288.000 de regi și preoți!


„Vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Cristos și vor împărăți cu el 1000 de ani”

– Apocalipsa 20:6

 

Ca și alte simboluri ale Apocalipsei, nu­mărul 144.000 are o bază profetică în Vechiul Testament. Dublul acestui nu­măr, 288.000, era efectivul comba­tanților din armata israelită oficială organi­zată de David. Aceasta era compusă din 12 divizii (după numărul semin­țiilor civile) a câte 24.000 comba­tanți fiecare (1 Cron. cap. 27). În Apoca­lipsa, 144.000 este numărul mem­brilor rămășiței supravie­țuitoare, „din toate semin­țiile fiilor lui lui Israel”, care se întoarce din Babilon în Sion (Capito­lele 7 și 14). Cealaltă jumă­tate este constituită în mod logic din cei care nu au supra­viețuit în confrun­tarea cu Babilonul, dar care au murit fideli și care astfel 'au fost adăugați la poporul lor'. Ei vor învia la începutul mile­niului pentru a domni alături de rămășița supra­viețui­toare ca judecători, regi și preoți (Apoc. 20:4-6). O nouă "armată" de 288.000 de luptători fideli și învin­gători - ridicată la cele mai înalte onoruri! (Atât numărul cât și "părțile" lui sunt figurative)

Ideea a două "jumătăți" (2x144.000) este spriji­nită și de profeția lui Zaharia (cap. 14), unde jumătate dintre apără­torii fideli ai Ierusa­limului sunt duși în "capti­vitate" de națiunile atacatoare.

„Voi strânge toate popoarele să lupte împotriva Ierusa­limului... jumă­ta­te din cetate va merge în capti­vitate, dar rămășița poporului nu va fi luată din cetate... În ziua aceea vor izvorî ape vii din Ierusalim și vor curge jumătate spre marea de răsărit [Marea Moartă], jumătate spre marea de apus [Marea Mediterană]” (Zah. 14:1, 8).

Această stare de "captivitate", în fapt moartea, trebuie să dureze însă puțin timp, până la învingerea acestor națiuni prin intervenția surprin­zătoare a lui Dumnezeu, descrisă în continuare. Cores­punzător, există două jumătăți sau brațe ale apelor vii, simbo­lizând învierea pentru cei duși în capti­vitatea morții și prelun­girea vieții pentru rămășița supra­viețuitoare. Ambele "jumătăți" vor primi viață nemuri­toare! (comp. Zah. 14:11 cu Apoc. 22:3 și 21:4) Coroborând profeția lui Zaharia cu ceea ce spune Apoca­lipsa, aceasta se întâmplă după războiul lui Dumnezeu cu națiunile - în "învierea întâi" (Apoc. 20:4-6; comp. 1 Tes. 4:15-17). Față de cei rămași în viață, cealaltă "jumă­tate", cea marti­rizată, se găsește la sfârșitul necazului cel mare "sub altar". Datorită aparte­nenței însă la aceeași clasă și a învierii unifi­catoare, care trebuie să urmeze la scurt timp, primii sunt numiți "împreună slujitori cu ei" (Apoc. 6:9-11; 7:4-8).

Altarul are o legătură intrinsecă cu viața și moartea. Pe altarul de jertfă erau sacri­ficate suflete animale ca ispășire pentru sufletele umane. Altarul de sacrificiu din Apocalipsa are însă o conotație în plus: martirajul. Sub el se găsesc suflete umane (comp. Mat. 23:35). Cum au ajuns acestea aici? Așa cum arată Apoca­lipsa 11:1, 2, ataca­torii Ierusa­limului ajung cu cucerirea și masacrul până în curtea templului, dar nu dincolo de altarul din această curte:

„Apoi mi s-a dat o trestie asemenea unei prăjini și mi s-a zis: «Scoală-te și măsoară templul lui Dumnezeu, altarul și pe cei ce se închină în el. Dar să nu măsori curtea de afară a templului, căci a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci și două de luni»".

Altarul din curte se con­sti­tuie astfel într-o limi­tă între cei morți și cei vii (lini­a roșie în ilus­trația alătu­rată). Nu este lipsit de sem­ni­fi­cație fap­tul că altarul pentru sacri­ficii din Ieru­salim a fost con­struit exact pe locul în care îngerul Domnului și-a oprit urgia împotriva Israelului în timpul lui David, deci topologic între cei morți și cei rămași în viață (1 Cron. 21:26-28). Asemănător, Aaron a trebuit să facă ispășire și să tămâieze „între cei morți și între cei vii”, pentru a înceta pe­deapsa din partea lui Dumnezeu (Num. 16:48).

Necazul cel mare asupra poporului lui Dumnezeu va fi oprit, tot așa, într-un moment limită, în care intervențiile "preoților" supravie­țuitori vor avea un rol cheie. Este interesant unde se postează acești preoți pentru a-l implora pe Dumnezeu. Ioel 2:17 specifică:

„Preoții, slujitorii Domnului, să plângă între pridvor și altar și să zică: «Doamne, cruță pe poporul tău! Nu da de rușine moște­nirea ta, n-o face de batjocura popoarelor»”.

 

144.000 - numărul rămășiței

Un element important în deducerea profetică a acestui număr (288.000) este înțele­gerea faptului că cei 144.000 menti­onați explicit în Apocalipsa nu constituie totali­tatea grupului de 'israeliți' care vor deveni regi și preoți, ci numai rămășița supravie­țuitoare a acestora - cei aflați în viață la finele necazului cel mare, care sunt numărați și sigilați atunci ca slujitori fideli. În mod cores­punzător, în pasajele din Apoca­lipsa unde este vorba despre cei care vor domni în final ca "regi și preoți", nu apare numărul 144.000! (Vezi Apoc. 5:9, 10 și 20:4-6)

De ce atunci numărul total, 288.000, nu apare textual în Apoca­lipsa? Un motiv este limbajul criptic general al cărții. Ca și alte simboluri, numărul poate fi dedus cu ușurință, așa cum se vede în acest articol. De asemenea, ar putea fi implicat accentul pus în profețiile mesianice ale Vechiului Testament pe rămășiță. În mod corespun­zător ]n Apocalipsa, până la capitolul 22, pe scena lumii, cei care rețin atenția sunt cei 144.000 de 'israeliți' ai rămășiței supravie­țuitoare. Numărul lor - 12x12x1000 - are conotații inegala­bile.

 

Luptători, învingători și apoi regi și preoți!

Viitorii regi și preoți au fost pe parcursul necazului cel mare luptători (cap. 7), iar la sfârșitul necazului (care coincide cu căderea Babilo­nului) învin­gători (cap. 14). Într-adevăr, în capitolul 7 sunt descriși supravie­țuitorii acestor luptători, o rămășiță de 144.000, deciși să pără­sească Babilonul căzut. În capito­lul 14 aceiași luptători sunt prezentați deja întorși în Sion ca învin­gători. După învierea întâi, în mileniu, întregul grup este descris anticipativ sub forma a 24 de bătrâni care domnesc pe tronuri ca regi și preoți (bătrânii au coroane regale și potire preoțești). În mod intere­sant, există o corespon­dență între acest număr 24 (dublul lui 12), și numărul total de regi și preoți 288.000 (dublul lui 144.000). De asemenea există o asemă­nare cu numărul cântă­reților organi­zați de David, 288 (1 Cron. 25:1-7). Bătrânii aveau harpe ca și mulțimea de învingă­tori care cântau pe Muntele Sion! (Apoc. 5:8; 14:2)

În Apocalipsa 13, "fiara" (Babi­lonul cel Mare) face război cu sfinții și în primă fază îi învinge. Urmările sunt ducerea în capti­vitate și uciderea cu sabia (vers. 10; comp. Ieremia 31:2). Privind pe cei 144.000 ca pe o armată biruitoare care ia poziție în Sion alături de regele nou instalat sau ca pe rămășița unei națiuni, organizate ca o armată, care se întorce cu cântece de biruință din Babilon în Sion, unele caracte­ristici ale lor devin mai ușor de înțeles (Apoc. 14:1-5). De exemplu, ei „urmează pe Miel oriunde merge el”, asemănător cum vitejii lui David l-au însoțit pe acesta în campania militară până ce a devenit rege în Sion, evitând orice compromis pe care l-ar fi putut reprezenta comodi­tățile vieții. Tot așa, ca luptători consacrați, asemenea lui Urie, care pe parcursul luptei a evitat relațiile sexuale cu propria soție, sau a israe­liților care nu și-au luat soții străine sau au renunțat la ele la întoar­cerea din Babilon, „ei nu s-au întinat cu femei”, adică nu s-au lăsat distrași de interese personale străine cauzei (2 Sam. 11:11; Ezra 10). Venind în tabăra lui David, ei nu l-au trădat față de Saul, pentru că „în gura lor nu s-a găsit minciună” în loiali­tatea militară (1Cron. 12:17). Ca și rămășița din antichi­tate, care a părăsit Babilonul, ei au decis să acționeze fără compro­misuri în integri­tatea morală și religioasă față de Dumnezeu (Țef. 3:13).


 

Înseamnă faptul că numă­rul total de "regi și preoți" este de aproape 300 de mii că el ar putea fi literal, 288.000 fiind mai "cuprin­zător" decât 144.000?

Nu, atât 144.000 cât și dublul lui, 288.000, sunt numere simbolice în profeția biblică cum, de altfel, și calitatea de "israeliți" a celor care le compun. Acestea repre­zintă rămășița, rerspectiv totali­tatea unui "popor" special, ales de Dumnezeu să-l repre­zinte și să-l glorifice în locul Israelului după carne (1 Pet. 2:9).