismul începe cu afirmarea unui principiu care este adevărat ca o regulă generală, dar apoi greșește prin aplicarea la un caz particular care este nerepre­zentativ sau atipic față de regula generală. Cunoscut și ca accident, această eroare logică este inversul genera­lizării pripite.

  • P:  Femeile câștigă mai puțin decât bărbații pentru același număr de ore
    p:  Moderatoarea de la Talk Show este o femeie
    C:  Deci ea câștigă mai puțin decât bărbații pe care îi are ca invitați

O premisă universal adevărată ar susține această concluzie, dar ea ar trebui să sune: "Orice femeie câștigă mai puțin decât orice bărbat", ceea ce nu este cazul în realitate. Adevărul unei reguli generale lasă loc la cazuri de excepție, fapt care face ca aplicarea ei la oricare dintre acestea să fie greșită.

  • P:  Legea interzice șoferilor depăși­rea vitezei de 50 km/h în localități
    p:  Prietenul tău este mușcat de un șarpe și îl duci urgent la spital
    C:  Nu poți însă să conduci cu o viteză mai mare de 50 km/h

Sofismul poate fi demonstrat arătând că regula propusă în premise nu este universal valabilă și că circum­stanțele cazului în discuție nu justifică aplicarea genera­lizării.


Cauza falsă

Sofismul presupune prezența sau absența unei legături cauzale între lucruri care par să se afle într-o anumită corelație, condiți­onare sau ordine temporală (post hoc, ergo propter hoc - după aceasta, deci din cauza aceasta).

  • P:  Vineri seara luna a fost plină
    p:  Sâmbătă m-am trezit mai târziu decât de obicei
    C:  Deci luna plină m-a făcut să dorm mai mult
  • Patronat: Prețurile cresc pentru că cereți salarii mari
    Sindicate: Cerem salarii mari pentru că prețurile cresc
  • Avem o rată ridicată a șomajului din cauza reducerii cererii de consum
     (În realitate cauza la toate acestea ar putea fi recesiunea economică)
  • Cauza lipsei de interes școlar este notele rele
     (Când de fapt notele rele sunt rezultatul lipsei de interes)

În general cazurile acestui raționa­ment greșit sunt următoarele:

  • A precede pe B, deci este cauza lui B
  • A este cauza lui B și C, deci B este cauza lui C
  • A fiind cauza lui B, B nu poate fi cauza lui A
  • A este condiția pentru B, deci A este cauza lui B
  • A este efectul lui B, deci A este cauza lui B

Identificarea sofismului se face arătând că legătura între lucruri sau eveni­mente este pur întâm­plătoare. „Efectul” ar fi putut apărea și în absența „cauzei” sau ar putea fi deter­minat de o cauză străină de cea sugerată.


Argumentarea circulară

Acest sofism (petitio principii) presupune o apelare la concluzie încă de la început, o întoarcere la începutul argumen­tării prin folosirea concluziei ca premisă, adică ceva „este adevărat pentru că este adevărat”. Este un fals logic greu de depistat și este acceptat pentru că de obicei ceea ce este considerat adevărat este și o preju­decată. Poate fi întâlnit în mai multe forme:

Expresii circulare

  • Biblia este inspirată fiind Cuvântul lui Dumnezeu
     (Este inspirată pentru că este inspirată)
  • Marfa nu este de calitate fiind indigenă
     (Nu este bună pentru că nu este bună)

Raționamente circulare

  • A certifică că B este un profet adevărat
    B certifică că A este un profet adevărat
    Deci A și B sunt profeți adevărați

Afirmația repetată

Impunerea unei idei prin repetare persu­asivă. Unele argumen­tări teologice apelează la acest sofism atunci când dovezile sunt insufi­ciente. Se scriu articole lungi pe baza a referințe biblice puține sau se consumă jumătate din spațiu cu expunerea tezelor fără dovezi, pentru ca în partea a doua să se repete aceste teze însoțite de dovezi. Impresia este de „dublare” a argumentelor.


Întrebarea complexă

Sofismul întrebării complexe constă în tratarea ca o singură aserțiune a două afirmații care nu au legătură între ele. Se așteaptă să fie acceptate sau respinse împreună, deși în realitate una este accepta­bilă și cealaltă nu. Adevărul concluziei este inclus implicit în premi­se.

  • Ai încercat să nu te mai uiți așa de mult la televizor?
    Dacă da, atunci trebuie să admiți că te uiți prea mult televizor.
    Dacă nu, atunci înseamnă că încă te uiți prea mult la televizor

Întrebarea a fost de fapt dublă: (1) Te uiți mult la televizor? și (2) Ai încercat să te oprești? Într-un format chiar mai subtil, acest sofism implică aceeași dificul­tate ca și argumen­tarea circulară. Nu am accepta prima premisă dacă n-am accepta mai întâi adevărul concluziei. Este o metodă cu rezultate în anchetarea infrac­torilor. „Ce ai făcut cu banii pe care i-ai furat?” Se așteaptă un răspuns inclusiv la întrebarea „Ai furat?” Decon­spirarea acestui sofism se face prin identi­ficarea întrebă­rilor nelegitim asociate și prin clari­ficarea că acceptarea uneia nu înseamnă și acceptarea celei­lalte.


Sofisme de limbaj

 

Pe lângă sofismele de relevanță și supoziție neînte­meiată există și sofismele de limbaj ambiguu. Cuvintele și propo­zițiile pot avea mai multe înțelesuri. Relațiile deductive ale unei argu­mentări vor fi sigure numai dacă cuvintele își vor păstra același sens până la concluzie. Sofis­mele de limbaj ambiguu implică confuzia între două sau mai multe sensuri.


Echivocația

Sofismul echivocației este o ambigu­itate de limbaj la care se ajunge prin folosirea unui cuvânt cu două sau mai multe înțelesuri în cadrul aceleiași argu­mentări.

  • P:  Creștinii contemporani folosesc computere
    p:  Petru și Pavel au fost contemporani
    C:  Deci ei au folosit computere

Cuvântul 'contemporan' este folosit cu două sensuri, iar schimbarea de la un sens la altul se face în timpul argumen­tării. Mai întâi el înseamnă „care trăiesc în timpul nostru”, apoi „care trăiesc în același timp”. Echivo­cația este „arta” de a schimba regulile în timpul jocului. Chiar și o modificare minoră poate duce la concluzii greșite și astfel la invali­darea argu­mentării.

La conciliul de la Calcedon din 451 e.n., s-a stabilit doctrina celor „două naturi” ale lui Cristos. Doctrina afirmă că el a fost „om adevărat și Dumnezeu adevărat”. Dar pentru a se ajunge la această formulare, s-au echivocat cei doi termeni, „om” și „Dumnezeu”.

  • P:  Isus Cristos este Dumnezeu
    p:  Dumnezeu nu poate fi ispitit (Iacov 1:13)
    C:  Isus a fost ispitit în toate (Evrei 4:15)

Se observă că raționamentul este greșit. Concluzia care se desprinde logic din premise este că Isus nu poate fi ispitit. Sofismul prezent aici este echivo­cația terme­nului „Dumnezeu”.

  • P:  Isus Cristos este Dumnezeu [pentru că a păstrat natura divină]
    p:  Dumnezeu [Tatăl] nu poate fi ispitit (Iacov 1:13)
    C:  Isus nu a fost ispitit în natura lui divină, ci în natura umană (Evrei 4:15)

În premisa majoră, „Dumnezeu” este folosit în sensul de divin, pe când în premisa minoră „Dumnezeu” se referă la Tatăl lui Isus Cristos. Acest argument trinitar standard echivo­chează și termenul „om”. Isus Cristos nu este un om adevărat în această argumen­tare, pentru că un om adevărat nu are și o natură divină.

Prin echivocarea termenilor „om” și „Dumnezeu” s-a creat o categorie separată de ființe pentru Cristos, diferită de semnifi­cația lingvis­tică a termenilor. Ceea ce se afirmă despre el nu se poate afirma nici despre om, nici despre Dumnezeu. 100% om și 100% Dumnezeu este 200% echivo­cație!


Amfibolia

Amfibolia apare atunci când construcția grama­ticală a unei propoziții creează ambigu­itate, chiar dacă toți termenii ei sunt univoci.

  • După catolici, protestanții sunt greșiți
    (După părerea catolicilor sau după ei în listă)
  • Toți îți vor binele. Nu-i lăsa să ți-l ia!
    (Ți-l doresc ție sau pentru ei)

Accentul

Acest sofism se referă la ambigui­tatea creată de accentuarea greșită a cuvintelor în propoziție, de exemplu prin punctuație. Faptul este critic în exegeza biblică, pentru că textul original al Scripturii nu conține semne de punctu­ație.

De exemplu, înțelesul cuvintelor lui Isus din Luca 23:43 depinde de poziția în care este plasată virgula:

  • Fără punctuație: „Adevărat îți spun astăzi vei fi cu mine în Rai.”
       Varianta I: „Adevărat îți spun astăzi, vei fi cu mine în Rai.”
       Varianta II: „Adevărat îți spun, astăzi vei fi cu mine în Rai.”

În ambele variante cuvântul „astăzi” devine determinant datorită punctu­ației, câștigând conotația „chiar în această zi”. Înainte de virgulă stabilește timpul vorbirii, după virgulă timpul ajungerii în rai.

Un alt exemplu este Marcu 16:9:

  • Textul original: „Isus după ce a înviat în dimi­neaţa zilei dintâi a săptă­mânii S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena.”
       Varianta I: „Isus, după ce a înviat în dimi­neaţa zilei dintâi a săptă­mânii, S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte draci.”
       Varianta II: „Isus, după ce a înviat, în dimi­neaţa zilei dintâi a săptă­mânii S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte draci.”
       În prima variantă este stabilit timpul când Isus a înviat, în cea de-a doua timpul când s-a arătat Mariei Magdalena.

Compoziția

Sofismul compoziției implică aplicarea unei însușiri prezente la fiecare element al unei clase la întreaga clasă.

  • P:  Fiecare carte din bibliotecă este tematică
    C:  Deci și biblioteca este tematică

Nu neapărat, biblioteca poate fi univer­sală. Chiar dacă premisa este ade­vărată pentru fiecare element al clasei, clasa ar putea să nu aibă aceeași însușire. Compoziția diferă de generali­zarea pripită, care se face din câteva cazuri parti­culare nerepre­zentative:

  • P:  Prăjiturile de deasupra arată bine
    C:  Deci toate prăjiturile din cutie sunt bune

Diviziunea

Sofismul diviziunii constă în aplicarea unei însușiri a unei clase la fiecare element al ei.

  • P:  Echipa de fotbal este performantă
    C:  Deci și portarul este performant

Deși premisa este adevărată pentru clasă ca întreg, ea poate să nu fie adevărată pentru fiecare element în parte. Divi­ziunea trebuie distinsă de particu­larizarea improprie, care aplică în mod greșit o regulă generală la un caz parti­cular atipic:

  • P:  Lupii albi trăiesc în libertate
    p:  Lupii de la grădina zoologică sunt lupi albi
    C:  Deci lupii de la grădina zoologică trăiesc în libertate

Deși regula este adevărată pentru specie ca întreg, ea nu poate fi particula­rizată pentru cazuri atipice.


Alte sofisme

 

Lista sofismelor este departe de a fi încheiată. Evaluarea validi­tății argu­mentelor îmbră­cate în limbajul obișnuit se aseamănă diagnos­ticării medicale cu ajutorul radio­grafiei. Logica ne ajută să vizualizăm „integri­tatea” argumen­telor, dincolo de limbajul care le exprimă.


Panta alunecoasă

Pentru a demonstra că o situație este inaccep­tabilă, se arată că ea poate determina o avalanșă de eveni­mente inaccep­tabile.

  • N-ar trebui să joci. Odată ce începi îți va fi greu să te oprești. Curând îți vei cheltui toți banii pe jocuri și apoi va trebui să furi pentru a-ți supli­menta câștigul.
  • Dacă fac o excepție pentru tine, atunci va trebui să o fac pentru toți

Sofismul pantei alunecoase folosește nele­gitim condițio­narea "dacă-atunci". Pentru a-l identi­fica trebuie să comparăm ceea ce se combate cu ultimul și cel mai grav eveniment inaccep­tabil din seria invocată, pentru a evidenția că acesta nu este neapărat o conse­cință.


Limbajul prejudecat

Sofismul folosește termeni care stâr­nesc orgolii și preju­decăți, de exemplu măgulind auditoriul sau subminând credi­bili­tatea altora.

  • Orice persoană rezonabilă va fi de acord că...
  • Numai un naiv ar susține că...
  • Sectele pretind că slujesc lui Dumnezeu (verbul „pretind” sugerează falsul)
  • Liderii cultului susțin că... („liderii” este folosit aici depre­ciativ)

Pentru dovedirea sofismului trebuie identi­ficați termenii care induc preju­decăți (ex. rezonabil, naiv) și trebuie arătat că dezacordul față de concluzie nu-l face pe nimeni „nerezo­nabil” sau „naiv”.


Falsa analogie

Acest sofism face o analogie între două obiecte sau eveni­mente. Apoi afirmă că deoarece primul are o propri­etate P, trebuie s-o aibă și al doilea. Dar analogia eșuează dacă cele două obiecte sau eveni­mente diferă prin chiar propri­etatea P.

  • Apa este o singură substanță, dar există în trei stări de agregare.
  • Tot așa Dumnezeu este unul, dar se manifestă în trei ipostaze care coexistă

Dacă este dovedit deja că Dumnezeu este o ființă în trei de persoane, atunci stările în care se poate găsi apa pot fi cel mult o comparație. În niciun caz o dovadă obținută prin analogie.


Evitarea sofismelor

Sofismele pot afecta serios capaci­tatea noastră de a stabili adevărul. Fie că sunt comise din greșeală în cursul procesului de gândire, fie că sunt folosite deliberat în efortul de a-i înșela și manipula pe alții, niciunul dintre ele nu oferă motive legitime pentru validi­tatea concluziei lor. Cunoscând că sunt erori în argu­mentare, suntem protejați în ambele cazuri. Dacă putem identi­fica câteva din cele mai obișnuite sofisme, probabi­litatea să le folosim noi înșine sau să fim înșelați atunci când alții le folosesc este mai mică. Mintea logică trebuie să poată distinge între sofisme persuasive și raționa­mente valide.

Exegeza biblică implică argumen­tarea și astfel este un teren unde teologii și apologeții diferi­telor doctrine și interpretări ar putea fi tentați să folosească sofisme. Întrucât acestea sunt erori logice, dezba­terea biblică este ultimul loc unde am dori să fie întâlnite. Astfel ar trebui să fim în gardă. Adevărul biblic trebuie expus cu onestitate intelec­tuală. Dacă trebuie să înțe­legem și să „împărțim corect Cuvântul adevă­rului” (2 Tim. 2:15), atunci este necesar să învățăm să raționăm corect.