„Cuvântul vieții”
„La început era Cuvântul […] În el era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor”
(Ioan 1:1, 4).
Ioan își începe prima epistolă cu o formulare asemănătoare celei din Evanghelie:
„Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii – pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o şi mărturisim despre ea şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl şi care ne-a fost arătată” (1 Ioan 1:1, 2).
Se regăsesc expresiile din Ioan 1:1-4 – la început, Cuvântul, viața, la Tatăl. Discuția care urmează va arăta că, în loc să fie numele unei persoane, „Cuvântul” este promisiunea lui Dumnezeu de a da viață veșnică omenirii, printr-o sămânță mesianică.
„Cuvântul” ca promisiune
Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la viitor are valoare de cuvânt dat sau promisiune a lui: „Căci cuvântul acesta este o făgăduinţă: «Pe vremea aceasta Mă voi întoarce, şi Sara va avea un fiu»” (Rom. 9:9). Pavel a citat aici din Geneza 18:14, pentru a arăta că promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam, în legătură cu o sămânță sau națiune moștenitoare ieșită din el, se împlinește implacabil și nu poate fi invalidată de necredința urmașilor lui Avraam. „Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu (promisiunea). Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel sunt Israel; și, măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam […] Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă” (Rom. 9:6-8). Aici „Cuvântul lui Dumnezeu” are sensul de promisiune care se împlinește, de cuvânt cu putere.
„Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele” (Isaia 55:11).
„Ei sunt israeliţi, au […] făgăduinţele. Lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu. «Şi ce are a face dacă unii n-au crezut? Necredinţa lor va nimici ea credincioşia lui Dumnezeu?»” (Rom. 9:4; 3:2, 3). Nu. Dacă unii n-au crezut, Isus a crezut, și credința lui a dus la împlinirea cuvintelor lui Dumnezeu. Sămânța promisă a venit în existență începând cu el și s-a dovedit a fi un Israel spiritual. „Făgăduinţele au fost făcute «lui Avraam şi seminţei lui» […] adică Hristos” (Gal. 3:16). Ceilalți care au intrat în componența acestui Israel sau „Cristos”, au avut acces datorită credinței lui Isus, de care a depins împlinirea profeției despre sămânță. „Trăiesc prin credinţa Fiului lui Dumnezeu” (Gal. 2:20, BTF). „Fiindcă toate promisiunile lui Dumnezeu în el sunt Da, şi în el Amin, spre gloria lui Dumnezeu prin noi. Şi cel ce ne asigură împreună cu voi în Cristos şi ne-a uns este Dumnezeu” (2 Cor. 1:20, 21; Apoc. 3:14). „Dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi «sămânţa» lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă” (Gal. 3:29). Astfel „cuvântul” promisiunii cu privire la sămânță și-a găsit adeverirea sau împlinirea în Cristos („Unsul”), Isus ca persoană și ceilalți care au fost unși.
„Aţi fost născuţi din nou […] prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac. Şi acesta este Cuvântul care v-a fost propovăduit prin Evanghelie” (1 Pet. 1:23, 25).
„La început era Cuvântul”
Înainte de această împlinire în Cristos, a fost cuvântul dat al lui Dumnezeu, promisiunea. Începând din Eden când, pentru prima dată, a fost promisă o sămânță care va învinge și, implicit, viața veșnică (Gen. 3:15). De atunci a existat neîntrerupt „speranţa vieţii eterne, pe care Dumnezeu, care nu poate minţi, a promis-o înainte de începutul lumii; Şi la timpurile cuvenite a arătat cuvântul său [promisiunea vieții] prin predicare” (Tit 1:2, 3, BTF). După împlinirea în Cristos, „cuvântul” a devenit promisiune împlinită și a fost arătat sau predicat ca atare.
Astfel timpul acestui început, la care „era Cuvântul”, este de la promisiunea inițială a victoriei seminței asupra morții până la apariția ei drept un uns colectiv în secolul întâi (comp. Gal. 3:27, 29). Isus a devenit Cristos (uns) și astfel partea principală a seminței, prin ungerea cu duh la botez. „Şi îndată, când ieşea Isus din apă, el a văzut cerurile deschise şi Duhul coborându-Se peste El” (Mar. 1:9, 10). Apostolul Petru explică împlinirea promisiunii din acest moment înainte:
„El a trimis Cuvântul Său fiilor lui Israel şi le-a vestit Evanghelia păcii, prin Isus Hristos [Unsul], care este Domnul tuturor. Ştiţi vorba făcută prin toată Iudeea, începând din Galileea, în urma botezului propovăduit de Ioan; cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret” (Fap. 10:36-38; vezi și 4:27).
„Şi Ioan, când era la sfârşitul însărcinării lui, zicea: «Cine credeţi că sunt eu? Nu sunt Acela; ci iată că după mine vine Unul, căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg încălţămintea picioarelor». Fraţilor, fii ai neamului lui Avraam, şi cei ce vă temeţi de Dumnezeu, vouă v-a fost trimis Cuvântul acestei mântuiri” (Fap. 13:25, 26).
Cuvântul ca promisiune împlinită a fost vestit inițial de Isus însuși: „Şi Cuvântul pe care-l auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui, care M-a trimis” (Ioan 14:24). Și a continuat să fie vestit ca promisiune de ceilalți unși, care „aparțin Unsului și sunt astfel sămânța lui Avraam” (Gal. 3:29). Creștinii din Filipi erau printre aceștia și Pavel le-a spus: „Străluciţi ca nişte lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii” (Filip. 2:15, 16).
„În el era viața”
În „el”, adică în Cuvânt, motiv pentru care Ioan îl numește „Cuvântul vieții” (1 Ioan 1:1). Promisiunea profetică despre victoria seminței a constituit baza pentru speranța vieții eterne promise în Eden. „Şi aceasta este promisiunea pe care el ne-a promis-o: viaţa eternă” (1 Ioan 2:25, BTF). Viața promisă a fost „lumina” sau speranța oamenilor. „În el [în Cuvânt] era viața, și viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o” (Ioan 1:4, 5). Profețiile mesianice au ținut vie speranța cu privire la viața veșnică. „Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă” (2 Pet. 1:19). Profeții din vechime au cercetat minuțios și au înțeles că speranța vieții eterne este indisolubil legată de sămânța mesianică, de Cristos (1 Petru 1:10-12).
Scripturile ebraice au fost produse pentru a da mărturie despre Cristos ca sămânță și victoria asupra morții prin împărăția lui mesianică. „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39). În tot acest timp viața „era la Tatăl”, adică era o promisiune care depindea de el să se împlinească. „Vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl şi care ne-a fost arătată” (1 Ioan 1:2).
„Cuvântul s-a făcut trup”
Când a apărut Cristosul, Cuvântul profetic despre el, promisiunea, s-a împlinit, a devenit realitate palpabilă. „Ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii – pentru că viaţa a fost arătată” (1 Ioan 1:1). Dacă la început viața era la Tatăl, acum a fost arătată, dacă Cuvântul era la Dumnezeu, acum s-a făcut trup (lit. carne). Această antiteză se regăsește în legătură cu cerințele din lege care indicau spre Cristos: „Care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos” (Col. 2:17). Trupul, adică realitatea, fiind în antiteză cu umbra, care aici este imaginată ca o proiecție în trecut, și astfel existând anterior realității, ca prefigurare. NTIT parafrazează: „Erau doar nişte umbre palide ale realităţii care este Cristos însuşi”. NIV traduce „realitatea însă se găsește în Cristos”, ESV „dar substanța aparține lui Cristos”, iar NLT „Și Cristos însuși este acea realitate”.
De la Cuvântul aflat la început la Dumnezeu (Ioan 1:1) s-a ajuns în timp la Cuvântul împlinit, devenit substanța sau realitatea însăși (v. 14). Cum s-a întâmplat acest lucru? Versetele intermediare (5-7) aduc în discuție misiunea lui Ioan Botezătorul: „Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o. A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el”. Conținând speranța vieții, Cuvântul profetic a fost el însuși o lumină, chiar dacă palidă, care nu a putut fi biruită de întuneric, până ce s-a împlinit prin ungerea unui israelit ca Mesia. Ioan Botezătorul l-a identificat pe Isus după botezul acestuia drept cel ales și uns de Dumnezeu: „Ioan a făcut următoarea mărturisire: «Am văzut Duhul coborându-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste El […] şi am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu»”, după Codex Sinaiticus Alesul lui Dumnezeu, adică cel uns ca împărat al lui Israel (Ioan 1:32-34).
„Natanael I-a răspuns: «Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel!»” (Ioan 1:49). „Fiul lui Dumnezeu” este aici un titlu mesianic, însemnând Împăratul lui Israel, ales de Dumnezeu. Care Împărat nu a existat înainte de nașterea lui prin ungere, deși omul care a fost uns a existat dinainte în carne și oase. „Eu am uns pe Împăratul Meu […] „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut” (Psalm 2:6, 7). Din aceste cuvinte este evidentă echivalența între Fiul lui Dumnezeu și Cristosul, ca titluri mesianice. „Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 20:31). Astfel afirmația „Cuvântul s-a făcut trup” nu este o referire la corpul de carne al lui Isus, omul care a fost uns, ci la împlinirea promisiunii despre ungerea împăratului escatologic al lui Israel.
„Toate au venit în existență prin el”
„Cerurile au fost făcute prin cuvântul Domnului, şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui” (Ps. 33:6). Deși întreaga creație a venit în existență prin cuvântul lui Dumnezeu, ca și plan sau gând exprimat al lui („Dumnezeu a zis […] și a fost”), aici este vorba despre Cuvântul ca promisiune de restabilire a omenirii la viață veșnică.[1]
„Toate” care au venit în existență prin acest Cuvânt au fost astfel lumea omenirii supusă morții și mijloacele de salvare a ei. Fără speranța salvării, primii doi oameni nu ar fi fost lăsați în viață, nu s-ar fi născut copii și lumea nu ar fi ajuns să existe. „Deoarece creaţia (omenirea, cf. Col. 1:23) a fost supusă deşertăciunii nu de bunăvoie, ci din cauza celui care a supus-o, în speranţa că şi creaţia însăşi va fi eliberată de robia stricăciunii” (Romani 8:20, 21, GBV2001).
În ce privește mijloacele de salvare, epocile consemnate în Scriptură au fost o pregătire necesară a omenirii în vederea salvării și au venit în existență „prin” Cuvânt. Promisiunea din Eden a fixat un timp în care „sămânța” este asuprită și un timp când va fi biruitoare. Promisiunea făcută lui Avraam a prevăzut binecuvântarea tuturor națiunilor prin sămânța lui. După epoca patriarhilor a existat Israelul după carne, ca sămânță a lui Avraam căreia i s-a promis că va moșteni lumea (Rom. 4:13). Legea a fost dată Israelului ca un îndrumător spre Cristos, iar israeliții au fost un fel de întâi născuți sau preoți ai lui Dumnezeu față de omenire. „Ei sunt israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul” (Rom. 9:4, 5). Toate acestea au venit în existență prin promisiunea în legătură cu sămânța și au creat cadrul unde să apară Cristosul ca sămânță, să-și desfășoare lucrarea salvatoare și să fie recunoscut. „Prin credinţă înțelegem că epocile au fost modelate prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se vedeau” (Evr. 11:3), Jubilee Bible 2000).
„Toate” acestea care se văd astăzi „au venit în existență” prin promisiunea cu referire la lucruri care nu se vedeau atunci. Faptul de a vedea realizarea la timpul când nu există decât planul, împlinirea la timpul când nu există decât promisiunea sau profeția, este ceea ce definește credința biblică. „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd” (Evr. 11:1). Nu se văd, pentru că sunt încă în viitor, așa cum au fost apele Potopului pentru Noe. „Prin credinţă Noe, când a fost înştiinţat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau […] a făcut un chivot ca să-şi scape casa” (Evr.11:7).
Înțelegerea în acest mod a Cuvântului din prologul lui Ioan este în acord cu contextul Evangheliei și cu mesajul general al Scripturii. Dar în dezacord cu interpretarea care explică Cuvântul care era la început drept o persoană divină care se întrupează printr-o femeie. În continuare vor fi discutate câteva afirmații din prolog, invocate în mod curent ca obiecții.
Cuvântul era cu Dumnezeu
În greacă 'cu' este πρὸς (pros), prepoziție care indică direcția și se traduce: la, spre, cu, conform Strong's Greek, 4314. Este evident că o persoană poate fi spațial „cu” cineva sau „la” cineva, pe când un lucru sau o noțiune pot fi doar „la” cineva. Prejudecata că Ioan vorbește despre o persoană face ca în versiunile biblice să fie folosită cu precădere prepoziția „cu”. Iar cititorii să fie determinați astfel să înțeleagă fără discriminare o persoană.
Vesiunea ortodoxă reține sensul prepoziției, când spune: „Cuvântul era la Dumnezeu” (1:1, VBOR). Redarea „la Dumnezeu” este susținută de expresia paralelă din 1 Ioan 1:2, „la Tatăl”, în legătură cu viața veșnică, și de alte ocurențe ale prepoziției pros:
„Cuvântul Domnului […] să fie proslăvit, cum este la voi” (2 Tes. 3:1).
„Adevărul Evangheliei să rămână neclintit la voi” (Gal. 2:5, VBOR).
„Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor” (1 Ioan 2:1).
„Şi surorile Lui, nu sunt toate la noi?” (Mat. 13:56, GBV2001).
În Scriptură cuvântul, spiritul, viața, înțelepciunea, gloria, răsplata și alte lucruri sunt „la Dumnezeu”, fiindcă el este sursa, depozitarul, cel ce le trimite sau le dă oamenilor:
„La Dumnezeu este înţelepciunea şi puterea; sfatul şi priceperea ale Lui sunt" (Iov 2:13).
„La Tine este izvorul vietii; prin lumina Ta vedem lumina” (Psalm 36:9).
Cuvântul era Dumnezeu
Theos en ho logos se traduce „cuvântul era zeu sau un zeu” – calitativ. Cu referire la o persoană afirmația nu este de ajutor în identificare, pentru că se explică o necunoscută prin altă necunoscută (cuvântul prin calitatea lui de dumnezeu). Dacă Cuvântul este cunoscut ca o persoană care era la început cu Dumnezeu, este cunoscut și ce calitate avea. „Informația” oferită este astfel lipsită de utilitate. În plus, dacă Cuvântul era cu Dumnezeu și există un singur Dumnezeu, atunci Cuvântul nu putea fi dumnezeu sau un dumnezeu, decât în sens figurat.
Cu referire la ceva impersonal al lui Dumnezeu, cum ar fi cuvântul lui, afirmația Cuvântul era Dumnezeu are sens ca personificare. Cuvântul și duhul sunt personificate frecvent în Scriptură ca vorbind și acționând în numele lui (Ps. 33:6; Is. 55:11). Desigur că în acest sens acestea „erau Dumnezeu” – în acțiune la fața locului. A nu asculta de Cuvântul lui Dumnezeu însemna a nu asculta de Dumnezeu, la fel, a minți duhul sfânt însemna a minți pe Dumnezeu (Fap. 5:3, 4). „Cuvântul Domnului a vorbit lui Avram într-o vedenie” (Gen. 15:1). „Cuvântul Domnului a vorbit” este o formulare care apare de 36 de ori în VT, însemnând de fiecare dată că Dumnezeu a vorbit.[2] Cuvântul putea fi dumnezeu în acest sens, ca exprimare a lui Dumnezeu urmată de acțiune sau împlinire. „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător” (Evr. 4:12).
O interpolare?
Așa cum avem textul prologului, se observă că propoziția în discuție, a treia în versetul 1, nu se aliniază cu contextul. „La început era cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi cuvântul era Dumnezeu […] Și cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi (v. 1, 14). În primele două propoziții Cuvântul suferă o schimbare de stare. La început era cuvântul → acum s-a făcut carne, cuvântul era la Dumnezeu → acum a locuit printre noi. Însă în propoziția „Cuvântul era Dumnezeu” verbul la trecut este nejustificat, schimbarea presupunând că Cuvântul nu mai este Dumnezeu.
S-a sugerat că textul inițial a fost „Cuvântul era al lui Dumnezeu” și că s-a produs o eroare în traducerea din aramaică, intenționat sau nu. Diferența în greacă este de o literă theou ― theos. Această lecțiune este în concordanță cu expresia uzuală „Cuvântul lui Dumnezeu” din Vechiul Testament și cu numele profetic al lui Cristos: „Cuvântul lui Dumnezeu” din Apocalipsa 19:13. De asemenea, cu precizarea lui Pavel că „Cristos este al lui (theou) Dumnezeu” (1 Cor. 3:23). Dar nu s-a găsit până în prezent nici un manuscris cu o variantă textuală pentru această lecțiune.
Dacă s-a produs o modificare, mai plauzibil este ca propoziția „Cuvântul era Dumnezeu” să fi fost adăugată mai târziu în text, împreună cu versetul 2:
1 La început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, [şi Cuvântul era Dumnezeu.
2 El era la început la Dumnezeu.]
3 Toate lucrurile au fost făcute prin el; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără el.
Dacă propoziția a fost adăugată pentru a identifica Cuvântul cu Dumnezeul la care era, atunci „Dumnezeu” a devenit subiectul logic. Iar repetiția din versetul 2 a fost necesară pentru a readuce „Cuvântul” ca subiect logic și astfel cel la care se face referire în versetul 3, prin care au fost făcute toate lucrurile. Aceste considerente, în mod deosebit repetarea unei părți a versetului 1 în versetul 2 și cristologia în ascensiune în primele secole pledează pentru o interpolare.
Lumea a fost făcută prin el
„El era în lume și lumea a fost făcută prin el”. Aceste afirmații nu sunt făcute cu privire la Cuvântul promisiunii, ci cu privire la Cristos, promisiunea împlinită. Schimbarea de subiect de la promisiune la împlinire s-a produs în versetele 6–8, care îl introduc pe Ioan Botezătorul și mărturia lui:
- În el era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.
- Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o.
- A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan.
- El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.
- Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină.
- Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume.
- El era în lume, şi lumea a fost făcută prin el, dar lumea nu L-a cunoscut.
- A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit.
Cuvântul, în care era lumina vieții, a devenit Cristosul, adevărata lumină. „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8:12). După mărturia lui Ioan, Cuvântul împlinit prin ungerea lui Isus ca Mesia a fost „în lume”, adică cunoscut în Israel drept Unsul (Cristosul). „Pentru aceasta am venit să botez cu apă: ca El să fie făcut cunoscut lui Israel […] Am văzut Duhul coborându-Se […] şi am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu” (Mesia, unsul). – Ioan 1:31-34, 41.
Israelul a fost făcut „prin el” (gr. dia, din cauza, în vederea lui)[3], ca sămânță după carne a lui Avraam și astfel israeliții ca „rude” ale lui Cristos, „ai săi” (Rom. 1:3, 4). Dar „lumea” Israelului nu l-a recunoscut ca Cristos, ca sămânță în sens escatologic (după spirit) a lui Avraam, și nu l-a primit ca rege al ei. „El era în lume (începând de la idendificarea și mărturia publică a lui Ioan), și deși lumea a fost făcută prin el (Israelul, adus în existență în vederea venirii și recunoașterii lui), lumea nu l-a recunoscut” (1:10, 11, NIV).
Numele lui este Cuvântul lui Dumnezeu
Această obiecție presupune că numele lui Cristos din Apocalipsa 19:13 se regăsește în Ioan 1:1 și că astfel referirea este la persoana lui. Cele două expresii sunt însă diferite: „Cuvântul”, în toate cele patru ocurențe din Ioan 1, și „Cuvântul lui Dumnezeu” în Apocalipsa 19. „Şi am văzut cerul deschis şi, iată, un cal alb; şi cel ce şedea pe el era numit Credincios şi Adevărat şi în dreptate judecă şi face război […] Și avea un nume scris, pe care nimeni nu îl ştia, decât el. Şi era îmbrăcat cu o haină înmuiată, în sânge; şi numele lui este chemat[4] Cuvântul lui Dumnezeu […] Şi avea pe haină şi pe coapsa sa un nume scris: ÎMPĂRAT AL ÎMPĂRAŢILOR ŞI DOMN AL DOMNILOR” (19:11-13, 16, BTF).
Aceste nume descriu calități prin care Cristos devine cunoscut în îndeplinirea rolului de sămânță promisă la timpul confruntării cu dușmanii și al binecuvântării tuturor neamurilor. Judecând și făcând război în dreptate, în condițiile în care acesta este „războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic” (16:14), Cristos exprimă voința divină și este numit în această acțiune Cuvântul lui Dumnezeu[5]. „Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele” (Is. 55:11).
NOTE:
1.∧ În esență este același Cuvânt al lui Dumnezeu: „Odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă […] Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi” (2 Pet. 3:5, 7). „Același cuvânt”, doar că promisiunea este o exprimare făcută după creația fizică, în legătură cu omenirea supusă păcatului și morții. Ideea este de cuvânt cu putere în ambele cazuri, de unde și baza analogiei din aceste versete. Adică dacă la creație pământul și cerul au ieșit din ape, deci a existat împlinire după exprimarea cuvântului, atunci și în cazul promisiunii va exista împlinire în legătură cu sămânța femeii și sămânța sarpelui (Gen. 3:15), chiar dacă după un timp de „păzire și păstrare”. Împărăția pentru o sămânță și focul pentru cealaltă au fost pregătite de la întemeierea lumii prin cuvântul promisiunii (Mat. 25:34, 41).
2.∧ Conform profesorului de Noul Testament, James Dunn, „oricine este familiarizat cu scripturile evreiești este familiarizat și cu sintagma «cuvântul lui Dumnezeu», sau cu forma ei mai uzuală, «cuvântul lui Iahve». Aceasta din urmă apare de peste 240 de ori și cele mai multe dintre aceste ocurențe (peste 90%) descriu un cuvânt de profeție. Adică sintagma este mai mult sau mai puțin un termen tehnic care afirmă că profetul exprimă revelația și voința autoritativă a lui Dumnezeu într-o anumită situație”. – Christology in the Making, SE-1989, p. 217, #28.2.
3.∧ „Prin el” nu înseamnă aici prin intermediul lui ca agent sau de către el în mod direct. În versetul 7 se spune despre Ioan Botezătorul că „a venit […] ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el” (v7). Acțiunea de a crede nu este făcută de Ioan, dar se întâmplă datorită lui, pe baza mărturiei lui.
4.∧ Posibil în sensul că numele lui este înțeles și astfel cunoscut acum drept «Cuvântul lui Dumnezeu» – promisiunea despre sămânță împlinită în mod deplin – prin acțiunea de supunere a împăraților și domnilor care fac război cu el (Gen. 22:17, 18). Acest nume va fi scris și pe cei care-l urmează, înving și ajung pe tron cu el, ca parte a aceleiași semințe, prin care vor fi binecuvântate toate națiunile (3:12, 21; 2:17).
5.∧ În accepția semitică cuvântul este echivalent cu fapta și cu puterea în acțiune. „Slujitorul lui Avraam i-a povestit lui Isaac toate lucrurile (lit. cuvintele) pe care le făcuse” (Gen. 24:66). „A trimis cuvântul său și i-a vindecat și i-a scăpat din groapă” (Ps. 107:20). „Cerurile au fost făcute prin cuvântul Domnului” (Ps. 33:6). În acest sens numele primit de Cristos în contextul războiului lui Dumnezeu cel Atotputernic, înseamnă în egală măsură „Acțiunea și Puterea lui Dumnezeu”.