Această între­bare se discută în rândul crea­țio­niștilor, având în vedere că o parte dintre ei sunt susți­nători ai Pămân­tului tânăr. Această teorie afirmă că zilele de crea­ție au fost zile calenda­ristice de 24 ore și că Pământul a fost creat în prima zi. Există însă o contra­dicție irecon­cili­abilă între această vedere și datele științei despre erele geolo­gice, ceea ce ridică între­barea unde se plasează Biblia. În cele ce urmează sunt prezentate un număr de argu­mente în favoarea unei abordări care nu pune Biblia în conflict cu datele științei.

1. Termenul ebraic pentru „zi” (iom) este folosit în cartea Genezei, atât pentru ziua de 24 ore, cât și pentru alte inter­vale de timp. Chiar în rela­tarea creației orele de lumină sunt numite zi (1:5), iar primele două sau trei zile din săptă­mâna creației sunt numite împreună ziua (2:4). În restul Scrip­turilor ebraice „ziua” este sezonul seceri­șului (Prov. 25:13), o perioadă lungă de timp cu veri și ierni (Zah. 14:8), vremea mântuirii (Is. 49:8; vezi 2 Cor. 6:2), timpul mâniei lui Dumnezeu (Țef. 1:15), era mesianică (Is. 11:10), etc. Sintagma „ziua aceea” este folosită de peste o sută de ori în Profeți cu sensul de timpul acela (Vezi Zah. 14:9, VBOR vs. VDCC). Înțele­gerea „zilelor” din săptă­mâna creației ca intervale de timp sau ere, care se disting prin lucrurile create în ele, este în acord cu aria semantică a terme­nului ebraic pentru zi și nu exclude sensul simbolic.

O zi lungă de odihnă

2. Cuvintele „și a fost seară, și a fost dimi­neață, ziua x”, încheie stereo­tipic fiecare dintre primele șase zile. Dar lipsesc după ziua a șaptea. Dând de înțeles că această a șaptea zi nu s-a terminat din perspec­tiva prezen­tului scriito­rului, adică acesta nu a ajuns în relatare la sfârșitul zilei a șaptea, ca să spună „și a fost seară, şi a fost dimi­neaţă: ziua a șaptea”

3. Primii creștini au înțeles că ziua a șaptea, cea de odihnă a lui Dumnezeu, era încă în curs în timpul lor și că astfel era mai lungă de 24 ore. Cei care credeau că salvarea depinde de Dumnezeu și nu de ei înșiși, intrau în această „odihnă” în care ar fi putut intra și israe­liții din timpul lui Iosua, dacă ar fi avut credință în izbăvirea dată de Dumnezeu:

„Căci noi, care am crezut, intrăm în 'odihna', despre care a zis: «Am jurat în mânia mea că nu vor intra în odihna mea», măcar că lucrările lui fuseseră terminate încă de la înteme­ierea lumii. Căci într-un loc a vorbit astfel despre ziua a șaptea: «Și Dumnezeu s-a odihnit în ziua a șaptea de toate lucrările lui». Și aici este zis iarăși: «Nu vor intra în odihna mea»” (Evr. 4:3-5; vezi și 3:7-19).

Cuvintele „nu vor intra în odihna mea” indică că evreii nu au intrat din cauza necre­dinței lor, „măcar că lucrările Lui fuseseră terminate încă de la înteme­ierea lumii" și astfel odihna lui Dumnezeu din ziua a șaptea era dispo­nibilă.

4. Când se vorbește despre odihna din ziua a șaptea, este folosit imperfectul, care în ebraica biblică descrie o acțiune începută și netermi­nată, o acțiune în curs. Ceea ce nu ar fi fost cazul din perspec­tiva scriito­rului, dacă „odihna” ar fi durat 24 ore și s-ar fi terminat în Eden. Relatarea creației se sfârșește undeva la începutul zilei a șaptea cu mențiunea: "Și sfârșește Elohim în ziua a șaptea lucrarea lui pe care a făcut-o și se odihnește în ziua a șaptea de toată lucrarea lui pe care a făcut-o" (Gen. 2:2, Inter­liniar Scripture Analyzer). Redare confirmată în Exodul 31:17: "Iar în ziua a șaptea el a încetat (perfect, acțiune încheiată) și se înviorează (imperfect , acțiune în curs)".

Ideea este că Dumnezeu 'se înviora' sau se odihnea încă la timpul când au fost scrise aceste cuvinte. Deci că acea „zi” de odihnă nu s-a sfârșit în 24 ore. De altfel, relatarea nu arată că Dumnezeu ar fi început o nouă săptă­mână de lucru. Din contra, se spune că la sfârșitul zilei a șasea, după binecu­vântare, omul a primit mandatul lucrărilor terestre (Gen. 1:28; Ps. 8:6).

Zile de creație care sunt ere

5. Dacă procesul creației a fost atât de accelerat (șase zile literale), încât să nu se poată explica prin acțiunea legilor naturale, aceste ”zile” ar fi putut fi clipe sau chiar diviziuni atem­porale – mai potrivite cu acțiunea supra­naturală. Dacă însă a fost vorba despre acțiuni în timp, care au depins cauzal una de alta, primele șase zile pot fi înțelese ca ere. Cuvintele cu care se încheie descrierea fiecărei zile, "a fost seară, și a fost dimi­neață, ziua x", transmit ideea unui proces, care se desfă­șoară de-a lungul a două părți în care este împărțită „ziua”. Dar timpul și inter­valele de timp nu au nimic comun cu miracolul instan­taneu.

Și aici verbele sunt la imperfect, sugerând o acțiune continuă: "Și se făcea seară, și se făcea dimineață, ziua...”. Deci pe măsură ce Dumnezeu crea, se făcea seară, apoi se făcea dimi­neață, până ce se încheia câte o zi întreagă. Este sugerat progres în procesul de creație. Văzute de pe pământ (perspec­tiva citito­rului) lucrurile ar fi arătat ca în amurg, în faza de început a fiecărei "zile" de creație, și ca dimi­neaţa (când lumina se inten­sifică), în faza finală, adică perfect conturate.

6. Geneza 2 revine asupra zilei a șasea și arată lucruri care au fost făcute în timpul dintre crearea bărba­tului și a femeii. „Şi Domnul Dumnezeu a plantat o grădină în Eden, spre răsărit, şi acolo a pus pe omul pe care-l întocmise. Şi, din pământ, Domnul Dumnezeu a făcut să crească tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni de mâncat şi pomul vieţii în mijlocul grădinii şi pomul cunoş­tinţei binelui şi răului.” (v. 8, 9, GBV2001). Creșterea pomilor și intrarea lor pe rod necesită mai mulți ani. După acest interval de timp omul a primit porunca de a nu lua din rodul pomului cunoș­tinței binelui și răului (v. 16, 17).

Dacă omul ar fi fost creat spre sfârșitul unei zile de 24 de ore, după mamifere, create și ele în aceeași zi, ar fi rămas puțin timp pentru toate cele­lalte lucrări, menționate ca aparți­nând zilei a șasea. De exemplu, numirea anima­lelor (cu nume descrip­tive, deci după un timp de obser­vație), apariția senti­mentului de singu­rătate la Adam, sesizat de Dumnezeu, somnul adânc peste Adam și crearea femeii, întâlnirea cu ea și excla­mația care a sugerat așteptare, "iată în sfârșit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea!" (v. 23), etc. Femeia putea să fi fost creată cu un număr de ani mai târziu, așa încât Adam să fi avut timp suficient să câștige expe­riență, pentru a putea fi un soț capabil și astfel respectat. – Compară 1 Timotei 2:12, 13. Vezi și Vârsta lui Adam la căsătoria cu Eva.

La fel, lucrurile realizate în celelalte zile presupun mai mult de 24 ore. În mod deosebit în ziua a treia, timpul necesar strângerii apelor "la un loc" și apariției uscatului a fost mai lung decât o zi obișnuită. Pentru că a fost nevoie ca scoarța terestră să se ridice și apa să ajungă din mijlocul conti­nentelor în oceane. Tot în ziua a treia Dumnezeu a făcut ca solul să dea [lit. să permită să răsară sau să înver­zească] vegetație și pomi cu fructe și semințe în acestea. Pomii și vegetația au nevoie de mai mulți ani până ajung să producă semințe și de secole sau milenii până se răspândesc și naturalizează pe arii extinse.

7. Ordinea în care au apărut lucrurile pe pământ (lumina, atmos­fera, uscatul și vegetația, vizibi­litatea aștrilor¹, reptilele și păsările, mamife­rele și omul) este proprie și absolut necesară erelor geologice. Ea nu putea fi alta, datorită multi­plelor depen­dențe ecologice. Dar putea să nu fie respectată, dacă "zilele" ar fi fost fiecare de 24 ore. Omul putea să apară de exemplu în ziua a patra, fiind mai important, ca să vadă în ziua a cincea și a șasea cum sunt create mami­ferele, apoi reptilele, și în final cum apar lumină­torii întin­derii cerului.

8. În rela­ta­rea cre­ației se dis­ting două inter­vale: (1) timpul de la „în­ce­put” până la săp­tămâna crea­ției¹ și (2) timpul acestei săptă­mâni. Aceste intervale trebuie să aibă lungimi compa­rabile, cel puțin ca ordin de mărime, dacă sunt folosite de același Dum­nezeu pentru pregă­tirea aceleiași planete. Primul interval pentru corpurile cerești și formarea pămân­tului până la starea descrisă în Geneza 1:2 și al doilea pentru modificări ale atmos­ferei, litosferei și biosferei până la starea de lucruri „foarte bune”. Primul interval este de miliarde de ani². Dar această mărime nu poate fi alăturată armonios lângă 144 ore cât ar avea șase zile literale ale interva­lului al doilea. Inter­valele ar diferi cu un ordin de mărime de 10¹¹, la o vârstă a Univer­sului aproximată la 13,8 miliarde de ani. În plus, s-ar putea pune întrebarea: Dacă Dumnezeu a acționat în afara legilor naturale la 'finisarea' Pămân­tului pentru om, grăbind atât de tare lucrurile, de ce nu a făcut la fel și la 'formarea' Univer­sului și a Pământului?

9. Cărbunii, petrolul și gazele naturale sunt de origine organică, și au nevoie de ere geologice ca să se formeze. De asemenea, sunt necesare mișcări tectonice ample și de durată pentru ca depu­nerile organice să ajungă sub pământ sau din mări şi oceane în zona de uscat. Adepții Pămân­tului tânăr cred că timpul scurs de la Adam la Noe și Potopul sunt suficiente pentru a explica aceste lucruri. Dar este cunoscut că Noe a izolat arca cu smoală (un produs petrolier) înainte de Potop (vezi și Geneza 11:3 unde smoala este folosită la zidirea Turnului Babel și 14:10 unde se vorbește despre „fântâni de smoală” la suprafață).

Există și obiecții, dintre care mai jos sunt discutate patru:

Obiecţia 1. Unitatea de măsură sau felul de inter­pretare, ca să fie valabile, trebuie să fie indicate în context. „Ziua” este indicată în context ca fiind de 24 ore (vezi Gen. 1:14).

Răspuns: În context este indicat și faptul că „ziua” poate însemna o perioadă de lungime variabilă. Vezi pct. 1 de mai sus.

Obiecţia 2. Cuvântul "zi" asociat cu un număr se referă întot­deauna la o zi de 24 ore.

Răspuns: Zaharia 14:7 arată că nu există o regulă: "Va fi o zi [ebr. iom ehad, ca în Geneza 1:5], cunoscută de Domnul... așa va fi și vara și iarna". Această "zi", asociată cu un număr, include veri și ierni.

Obiecţia 3. Porunca a patra din Decalog menți­onează „săptă­mâna” de la creație: „Adu-ți aminte de ziua de odihnă ca s-o sfințești... căci în șase zile Domnul a făcut cerurile, pământul și marea și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea s-a odihnit”. Întrucât sabatul cerut israe­liților era de 24 ore și încheia o săptă­mână literală, în Geneza lucrurile stau la fel.

Răspuns: Analogia între cele două „săptămâni” este tot atât de justificată și dacă zilele de creație sunt mai lungi de 24 ore – în acest caz ere. Pentru că se face pe alter­nanță, nu pe durată. Adică după șase perioade de lucru urmează una de odihnă. Dumnezeu nu este legat de percepția temporală a omului (Ps. 90:1-4; comp. 2 Pet. 3:8).

Obiecţia 4. 'Seara și dimineața' nu se pot referi decât la părțile unei zile literale.

Răspuns: „Seara” și „dimineața” nu sunt definite în context, așa cum este cazul cu timpul de lumină sau de întuneric, care a fost numit 'zi', respectiv 'noapte'. Astfel nu apare nicio ambiguitate dacă sunt înțelese metaforic ca părți ale zilelor care sunt ere, la fel cum aceste zile sunt părți ale unei ”săptămâni”. Moise a folosit seara și dimi­neața și în sens figurat, cu referire la un timp mai lung de 24 de ore, pentru a evoca durata scurtă de viață a omului, prin comparația cu ciclul de vege­tație al ierbii, care poate fi de săptă­mâni sau luni: "Tu întorci pe oameni în țărână... dimi­neața sunt ca iarba care crește; dimi­neața înflo­rește și crește, iar seara este tăiată și se usucă" (Psalm 90:3-5; comp. Ecl. 11:10, "zorile vieții").

▲