În legătură cu expresia „ziua Domnului” se discută de obicei despre timpul la care se referă aceasta și despre identitatea „Domnului”. Timpul adus cel mai frecvent în discuție este venirea lui Cristos, iar Domnul subînțeles este Cristos sau Dumnezeu.

Scripturile ebraice vorbesc despre „ziua DOMNULUI (IHVH)” și aceasta este descrisă ca un timp de judecată din partea lui Dumnezeu. O zi de mânie, de nori și întuneric, de groază și consternare (Is. 13:6, 9; Ezec. 30:3; Ioel 2:1, 2, 11, 30, 31; Mal. 4:1, 5). Dar și de salvare oportună și răsplătire pentru cei care caută dreptatea (Ioel 2:32). Norii grei care întunecă cerul și atmosfera apăsătoare care persistă induc reacții diferite la oameni: adăpostirea în siguranță din fața furtunii la unii și resemnarea la alții, care simt că n-au unde să se ascundă.

Dumnezeu sau Cristos? Întrucât Dumnezeu revine la regalitatea asupra pământului prin instalarea ca rege și judecător a lui Cristos, această zi este numită în Noul Testament ziua Domnului Isus sau ziua lui Cristos (1 Cor. 1:8; 5:5; 2 Cor. 1:14; Filip. 1:6, 10; 2:16). De asemenea se face referire la ea simplu ca „ziua”, „ziua aceea” sau „ziua Domnului”, uneori fără să fie foarte clar dacă Domnul subînțeles este Dumnezeu sau Cristos (1 Cor. 3:13; 1 Tes. 5:2; 2 Tes. 1:10; 2:2; 2 Tim. 1:12; 4:8; Evr. 10:25, 27). Nici nu este important, fiind vorba mereu despre aceeași unică zi profețită în Vechiul Testament, în care Dumnezeu vine însoțit de Cristosul său (Mal. 3:1-3; comp. Apoc. 11:15) sau, din perspectivă creștină, Cristosul însoțit de Dumnezeu ca sursă a autorității. Ziua mâniei lor este comună (Ps. 2:5, 12; 110:1, 5).

Unde poate fi plasat începutul zilei Domnului în scenariul Apocalipsei? Cel mai probabil după „necazul cel mare”, dar înainte de Mileniu. În capitolul 6 este descrisă groaza pe care o va induce la mulți această mare zi:

Și ziceau munților și stâncilor: „Cădeți peste noi și ascundeți-ne de fața Aceluia care stă pe scaunul de domnie și de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei lui (lor, NIV) și cine poate sta în picioare?” (v. 16, 17)

„Mânia” este în primul rând a lui Dumnezeu, așa cum este arătat în Apocalipsa 11:17, 18: „Îți mulțumim, Doamne Dumnezeule Atotpu­ternice, […] Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta”. Întrucât mânia lui Dumnezeu vine după mânia națiunilor, pe care acestea au mani­festat-o împotriva poporului său în necazul cel mare, „ziua Domnului” trebuie să înceapă imediat după acest necaz (Mat. 24:29; vezi și 2 Tes. 1:6-10 și 2:1-4). Înainte însă ca această mânie să se concre­tizeze în „războiul zilei celei mari” (Apoc. 16:14), cei prevăzători se vor putea salva (Ps. 2:5, 12; Ioel 2:32).

Isus a vorbit despre „ziua și ceasul” venirii Fiului Omului, care va aduce salvarea și apoi distrugerea (Mat. 24:30, 31, 36, 42). Unii se vor pune la adăpost de mânia lui Dumnezeu (Apoc. 14:6, 7), iar alții vor rămâne printre cei "rânduiți la mânie" (1 Tes. 5:1-5, 9). Prin unele caracte­ristici și efecte ale ei, ziua Domnului va continua în Mileniu și în toată eternitatea (Zah. 14:1, 4, 6; comp. v. 8, 9, 20).

„Ziua Domnului” în care a fost Ioan

Un caz aparte este ziua Domnului menționată în Apocalipsa 1:10. Ioan a scris despre el însuși: „În ziua Domnului eram în spirit”. Există două direcții majore de inter­pretare a cuvintelor lui Ioan, referitor la acestă zi:

1. o zi a săptămânii (sâmbăta sau duminica)

2. timpul venirii lui Dumnezeu și a lui Cristos pentru judecată, așa cum a fost arătat mai sus.

În primul caz mesajul este simplu: Am avut viziuni. Era sâmbătă sau duminică. În cazul al doilea mesajul este: Am fost dus în spirit (prin viziuni profetice) în viitor - în timpul escatologic numit de Scriptură „ziua Domnului”.

După topica greacă textul arată astfel:

În cele ce urmează sunt prezentate cinci argumente pentru interpre­tarea „zilei Domnului” în sens escatologic:

1. Niciunde în Scriptură o zi din săptămână nu este numită „ziua Domnului” [lit. ziua domnească]. Această constatare este adevărată atât pentru ziua de sâmbătă, cât și pentru cea de duminică.

Notă: În timp aripa dintre națiuni a Bisericii a trecut de la sâmbăta evreiască ca zi de odihnă la duminica păgână. Aceasta începând să fie numită „ziua Domnului” (așa cum s-a păstrat în latinescul catolic domenica, de unde și numele românesc „duminică”).

2. Celelalte ocurențe ale sintagmei „ziua Domnului” se referă toate la o perioadă de timp viitoare (1 Cor. 1:8; 5:5; 2 Cor. 1:14; Filip. 1:6, 10; 2:16). Cuvintele din Apocalipsa 1:10 ar putea să nu facă excepție, fiind parte a unei revelații despre viitor. Care conține, așa cum am văzut, două referiri la „ziua cea mare” (Apoc. 6:16, 17; 16:14).

3. Scriitorii biblici precizează adesea anul sau anul, luna și ziua unui eveniment sau al unei revelații din partea lui Dumnezeu. Uneori este dată și localizarea geografică și conjunctura istorică. În Apocalipsa 1:10 însă, mențiunea că a fost sâmbătă sau duminică, fără precizarea zilei, lunii și anului pentru datare, este lipsită de semni­ficație, în contextul dat. Pentru că versetul anterior vorbește despre insula Patmos ca localizare geografică și despre persecuție ca motiv pentru care Ioan se afla acolo.

4. Analogia care se poate face pe baza verbului égenómen (am ajuns să fiu), același în versetele 9 și 10, indică că Ioan nu era inițial în ziua Domnului. În versetul 9 el spune că a ajuns să fie „în insula numită Patmos” [destinația] din cauza cuvântului lui Dumnezeu și a mărturiei lui Isus. Se înțelege că a ajuns prin deplasare fizică. Apoi în versetul 10 că a ajuns să fie „în ziua Domnului” [destinația] „în spirit” [cauza]. Spiritul (sau inspirația) este cauza sau modalitatea prin care Ioan a ajuns în ziua Domnului. La fel în 4:1, 2 spiritul este un instrument pentru deplasare, nu destinația. Ioan era deja în spirit din 1:10 (vezi și 17:3 unde este dus de spirit [instru­mentul] în pustie [destinația]).

5. Contextul (1:12-16) arată că Ioan a ajuns în spirit exact la „destinația” specificată - în ziua Domnului (vezi graficul de mai sus). Ioan îl aude și vede acum pe unul asemenea fiul omului din Daniel – Cristos, care tocmai a fost adus la tronul lui Dumnezeu la finele necazului mare (Dan. 7:13, 14; comp. 10:5, 6 și Apoc. 11:15). Privind retro­spectiv din această poziție viitoare, asemenea unui învingător care a intrat deja în posesia premiului, în acest caz a tronului, el le trimite sfaturi avizate celor aflați încă în cursă, creștinii din cele „șapte biserici”. Dacă vor fi învingători, aceștia i se vor alătura la tron în Mileniu (20:4).

„Celui ce va birui îi voi da să stea cu mine pe scaunul meu de domnie, după cum și eu am biruit și m-am așezat cu tatăl meu pe scaunul său de domnie” (Apoc. 3:21).

▲