De la http://www.tentmaker.org/biographies/barclay.htm

Sunt un universalist convins


de William Barclay

 

Sunt un universalist convins. Cred că în final toți oamenii vor fi reuniți în dragostea lui Dumnezeu. Mai înainte Origene a fost marele nume asociat cu universalismul. I-aș da dreptate că universalismul nu este un lucru ușor. El credea că după moarte vor fi mulți cei care vor avea nevoie de instrucție îndelungată, disciplină rigidă și chiar de cea mai severă pedeapsă, înainte de a fi potriviți pentru prezența lui Dumnezeu. Origene n-a eliminat iadul; a crezut că unii vor fi nevoiți să meargă la cer via iad. Ba chiar că la sfârșitul zilei vor fi unii pe care vor fi rămas cicatricile. Nu a crezut în pedeapsa eternă, dar a acceptat posibilitatea amendării eterne. Și că astfel alegerea ar fi dacă noi acceptăm de bunăvoie oferta și invitația lui Dumnezeu sau o luăm pe calea lungă și teribilă, ocolind prin ere de purificare.

Grigore din Nisa a indicat trei motive pentru care a crezut în universalism. În primul rând a crezut din cauza caracte­rului lui Dumnezeu. „Fiind bun, Dumnezeu manifestă milă față de omul căzut; fiind înțelept, nu este ignorant în ce privește mijloacele pentru recuperarea lui”. În al doilea rând, el credea în universalism din cauza naturii răului. La final răul trebuie scos din existență, „așa încât fiind absolut inexistent sa înceteze să mai fie reprezentat prin ceva”. Răul este în esență negativ și condamnat la non-exis­tență. În al treilea rând, el credea în universalism din cauza scopului pedep­sei. Scopul pedepsei este întotdeauna corectiv. Menirea ei este „separarea binelui de rău și atragerea în sfera binecuvântării”. Pedeapsa va durea, dar este asemenea focului care separă metalele străine din aur; este asemenea chirurgiei care îndepărtează partea afectată; este asemenea cauterizării care arde ceea ce nu poate fi eliminat în orice alt mod.

Dar nu vreu să expun argumentele altora, ci ideile care m-au convins pe mine personal de salvarea universală.

Mai întâi, este faptul că există lucruri în Noul Testament care justifică cu prisosință această credință. Isus a spus:

„Și eu, când voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la mine însumi pe toți” (Ioan 12:32).

Pavel le scrie romanilor:

„Dumnezeu a închis pe toți în neascultare, ca să aibă milă de toți” (Rom. 11:32).

Corintenilor le scrie: „După cum în Adam toți mor, tot așa, în Cristos, toți vor fi făcuți vii” (1 Cor. 15:22); și anticipează triumful final și total când Dumnezeu le va fi tuturor totul (1 Cor. 15:28). În prima epistolă către Timotei citim despre Dumnezeu „care dorește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștință de adevăr” și despre Cristos Isus „care s-a dat pe sine însuși ca preț de răscumpărare pentru toți” (1 Tim. 2:4-6). Noul Testa­ment nu se reține câtuși de puțin să folosească cuvântul 'toți'.

Apoi, unul dintre pasajele cheie este Matei 25:46, unde se spune că cei respinși merg la pedeapsă eternă și drepții la viață eternă. Cuvântul grecesc pentru pedeapsă este kolasis, care inițial n-a fost deloc un termen etic. La origine se referea la curățirea pomilor pentru a-i face să crească mai bine. Cred că este corect să se spună că în toată literatura greacă laică kolasis nu este folosit niciodată în alt sens decât de pedeapsă corectivă. Cuvântul pentru etern este aionios. Acesta înseamnă mai mult decât veșnic, pentru că Platon – care probabil a inventat termenul – spune clar că un lucru poate fi veșnic și totuși nu aionios. Cel mai simplu mod de a exprima ideea este să se spună că aionios nu poate fi folosit pe drept de către nimeni în afară de Dumnezeu; este termenul care se referă în mod unic, așa cum l-a înțeles Platon, la Dumnezeu. În acest caz pedeapsa eternă este exact acel gen de pedeapsă corectivă care se potrivește să o dea Dumnezeu și pe care numai Dumnezeu o poate da.

În al treilea rând, eu cred că este imposibil să se impună limite grației lui Dumnezeu. Cred că nu doar în această lume, ci în oricare alta ar mai fi, grația lui Dumnezeu este mereu efectivă, mereu operativă, mereu la lucru. Nu cred că acțiunea grației lui Dumnezeu este limitată la această lume. Cred că grația lui Dumnezeu este la fel de largă ca și universul.

Nu în ultimul rând, eu cred în triumful final și complet al lui Dumnzeu, cu toate implicațiile acestui triumf, la timpul când toate lucrurile îi vor fi supuse și Dumnezeu va fi totul în toți (1 Cor. 15:24-28). Pentru mine acest triumf are anumite consecințe. Dacă un om rămâne în afara dragostei lui Dumnezeu la sfârșitul timpului, aceasta înseamnă că acel om a învins dragostea lui Dumnezeu – și asta este imposibil. Există un singur mod în care ne putem gândi la triumful lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu ar fi mai mult decât un Rege sau Judecător, ar fi posibil să vorbim de triumful său dacă dușmanii lui ar fi în agonie în iad sau ar fi complet eliminați și șterși până la ultimul din existență. Dar Dumnezeu nu este doar Rege și judecător. Dumnezeu este Tată – de fapt el este Tată mai mult decât orice altceva. Nici un tată n-ar putea fi fericit în timp ce unii membri ai familiei lui s-ar gasi pe veci în agonie. Nici un Tată n-ar considera un triumf să-i elimine pe membrii neascultători ai familiei lui. Singurul triumf pe care-l poate cunoaște un tată este să-și aducă înapoi acasă întreaga familie. Singura victorie de care se poate bucura dragostea este ziua când ofertei ei de dragoste i se răspunde cu dragoste. Singurul triumf final posibil este un univers iubit de Dumnezeu și care îl iubește pe El.

[A Spiritual Autobiography, p. 65-67, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, 1977]

 

 


Materialele de la această categorie sunt publicate sub permisiune.

Afirmațiile din fiecare articol reprezintă punctul de vedere al autorului lui.