Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul meu și va fi o turmă, un păstor. – Ioan 10:16

Cuvintele sunt parte a răspun­sului dat de Isus fari­seilor, după ce aceștia au exco­mu­nicat un orb vindecat de el în sabat, pentru că mărtu­risea că cel ce i-a deschis ochii este de la Dum­ne­zeu (Ioan 9). Isus expune în două pilde sau analogii care sunt semnele de identi­ficare ale păsto­rului ade­vărat și de ce el are aceste semne, în constrast cu fariseii și alții, care nu le aveau (comp. Ezec. 34). O dovadă pe care o aduce este faptul că are oi care îi recunosc glasul și îl urmează, cum este cazul orbului vindecat de el. În plus, are și „alte” oi, care nu sunt din „staulul acesta”, pe care fariseii îl consi­derau al lor. Oile vor reac­ționa la glasul lui, îl vor urma și va fi o turmă și un păstor. Fariseii nu vor putea smulge oile din mâna lui, pentru că sunt primite de la Tatăl, care este mai mare decât toți (Ioan 10:28-30).

Oi din alt staul?

Au fost propuse mai multe interpretări în legătură cu aceste „alte” oi:

1. Cea mai cunoscută este extinderea evanghe­lizării la ne-evrei. Cu argu­mentul că în biserică evreii și națiunile sunt împreună sub același cap și egali în privilegii (Efes. 2:11-22). În timp ce acest lucru este adevărat, există obiecția că Isus vorbea de "oi" existente atunci, nu de viitori convertiți (comp. Mat. 15:24). „Alte oi” sunt de același fel cu primele. Cuvântul folosit în greacă pentru „alte” este allos (diferit numeric), nu heteros (diferit calitativ).
2. Unii indică spre diaspora evreiască, menționată în context. În Ioan 7:35 se spune: „Iudeii au zis între ei: «Unde are de gând să se ducă acesta, ca să nu-l putem găsi? Doar n-o avea de gând să se ducă la cei împrăștiați [gr. diaspora] printre greci și să învețe pe greci!».” Nu există însă dovezi că Isus a ieșit departe în alte țări și nici că el însuși a făcut vreo diferență de statut religios între evreii din țară și cei din afară. Întrucât evreii din diaspora aveau centre religioase puternice și sinagogi, este discutabil dacă ei erau acele „alte” oi care tebuiau aduse (comp. Mat. 9:36).
3. Alții propun soluția Israel, regatul de nord, reunit cu Iuda ca împlinire a profeției din Ezechiel 37:15-28. În care Iosif/Efraim repre­zintă cele zece triburi din nord, ocupând în secolul întâi regiunile Samaria, Pereea și Galileea. Misiunea lui Isus trebuia să fie astfel realizarea unei unități spirituale între oile israelite din aceste regiuni și oile din Iudeea, în jurul lui ca Păstor mesianic. În ciuda divizării adminis­trative și religioase survenite după moartea lui Solomon, divizare care era profețit că va fi eliminată după exil (Ier. 50:4-6).

Ultima variantă pare cea mai probabilă. Isus a menționat aducerea oilor într-o singură turmă – ca o dovadă că el este Păstorul cel bun. Asemenea lui David care și-a pus viața în joc pentru a „strânge” Israelul și căruia i s-a spus la alătu­rarea triburilor din nord: „Chiar odini­oară când Saul era împăratul nostru, tu povăţuiai şi strângeai pe Israel. Domnul ţi-a zis: «Tu vei paşte pe poporul Meu, Israel, şi vei fi căpetenia lui Israel».” (2 Sam. 5:2; comp. Ezec. 37:24). După ce strânge oile într-o singură turmă, Isus își dă viața pentru ele (Ioan 10:17, 18). Aceasta înseamnă că la timpul morții lui el este deja singurul păstor al singurei turme.

Iuda și Israel

„Alte oi” nu erau din „staulul acesta”, adică dintre iudeii care aveau ca centru religios Ierusa­limul și Templul din Iudeea, ci din „staulul” triburilor israelite, care aveau ca centru religios Samaria și al altora care se raportau încă la Ierusalim, dar care părăsiseră Templul din cauza corupției pe care o vedeau acolo, cum a fost cazul esenienilor de la Qumran. Ioan Boteză­torul pregătise pe multe din aceste „alte” oi, prin botezul spre iertarea păcatelor, pentru venirea Împărăției și unirea sub un singur păstor mesianic (Mat. 3:2, 11).

El va întoarce pe mulţi din fiii lui Israel la Domnul Dumnezeul lor. Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părin­ţilor la copii şi pe cei neascul­tători la umblarea în înţelep­ciunea celor neprihăniţi, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El (Luca 1:16, 17).

Există indicii că Ioan și-a desfășurat lucrarea în afara Iudeii, ca și Ilie odin­ioară în Israel (regatul de nord). Și că iudeii, în mod deosebit fariseii, au fost reticenți să primească botezul lui și astfel „au zădăr­nicit planul lui Dumnezeu pentru ei” (Mat. 21:32; Luc. 7:30). Ca unul care nu a zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru el și a primit botezul lui Ioan, Isus a început să vestească apropierea Împărăției și să facă botezuri alături de Ioan. Un loc în care cei doi au activat în apropiere unul de altul a fost Enon din regiunea Samariei, care aparținea atunci de Provincia romană Iudeea.

„După acestea, Isus şi ucenicii Săi au venit în ţinutul Iudeii; şi acolo stătea cu ei şi boteza. Şi boteza şi Ioan în Enon, aproape de Salim, pentru că erau multe ape acolo; şi veneau şi erau botezaţi, pentru că Ioan nu fusese încă aruncat în închisoare” (Ioan 3:22, 23, GBV).

Salimul (gr. Saleim, astăzi Salem) este o așezare în apro­pierea munților Gherizim și Ebal. Expositor's Greek Testa­ment spune la Ioan 3:23: „Loca­li­tatea este des­crisă ca Αἰνὼν ἐγγὺς τοῦ Σαλείμ. Salimul de aici este fără îndoială Salemul din Geneza 33:18, și la circa șapte mile spre nord este ’Ainûn [= Izvoare], la capătul Wâdy Fâr’ah, care este drumul princi­pal care urcă de la vadul Damieh pentru cei care vin din est pe direcția Peniel și Sucot” (Hender­son’s Pales­tine, p. 154). Vezi și Cam­bridge Bible for Schools and Colleges la Ioan 3:23.

În acest loc „boteza și Ioan”, pentru că „erau multe ape acolo”, evident pentru botezuri în paralel. Vincent's Word Studies explică: „Multe ape. Referin­du-se probabil la o serie de bazine sau izvoare”.

„Dar a fost o discuţie a ucenicilor lui Ioan cu un iudeu, despre curăţire.” – Ioan 3:25, GBV.

Ucenicii lui Ioan, cei mai mulți fiind israeliți, au avut o discuție cu un iudeu despre puri­fi­carea pe care o aduce botezul. După tradiție Mesia trebuia să-i conducă pe cei din gene­rația lui spre o stare de sfin­țenie. Mișcările mesi­anice ale vremii anticipau această schimbare și cereau membrilor lor să respecte reguli stricte de sfințenie și puritate ceremonială în raport cu legea mozaică. Apa era perce­pută și folosită ca un element purifi­cator.

„Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţaţi […]; Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; […]. – Ezec. 36:25, 26.

Întrebat fiind de ce botează spre căință [gr. metanoia, schim­bare a minții] dacă nu este Cristosul, Ioan a răspuns că el botează cu apă [un simbol al purifi­cării corpului], dar că în mijlocul popo­rului este prezent unul mai mare decât el, care va boteza cu spirit sfânt. Cristosul era singurul în măsură să ducă lucrurile mai departe și să reali­zeze adevă­rata schim­bare în oameni, purifi­carea spiri­tuală. Spiritul urma să fie factorul principal pentru atin­gerea stării de sfințenie necesare intrării în Împă­răția lui Dumnezeu (Ioan. 3:5, 23-27).

Un singur păstor

Ioan Botezătorul a continuat să aibă ucenici și după ce a fost aruncat în închi­soare de către Irod. Aceștia i-au adus vestea despre succesul lui Isus în Galileea (Luc. 7:17, 18). Dar ce s-a întâmplat după moartea lui Ioan cu ucenicii pe care i-a format ca un popor „bine pregătit”? A adus Isus aceste „alte” oi în singura turmă?

În urma arestării lui Ioan oile din staulul inițial au rămas fără păstor. Este de presupus că un număr dintre ucenicii lui Ioan, care l-au întâlnit după aceea pe Isus și au văzut semnele păsto­rului adevărat, în mod deosebit lucrările lui mira­culoase, și-au pus credința în el și l-au urmat, așa cum au făcut Andrei și Petru la început (Ioan 1:35-37). Cea mai mare parte însă dintre ucenicii lui Ioan și-au păstrat identi­tatea și viața religioasă recoman­dată de el ca învățător al lor (comp. Mat. 9:14; Fap. 19:1-3). Isus s-a ocupat în mod deosebit de ei în ultimele luni ale serviciului său, când evanghe­lizarea în Iudeea a devenit dificilă pentru el. Citim în Ioan 7:

„După aceste lucruri Isus străbătea Galileea; nu voia să meargă în Iudeea, pentru că iudeii căutau să-l omoare. Și sărbă­toarea iudeilor a Corturilor era aproape […] s-a suit și el la sărbă­toare […] În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului […]” (v. 1, 2, 10, 37).

Aceasta a fost în toamnă la sărbătorea Corturilor. Ultima zi a sărbătorii era sabat anual. Vindecarea orbului din naștere și discuția cu fariseii, inclusiv despre oile din „staulul acesta” și celelalte oi care trebuiau aduse, au avut loc în acest sabat (9:14). În mod logic, Isus s-a concentrat pe aducerea acestor „alte oi” în turma aflată sub păstorirea lui, în lunile rămase până la încheierea programată a serviciului său în primăvară la Paște. Dintre care două luni până la sărbătoarea din iarnă a Înnoirii templului (Ioan 10:22) și patru luni de la această sărbătoare până la Paște. Ultimele patru într-o campanie specială în locuri în care a evanghelizat și botezat Ioan.

„Ei căutau iarăși să-l prindă, dar el a scăpat din mâna lor și s-a dus iarăși dincolo de Iordan, în locul unde Ioan botezase la început, și a rămas acolo. Mulți veneau la el și ziceau: «Ioan n-a făcut nici un semn; dar tot ce a spus Ioan despre omul acesta este adevărat». Și mulți au crezut în el acolo” (Ioan 10:39-42; comp. Mat. 19:1; Mar. 10:1).

Dincolo de Iordan, adică în Perea (gr. peran, dincolo), la Betabara (Ioan 1:28; Jud. 7:24). Acești „mulți” care au crezut în el au fost în măsură să-l recunoască pe Isus ca Păstor al lor, datorită a „tot ce a spus Ioan”. Văzând semnele mesianice făcute de Isus, aceste „alte oi” au avut posibi­litatea să-l identifice și să-l urmeze. Până la încheierea misiunii lui, Isus a strâns într-o singură turmă și a păzit toate oile primite de la Tatăl său (Ioan 10:29; 17:12, 13). N-a pierdut niciuna. Când a murit pentru ele, a dovedit o dată în plus că este Păstorul cel bun, care „își dă viața pentru oi” (Ioan 10:11, 28).

„[Caiafa], fiind mare preot în anul acela, a profeţit că Isus urma să moară pentru naţiune; şi nu numai pentru naţiune, ci şi ca să-i adune într-unul singur pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi.” (Ioan 11:51, 52, GBV).

APENDICE:

Aflat în trecere prin Samaria, Isus le-a spus ucenicilor lui referitor la evanghe­lizarea acelei zone că cineva a semănat deja și că holdele sunt coapte pentru seceriș:

„Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni până la seceriş? Iată, Eu vă spun: ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele care sunt albe acum, gata pentru seceriş. Cine seceră primeşte o plată şi strânge rod pentru viaţa veşnică; pentru ca şi cel ce seamănă şi cel ce seceră să se bucure în acelaşi timp. Căci, în această privinţă, este adevărată zicerea: „Unul seamănă, iar altul seceră.” Eu v-am trimis să seceraţi acolo unde nu voi v-aţi ostenit; alţii s-au ostenit, şi voi aţi intrat în oste­neala lor.” – Ioan 4:35-38.

Isus a făcut aceste afirmații după ce a testat lanul prin dialogul cu femeia samari­teancă. A constatat că în acel loc exista noțiunea venirii lui Cristos și chiar era așteptat de localnici să le spună tot ce era necesar pentru salvare. Atât femeia cât și samaritenii chemați de ea l-au acceptat pe Isus drept Cristosul despre care le-a vorbit Ioan:

„Femeia i-a spus: Ştiu că vine Mesia, care se numeşte Cristos; când va veni el, ne va spune toate lucrurile […] Şi spuneau femeii: Acum credem, nu din cauza spuselor tale, ci fiindcă l-am auzit noi înşine şi ştim că acesta este în adevăr Cristosul, Salvatorul lumii.” – v. 25, 42, BTF.

Dar samaritenii ca sectă diferită de iudaism nu aveau noțiunea unui Cristos. Deci cineva semănase acolo și acesta era Ioan, cel trimis pentru intro­ducerea Cristosului la Israel (Ioan. 1:31; Ioan. 3:28).

Atunci Pavel a zis: „Ioan a botezat cu botezul pocăinţei şi spunea norodului să creadă în Cel ce venea după el, adică în Isus.” – Fapte 19:4.

Aici poate fi observat că semănatul are sens numai dacă este urmat de secerat. La fel seceratul nu există fără semănat. Astfel misiunile lui Ioan și Isus se confirmă și completează reciproc, adeverind zicerea „unul seamănă, iar altul seceră”.

Isus le-a zis fariseilor:

„Adevărat, adevărat vă spun că cine nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, este un hoț și un tâlhar. Dar cine intră pe ușă este păstorul oilor. Portarul îi deschide și oile aud glasul lui; el își cheamă oile pe nume și le scoate afară. După ce și le-a scos afară pe toate, merge înaintea lor și oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul. Dar ele nu merg după un străin, ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor.” – Ioan 10:1-5.

Un păstor adevărat are anumite sem­nal­mente care le permit oilor să-l recu­noască cu ușurință și să îl urmeze. În loc să sară peste gard, păstorul adevărat intră pe ușă. Acest lucru nu se întâmplă noaptea, ci dimineața. Portarul îi deschide. Oile îi recunosc glasul, în timp ce își aud fiecare numele. La chemare, ies din staul și se grupează. În loc să le mâne din spate, păstorul adevărat poate merge înaintea lor. Oile îl urmează încrezătoare, orientându-se după glasul lui. De ce le-a spus Isus fariseilor această pildă?

El tocmai vindecase un orb din naștere. Deși orb, acesta l-a „văzut” sau l-a recunoscut pe Isus drept un păstor trimis de Dumnezeu. Fariseii însă au devenit "orbi" din cauza prejudecăților lor, așa cum le-a zis Isus cu subînțeles: „Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată: ca cei care nu văd să vadă; și cei care văd să ajungă orbi”. – 9:39.

Orbul vindecat era o oaie din staul care recunoștea semnal­mentele păstoru­lui, fariseii însă nu erau, după cum le-a spus Isus cu o altă ocazie: „Dar voi nu credeți, pentru că nu sunteți dintre oile mele” (10:26). Care au fost semnal­mentele păstorului adevărat în acest caz? Așa cum se vede din context, au fost „lucrările lui Dumnezeu”, pe care le înfăptuia Isus pentru a fi identificat ca Mesia.

Isus îndeplinea „lucrările lui Dumnezeu” și acestea constituiau semnul că el era Mesia, Păstorul adevărat trimis de Dumnezeu. El nu trebuia să ocolească portarul. Este interesant de observat ce reacție au avut „ucenicii lui Moise” mai târziu:

Iudeii deci l-au înconjurat și i-au zis: „Până când ne tot ții sufletele în încordare? Dacă tu ești Cristosul, spune-ne-o pe față”. „V-am spus”, le-a răspuns Isus, „și nu credeți. Lucrările pe care le fac eu în numele Tatălui, ele mărtu­risesc despre mine. Dar voi nu credeți, pentru că nu sunteți dintre oile mele. Oile mele ascultă glasul meu; eu le cunosc și ele vin după mine».” – 10:24-27; vezi și 32-38.

„Lucrările” miraculoase erau deci semnal­mentele că Isus era Păstorul adevărat. Erau semnele lui Mesia. Evanghelia lui Ioan menționează șapte asemenea lucrări. Dacă unele oi (fariseii) nu reacționau la acestea, înseamnă că nu erau oile lui.

Ioan adaugă după cele cinci versete ale ilustrației: „Isus le-a spus această pildă [gr. paroimia, aluzie, apropo], dar ei n-au înțeles despre ce le vorbea”. Chiar dacă fariseii nu au înțeles semni­ficația aluziei, ei înțelegeau bine ce urmăreau, ceea ce făcea ca păcatul lor să fie unul conștient și astfel de neiertat (comp. Ioan 9:41). În fapt, ei căutau să sperie „oile”, ca să nu-l urmeze pe Isus (comp. 9:22; 12:42). „Oile nu merg după un străin, ci fug de el” (10:5). Dacă toate oile ar fugi de Isus, atunci el n-ar fi decât un străin – un impostor sau cel puțin așa ar apărea.

Dar lucrurile nu stăteau așa. Isus avea oi! Chiar dacă nu erau foarte multe, acestea existau, îi recuno­șteau glasul și îl urmau. Orbul vindecat era dovada de la fața locului a unei asemenea oi. Care nu se lăsa intimi­dată de excluderea din turma fariseilor, aflată în „staulul acesta” (9:34, 35). Ucenicii lui Isus – toți cei care credeau în el ca Mesia, Păstorul trimis de Dumnezeu – erau oile lui. Isus avea și „alte” oi, doar că acestea nu erau încă „aduse” și alăturate turmei (10:16). Toate oile îi fuseseră date de Tatăl lui (10:29). Reacția lor dovedea că el este păstorul lor adevărat.

Fariseii n-au înțeles aluzia sau semnifi­cația primei pilde.

„Isus deci le-a spus iarăși: «Adevărat, adevărat vă spun, eu sunt ușa oilor. Toți cei care au venit înainte de mine sunt hoți și tâlhari; dar oile n-au ascultat de ei. Eu sunt ușa. Dacă intră cineva prin mine, va fi mântuit, va intra și va ieși și va găsi pășune. Hoțul nu vine decât să fure, să înjunghie și să distrugă. Eu am venit ca oile să aibă viață și s-o aibă din belșug».” – 10:7-10.

Ușa la un staul era ceea ce despărțea mediul ostil din afară de locul protejat dinăuntru. Ușa era de asemenea calea spre pășunea care întreținea viața oilor. Isus le asigura pe ambele. Dacă oile intră prin el în staul sunt salvate, intră seara și ies dimineața spre pășune. Indiferent în ce direcție trec pe ușă, dacă o fac sub toiagul lui, oile „au viață și o au din belșug”. Rareori ușa era mai mult decât niște crengi cu țepi sau direct corpul păstorului care stătea de-a curmezișul. Aici Isus a mers mai departe cu comparația. El nu este doar păstorul adevărat, în loc să fie un hoț, ci un păstor care pune suflet, care acționează în interesul oilor, în contrast cu pretinșii păstori anteriori.

„Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi. Dar cel plătit, care nu este păstor și ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile și fuge; și lupul le răpește și le împrăștie. Cel plătit fuge, pentru că slujește pentru plată și nu-i pasă de oi. Eu sunt păstorul cel bun. Eu cunosc pe cele ce sunt ale mele și sunt cunoscut de cele ce sunt ale mele, așa cum Tatăl mă cunoaște pe mine și cum eu cunosc pe Tatăl; și eu îmi dau viața pentru oi.” – 10:11-15.

Isus este păstorul cel „bun” [gr. kalos, excelent], adică bun în calitatea de păstor. Astfel el a dovedit în anii de slujire că nu a precupețit nici un efort pentru a veni în ajutorul „oilor” (Mat. 9:35, 36; Mar. 6:34; comp. Ioan. 17:12). Așa cum oile nu fug de păstor, ci numai de străini, pentru că există un atașament natural al oilor față de păstorul lor, tot așa nici păstorul bun nu fuge când oile sunt în pericol, așa cum fug cei plătiți. Există și un atașament al păstorului față de oi, care lipsește la cel plătit, pentru că oile „nu sunt ale lui”. Oile lui Isus sunt ale lui, primite de la Tatăl cu care este una. „Eu cunosc pe cele ce sunt ale mele și sunt cunoscut de cele ce sunt ale mele”.

▲