Rațiunea și Biblia


(Paradoxuri, inspirație, agnosticism, etc.)

 

 

 

Rațiunea și Biblia

În afirmație:

În universul de gândire creștin, Biblia ocupă locul întâi când se dezbate scopul vieții, adevărul religios, exigențele divine, etc. Obișnuim să spunem că Biblia este etalonul, ca și cuvânt al lui Dumnezeu, iar rațiunea și bunul simț comun vin după, ca și cuvânt al omului.

Dar Vechiul și Noul Testament nu au existat întotdeauna și nici la toate popoarele. Chiar și astăzi peste jumătate din populația lumii nu posedă sau nu respectă Biblia. Misionarii știu că miliarde de oameni trebuie să o accepte pe baza unor demonstrații logice. În aceste demonstrații veracitatea Bibliei nu este o premisă, ci concluzia. Iar dacă la acești oameni se așteaptă ca rațiunea proprie să-i conducă la concluzie, care ar fi acceptarea Bibliei, înseamnă că rațiunea, ca etalon logic, este deasupra Bibliei la orice ființă umană.

Adică rațiunea și bunul simț trebuie să primeze, să nu fie abandonate în fața tabuurilor de genul miracolului și inspirației, în abordarea religioasă. Dacă liderii ecleziastici ar fi păstrat această ordine, dacă s-ar fi lăsat conduși de rațiune, nu s-ar fi ajuns atât de frecvent la fanatism în practici care s-au bazat, în cel mai fericit caz, pe exegeza greșită a unor texte. Bunătatea și dreptatea umană ar fi trebuit să-i controleze pe cei ce l-au ucis pe Fiul lui Dumnezeu și pe cei care mai târziu au justificat cu Biblia constrângerea și persecuția religioasă, discriminarea socială, sclavia, autorita­tea discreționară a liderilor, etc. – Com­pară Ioan 16:2.

Rațiunea trebuie să verifice argumen­tele interpretării, sensul invocat al textelor sacre, ca și mesajele spirituale ('duhurile dacă sunt de la Dumnezeu'). De asemenea rațiunea și bunul simț comun trebuie să stabilească moralitatea auten­tică (pozitivă, pragmatică, fidelă scopului ei, spiritului) și de unde începe moralita­tea dogmatică (anacronică, fariseică, litera care dăunează sau chiar omoară).

Rațiunea este un numitor comun la întreaga omenire, pe când Biblia (ca și orice altă carte sacră) este doar pentru o parte. În absența normei rațiunii, nu putem să judecăm fără să ne dezbinăm, pentru că nu avem cu ce verifica rezul­tatele. (autorul)


În replică:

Din ceea ce văd eu în Biblie, Dumne­zeu nu vrea să fim forțați să credem în el prin dovezi logice copleșitoare. Dacă ne uităm la viața lui Isus și modul în care a predicat, el a dorit să găsească pe acei oameni care apreciau cele mai înalte principii, mai degrabă decât să încerce să-i convingă prin argumente logice. El a spus că dacă cineva nu este atras de Tatăl, acela nu va veni la mine. Există cazuri în care Isus a lăsat în mod intenționat în confuzie mulțimile și au fost situații în care el nu a oferit un răspuns simplu care le-ar fi ajutat să înțeleagă Scripturile. Pur și simplu el nu a dorit să folosească logica, pentru că el căuta altceva în oameni...

În concluzie cred că omul are nevoie doar să citească Biblia și să 'simtă' moralitatea perfectă și inspirația supra­naturală a acestei cărți. Când un copil, de exemplu, acceptă Biblia și vrea să-l venereze pe Autorul ei, nu are nici o dovadă că ceea ce ține în mâini este realmente o copie exactă a originalelor... dar el poate face o distincție între tot ce a văzut în viața lui și ce găsește în această carte, ca să-și dea seama că este ceva cu o moralitate înaltă și se simte îndreptățit în aprecierea lui. Nu sunt împotriva justificării Bibliei din perspectivă logică, însă nu sunt sigur că acesta ar trebui să fie lucrul cu care să se înceapă. Omul trebuie să îndrăgească mai întâi Biblia și principiile ei și numai după aceea va avea suficientă motivație să înceapă un studiu al dovezilor externe (ex. arheologice) ale acurateței ei. (un cititor)

 

Cum să fii un bun agnostic

În afirmație:

Există trei poziții fundamentale care se pot adopta față de existența lui Dumnezeu: teistă, ateistă și agnostică. Teismul afirmă că Dumnezeu există; ateismul afirmă că Dumnezeu nu există; agnosticismul afirmă că nu se poate ști dacă Dumnezeu există sau nu există. Această ultimă poziție constituie subiec­tul acestui articol.

Agnosticismul este o poziție mai umilă decât ateismul. Ateismul afirmă că știe în mod cert că Dumnezeu nu există. O asemenea afirmație este însă dincolo de cunoștința finită și nu poate fi dovedită concludent. Agnosticismul este o cale mai înțeleaptă pentru că cel puțin el își admite limitele și ignoranța proprie (deși cred că teismul este poziția cea mai logică - din motive care depășesc această discuție). În timp ce agnosticii sunt destul de înțelepți și de umili să fie modești și rezervați în lucrurile pe care le cred în chestiuni așa de importante ca existența lui Dumnezeu, mulți agnostici sunt în neclar cu privire la ceea ce este de fapt agnosticismul.

Există două erori care se fac de obicei în confesiunea și/sau practica agnosticismului: 1. se presupune în mod greșit că agnosticii sunt neutri, neten­dențioși; 2. se confundă ignoranța cu incertitudinea.

Referitor la prima eroare, toți oamenii sunt tendențioși. Este imposibil să fii netendențios. Dacă cineva afirmă că nu este tendențios, acest lucru dovedește faptul că este tendențios cu privire la aserțiunea că este netendențios. În timp ce toți suntem tendențioși, suntem înclinați în direcții diferite. Când roata atinge șoseaua se poate vedea cu ușurință unde trage mașina. Unii vor fi înclinați spre ideea că Dumnezeu nu există, în timp ce alții vor fi înclinați spre ideea că Dumnezeu există. Nu prea des se întâlnește un agnostic care nu are opinii ferme despre religie într-un fel sau altul. Dacă cineva alege să-și exprime prejudecata sau câtă forță folosește când își exprimă opiniile tendențioase, este o altă discuție, dar cei mai mulți agnostici manifestă o anumită tendenți­ozitate. Cu nivelul de tendențiozitate arătat de unii care se consideră agnos­tici, ne întrebăm dacă sunt de fapt agnostici!

Referitor la a doua eroare, faptul de a fi agnostic nu înseamnă a te simți satisfăcut cu necunoașterea, nefăcând nimic pentru a te elibera de incertitudine. Ignoranța și agnosticismul sunt lucruri complet diferite. Eu nu știu multe despre trigonometrie, dar asta nu mă face agnostic în legătură cu trigonometria; mă face ignorant. Cineva care pretinde că este agnostic, dar nu s-a confruntat cu adevărat cu argumentele pro și contra existenței lui Dumnezeu, nu este un bun agnostic. Agnosticii sunt cei care au dat atenție chestiunii și nu reușesc să ajungă la o concluzie, nu cei care nu știu nimic despre problema în discuție și astfel n-au nici o poziție. Un "bun agnostic" este unul care caută să înțeleagă mai bine, strângând dovezi care îl vor conduce în timp să ia o decizie dacă există sau nu există Dumnezeu.

Mulți care ridică pretenția că sunt "agnostici" nu sunt mai mult decât niște lași intelectuali care nu vor să-și facă timp să studieze opiniile diferite și nu doresc să se confrunte cu luarea unei decizii referitor la ce este fals și ce este adevărat. Ei ar rămâne mai degrabă pe puntea indeciziei toată viața, neluând nici o atitudine. Este mai ușor să nu ai o poziție decât să te străduiești să găsești adevărul și apoi să rămâi ferm de partea acelui adevăr împotriva erorii. În timp ce spun că fac cercetări pentru a descoperi adevărul, ei adesea nu privesc pre departe nasului în căutarea lui. Unii se vor uita până la munți, dar nu vor face nimic ca să-l găsească pentru că este mai ușor și mai sigur să fii un căutător decât să fii un găsitor.

Agnosticii se mândresc adesea că sunt oameni cu mintea deschisă, dar când filozofia lor de start este că omul nu poate cunoaște adevărul (care în sine este o pretenție de adevăr absolut și astfel în dezacord cu filozofia agnostică pentru că se știe sigur că nu se poate ști sigur un anumit lucru!), ei devin automat oameni cu mintea închisă. Mintea poate fi deschisă numai dacă există 'acolo afară' ceva de descoperit și de cunoscut, și dacă se urmărește cu perseverență ceea ce se caută. Dacă nu există nimic de descoperit, mintea rămâne închisă și numai atunci suntem îndreptățiți cu adevărat să nu ne preocupăm de căuta­rea adevărului și discutarea diferitelor pretenții de adevăr cu cei de opinii contrare. Agnosticismul care degenerea­ză în "nu discut despre religie" nu este deloc agnosticism, pentru că a decis deja chestiunea - că nu poate fi luată nici o decizie și că o asemenea decizie nu este importantă. O asemenea poziție însă nu este agnostică, ci de cunoaștere sigură, și astfel nu este agnosticism deloc. A fi agnostic înseamnă a examina toate dovezile disponibile cu dispoziția de a ajunge la o decizie, odată ce s-au acumulat destule dovezi ca să se poată lua o decizie. Agnosticul care acționează ca un adevărat agnostic nu poate rămâne mult timp agnostic! (Jason Dulle)

 

Ce credeți despre superstiție?

În afirmație:

Superstiția se referă la asocieri făcute de oameni între diferite evenimente din viață. De exemplu cineva are un vis noaptea, iar a doua zi se întâmplă ceva, iar persoana face legătura între întâmplarea de a doua zi și visul din noaptea precedentă. Apoi dacă persoana are din nou un vis similar într-o altă noapte, atunci se așteaptă poate la o întâmplare similară a doua zi.

Credeți că superstiția este răspândită, adică mai mult sau mai puțin de jumătate din populația globului este înclinată spre superstiție?

Se observă că omul de mic copil urmărește evenimente care s-ar putea asocia. Când eram la școala primară copiii vorbeau despre pisica neagră care tăia calea sau despre canalele de pe șosea care aveau diferite forme. Apoi superstiția se observă în toate colțurile geografice ale globului, indiferent de vârstă, sex, stare socială, orientare religioasă - peste tot oamenii urmăresc horoscopul de exemplu.

Din ce cauză există această predispo­ziție în om?

Unul dintre motive poate fi teama, iar altul poate fi dorința de a nu fi singur sau dorința de a i se da importanță. Persoane cu cele mai bune intenții au tendința să acorde importanță evenimentelor din propria lor viață. La aceste persoane le-ar fi greu să accepte dacă le spui că toate acele evenimente din viața lor au fost pur întâmplătoare.

În lumea religioasă oamenii atribuie multe acțiuni intervenției Diavolului sau a lui Dumnezeu.

De ce este ispititor să atribuim lui Dumnezeu intervenții directe în viața noastră? Unul dintre motive este chiar faptul că ne rugăm mereu lui Dumnezeu pentru lucrurile de zi cu zi, iar El, suntem conștienți că ne vede ce facem în orice moment. Atunci este foarte ușor să așteptăm ca El să și intervină din când în când în viața noastră. La fel în cazul lui Satan, în lumea religioasă se obișnuiesc comentarii: 'Toată răutatea de astăzi este datorită lui Satan'. Exemple concre­te pot fi: 'Lăcomia omului este mai mare acum decât cu 30 de ani în urmă'. Iar creștinii tind să spună că Satan influen­țează omul astăzi la lăcomie. Apoi ei împart această cauză în diferite faze sau pași mai mici. De exemplu ei spun totodată că lăcomia este provocată de mass-media, pentru că ne sunt prezen­tate la TV sau în presă îndemnuri spre lăcomie. Un pas mai departe, analizând cauza pentru care mass-media prezintă imaginile care cauzează lăcomia, ne duce la producători cum ar fi Holy­wood-ul. Acești producători fac statistici și cercetează care produse au priză mai mare la public. În final după analize logice ei produc ce se vinde mai bine.

Urmărind cu atenție, se poate vedea că multe din acțiunile puse pe seama Diavolului în realitate sunt un rezultat natural al unor factori omenești. Urmă­rind același lanț de cauze, nu mai rămâne loc pentru a putea spune cu precizie unde anume a intervenit Satan în mod direct.

Ascultând diferite remarci, poate ne dăm seama de exagerări ale unor oameni altfel bine intenționați. Concluzia este că reducem adesea din aceste pretenții. Dar rămâne totuși impresia că există și o măsură de evenimente pe care le putem totuși atribui lui Satan sau lui Dumnezeu pe bună dreptate. În final aș vrea să las întrebarea deschisă:

Oare am putea reduce din aceste pretenții de intervenție directă, fie din partea lui Dumnezeu, fie a Diavolului, chiar să le reducem complet, adică să nu mai atribuim nimic unei intervenții direc­te exterioare din partea lui Dumnezeu sau a Diavolul?

Biblia spune că celui rău pare să-i meargă mai bine, apoi tot Biblia mai spune că totul depinde de timp și împrejurări - mi se pare un îndemn spre un punct de vedere foarte REALIST. (de la un cititor)

 

Datare preteristă a Apocalipsei?

În afirmație:

1. Există o singură mențiune din vremea primelor secole despre Ioan și Dominițian. Aceasta ar putea indica faptul că Ioan era încă în viață pe vremea împăratului roman Dominițian spre sfâr­șitul secolului întâi e.n. Totuși nu există nici o dovadă istorică care să arate că Ioan a scris cartea Apocalipsa în jurul anului 96 e.n.

2. Apocalipsa începe spunând că este vorba despre o revelație care avea să se împlinească ÎN CURÂND. Apoi pe par­cursul cărții și în special la sfârșitul cărții găsim din nou mențiuni în legătură cu timpul care este aproape și venirea în curând a Domnului Isus. Dacă cartea Apocalipsa ar fi fost scrisă în jurul anului 96 e.n., atunci expresiile 'în curând' și 'aproape' nu ar avea sens pentru că au trecut aproape 2000 de ani fără să se întâmple nimic. Însă dacă cartea Apocalipsa ar fi fost scrisă în jurul anului 65 e.n. atunci toate aceste expresii ar potrivi mult mai bine, pentru că eveni­mentele din 66 - 70 au avut loc într-ade­văr 'curând'.

3. Apocalipsa 11 vorbește despre călcarea în picioare a templului și a cetății sfinte, lucruri scrise și în Luca 21:24. Este clar că Isus a vorbit în Luca 21:24 despre eveni­mentele din 66-70 e.n. Asemănarea dintre aceste două pasaje ne duce la concluzia că și Apocalipsa 11 se referă tot la evenimentele din 66-70, iar aceasta face ca data scrierii cărții Apocalipsa să potrivească mai bine cu o dată dinainte de anii 66-70.

4. Apocalips 7 și 14 vorbește despre toate semințiile Israelului, însă după distrugerea din 70 registrele s-au pierdut și nu s-a mai cunoscut identitatea semințiilor. Aceasta face ca data scrierii cărții Apocalipsa să fie mai probabilă la o dată înainte de anii 66-70.

5. Apocalipsa vorbește despre templu și cetatea Ierusalim în multe ocazii, dar templul a fost distrus în 70 e.n. Aceasta face ca data scrierii cărții Apocalipsa să fie mai probabilă la o dată înainte de anii 66-70.

6. Scrierile lui Ioan nu fac nici o mențiune la distrugerea și împlinirea cuvintelor lui Isus cu ocazia evenimen­telor din 66-70. Evenimentele au fost de o importanță prea mare ca să credem că Ioan a scris Apocalipsa împreună cu câteva alte cărți ale sale, însă nu a făcut nici o mențiune despre acele evenimen­te. Explicația cea mai probabilă este că el nu a scris după anul 70 e.n., ci înainte.

7. În Apocalipsa 2:9 si 3:9 sunt menționați iudeii naturali care îi perse­cutau pe creștini, iar sinagoga lor este de asemenea menționată. Iudaismul a fost lovit de moarte în anul 70 e.n., deci o astfel de persecuție și mândrie cu sina­gogile lor s-ar potrivi mult mai bine înainte de anul 70 decât după acel an.

8. Apocalipsa 3:9 prevestește o umilire a iudeilor. Dacă cartea Apocalip­sa a fost scrisă cu așa de mulți ani după distrugerea Ierusalimului din 70 e.n. ar fi greu de înțeles ce altă umilire a iudeilor se mai aștepta. Dacă aceste cuvinte au fost scrise înainte de anul 70, acel an să fi adus exact umilirea de care vorbește Apocalipsa 3:9.

9. Matei, Marcu și Luca vorbesc toți trei despre distrugerea Ierusalimului și a templului din anul 70 e.n. Ioan scrie și el o evanghelie, însă nu menționează acea profeție. Nu ar fi logic să credem că totuși a menționat aceeași profeție de care au vorbit ceilalți trei evangheliști, dar că el nu a inclus-o în evanghelia lui, ci a scris-o în cartea Apocalipsei? Însăși asemănările numeroase dintre profețiile din Matei 24, Luca 21 și Marcu 13 și viziunea profetică din Apocalips 6 ne conving că ele vorbesc despre aceleași evenimente. Ar fi greu de armonizat faptul că Apocalipsa vorbește despre distrugerea din anul 70 e.n. cu scrierea ei după acel an, mai ușor ar fi de crezut că a fost scrisă și ea tot înainte de anul 70, deci înainte de împlinirea profeției, nu după împlinire. (un cititor)


În replică:

Stabilirea unei date anterioare distru­gerii Ierusalimului pentru scrierea Apoca­lipsei permite, din punctul de vedere al timpului, aplicarea profețiilor apocalipti­ce asupra conflictului dintre Ierusalimul pământesc și Roma sau dintre creștini și Roma. O asemenea aplicare ar putea reduce sau chiar elimina necesitatea interpretării escatologice a Apocalipsei.

Totuși există un număr de obiecții, care par insurmontabile, și anume:

● Dacă Apocalipsa a fost scrisă în jurul anului 64 e.n, deci cu un an sau doi înainte de anul 66, nu a rămas destul timp pentru împlinirea tuturor lucrurilor profețite în ea

● Mesajul ar fi trebuit trimis nu celor șapte biserici din Asia Mică, ci bisericii din Ierusalim pentru ca ea era cea direct interesată și afectată de atacul roman

● "Ierusalimul" din Apocalipsa, la fel ca cel din Daniel, chiar dacă este călcat in picioare, nu este distrus, în schimb sunt distruse armatele atacatoare, lucruri care nu s-au întâmplat în acest fel în secolul întâi cu Ierusalimul și Roma

● Dacă Apocalipsa ar fi circulat atât de timpuriu, cartea ar fi fost acceptată mai repede (în secolul întâi) și fără dispută în canonul biblic, iar scriitorii NT s-ar fi referit eventual la ea sau la învățăturile ei (ex. mileniul). De asemenea, ei ar fi putut confirma că profețiile ei s-au împlinit. Dar nici măcar patristicii nu au considerat distrugerea Ierusali­mu­lui drept o împlinire a profeției Apocalipsei

● Dacă profeția complexă a Apocalipsei, împreună cu sfaturile și avertismentele ei, a început să devină istorie împlinită la numai un an sau doi de la scriere (a fost necesar și un timp pentru trimiterea din insula Patmos în Asia Mică și de acolo în vastul imperiu roman, inclusiv la Ierusalim), atunci valoa­rea sau utilitatea ei pentru creștinii de atunci, implicați direct, a fost redusă (autorul)