„Vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Cristos și vor împărăți cu el 1000 de ani”

– Apocalipsa 20:6

Ca și alte simboluri ale Apocalipsei, numărul 144 000 are o bază profetică în Vechiul Testament. Dublul acestui număr, 288 000, era efectivul comba­tanților din armata israelită oficială organi­zată de regele David. Aceasta era compusă din 12 divizii (după numărul semin­țiilor civile) a câte 24 000 de comba­tanți fiecare (1 Cron. cap. 27). În Apoca­lipsa, 144 000 este numărul membrilor rămășiței supravie­țuitoare, „din toate semin­țiile fiilor lui Israel”, care se întoarce din Babilon în Sion (capito­lele 7 și 14).

Cealaltă jumătate este constituită în mod logic din cei care nu au supra­viețuit în confrun­tarea cu Babilonul, dar care au murit fideli și care astfel „au fost adăugați la poporul lor”. Ei vor fi aduși la viață, la începutul celor 1000 de ani, pentru a domni alături de rămășița supravie­țuitoare ca judecători, regi și preoți (Apoc. 20:4-6). O nouă „armată” de 288 000 de luptători fideli și învin­gători – ridicată la cele mai înalte onoruri! (Atât numărul cât și „părțile” lui sunt simbolice.)

Ideea a două „jumătăți" (2 x 144 000) este spriji­nită și de profeția lui Zaharia (cap. 14), unde jumătate dintre apără­torii fideli ai Ierusa­limului sunt duși în „capti­vitate” de națiunile atacatoare:

„Voi strânge toate popoarele să lupte împotriva Ierusa­limului […] jumătate din cetate va merge în capti­vitate, dar rămășița poporului nu va fi luată din cetate […] În ziua aceea vor izvorî ape vii din Ierusalim și vor curge jumătate spre marea de răsărit [Marea Moartă], jumătate spre marea de apus [Marea Mediterană]” (Zah. 14:1, 8).

Această stare de „captivitate”, în fapt moartea, trebuie să dureze însă puțin timp, până la învingerea acestor națiuni prin intervenția surprin­zătoare a lui Dumnezeu, descrisă în continuare. Cores­punzător, există două jumătăți sau brațe ale apelor vii, simbolizând învierea pentru cei duși în capti­vitatea morții și prelun­girea vieții pentru rămășița supravie­țuitoare. Ambele „jumătăți” vor primi viață nemuri­toare! (comp. Zah. 14:11 cu Apoc. 22:3 și 21:4) Coroborând profeția lui Zaharia cu ceea ce spune Apocalipsa, aceasta se întâmplă după războiul lui Dumnezeu cu națiunile – în „învierea întâi” (Apoc. 20:4-6; comp. 1 Tes. 4:15-17). Față de cei rămași în viață, cealaltă „jumătate”, cea martirizată, se găsește la sfârșitul necazului mare, simbolic „sub altar”. Datorită aparte­nenței însă la aceeași clasă și a învierii unifi­catoare care trebuie să urmeze la scurt timp, primii sunt numiți „împreună slujitori cu ei” (Apoc. 6:9-11; 7:4-8).

Atacul națiunilor oprit la altar

Altarul are o legătură intrinsecă cu viața și moartea. Pe altarul de jertfă erau sacri­ficate suflete animale ca ispășire pentru sufletele umane. Altarul de sacrificiu din Apocalipsa are însă o conotație specială: martirajul. Sub el se găsesc suflete umane (comp. Mat. 23:35). Cum au ajuns acestea aici? Așa cum arată Apocalipsa 11:1, 2, atacatorii Ierusa­limului ajung cu invazia și masacrul până în curtea templului, dar nu dincolo de altarul din această curte:

„Apoi mi s-a dat o trestie asemenea unei prăjini și mi s-a zis: «Scoală-te și măsoară templul lui Dumnezeu, altarul și pe cei ce se închină în el. Dar să nu măsori curtea de afară a templului, căci a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci și două de luni».”

Altarul din curte con­sti­tuie astfel linia de de­mar­cație între cei morți și cei vii (linia roșie în ilus­trația alătu­rată). Nu este lipsit de sem­ni­fi­cație fap­tul că altarul pentru sacri­ficii din Ieru­salim a fost con­struit exact pe locul în care îngerul Domnului și-a oprit urgia împotriva Israelului în timpul lui David, deci topologic între cei care au murit și cei care au rămas în viață (1 Cron. 21:26-28). Asemă­nător, Aaron a trebuit să facă ispășire și să tămâieze „între cei morți și între cei vii”, pentru a înceta pe­deapsa din partea lui Dumnezeu (Num. 16:48).

Necazul cel mare asupra poporului lui Dumnezeu va fi oprit, tot așa, într-un moment limită, în care intervențiile „preoților” supravie­țuitori vor avea un rol cheie. Este interesant unde se postează acești preoți, conform Ioel 2:17, pentru a-l implora pe Dumnezeu:

„Preoții, slujitorii Domnului, să plângă între pridvor și altar și să zică: «Doamne, cruță pe poporul tău! Nu da de rușine moștenirea ta, n-o face de batjocura popoarelor».”

144 000 – numărul rămășiței

Un element important în deducerea profetică a numărului 288 000 este înțele­gerea faptului că cei 144 000 mentionați explicit în Apocalipsa nu constituie totalitatea grupului de „israeliți” care vor deveni regi și preoți, ci doar rămășița supravie­țuitoare a acestora – cei aflați în viață la finele necazului mare, care sunt numărați și sigilați atunci ca slujitori fideli (Apoc. 7:4). În mod cores­punzător, în pasajele din Apoca­lipsa unde se vorbește despre cei care vor domni în final ca „regi și preoți”, nu apare numărul 144 000! (Vezi Apoc. 5:10 și 20:4-6)

De ce atunci numărul total, 288 000, nu este specificat textual în Apocalipsa? Un motiv este limbajul criptic general al acestei cărți. Ca și alte simboluri, numărul poate fi dedus cu ușurință, așa cum se vede în acest articol. De asemenea, ar putea fi implicat accentul pus în profețiile mesianice pe rămășiță. Astfel în Apocalipsa până la capitolul 22, pe scena lumii, cei care rețin atenția sunt cei 144 000 de „israeliți” ai rămășiței supravie­țuitoare. Numărul lor – 12x12x1000 – are conotații semnifi­cative.

Luptători, învingători și apoi regi și preoți!

Viitorii regi și preoți au fost pe parcursul necazului mare luptători (cap. 7), iar la sfârșitul necazului (care coincide cu căderea Babilo­nului) învin­gători (cap. 14). Într-adevăr, în capitolul 7 sunt descriși supravie­țuitorii acestor luptători, o rămășiță de 144 000, deciși să părăsească Babilonul căzut. În capitolul 14 aceiași luptători sunt prezentați întorși în Sion ca învingători. După învierea întâi, în mileniu, întregul grup este descris anticipativ sub forma a 24 de bătrâni care domnesc pe tronuri ca regi și preoți (bătrânii au coroane regale și potire preoțești). În mod interesant, există o corespon­dență între acest număr 24 (dublul lui 12), și numărul total de regi și preoți 288 000 (dublul lui 144 000). Tot așa, există o asemănare cu numărul cântă­reților organizați de David, 288 (1 Cron. 25:1-7). Bătrânii aveau harpe, ca mulțimea de învingători care cântau pe Muntele Sion! (Apoc. 5:8; 14:2)

În Apocalipsa 13, „fiara” (Babilonul cel Mare) face război cu sfinții și în primă fază îi învinge. Urmările sunt ducerea în captivitate și uciderea cu sabia (vers. 10; comp. Ier. 31:2). Privind pe cei 144 000 ca pe o armată biruitoare care ia poziție în Sion alături de regele nou instalat sau ca pe rămășița unei națiuni, organizate ca o armată, care se întorce cu cântece de biruință din Babilon în Sion, unele caracte­ristici ale lor devin mai ușor de înțeles (Apoc. 14:1-5).

De exemplu, ei „urmează pe Miel oriunde merge el”, asemănător cum vitejii lui David l-au însoțit pe acesta în campania militară, până ce a devenit rege în Sion. Venind în tabăra lui, ei nu l-au trădat, pentru că „în gura lor nu s-a găsit minciună” în loiali­tatea militară. Ca și rămășița din antichi­tate care a părăsit Babilonul, ei au decis să acționeze fără compro­misuri în integri­tatea morală și religioasă față de Dumnezeu (Țef. 3:13). Tot așa, ca luptători consacrați „ei nu s-au întinat cu femei”, adică nu și-au compromis fidelitatea aderând la grupuri, orientări și interese străine de Cristos (comp. 2 Cor. 11:2).

Înseamnă faptul că numărul total de „regi și preoți” este de aproape 300 de mii că el ar putea fi literal, 288 000 fiind mai „cuprin­zător” decât 144 000?

Nu, atât 144 000 cât și dublul lui, 288 000, sunt numere simbolice în profeția biblică cum, de altfel, și calitatea de „israeliți” a celor care le compun. Aceste numere repre­zintă rămășița, rerspectiv totali­tatea unui „popor” special, ales de Dumnezeu să-l slujească și să-l glorifice în continuarea Israelului după carne (1 Pet. 2:9).

▲