Comentarii la versete biblice


Grupaje tematice: Cristologie, Iminenţa Împărăției în mesajul lui Isus

Index versete


 

Index

Cristologie

 

Matei 26:63 ⋄ Te conjur pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu (BTF).

În gândirea evreiască a secolului întâi, printre titlurile lui Mesia se găsea și acela de „Fiu al lui Dumnezeu”. Fiu în sens figurat, al adopției ca moștenitor al tronului mesianic. Așa cum Dumnezeu a spus despre Solomon, care a devenit un asemenea Fiu și un tipar profetic al lui Mesia:

El îmi va fi fiu, și eu îi voi fi tată; și voi stabili pe vecie scaunul de domnie al împărăției lui în Israel... l-am ales ca fiu al meu și-i voi fi tată (1 Cron. 22:20; 28:6).

Aceste cuvinte sunt aplicate la Cristos în Evrei 1:5. În mod și mai explicit, Mesia este numit fiul lui Dumnezeu în Psalmul al doilea:

„Totuși eu am uns pe împăratul meu peste Sion, muntele sfințeniei mele”. Voi vesti hotărârea: „DOMNUL mi-a zis: „Tu ești fiul meu; astăzi te-am născut. Cere-mi și-ți voi da popoarele de moștenire și marginile pământului în stăpânire” (v. 6-8).

Israelitul ales pentru funcția mesianică devenea prin ungere fiul regelui-tată, al lui Dumnezeu, și stătea alături de el pe tronul din Sion: „Solomon a şezut pe scaunul de domnie al Domnului ca împărat în locul tatălui său, David.” (1 Cron. 29:23). Isus a folosit acest limbaj tată–fiu pentru a descrie relația și unitatea dintre Dumnezeu și Unsul său ca asociați la regalitate.

Pentru aceasta deci căutau iudeii şi mai mult să-L omoare, nu numai pentru că nu respecta (lit. „pentru că dezlega”) sabatul, dar şi pentru că spunea că Dumnezeu este Tatăl Său, făcându-Se pe Sine Însuşi egal cu Dumnezeu. Isus a răspuns deci şi le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun: Fiul nu poate face nimic de la Sine Însuşi, decât ceea ce-L vede pe Tatăl făcând; pentru că orice face El, acestea le face şi Fiul la fel.” (Ioan 5:17-19, GBV2001).

Conducătorii religioși din Ierusalim au înțeles bine ce scotea Isus în evidență prin cuvintele lui. În timpul audierii în fața sinedriului, marele preot Caiafa l-a întrebat direct: „Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă ești Cristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Mat. 26:63). Răspunsul lui Isus a fost luat ca o recunoaș­tere și în același timp o blasfemie. Dar în ce consta blasfemia?

Întrucât Cristosul (însemnând unsul) era un titlu cu aplica­bilitate largă (regi, preoți, profeți, judecători), apoziția din finalul sintagmei „Cristosul, Fiul lui Dumnezeu” era menită să restrângă sensul la regele escatologic așteptat, Mesia cu majusculă. După răspunsul lui, Isus a început să fie batjocorit pe seama pretenției lui de a fi Cristosul: „Atunci l-au scuipat în față, l-au bătut cu pumnii și unii l-au pălmuit, zicând: „Cristoase, prorocește-ne: cine te-a lovit?” (Mat. 26:67, 68).

De asemenea, Petru l-a numit pe Isus „Cristosul, Fiul Dumnezeul” (Mat. 16:16), ceea ce arată că Mesia era considerat fiul lui Dumnezeu în sensul discutat mai sus, al moștenirii regalității mesianice (comp. Luc. 9:20). Odată ce creștinii ne-evrei au devenit majoritari în biserică acest titlu nu a mai fost înțeles și s-a ajuns la conceptul invers: „Fiul lui Dumnezeu, Cristosul”. În felul polemizat deja de secole, că Dumnezeu are un fiu la propriu pe care l-a trimis să devină Cristosul, regele Israelului.

 

Index

Ioan 20:31 ⋄ Dar acestea sunt scrise, ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu (BTF).

Aceste cuvinte stabilesc ideea scoasă în evidență în toată Evanghelia lui Ioan: Isus, omul din Nazaret, este Cristosul, altfel spus Fiul lui Dumnezeu, adică Împăratul lui Israel. În capitolul 1, BTF:

20  Iar el a mărturisit şi nu a negat, ci a mărturisit: Eu nu sunt Cristosul.

34  Şi eu am văzut lucrul acesta şi am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu.

41  Noi am găsit pe Mesia (care fiind tradus este Cristosul).

45  Noi am găsit pe acela despre care a scris Moise în lege şi profeţi.

49  Natanael a răspuns şi i-a zis: Rabi, tu eşti Fiul lui Dumnezeu, tu eşti Împăratul lui Israel.

Cuvintele lui Ioan au fost înțelese în sensul obișnuit. Isus era Unsul (Cristosul) și astfel „fiul lui Dumnezeu”, moștenitorul tronului. Aceasta în gândirea evreiască, formată în spiritul și limbajul Vechiului Testament. Pentru că în cea păgână, „fiul lui Dumnezeu", așa cum erau considerați unii împărați și eroi, era o expresie cu valențe literale. În timp, aceasta din urmă a alterat și înlocuit înțelesul expresiei biblice.

Recomandare de lectură:

Definig the Titles “Christ” and “Son of God” in Mark’s Narrative Presentation of Jesus, de Herbert W. Bateman IV, articol publicat în Journal of the Evangelical Theological Society, 50/3 (September 2007), p537–59.

 

Index

Ioan 19:7 ⋄ Noi avem o lege şi după legea noastră el este dator să moară, pentru că s-a făcut pe sine Fiul lui Dumnezeu (BTF).

Iudeii i-au explicat lui Pilat în ce consta „vina de moarte” a lui Isus – s-a auto­intitulat Fiul lui Dumnezeu, adică Mesia. Dumnezeu însuși promisese – lucru consemnat în Legea pe care o aveau iudeii – să ridice un profet, asemenea lui Moise. Acesta trebuia ascultat, dacă era adevărat, sau pedepsit cu moartea, dacă era fals.

Le voi ridica din mijlocul fraților lor un proroc ca tine, voi pune cuvintele mele în gura lui, şi el le va spune tot ce-i voi porunci Eu. Dar prorocul care va avea îndrăzneala să spună în Numele Meu un cuvânt pe care nu-i voi porunci să-l spună... prorocul acela să fie pedepsit cu moartea (Deut. 18:18, 20).

În opinia iudeilor Isus era un proroc fals care „trebuia să moară” pentru că s-a declarat singur Mesia. Fără sau înainte ca Dumnezeu să-l confirme printr-un semn din cer (comp. Mat. 16:1). Iar întrucât mesia era regele eliberator așteptat de Israelul subjugat de romani, aceasta era o acuzație cu priză la guverna­torul roman, dator să apere interesele Cezarului.

Totuși, atunci când Pilat a auzit cuvintele „fiul lui Dumnezeu", „i-a fost și mai mare frică” (Ioan 19:7‑9). A înțeles Pilat mai mult decât mesia în sensul biblic prin aceste cuvinte? Posibil. Cezarul pe care îl slujea el era considerat divin, un „fiu de dumnezeu”. Pilat a încercat și mai insistent să-l elibereze pe Isus, dar iudeii au clarificat sensul strict în care au folosit expresia „fiul lui Dumnezeu", începând să strige:

"Dacă eliberezi pe omul acesta, nu ești prieten cu Cezarul. Oricine se face pe sine împărat, se opune Cezarului"... „Să răstignesc pe împăratul vostru", le-a zis Pilat. Preoții cei mai de seamă au răspuns:” N-avem împărat decât pe Cezarul" (Ioan 19:12-15).

Dacă s-a făcut pe sine „fiul lui Dumnezeu", Isus s-a făcut „împăratul” sau regele mesianic al lui Israel.

 

Index

Ioan 3:14, 15 ⋄ Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să nu piară.

Spre sfârșitul călătoriei lor prin pustie, israeliții au început să fie mușcați de niște șerpi „înfocați” și i-au cerut lui Moise să intervină la Dumnezeu. Soluția care s-a dat a fost cu totul neobișnuită:

Și DOMNUL i-a zis lui Moise: „Fă-ți un șarpe înfocat și spânzură-l de o prăjină: și oricine este mușcat și va privi spre el, va trăi”. Moise a făcut un șarpe de bronz și l-a pus într-o prăjină; și oricine era mușcat de un șarpe și privea spre șarpele de bronz, trăia (Num. 21:8; 9).

În loc să îndepărteze șerpii vătămători sau să le dea israeliților puterea să-i calce în picioare fără a fi vătămați, Dumnezeu le-a indicat că, dacă doreau să trăiască, trebuiau să privească insistent spre o statuetă de bronz, reprezentând chiar acel șarpe, înălțată pe un stâlp. Actul în sine era intrigant. Cei mușcați aveau nevoie de credință pentru a aștepta salvarea de la lucrul pe care îl urau cel mai mult.

„Tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul Omului”, a zis Isus, „pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viață veșnică”.

Cum „tot așa"? „Cineva ca un fiu al omului” este expresia prin care este desemnat în profeția lui Daniel poporul mesianic, care este văzut primind de la Dumnezeu stăpânire mondială (Dan. 7:13, 14, 27; 2:44). Stăpânire care este luată de la împărățiile reprezentate de fiarele sălbatice care tocmai l-au rănit grav. Este de înțeles că „fiul omului” de aici este în antiteză cu fiarele, față de care a fost vulnerabil. Dacă acum se află pe norii cerului, departe de atingerea lor, înseamnă că rănile lui, oricât de mari, s-au vindecat, situația s-a răsturnat și a ieșit biruitor. Contrastul este de la mai slab ca fiarele la mai puternic, de sub labele acestora deasupra capului lor.

Isus a aplicat expresia „fiul omului” într-un sens restrâns – la un om de rând pe care Dumnezeu îl înalță ca rege uns sau mesia peste poporul său, altfel decât prin merite moștenite. Asemenea lui David care nu era din casa regală, dar care l-a „strâns” și l-a „salvat” pe Israel și a ajuns astfel să fie pus rege peste națiune (2 Sam. 5:2; comp. Mat. 9:36-38).

În timpul lui Isus, națiunea era nu doar „împrăștiată” de puterile străine, dar era asuprită de tradițiile diferitelor secte mozaice și avea nevoie de întoarcere la adevărul Legii, de revigorare spirituală, de ispășire a vinovăției și de purificare de elementele apostate. Profeția lui Isaia vorbește despre „slujitorul Meu”, care va fi interesat de salvarea poporului. „Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui; dar DOMNUL a făcut să cadă asupra lui nelegiuirea noastră a tuturor” (53:6). Israelul a avut în istoria lui multe cazuri în care un grup restrâns sau o singură persoană, adesea de proveniență modestă ori plebee, a intervenit la Dumnezeu sau la stăpâ­nirile lumii pentru salvarea poporului. Uneori acest „salvator” a trebuit să-și riște viața sau să sufere și adesea nu a fost crezut sau luat în considerare de compatrioții lui. Isaia a continuat:

„Dar după ce își va da viața ca jertfă pentru vină, va vedea o sămânță de urmași, va trăi multe zile... îi voi da partea lui la un loc cu cel mare și va împărți prada cu cel puternic, pentru că s-a dat pe sine însuși la moarte și a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatul multora și a mijlocit pentru cei vinovați” (53:10-12).

Aceste cuvinte descriu o inversare de situație – de la moarte la viață, de la umilință la glorie, de la neregalitate la regalitate, pentru cineva care alege să devină slujitorul lui Dumnezeu din dragoste pentru binele națiunii. „Iată slujitorul Meu va lucra cu înțelepciune; va fi înălțat, va fi ridicat și va fi foarte sus” (Is. 52:13).

Asemenea șarpelui târâtor, care era privit ca un pericol și era dat la moarte, dar care a ajuns să fie înălțat și pus ca un instrument recunoscut al salvării și vieții, tot așa „fiul omului", trebuia să fie înălțat „pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Procesul acestei înălțări „foarte sus” trebuia să aibă loc însă două etape: una durereoasă, de umilire și suferință, în care era considerat vinovat și o amenințare publică, și era dat la moarte, și una de ridicare la autoritate și glorie, care era urmarea intervenției lui Dumnezeu. Isus le-a spus iudeilor din generația lui:

"Dacă nu credeți că eu sunt [Cristosul, salvatorul asemenea șarpelui de bronz], veți muri în păcatele voastre... Când veți înălța

pe Fiul Omului atunci veți cunoaște că eu sunt [Cristosul, salvatorul]... Și eu, când voi fi înălțat de pe (lit. de la) pământ [asemenea șarpelui de bronz înălțat de la pământ], voi atrage la mine însumi pe toți...” Mulțimea i-a răspuns: „Noi am auzit din lege că Cristosul rămâne veșnic; cum dar zici tu că Fiul Omului trebuie să fie înălțat?” (Ioan 8:24, 28; 12:32, 34)

După învierea lui Isus, mai exact de la Penticostă, apostolii au înțeles și au explicat mulțimii că turnarea spiritului sfânt este o urmare și astfel o dovadă a acestei înălțări a Fiului Omului. „Dumnezeu a făcut Domn și Cristos pe acest Isus, pe care l-ați răstignit voi” (Fap. 2:32-36).

 

Index

Ioan 3:16 ⋄ Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul său Fiu, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viață veșnică.

Isus i-a spus aceste cuvinte explica­tive lui Nicodim, care era „un învățător al lui Israel", pentru a-l ajuta să înțeleagă exigențele intrării în împărăția lui Dumnezeu (vezi Ioan 3:5, 10). Deși pasajul vorbește aparent despre bazele creștinismului, dragostea Tatălui, sacrifi­ciul Fiului și salvarea lumii, mesajul lui ar putea fi unul mai restrâns în aria de aplicare. Ce lume a fost iubită atât de mult (lit. „așa”) de Dumnezeu? În ce sens „Fiul Omului” menționat în context (v. 14) este singurul său fiu, care a fost dat?

În contextul în care au fost spuse aceste cuvinte lumea este Israelul, națiunea aflată în legământ cu Dumnezeu, căreia i-a aparținut și Isus. Astfel în timp ce în Matei 15:24 Isus spune că nu a fost „trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”, aici spune că a fost trimis la lume: „Căci Dumnezeu n-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (Ioan 3:17; vezi și 1:10, 11). „Dacă vă urăște lumea, știți că pe mine m-a urât înaintea voastră.” (Ioan 15:18)

„Lumea” despre care putea spune Isus în noaptea dinaintea execuției sale că l-a urât și că se va bucura de moartea lui era desigur aceea a propriului popor, care l-a respins ca mesia prin liderii ei de la Ierusalim. Aceștia doreau să rămână ei înșiși stăpâni peste poporul lui Dumnezeu, așa cum a ilustrat Isus în pilda viticultorilor:

Stăpânul viei a zis: „Ce să fac? Am să trimit pe fiul meu preaiubit; poate că îl vor primi cu cinste [și vor da roadele]”. Dar viticultorii, când l-au văzut, s-au sfătuit între ei și au zis: „Iată moștenitorul; veniți să-l ucidem, ca moștenirea să fie a noastră.” (Luc. 20:13, 14)

Întrucât acest fiu era „moștenitorul”, înseamnă că era și singurul fiu în casa tatălui și de aceea „iubit” în mod deosebit (comp. Gen. 22:2). Dacă Dumnezeu, ca tată al unui fiu unic, l-a trimis chiar pe acesta, înseamnă că pentru el a contat foarte mult via sa și recolta strânsă din ea. „Dumnezeu așa a iubit lumea” (VBOR). Poporului Israel i s-a arătat răbdare și s-a așteptat să răspundă aducând „partea de rod”: schimbarea atitudinii, asemenea unei nașteri din nou, și acceptarea cu credință a lui Mesia și a salvării prin împărăția acestuia chiar în acea generație. Lucru care nu s-a întâmplat decât cu puțini dintre ei (Mat. 21:43).

„Da, Doamne”, I-a zis ea, „cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume.” (Ioan 11:27).

 

Index

Fapte 7:35 ⋄ Pe acest Moise, de care se lepădaseră ei, zicând: „Cine te-a pus pe tine stăpânitor și judecător?”, Dumnezeu l-a trimis ca stăpânitor și salvator

Ștefan s-a apărat în fața sinedriului arătând că mărturisindu-l pe Isus, el nu spunea „cuvinte de hulă împotriva lui Moise și a lui Dumnezeu” (6:11). Mai degrabă acuzatorii lui erau cei ce se împotriveau lui Dumnezeu, neluând în seamă cuvintele lui Moise: „Acest Moise a zis fiilor lui Israel: «Domnul Dumnezeul vostru vă va ridica dintre fraţii voştri un Proroc ca mine: de El să ascultaţi».” (7:37; Deut. 18:18, 19). Viața lui Isus dovedea în multe feluri că este „prorocul ca Moise”. Dar acum un singur element de asemănare părea important în pledoaria lui Ștefan. Acuzatorii lui aparțineau unui popor care avea obiceiul să respingă profeții și salvatorii trimiși de Dumnezeu.

„Voi totdeauna vă împotriviți Duhului sfânt; ca părinții voștri, așa faceți și voi. Pe care dintre proroci nu i-au persecutat părinții voștri? Au omorât pe cei care vesteau mai dinainte venirea Celui Drept, pe care acum voi l-ați dat prins și l-ați omorât” (7:51, 52).

La fel făcuseră cu Moise la „venirea” sau încercarea lui de a elibera Israelul. Ștefan le-a amintit:

„Și când a împlinit patruzeci de ani, i-a venit în inimă să cerceteze pe frații săi, pe fiii lui Israel... Credea că frații lui vor înțelege că Dumnezeu, prin mâna lui, le dădea eliberare; dar n-au înțeles... Pe acest Moise, de care se lepădaseră ei, zicând: «Cine te-a pus pe tine stăpânitor și judecător?», Dumnezeu l-a trimis ca stăpânitor și salvator” (7:23-37).

După un număr de ani petrecuți în Madian, „acest Moise” a fost trimis de Dumnezeu ca eliberator. Creștinii din secolul întâi erau siguri că Isus, profetul ca Moise, a fost trimis în mod asemănător ca „stăpânitor și salvator”. Petru a afirmat în cuvântarea lui de la Penticostă și mai târziu în fața sinedriului:

„Să știe bine, deci, toată casa lui Israel că Dumnezeu a făcut Domn și Cristos pe acest Isus, pe care l-ați răstignit voi... nu este sub cer alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți” (2:36; 4:12).

În ambele cazuri expresiile folosite („acest Moise”, „acest Isus”) arată optica greșită față de moticația unui om simplu, care dorește să-i ajute sau să-i salveze pe „frații” lui. În contrast cu optica lui Dumnezeu, care prețuiește o asemenea persoană și-i dă putere. Ștefan se aștepta ca iudeii să înțeleagă analogia și să-l accepte pe Isus și salvarea prin el, așa cum părinții lor au acceptat în cele din urmă conducerea și salvarea prin Moise, atunci când acesta a fost mandatat cu autoritate de Dumnezeu.

 

Index

Iminența Împărăției

 

Ioan 11:26 ⋄ Și oricine trăiește și crede în mine nu va muri niciodată.

Isus a spus aceste cuvinte în discuția lui cu Marta despre învierea fratelui ei Lazăr:

Isus i-a zis: „Fratele tău va învia”. „Știu", i-a zis Marta, „că va învia la înviere în ziua de pe urmă”. Isus i-a zis: „Eu sunt învierea și viața. Cine crede în mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” „Da, Doamne", i-a zis ea, „cred că tu ești Cristosul care trebuia să vină în lume”. (v. 23-27)

Faptul că Isus era Cristosul era asigurarea că oricine era în viață atunci și credea în Isus putea intra în Împărăție și să nu mai moară.

După patima Lui, li S-a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori, timp de patruzeci de zile, şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu. Deci apostolii, pe când erau strânşi laolaltă, L-au întrebat: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?”

În următoarele șase luni după moartea și învierea lui Isus s-au acumulat dovezi că Împărăția nu va fi restabilită în acele zile, cel puțin nu pentru Israel ca popor. Prin persecutarea ucenicilor, reprezentanții națiunii au arătat fără echivoc că nu îl doresc pe Isus ca Rege peste ei (comp. Luc. 19:11-14). Ca urmare națiunea a fost respinsă de Dumnezeu, ca moștenitoare exclusivă a Împărăției (Mat. 21:43).

Totuși o rămășiță israelită a intrat într-o împărăție spirituală (Col. 1:12, 13), reprezentată de Biserică, al cărei Cap, Domn și Cristos era Isus (Col. 1:18; Fap. 2:36; Efes.1:23). Spiritul sfânt primit ca arvună sau prim rod de apartenenții acestei împărății era garanția moștenirii Împărăției propriu-zise (2 Cor. 1:22; Rom. 8:23). Vezi Șase luni până la Împărăție.

 

Index

Marcu 14:25 ⋄ Adevărat vă spun că nu voi mai bea din rodul viței, până în ziua când îl voi bea nou în împărăția lui Dumnezeu.

Conform Evangheliei după Marcu, „pe când mâncau [Paștele]", Isus le-a oferit ucenicilor să-și împartă între ei o pâine și un pahar de vin, cărora le-a atribuit semnificații speciale legate de moartea sa, după care a spus cuvintele de mai sus.

Isus era absolut sigur că nu va mai bea din rodul viței ca parte a sărbătorii paștelui decât în împărăția lui Dumnezeu. Aceasta însemna că la timpul paștelui din anul următor, împărăția lui Dumnezeu va fi fost deja instaurată în Ierusa­lim.

Va mai fi atunci actuală sărbătorirea paștelui tradițional care comemora o eliberare din Egipt și prefigura o alta mai mare? Luca redă cuvintele lui Isus în felul următor:

Am dorit mult să mănânc Paștele acestea cu voi înainte de a suferi; căci vă spun că de acum încolo nu le voi mai mânca până ce nu se vor împlini în împărăția lui Dumnezeu. ...nu voi mai bea de acum încolo din rodul viței, până când nu va veni împărăția lui Dumnezeu (22:15-18).

Întrucât era prevăzută pedeapsa cu moartea pentru orice evreu care nu celebra paștele, cuvintele lui Isus sunt ca un jurământ garantat cu propria viață că celebrarea din acel an este ultima – înainte de a veni împărăția lui Dumnezeu.

Formularea pe care o găsim în Evanghelia după Marcu, „până în ziua când îl voi bea nou", indică de asemenea că Isus s-a referit la paștele din anul următor. Vinul nou se obținea în urma recoltei din vară. Cel mai târziu până la sărbătoarea corturilor „rodul viței” era deja adunat și pus în teasc și astfel vinul „nou” era disponibil (Deut. 16:13; comp. Mat. 9:17). Deci venirea împărăției lui Dumnezeu putea fi un fapt cel puțin din toamnă, la șase luni de la cuvintele lui Isus.

A venit împărăția lui Dumnezeu până la timpul paștelui următor? Isus a suferit chiar în acest scop. Pentru el acela a fost ultimul paște. Dar pentru ucenicii lui? Aceștia au început să atribuie paștelui o semnificație nouă începând din anul următor morții lui Isus, considerând că această sărbătoare „s-a împlinit în împărăția lui Dumnezeu”. Sărbătoarea evreiască anuală a devenit o ceremonie simplă de comemorare a morții lui Isus, adevăratul paște, care a adus o eliberare spirituală prefigurată de cea din Egipt (1 Cor. 5:7, 8).

 

Index

Ioan 14:19 ⋄ Încă puțin și lumea nu mă va mai vedea, dar voi mă veți vedea; pentru că eu trăiesc, și voi veți trăi.

Deși lumea poate însemna întreaga omenire, în Evanghelia lui Ioan „lumea” este în mod particular națiunea israelită. Isus s-a referit prin acest termen la iudei și conducătorii lor care reprezentau poporul aflat în legământ cu Dumnezeu, cărora le vorbise despre venirea Împărăției. Dar care refuzaseră să-l accepte ca Mesia și se pregăteau acum să-l ucidă pentru a nu supăra cezarul roman – „prințul” lor. Mai era puțin timp, poate o oră, până să fie arestat și condamnat de reprezen­tanții acestei „lumi".

Nu voi mai vorbi mult cu voi, căci vine prințul lumii acesteia și el n-are nimic în mine. Dacă vă urăște lumea, știți că pe mine m-a urât înaintea voastră. Dacă n-aș fi venit și nu le-aș fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum n-au nici o dezvinovățire pentru păcatul lor. Dacă n-aș fi făcut între ei lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum ei au văzut și m-au urât (14:30; 15:22, 24).

Lumea era compusă din cei cărora le-a vorbit Isus. Acești oameni comiseseră un păcat pentru care nu exista dezvinovățire și urmau să nu primească viață veșnică în Împărăția care se apropia (3:36; 6:47; Mat. 16:26, 27). Isus însă avea să nu mai fie văzut de acestă „lume”, încă de la moartea lui (14:28). Totuși ucenicii lui urmau să-l vadă, așa cum le-a zis, „pentru că eu trăiesc, și voi veți trăi”. Adică pentru că atât el cât și ucenicii vor trăi mai departe, datorită venirii împărăției lui Dumnezeu, care le va eterniza viața.

„Peste puțin timp nu mă veți mai vedea; apoi iarăși peste puțin timp mă veți vedea. Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura; vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.” (16:16, 20; comp. Apoc. 11:10).

Asumându-și prin sacrificiul său destinul profetic al Israelului, Isus a făcut să se împlinească promisiunile lui Dumnezeu referitoare la Împărăție și viața veșnică.

Isaia 53:10-12 (BTF):

10 Totuşi DOMNULUI i-a plăcut să îl zdrobească; l-a supus suferinţei; când tu îi vei face sufletul o ofrandă pentru păcat, el va vedea sămânţa lui, îşi va prelungi zilele şi plăcerea DOMNULUI va prospera în mâna lui.

11 Va vedea din rodul ostenelii sufletului său şi va fi satisfăcut, prin cunoaşterea lui, servitorul meu cel drept va declara drepţi pe cei mulţi; şi el va lua asupra lui nelegiuirile lor.

12 De aceea îi voi da partea lui cu cei mari şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că şi-a turnat sufletul până la moarte şi a fost numărat cu cei fără de lege; şi a purtat păcatul multora şi a mijlocit pentru cei fără de lege.

 

Index

Ioan 5:24 ⋄ Adevărat, adevărat vă spun, că cine aude cuvântul meu, și crede în Cel care m-a trimis are viață veșnică și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață.

Și aceste cuvinte ale lui Isus arată că generația contemporană lui, în calitate de Mesia sosit, avea privilegiul incredibil de a intra în Împărăție în viață, fără să trebuiască să mai moară. Condiția ca cineva să obțină intrarea în viața veșnică în acest mod era (1) să audă mesajul lui Isus și (2) să creadă că Isus este Mesia. Adică să trăiască în acel timp și loc și să manifeste credință în faptul că Isus era cel trimis de Dumnezeu să instaureze Împărăția. Cu o altă ocazie Isus le-a spus ucenicilor:

Ferice de ochii care văd lucrurile pe care le vedeți voi! Căci vă spun că mulți proroci și împărați au dorit să vadă ce vedeți voi și n-au văzut, să audă ce auziți voi și n-au auzit (Luc. 10:23, 24).

În ce sens acești oameni, mai privilegiați decât regii și profeții din antichitate, „nu vin la judecată”?

Isus s-a referit în repetate rânduri la judecata la care vor veni toți oamenii care au murit, buni sau răi, în împărăția lui Dumnezeu. De asemenea, a spus că la acel timp ucenicii lui fideli vor fi judecătorii împreună cu el. Concluzia? Toți cei care trec din moarte la viață nu vin la judecată pentru că au fost deja judecați și acum sunt ei înșiși judecători! Au fost judecați favorabil pentru că l-au acceptat pe Mesia cu credință și l-au sprijinit cu loialitate până la capăt.

 

Index

Matei 11:12 ⋄ Și din zilele lui Ioan Botezătorul.. până acum împărăția cerurilor se ia cu năvală și cei care dau năvală pun mâna pe ea.

Activitatea lui Ioan și Isus ca profeți a fost complementară. (Vezi mai jos comentariul la Luca 4:18, 21). Atunci când unul a fost arestat, a continuat celălalt (Mat. 4:12, 17). Conform profeției lui Daniel cele trei vremuri și jumătate, înțelese ca trei ani și jumătate care trebuiau să preceadă „venirea” lui Dumnezeu, au fost acoperiți cu succes de mărturia lor (Dan. 7:25, 22). Ioan și-a început activitatea la o dată precisă și Isus nu s-a lăsat arestat până ce „nu i-a sosit ceasul” (Ioan 7:30; 8:20; 12:23; 13:1; comp. Luc. 13:32, 33).

Atât Ioan cât și Isus au dat mărturie despre apropierea Împărăției și au îndemnat la căință și schimbare:

În zilele acelea a venit Ioan Botezătorul, predicând în pustia Iudeii, și spunând: „Pocăiți-vă, căci împărăția cerurilor s-a apropiat” (Mat. 3:1, 2).

Și Isus auzind că Ioan fusese închis, a plecat în Galileea... De atunci încolo, a început să predice și să zică: „Pocăiți-vă, căci împărăția cerurilor s-a apropiat” (Mat. 4:12, 17).

Pocăința [gr. metanoia, schimbare a gândirii] trebuia să fie față de legea mozaică. Cel ce va trata cu respect poruncile lui Dumnezeu „va fi chemat mare în împărăția cerurilor” adică va avea șanse să fie admis.

O notă de subsol la Matei 3:2 în New American Bible spune:

1Căiți-vă: Botezătorul cheamă la o schimbare a inimii și a conduitei, o întoarcere a vieții de la revoltă la ascultarea de Dumnezeu.

Împărăția cerurilor s-a apropiat: „cerurile” sunt un substitut pentru numele lui Dumnezeu, care era evitat din reverență de evreii pioși ai timpului. Expresia „împărăția cerurilor” apare doar în Evanghelia după Matei. Ea înseamnă domnia efectivă a lui Dumnezeu asupra poporului său. În deplinătatea ei, include nu doar ascultarea omului de cuvântul lui Dumnezeu, ci și triumful lui Dumnezeu asupra relelor fizice, în mod deosebit asupra morții.

Cei doi martori din Apocalipsa 11 sunt o reflectare profetică a serviciului lui Ioan și Isus (comp. Apoc. 11:8). Timpul lor de mărturie este stabilit de Dumnezeu. „Voi da celor doi martori ai mei să prorocească îmbrăcați în saci, o mie două sute șaizeci de zile” (Ap. 11:3). Aceste zile sunt „zilele prorociei lor” și sunt echivalentul a „trei vremuri și jumătate” (Ap. 11:6; 12:6, 14).

În cazul lui Ioan și Isus „zilele prorociei lor” sunt compuse din „zilele lui Ioan” (Mat. 11:12) și 'zilele lui Isus', subsumate în părți aproape egale (comp. Fap. 1:21, 22). La timpul când Isus a spus cuvintele din Matei 11:12, zilele prorociei lui Ioan erau deja trecute, Ioan fiind în închisoare de trei sau patru luni, iar zilele lui Isus erau în curs.

Împărăția se lua cu năvală „din zilele lui Ioan”. Aceasta însemna de la începutul 'zilelor prorociei lui' (comp. 2 Reg. 23:22 cu 2 Cron. 35:18). „Căci până la Ioan au prorocit toți prorocii și Legea” (Mat. 11:13).

Prorocii la timpul lor și scrierile Vechiului Testament citite în fiecare sabat în sinagogi „au prorocit” de-a lungul veacurilor despre venirea unor ani de suferință și pedeapsă pentru poporul lui Dumnezeu, care trebuiau să aducă iertarea deplină a nelegiuirii acumulate. Acești ani („necazul cel mare”) urmau să constituie însă și un timp de speranță renăscută pentru că declanșau numără­toarea inversă până la restabilirea împărăției mesianice. Ioan Botezătorul a considerat că cei trei ani și jumătate ai ispășirii prin suferință au început și s-a făcut „glasul” acestei vești bune, conform profeției lui Isaia:

"Vorbiți inimii Ierusalimului și strigați-i că timpul lui de suferință s-a sfârșit, că nelegiuirea lui este iertată; căci a primit din mâna DOMNULUI de două ori cât toate păcatele lui”. Un glas strigă: „Pregătiți în pustie calea DOMNULUI, neteziți în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru!” (40:2, 3).

Și Ioan a venit prin tot ținutul din împrejurimile Iordanului, predicând botezul pocăinței, pentru iertarea păcatelor [poporului reprezentat de Ierusalim] după cum este scris în cartea cuvintelor prorocului Isaia: „Glasul unuia care strigă în pustie: 'Pregătiți calea DOMNULUI, neteziții cărările!... Și [în acest fel] orice făptură [lit. carne] va vedea mântuirea lui Dumnezeu'"... Astfel el vestea poporului Evanghelia [vestea bună] (Luc. 3:3, 4, 18a)

Oamenii veneau la Ioan (mai târziu și la Isus), promiteau să se schimbe și, ca simbol al hotărârii de a respecta Legea, erau botezați în apă. În acest fel începeau o viață nouă în care încercau să nu mai adauge la păcatul ancestral acumulat și astfel să pregătească „calea venirii lui Dumnezeu, să-i nete­zească cărările” (Isa. 40:4). O asemenea viață trăită în sfințenie putea implica luptă și sacrificii personale mari. „Împărăția se ia cu năvală (sau: luptă violentă) și cei ce dau năvală, pun mâna pe ea (sau: o cuceresc pentru ei)”.

Dacă reacționau suficient de mulți și făceau fapte demne de căința lor declarată prin botez, puteau spera să reducă ca popor, până la sfârșitul celor trei ani și jumătate, nivelul nelegiuirii, în paralel cu ispășirea prin suferință, și astfel Dumnezeu să scurteze timpul de pedeapsă (zilele necazului cel mare) și ei „să vadă mântuirea lui Dumnezeu” – instaurarea Împărăției în acel timp (comp. Luc. 7:29, 30).

 

Index

Ioan 8:51 ⋄ Adevărat, adevărat vă spun, dacă păzește cineva cuvântul meu, în veac nu va vedea moartea.

Această afirmație li s-a părut exagerată iudeilor pentru că ea implica faptul că Isus era Mesia, Cristosul. Într-adevăr, conform Scripturii la venirea lui Mesia morții trebuiau să învie și cei în viață să nu mai moară. Mesia însuși trebuia „să rămână veșnic” (Ioan 12:34). Astfel ei s-au grăbit să-i spună în replică lui Isus:

„Acum”, I-au zis iudeii, „vedem bine că ai drac; Avraam a murit, prorocii, de asemenea, au murit, şi Tu zici: „Dacă păzeşte cineva Cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea.” 53 Doar n-ai fi Tu mai mare decât părintele nostru Avraam, care a murit? Şi decât prorocii, care, de asemenea, au murit? Cine Te crezi Tu că eşti?” (8:52, 53)

Mesia trebuia să fie un uns special al lui Dumnezeu, care să rămână veșnic. În acest sens el era mai mare decât prorocii unși și chiar decât Avraam, părintele națiunii, pentru că toți aceștia muriseră (1 Cron. 16:19-22). Cu o zi înainte, Isus lansase public invitația: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” (Ioan 7:37, 38).

Apa vie urma să curgă abundent din inima fiecăruia dacă credea că Isus este Cristosul. Această credință împlica să-i „păzească cuvântul” și să-l urmeze, așa cum făcuseră odinioară mulți din Israel față de David (1 Cron. 12:22, 32). După instaurarea Împărăției acești fideli urma să fie răsplătiți cu viață veșnică (Mat. 16:24-28). Pentru cei ce l-au urmat acest lucru însemna „să nu guste moartea”, adică să continue să trăiască la infinit, ocolind moartea și învierea.

 

Index

Luca 13:7, 8 ⋄ Iată că sunt trei ani de când vin și caut rod în smochinul acesta și nu găsesc. Taie-l!... Domnule, mai lasă-l și anul acesta.

Pilda smochinului neroditor din Luca 13:6-9 începe cu cuvintele: „El [Isus] a spus și pilda aceasta: 'Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el și n-a găsit. Atunci a zis îngrijitorului viei: «Iată că sunt trei ani...».” A fost Isus îngrijitorul din via israelită al cărei proprietar era Dumnezeu? Luca îl prezintă pe Isus drept slujitorul lui Dumnezeu (Fap. 3:13, 26; 4:27). Serviciul său s-a limitat la „oile pierdute ale casei lui Israel” (Mat. 10:5, 6; 15:24). Anterior, Ioan Boteză­torul a fost trimis de Dumnezeu „să gătească pentru DOMNUL un popor bine pregătit” (Luc. 1:17).

Trecuseră deja trei ani de activitate a lui Ioan și a lui Isus în via israelită și, în unele părți ale ei, îndeosebi în Galileea, existau semne de roade. Isus avea un număr de ucenici care au început să-l recunoască ca Mesia (Mat. 16:16). Totuși națiunea ca întreg, prin reprezen­tanții ei de la Ierusalim, nu „rodea” în acest sens, asemenea unui smochin care nu făcea fructe.

Isaia a consemnat o situație asemănătoare despre „via” israelită, în care Iuda era „planta” care îl dezamăgea cel mai mult pe Dumnezeu, proprietarul viei: "Via DOMNULUI oștirilor este casa lui Israel, și bărbații lui Iuda sunt planta plăcerii lui. El se aștepta la judecată și iată, sânge vărsat; la dreptate și. iată, strigăte de apăsare!" (Isa. 5:7).

În primii ani de activitate ca îngrijitor al viei lui Dumnezeu, Isus și-a desfășurat activitatea în principal în Galileea, „patria sa", exceptând sărbătorile mari în care venea și rămânea un timp la Ierusalim și în regiunea muntoasă a Iudeii, care includea Samaria (comp. Ioan 2:13, 23; 3:22; 4:43-45). Galileea era un loc mai sigur:

Deci, când Domnul a cunoscut că fariseii... a părăsit Iudeea și s-a întors în Galileea (Ioan 4:1, 3).

După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând Evanghelia lui Dumnezeu” (Mar. 1:14).

Isus străbătea Galileea; nu voia să meargă în Iudeea, pentru că iudeii căutau să-l omoare (Ioan. 7:1).

Ioan activase de o parte și de alta a Iordanului (Mat. 3:1; Ioan 10:39), iar mesajul lui îi conștientiza pe oamenii simpli, dar și pe conducătorii politici și religioși că trăiau într-un timp special în care trebuiau să se pregătească pentru venirea zilei Domnului. Această zi includea „mânia viitoare” și unii păreau că o presimt, acceptând să fie botezați. Botezul însă, ca semn al căinței, trebuia să fie urmat de fapte corespun­zătoare, pentru că atenția divină era îndreptată asupra lor ca și „copii ai lui Avraam”. În acest sens securea era deja pregătită la rădăcina pomilor neroditori (Luc.3:4-9).

După trei ani fără rod din partea „bărbaților lui Iuda” era mai mult decât potrivit să se taie „smochinul” din vie. După legea mozaică pomii neroditori trebuiau tăiați. Un pom tăiat nu mai ocupa în mod inutil pământul și nu-l secătuia de substanțe nutritive în detrimentul altor plante. Nu ocupa nici timpul îngriji­torului. Isus ar fi putut să-și îndrepte eforturile în alte direcții. Samaritenii erau mai receptivi să-l accepte ca Mesia. Ucenicii lui din Galileea Neamurilor erau o dovadă că oamenii simpli, care locuiau departe de centrul religios al țării, erau mai deschiși la această provocare. Dar nu, el a intervenit în favoarea „iudeilor", așa cum intervenise Moise de mai multe ori în antichitate pentru popor:

„Iartă, dar, fărădelegea poporului acestuia, după mărimea îndurării Tale, cum ai iertat poporului acestuia din Egipt până aici.” (Num. 14:19; vezi și Exod. 32:32).

Tot așa și îngrijitorul din pildă a fost gata să intervină și l-a rugat pe stăpânul viei:

Domnule, mai lasă-l și anul acesta, până îl voi săpa de jur împrejur și îi voi pune gunoi. Poate că de acum înainte va face roadă; dacă nu, îl vei tăia (v. 8)

Săparea elimina buruienile și aerisea pământul pentru a permite apei să se infiltreze la rădăcini. Gunoiul însemna un aport de substanțe nutritive. Ultimele șase luni de activitate a lui Isus exclusiv în Iudeea și dispoziția de a-și sacrifica propria viață de om drept la Paște în Ierusalim trebuiau să-i sensibilizeze pe exponenții religioși ai națiunii și să-i facă să reacționeze, acceptându-l ca Mesia (comp. Isaia 53:4).

Nu au existat fructe, nici timpurii, nici târzii. Ierusalimul, cetatea mesianică, l-a respins pe Isus ca Mesia, atât prin condamnarea lui pentru blasfemie în primăvară la Paște, cât și prin refuzul timp de alte șase luni, până în toamnă la ziua ispășirii, de a se căi de această eroare (Fap. 3:15, 18, 19, 26). Anul al patrulea alocat a fost fără rezultat. La sărbătoarea strângerii roadelor nu a existat bucurie în legătură cu „smochinul”. Acest lucru a devenit evident atunci când sinedriul din Ierusalim l-a condamnat la moarte pe Ștefan și a încuviințat o persecuție extinsă împotriva ucenicilor lui Isus. Este de presupus că atunci, la sfârșitul acelui „an", „smochinul” a fost tăiat ca un „pom tomnatic fără rod” (Iuda 12).

"Taie-l! De ce să mai cuprindă și pământul degeaba?" Tăierea a lăsat loc creșterii viei sau a unui alt smochin, care să răsplă­tească prin roade așteptările stăpânului și eforturile îngrijitorului. După moartea lui Ștefan creștinii s-au împrăștiat în afara Ierusa­limului, iar vestea despre Mesia a fost predicată „prin ținuturile Iudeii și ale Samariei", Filip ajungând chiar până la Azot și Cezareea pe malul Mediteranei (Fap. 8:1, 4, 40; comp. Fap. 13:46).

Ierusalimul și conducătorii religioși de acolo, repre­zentând întreaga națiune, nu au mai fost în centrul atenției și nici pe lista de activități a „îngrijitorului”. „Smochinul” fusese tăiat!

 

Index

Ioan 4:14 ⋄ Oricui va bea din apa pe care i-o voi da eu, în veac nu-i va fi sete;... se va face în el un izvor de apă, țâșnind în viață veșnică.

Isus a spus aceste cuvinte după paște, în primul său an de serviciu, pe când discuta cu femeia samariteană. Mai târziu, în toamna anului următor, el a făcut o afirmație asemănă­toare: „Cine crede în mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie”. Ambele afirmații erau legate de faptul că el urma să sufere până la moarte pentru poporul lui în împlinirea profeției din Isaia 53 (Vezi și comentariile la Ioan 10:27, 28 și Ioan 8:51). În acest sens Isus era 'darul lui Dumnezeu, Cristosul', așa cum i-a spus samaritencei (Ioan 4:10, 25, 26):

Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și cine este cel care-ți zice: „Dă-mi să beau", tu ai fi cerut de la el și el ți-ar fi dat apă vie"... „Știu", i-a zis femeia, „că vine Mesia”. Isus i-a zis: „Eu, cel care vorbesc cu tine, sunt acela".

Apa obișnuită. Viața actuală, muritoare, este ceea ce experimentăm de la o zi la alta. Pentru femeia samariteancă viața depindea de consumarea regulată a apei din fântână. Isus i-a zis: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăși sete.” (4:13, 14).

Apa vie. „Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da eu, în veac nu-i va fi sete” (4:13, 14). „Domnule", i-a zis femeia, „n-ai cu ce să scoți și fântâna este adâncă; de unde ai putea să ai apa cea vie?”. Isus i-a zis: „Apa pe care i-o voi da eu se va face un izvor de apă, țâșnind în viață veșnică”. În loc să fie un un puț exterior și adânc, din care apa se scoate cu greu, viața veșnică este un izvor care țâșnește în interiorul omului, asemenea unei fântâni arteziene. Prepoziția „în” [gr. eis], în contexte temporale, înseamnă „până în”. Izvorul de apă al vieții veșnice țâșnește până în eternitate.

Viața veșnică era o urmare a faptului că Isus era Mesia care venise și astfel era iminent timpul ca binecuvântările Împărăției să fie revărsate peste oameni. „Vine ceasul și acum a și venit” (v. 23). Samariteanca a înțeles bine sensul acestor cuvinte: „Știu", i-a zis femeia, „că vine Mesia, care se numește Cristos; când va veni el, ne va spune toate lucrurile” (v. 25). La puțin timp (probabil patru luni) Isus a folosit din nou această expresie: „Vine ceasul și acum a și venit, când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei care-l vor asculta vor trăi. Căci după cum Tatăl are viața în sine, tot așa a dat și Fiului să aibă viața în sine” (Ioan 5:25, 26). Vezi și comentariul la Ioan 5:24.

Cei morți erau atât oamenii în viață cât și cei din morminte. Dumnezeu care are viața în sine, în sensul că este o sursă de viață pentru alții, a dat Fiului său mesianic autoritatea să împartă viață altora datorită sacrificiului său. Ca urmare, oamenii vor putea primi viață care se va dovedi 'un izvor ce țâșnește etern în ei înșiși'.

 

Index

Luca 4:18, 21 ⋄ Duhul DOMNULUI este peste mine... Astăzi s-a împlinit scriptura aceasta, pe care ați auzit-o.

Isaia 61:1-3 este un pasaj crucial în înțelegerea, din perspectiva timpului, a profeției Vechiului Testament, pentru că Isus s-a referit la el cu cuvintele de mai sus: „Astăzi s-a împlinit scriptura aceasta".

New American Bible redă cuvintele lui Isus, „Astăzi acest pasaj al scripturii se împlinește în auzul vostru”, și arată în nota de subsol:

Această predică inaugurează timpul împlinirii profeției Vechiului Testa­ment. Luca prezintă serviciul lui Isus ca împlinind speranțele și așteptările VT (Luc. 7:22); pentru Luca, chiar și suferința, moartea și învierea lui Isus au loc ca împlinire a scripturilor (Luc. 24:25-27, 44-46; Fap. 3:18).

De asemenea, la versetul 18 această versiune biblică explică:

Pe masură ce acest incident se dezvoltă, Isus este prezentat ca un profet al cărui serviciu este comparat cu acela al profeților Ilie și Elisei. Ungerile profetice sunt cunoscute in iudaismul palestinian din secolul întâi din literatura de la Qumran care vorbește despre profeți ca și unși ai lui Dumnezeu.

De la botezul său, moment în care a înțeles că este uns cu spirit sfânt, Isus a acționat conștient că trăiește în timpul „necazului cel mare”, perioadă caracte­rizată printre altele de prezența a doi profeți speciali trimiși să evanghelizeze națiunea înaintea venirii 'zilei Domnului' (Mal. 4:4-6). Era Isus unul dintre acești profeți sau era doar „fiul lui Iosif” (Luc. 4:22)?

Isus a confirmat că era, chiar dacă acest lucru nu a fost pe placul celor din sinagoga din Nazaret:

Adevărat vă spun că nici un proroc nu este primit bine în patria sa. Ba încă, adevărat vă spun că în zilele lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani și șase luni, încât a venit o foamete mare peste toată țara, erau multe văduve în Israel; și totuși Ilie n-a fost trimis la nici una din ele, ci la o văduvă din Sarepta Sidonului (v. 24-26)

Din această predică a lui Isus desprindem nu doar că el se considera unul dintre profeții necazului cel mare ci, mai mult, că acest timp special de trei ani și șase luni începuse și că existau motive de bucurie pentru Israel la terminarea lui. Urma să vină împărăția lui Dumnezeu.

 

Index

Matei 10:23 ⋄ Adevărat vă spun că nu veți sfârși cetățile lui Israel până va veni Fiul Omului.

Așa cum arată cuvintele de mai sus, Isus a trăit anii serviciului său de evanghelizator ca și cum ar fi ultimii înaintea venirii Fiului Omului, la sfârșitul necazului cel mare. Pe ce s-a bazat el din punct de vedere scriptural?

În profeția lui Daniel sunt menționate trei timpuri și jumătate de activitate intensă a sfinților și de persecuție acerbă împotriva lor, care urmau să se termine cu intervenția salvatoare a lui Dumnezeu și cu instalarea pe tronul împărăției a unui „fiu al omului” (Dan. 7:13-26).

Conștient de timpurile pe care le trăia, probabil în cea mai mare parte datorită mesajului proclamat de Ioan Botezătorul deja de peste un an („împărăția cerurilor s-a apropiat”), Isus și-a dedicat pe deplin viața organizării, la scara întregului Israel, a unei campanii de anunțare a Împărăției care „s-a apropiat” (Mat. 3:2; 4:23; 9:35). Este ceea ce s-ar fi așteptat de la un israelit interesat de viitorul mesianic al națiunii și cu atât mai mult de la un candidat la regalitate (comp. 1 Cron. 11:2).

Matei, capitolul 10, descrie trimiterea a 12 apostoli (lit. trimiși) cu misiunea:

Să nu mergeți pe calea păgânilor și să nu intrați în vreo cetate a samari­tenilor; ci să mergeți mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel. Și pe drum, predicați și ziceți: „Împărăția cerurilor s-a apropiat!” (v. 5-7)

La ce distanță în timp putea fi percepută împărăția lui Dumnezeu de către cei ce auzeau acest mesaj?

În viața unui om lucrurile care sunt aproape temporal se găsesc la câteva luni până la un an sau doi, iar lucrurile îndepărtate sunt la mai mulți ani sau chiar decenii. Un tânăr, de exemplu, nu consideră că vâsta a treia este aproape pentru el. Isus a zis ilustrativ: „De la smochin învățați pilda lui: când îi frăgezește și îi înfrunzește mlădița, știți că vara este aproape” (Mat. 24:32). Vara este la câteva luni de începutul primăverii.

Cuvintele proclamate, „împărăția cerurilor s-a apropiat", nu au fost o metaforă vagă în ce privește timpul. Punerea pe primul loc a evanghelizării, în raport cu activitățile obișnuite ale vieții, dă de înțeles că venirea Împărăției era un eveniment cu impact major asupra vieții oamenilor, așa cum ar fi astăzi o refugiere de sub dictatură sau din fața războiului, pentru salvarea vieții. Eveniment situat „aproape” în timp, până la unu sau doi ani (Mat. 10:15-42).

Concluzia? Isus a înțeles și a trăit anii în care el și Ioan au acționat ca profeți drept cele trei timpuri și jumătate ale necazului cel mare din Daniel, care trebuiau să preceadă venirea la domnie a Fiului Omului! (Dan. 7:13, 14, 21, 22, 25).

Când a văzut mulțimile, i s-a făcut milă de ele, pentru că erau ca niște oi care n-au păstor. Atunci a zis ucenicilor săi: „Mare este secerișul, dar puțini sunt lucrătorii! Rugați, deci, pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul său” (Mat. 9:36-38).

Va fi suficient timpul rămas, ținând cont de mărimea 'lanuluI' și numărul mic de 'secerători'? „Adevărat vă spun că nu veți sfârși cetățile lui Israel până va veni Fiul Omului”. Prin aceste cuvinte, Isus nu le-a sugerat evanghe­liza­torilor trimiși (12 și mai târziu 70) ca va fi o misiune ușoară. Oricâte eforturi s-ar face, oricâți s-ar înrola în această campanie, urgența va rămâne un imperativ până la venirea „Fiului Omului”. Împărăția era mai aproape decât timpul necesar evanghelizării cetăților israelite.

Notă: După Penticostă predicarea a avut o altă tematică. Apostolii au considerat că Fiul Omului venise în Împărăția sa și avusese loc o eliberare spirituală pentru Israel (Fap. 2:30-36). A început anunțarea acestei noi realități. Evanghelizarea a fost extinsă la națiuni, acum responsabile și ele față de Unsul numit de Dumnezeu pentru întreaga lume. Deci nu mai era predicarea organizată de Isus, care se limita la Israel (Mat. 10:5). În ce-i privește pe israeliții care l-au respins pe Isus și mesajul lui, aceștia trebuiau să se căiască acum de acest păcat (Fap. 3:17-19).

 

Index

Marcu 9:1, GBV2001 ⋄ „Adevărat vă spun, sunt unii dintre cei care stau aici care nicidecum nu vor gusta moartea până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venită în putere“.

Au fost propuse mai multe interpretări, toate vizând în general o împlinire parțială, indirectă, anticipativă sau chiar spirituală a acestor cuvinte. Astfel împărăția lui Dumnezeu „în putere” ar fi fost „văzută” prin învierea lui Isus, când Dumnezeu l-a făcut Domn și Cristos. Sau prin turnarea duhului sfânt și întemeierea bisericii ca o împărăție spirituală. La fel, prin convertirea celor trei mii de la la Penticostă, prin succesul extinderii evanghe­lizării la evrei și la neamuri sau prin distrugerea Ierusa­limului în anul 70 en.

Unii comentatori clasici au fost de părere că Isus s-a referit la trei dintre ucenicii lui, Petru, Iacov și Ioan, care l-au văzut după câteva zile pe Isus în glorie pe muntele transfigurării (Mar. 9:2, 3). Această viziune este calificată de Petru drept „puterea şi venirea Domnului nostru Isus Cristos”, altfel zis, o anticipare a „împărăției lui Dumnezeu în putere” (2 Pet. 1:16; Mat. 17:9). În acest fel Isus le-ar fi spus celor din auditoriu că „unii” dintre cei de față (în fapt cei trei apostoli) nu vor muri în următoarele câteva zile până nu vor vedea anticipativ într-o viziune instaurarea la putere a împărăției lui Dumnezeu. Luca pare chiar să sugereze această interpretare, prin modul în care introduce scena transfi­gurării: „Cam la opt zile după cuvintele acestea” (Luc. 9:28).

Totuși există un număr de obiecții. Isus predica evanghelia venirii unei împărății reale. De ce ar promite acum o vedere în viziune a acestei împărății, și aceasta doar la trei dintre cei prezenți? De ce ar face publică această promisiune, din moment ce la consumarea evenimentului transfigu­rării a dat instrucțiuni ca viziunea să rămână un secret până după învierea lui? Ce este deosebit în faptul ca trei bărbați, relativ tineri, să nu moară în următoarele opt zile, astfel încât Isus să-și introducă afirmația prin cuvintele „Adevărat vă spun"?

La fel întâmpină dificultăți interpretarea că împărăția lui Dumnezeu a venit prin distrugerea Ierusalimului. De ce nu a spus Isus „unii dintre cei care sunt în viață acum”, în loc de „unii dintre cei care stau aici"? De ce le-ar fi spus Isus de fapt celor care așteptau să vină împărăția lui Dumnezeu: „Majoritatea celor prezenți veți muri înainte de a vedea împărăția lui Dumnezeu venită în putere; puțini însă o veți prinde în viață”? Ce garanție avem că după 40 de ani de așteptare a împărăției, a cărei apropiere putea fi doar discernută, a o „vedea” venită în putere însemna tot a o discerne – prin distrugerea Ierusali­mului de către romani în anul 70 en)?

O abordare contextuală. În contextul imediat al cuvintelor lui Isus „cei ce stăteau acolo” erau cei care constituiau auditoriul lui în acel moment. Marcu mențio­nează că era de față „mulțimea împreună cu ucenicii lui” (8:34). Acest auditoriu avea o caracteristică specială la care Isus atrage atenția. Ucenicii îl urmaseră până în acest timp și loc și trebuiau să continue. Erau prezenți și alții care se gândeau să-l urmeze. Isus le descoperă tuturor că de acum condițiile se vor schimba pentru toți. El „trebuie... să fie omorât și după trei zile să învie”. În acest scop se va îndrepta spre Ierusalim și aceasta va pune la încercare iubirea lor față de el și față de evanghelie. (Mar. 8:35). „Aici” era nu doar un punct pe traseul spre Ierusalim, ci și un moment de cotitură în serviciul său și în modul de a fi urmat. Matei este și mai specific în ce privește timpul:

"De atunci încolo, Isus a început să arate ucenicilor săi că el trebuie să meargă la Ierusalim, să sufere multe din partea bătrânilor... atunci a zis ucenicilor săi: Dacă voiește cineva să vină după mine [la Ierusalim], să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze” (Mat. 16:21-24).

 

Index

Luca 9:27 ⋄ Adevărat vă spun că sunt unii dintre cei care stau aici, care nu vor gusta moartea, până nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu.

Luca restrânge „împărăția lui Dumnezeu venită în putere” la „împărăția lui Dumnezeu”.

În context Isus a vorbit despre cei care «se vor rușina de el și de cuvintele lui» (v. 26), despre unii care «încercând să câștige toată lumea, vor ajunge să se distrugă sau să se piardă pe ei înșiși» (v. 25), care «dorind să-și scape viața, o vor pierde» (v. 24) și care, iubindu-se pe ei înșiși, nu vor dori «să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-l urmeze» (v. 23). Pentru toți aceștia moartea, datorită pierderilor imediate pe care le-ar implica, ar avea un gust prea amar pentru a o „vedea” sau a „gusta” din ea.

„Adevărat, adevărat vă spun că, dacă păzeşte cineva Cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea.” „Acum”, I-au zis iudeii, „vedem bine că ai drac; Avraam a murit, prorocii, de asemenea, au murit, şi Tu zici: „Dacă păzeşte cineva Cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea” (Ioan 8:51, 52).

„A gusta” înseamnă a lua foarte puțin din ceva, a degusta (Ioan 2:9; Col. 2:21). Faptul de a muri, mai ales ca urmare a persecuției, este o experiență dureroasă, dar limitată la timpul la agonie. La Isus a fost vorba de câteva ore de suferință. Pentru ucenici dispoziția de a înfrunta moartea se asemăna cu o înghițitură dintr-o poțiune amară care putea salva viața. „Oricine își va pierde viața pentru mine și pentru evanghelie, o va salva” (Mar. 9:35). Pierderea pentru scurt timp a vieții actuale era echivalentă cu gustarea morții. Cei prezenți erau asigurați că cel puțin o parte dintre ei nu vor muri deloc, nici măcar pentru timpul scurt până la instalarea împărăției lui Dumnezeu în putere. Vezi Șase luni până la Împărăție.

Jamieson-Fausset-Brown Bible Commentary la Marcu 9:1:

A gusta moartea este același lucru cu a muri, a începe să mori sau a experimenta moartea: compară cu acest text Psalmii 34:8; Luca 14:24; Ioan 8:52; Evrei 2:9; 6:4, 5; 1 Petru 2:3.

Isus însuși avea să treacă prin această experiență a „pierderii” vieții, dar să fie salvat de Dumnezeu și astfel să-și „câștige” viața (Luc. 18:31-33; comp. Isa. 53:10). În plus, așa cum s-a înțeles mai târziu, Isus a trebuit „să guste moartea pentru toți”, adică să treacă pentru scurt timp prin experiența dureroasă a faptului de a muri (Evr. 2:9).

 

Index

Ioan 10:27, 28 ⋄ Oile mele ascultă glasul meu... eu le dau viață veșnică, în veac nu vor pieri și nimeni nu le va smulge din mâna mea.

Isus venise ca oile „să aibă viața și s-o aibă din belșug”. Așa cum a spus el, „păstorul cel bun își dă viața pentru oi” (Ioan 10:10, 11). Această acțiune era un indiciu profețit după care putea fi recunoscut ca Mesia, păstorul-rege al națiunii:

Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui; dar DOMNUL a făcut să cadă asupra lui nelegiuirea noastră a tuturor... Dar după ce își va da viața ca jertfă pentru vină, va vedea o sămânță de urmași, va trăi multe zile și voia DOMNULUI va prospera în mâna lui (Isaia 53: 6, 10).

Atât el cât și 'oile lui' aveau să trăiască „multe zile”. Spre deosebire de păstor, oile nu trebuiau să „guste moartea” pentru a obține această binecuvântare (Evr. 2:9). Era suficient să fie oile lui. Ca oi, ele ascultau de glasul păstorului și el le păzea de cel mai de temut dușman, moartea (comp. Psalm 23:4). „În veac nu vor pieri și nimeni nu le va smulge din mâna mea”. Nici lupii, nici hoții, „care nu vin decât să fure, să înjunghie și să distrugă” (Ioan 10:10, 12).

Întrucât Isus spunea aceste cuvinte în iarnă la sărbătoarea Înoirii Templului (10:22), nu mai erau decât trei luni până ce „viața veșnică” urma să devină disponibilă în împărăția lui Dumnezeu, adusă de sacrificiul lui în primăvară la paște. Cu ce urmări? Toate versiunile biblice spun la unison: „Eu le dau viață veșnică, nu vor pieri niciodată” (comp. Ioan 8:51). Ucenicii lui trebuiau să intre atunci în Împărăție și să nu mai moară. Suferința păstorului era adusă ca „jertfă pentru vină” pentru „nelegiuirea noastră a tuturor”. Așa cum le-a scris Pavel colosenilor: „Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica” (1:24). O jertfă care preia pedeapsa pentru păcatul oilor rătăcitoare.

Nu la fel trebuia să stea lucrurile cu aceia care nu erau oile lui. „Veți muri în păcatul vostru", le-a spus Isus opozanților săi. „Acolo unde mă duc eu, voi nu puteți veni” (8:21). În Împărăție nu era loc pentru cei care nu voiau să-l urmeze pe Mesia (Ioan 14:2, 3; compară Luca 9:23-26). În afară nu era decât întunericul morții. „Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează pe mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8:12).