„Căci, după cum Tatăl are viața în sine, tot așa a dat și Fiului să aibă viața în sine” – Ioan 5:26.

Isus spune în calitate de Mesia că Tatăl i-a dat viața în sine, iar în Ioan 6:57 că trăiește datorită Tatălui. Cum pot fi înțelese aceste afirmații și ce relevanță au ele referitor la tipul de viață posedat de Isus în acel moment sau câștigat de la înviere?

„După cum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu trăiesc datorită Tatălui, tot aşa, cel care Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el datorită Mie.” (GBV)

Aici Isus spune că a fost trimis și există în calitate de Cristos datorită Tatălui. În gândirea ereiască a Vechiului Testament fiii sunt în viață datorită taților. Pentru ca un fiu să ajungă în viață prin nașterea dintr-o femeie, este necesar un tată capabil să transmită viața prin procreare. Astfel relația tată-fiu este una de tip cauză-efect.

În context Isus afirmă că „cine crede în el are viața veșnică” (v. 47), adică cine crede că el este Cristosul oferit pentru viața lumii (v. 51). Viața fiilor vine din corpul tatălui. Tot așa viața lumii vine din corpul lui Cristos.

„Căci, după cum Tatăl are viața în sine, tot așa a dat și Fiului să aibă viața în sine.” (5:26)

Despre un tată pământesc se poate spune că are „viață în sine” dacă este capabil să procreeze (comp. Evr. 11:12). Adică el este o sursă de viață pentru generația următoare. Odată cu viața, tații transmit fiilor și capacitatea de a procrea la rândul lor sau „viața în sine”. În mod asemănător, Dumnezeu nu doar l-a adus în existență pe Cristos (Unsul), atunci când l-a uns la botez, dar i-a dat și capacitatea de a da viață altora. Această capacitate urma să devină efectivă mai târziu, în împărăția mesianică. „În adevăr, după cum Tatăl învie morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea” (Ioan 5:21). Adică așa cum Tatăl este o sursă de viață pentru alții, tot așa și Fiul, adică Cristosul primește capacitatea să împartă viață (1 Ioan 5:12).

„Viața în sine” este menționată și în Ioan 6:53, de această dată ca un lucru dobândit de către cei care îl urmează împărtășind aceleași suferințe:

„Adevărat, adevărat vă spun, dacă nu mâncați trupul Fiului Omului și dacă nu beți sângele lui, n-aveți viață în voi înșivă. Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viață veșnică”.

Și aici „viața în sine” înseamnă o rezervă de viață – pentru oamenii muritori „viața veșnică”. Isus însuși avea nevoie să primească în acest fel viață veșnică. Oamenii muritori au nevoie pentru ei înșiși de această viață, așa cum a spus Isus în context:

„Părinții voștri au mâncat mana în pustie și au murit. Pâinea care se coboară din cer este de așa fel, ca cineva să mănânce din ea și să nu moară” (v. 49, 50).

Israeliții au mâncat mană și totuși au murit. Mana, care nu rezista până a doua zi, asigura doar viața zilei respective. Ea nu conținea o rezervă de viață pentru oamenii muritori. Corpul sacrificat al lui Isus avea să fie adevărata mană sau pâine vie care asigură viața „în sine” sau viața cu o rezervă veșnică (6:33).

▲