Învățători

Termenul îi descrie atât pe cei ce își propagă propria învățătură (și aceștia au discipoli), cât și pe cei ce transmit o învățătură primită (eventual după un manual și nu au discipoli proprii). Biblic, Dumnezeu și apoi Isus sunt învățători în primul sens, învățători care au discipoli sau ucenici (Isa. 54:13; Ioan 13:13). „Manualul” care exprimă învățătura lor este Scriptura. Creștinii pot fi învățători în al doilea sens, învățători care nu au ucenici proprii. Ei înșiși sunt ucenici care aleg să predea în adunare și în afara ei învățătura biblică.

Modul cum este înțeleasă învățătura din Biblie este o chestiune personală. Astfel, ca ucenici, atât bărbații cât și femeile au drept de decizie în ce privește „doctrina”. Fiecare bărbat și fiecare femeie judecă cu propria rațiune mesajul veștii bune atunci când îl acceptă ca adevărat și se alătură adunării creștine. De asemenea, atât bărbații cât și femeile verifică mereu, asemenea bereenilor, dacă învăță­turile predate sunt scripturale:

Iudeii aceştia aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna şi cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa. (Fap. 17:11)

Valabil și pentru acele învățături care sunt prezentate ca obținute prin inspirație:

Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi. (1 Ioan 4:1)

În plus, ca învățători, toți se ajută în instruire unul pe altul și îi învață pe ceilalți din afară. În aceste condiții, calitatea de învățător în adunare, despre care vorbește Biblia, este doar o funcție convenită, din rațiuni de organizare. Dincolo de unele cerințe etice, care țin de reprezen­tarea publică, condiția principală pentru un învățător în acest sens este „să fie în stare să învețe pe alții”.

Doctrină

Noul Testament conține doctrina creștină, dar nu într-o formă explicită, ceea ce duce la dezacorduri când este vorba despre exprimarea sau formularea ei sub formă de crez. Se constată mai multe situații, în funcție de autoritatea interpre­tativă:

1. Întemeietorii unei linii de gândire (apoi confesiune) stabilesc un crez explicit

2. Succesorii (cu aceeași autoritate interpre­tativă) ajustează crezul de-a lungul timpului

3. Succesorii (cu autoritate inter­pretativă limitată) „explică” crezul, pentru a-l menține nealterat

Toate aceste situații au neajunsuri:

a) sunt prezente mai multe crezuri, și astfel confesiuni întemeiate pe ele, deși „doctrina” biblică se presupune a fi una

b) calitatea de discipol este limitată la cei cu autoritate interpre­tativă (ceilalți sunt în realitate ucenici ai crezului și astfel în mare măsură ai celor ce formulează crezul sau mai târziu îl ajustează ori explică)

Primii creștini nu s-au confruntat cu aceste probleme deoarece ei auzeau doctrina în cuvintele variate ale înteme­ietorilor (nu au fost în situația să o deducă mai târziu din texte scrise). Creștinii din Ierusalim „stăruiau în învățătura apostolilor”. Nu găsim însă o formulare pe puncte a acestei învățături. Epistolele trimise mai târziu adunărilor din diferite orașe în care s-a extins creștinismul ne dau o idee generală despre ce era și ce nu era doctrina nescrisă a primilor creștini.

Crez

Creștinii erau îndemnați să adere la un număr de învățături esențiale pentru salvare. Acestea făceau diferența dintre adevăr și erezie. Viața creștină era o cale de devoțiune la finalul căreia se putea obține aprobarea divină și salvarea. Chiar dacă uneori ocolită, ori cu suișuri și coborâșuri, ea trebuia să ducă la țintă.

Astăzi confesiunile religioase moștenesc sau stabilesc crezuri care încearcă să rezume minimul cerut membrilor în domeniul doctrinei și practicilor. În puține cazuri un creștin își alege singur confesiunea și în cazuri extrem de rare poate contribui la elaborarea și perfec­ționarea crezului, având în vedere că nici un crez nu reprezintă un pasaj continuu sau neinter­pretat din Scriptură. Această stare de fapt le reduce celor mai mulți calitatea de învățător care le revine ca ucenici ai lui Isus. Existența mai multor crezuri, însă, arată că acestea ar putea fi ajustate spre a corespunde adevărului biblic aflat probabil undeva la mijloc.

Situația ideală ar fi ca fiecare creștin să poată participa la exprimarea la un moment dat a „crezului”, iar acesta să nu se reducă la o sumă de puncte stabilite în mod rigid pentru un timp foarte lung.

Confesiune

În mod practic fiecare adunare ar trebui să fie o „confesiune”, pentru că fiecare grup de creștini va nuanța diferit ceea ce consideră el că este esența învăță­turilor scripturale. „Crezurile” vor fi influențate de diverși factori locali, dar nu vor diferi foarte mult, dacă la perfec­ționarea lor vor participa toți membrii și dacă vor rămâne flexibile, urmărind mereu să se apropie cât mai mult de învățătura biblică. Vor exista situații în care un creștin individual va considera că abaterea de la Scriptură este sau a devenit prea mare. El va putea rămâne să pondereze abaterea, va putea migra la un alt grup cu o abatere mai mică, sau va putea înființa un grup nou.

Toate aceste opțiuni sunt justificate și constructive în funcție de percepția și conștiința personală. Ceea ce este de acuzat la confesiunile de astăzi, nu este divizarea după crezurile diferite, ci cuprinderea rigidă a mai multor adunări sub același crez și excluderea celorlalte din frater­nitatea generală. De asemenea, limitarea autorității interpre­tative la câțiva lideri cu pregătire teologică sau care ridică pretenția că sunt învățători puși de Dumnezeu și adesea inflexibi­litatea, împietrirea crezului pentru perioade foarte mari de timp. „Unul singur este Învățătorul vostru: Cristos; și voi toți sunteți frați”.

Ce credem azi

Formularea credinței pe puncte, într-o formă scrisă, nu trebuie privită dogmatic, ca și cum ar fi greșită în sine, însă orice „crez” de acest gen ar trebui să clarifice încă din titlu că exprimă credința membrilor grupului din acea săptămână, lună sau an. Orice reeditare nu ar trebui să conțină exact aceleași cuvinte, așa cum ne închipuim că nici apostolii nu și-au predat învățătura repetând un text prestabilit în fiecare predică.

Isus a rezumat religia adevărată în două principii generale: iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Orice „crez” ar trebui să fie bazat pe acestea, care nu sunt atât teologie și doctrină statuată, cât acțiune și mod de viață. Din nefericire, multe confesiuni se declară diferite, nu după cât îl iubesc pe Dumnezeu sau pe semeni, ci după cum îl înțeleg pe Dumnezeu și cerințele lui.

▲