Dezbaterea teologică implică o abordare corespun­zătoare subiectului. Pentru creștini, onestitatea intelec­tuală este mai importantă decât erudiția și dragostea exprimată în adresarea respectuoasă mai importantă decât cunoștința.

Reguli în interpretarea biblică

„Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nicio prorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nicio prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.” (2 Pet. 1:20, 21).

Scriitorii Bibliei, în mod deosebit profeții, spun că au fost influențați de spiritul sfânt, nu de propriile interpretări. Dacă ei au transmis cuvântul lui Dumnezeu, înțelegerea acestui „cuvânt” trebuie să fie pentru cititori o chestiune de preluare fidelă a mesajului, nu de opinie personală. Nu putem pretinde însă că înțelegem mesajul Scripturii, dacă nu avem o metodă sigură de interpretare a cuvintelor. Următoarele reguli de herme­neutică constituie de secole elementele de bază ale interpre­tării lexicale. Ele au fost cunoscute și folosite de învățați începând de la Socrate și până astăzi.

1) Definiția

Ce înseamnă cuvântul? Studiul Scripturii începe cu semantica, cu studierea sensurilor cuvintelor. Trebuie definiți termenii și apoi trebuie respectat sensul lor. Ar putea fi necesară consultarea unor dicționare explicative de ebraică și greacă. De exemplu, cuvintele grecești allos și heteros sunt traduse de obicei cu „altul”, totuși allos înseamnă „altul de același fel” și heteros „altul de un fel diferit”. În unele contexte această diferență este importantă.

2) Uzanța

Vechiul Testament a fost scris la origine de evrei și pentru evrei. Cuvintele și expresiile au fost inteli­gibile pentru ei, la fel cum trebuie să fi fost și cuvintele lui Isus. Cea mai mare parte însă a Noului Testament a fost scrisă într-un mediu de cultură greco-roman și doar parțial evreiesc. Trebuie să evităm influența semnifi­cațiilor precon­cepute pe care le avem despre cuvintele din limba și cultura proprie.

3) Contextul

Înțelesul denotat de cuvinte în propoziție trebuie determinat din context. De exemplu, expresia „mulți dumnezei” din 1 Corinteni 8:5b nu susține politeismul. În context Pavel îi numește „așa-numiți dumnezei”.

4) Fondul istoric

Trebuie cunoscute în detaliu viața și cultura timpurilor în care au fost scrise Scripturile. Principiul spiritual al mesajului este valabil și în prezent, dar nu poate fi înțeles adecvat fără cunoașterea fondului istoric. Trebuie să ne putem transpune în timpul și spațiul scriitorului. Oliver Wendell Holmes a spus: „Singurul nostru interes pentru trecut este pentru lumina pe care o aruncă asupra prezentului”. Nu invers!

5) Logica

Interpretarea este în esență gândire logică. Are sens concluzia la care ajungem? Este dedusă corect? Plecăm de la propoziții adevărate ca premise și facem operații logice corecte? Biblia ne-a fost dată în cuvinte omenești și astfel apelează la rațiunea umană. Este necesară investigația și aplicarea legilor limbii, în mod deosebit gramatica.

6) Precedența

Nu trebuie să abandonăm sensul cunoscut al unui cuvânt, inventând un sens nou pentru care nu există precedent. La fel cum judecătorii studiază cazurile de precedență, tot așa exegeții analizează modul cum sunt folosite cuvintele în alte contexte, din Scriptură și literatuea vremii, pentru a determina aria semantică. Bereenii aveau „o inimă mai aleasă”, pentru că cercetau Scripturile să vadă dacă ce îi învăța apostolul era conform cu ceea ce scrie (Fap. 17:11).

7) Deducția

Deducția este un raționament prin care un fapt sau un adevăr particular este derivat din altul cunoscut sau general. Este o inferare a unei afirmații logice din alta, a concluziilor din premise. Dacă datele inițiale sunt corecte, deducțiile sunt acceptate ca adevăruri și pot fi folosite la rândul lor ca premise.

Convenții în dezbaterea teologică

Pe lângă regulile clasice de interpre­tare, în dezbaterea teologică pot interveni și anumite convenții, cerute sau agreate de părți, ca de exemplu:

• Să nu se schimbe sursele de autoritate stabilite, din care se pot aduce dovezi
• Pe parcursul argumentării să se rămână la premisele inițiale
• Cuvintele să fie folosite numai în sensul definit de dicționare
• Argumentarea să nu se bazeze pe versete discutabile în privința autenti­cității ori traduse tendențios în unele versiuni biblice
• Soluțiile interpretative să nu ridice mai multe întrebări decât explică
• Absurdul să nu fie considerat axiomă, pe motiv că este „mister” pentru om

Dezbatere fără ceartă

Dezbaterea este o confruntare intelec­tuală în interesul adevărului. Când creștinii se situează pe poziții contrare în interpretare și ca urmare în doctrină, germenii dezbinării pot prinde ușor rădăcini și, în loc ca adevărul să învingă, se culeg roadele amare ale exacerbării. Spiritul beligerant poate transforma comunicarea în propagandă, iubirea în ură, pacea în adversitate și libertatea generoasă în conformitate intolerantă.

Trăim într-o societate bazată pe competiție și agresi­vitatea pune stăpânire pe dorința de a câștiga. Atitudinea extremistă „noi sau ei” conduce inevitabil la prejudecată, intoleranță și persecuție. Agresi­vitatea verbală găsește sprijin în conceptul despre un Dumnezeu intolerant, războinic. „Luptătorii” cred în mod greșit că dacă scot în evidență cât de rău sau greșit este adversarul, dovedesc câtă dreptate au ei. Biblia arată însă cum trebuie „luptat” pentru credință, conform voinței lui Dumnezeu.

Verbul „a lupta”, folosit în Iuda 3, este tradus din grecescul epagonizomai („a lupta ca și combatant”). Acest tip de luptă este o acțiune justificată a umblării noastre în credință. Mobilul ei este dragostea de Dumnezeu și astfel ea nu se concen­trează asupra problemei (dușmanul și senti­mentele față de el), ci asupra soluției (glori­ficarea lui Dumnezeu prin lupta ordonată, după reguli). — Comp. Efes. 6:12.

„Cearta” este o cu totul altă noțiune în Noul Testament. Cuvântul este tradus din grecescul eris și este o armă foarte puternică în arsenalul nedreptății. Erithea („dorința de ceartă”) este un spirit rău de rivalitate invidioasă și ambiție egoistă, care produce o patimă obsesivă de a face rău adver­sarului. Eris și erithea sunt alimentate de încăpă­țânare și de un simț exagerat al dreptății proprii, lucruri care fac dificil pentru subiectul lor să vadă că greșește. William Barclay a remarcat despre sensul termenului „ceartă” în Noului Testament:

Când un om începe să predice, nu ca să-l înalțe pe Isus Cristos, ci ca să-și înalțe propria concepție despre Isus Cristos, adică atunci când predică o teologie în loc de a predica Evanghelia, când argumen­tează pentru a-și demola oponentul, în loc de a-l câștiga, atunci intervine eris (Analiză semantică a unor termeni din Noul Testament, p. 48)

În spatele acestei atitudini arogante stau resenti­mentele și supărarea. Acestea se acumulează în inima celor orbiți de propria dreptate și izbucnesc într-o revărsare malițioasă de furie împotriva părții adverse, care a devenit insupor­tabilă. Evreii au reacționat în acest fel împotriva lui Isus și a lui Ștefan. Pavel s-a confruntat cu reacții asemă­nătoare, unele chiar din partea fraților creștini, greșit orientați. Isus și Pavel au stabilit însă exemplul excelent de dezbatere fără ceartă, de luptă pentru credință fără agresi­vitate. Ei au învins răul prin bine, prezentând adevărul cu dragoste edifi­catoare.

Iată câteva pasaje scripturale care confirmă și susțin această abordare:

Filipeni 1:15-17

Unii, este adevărat, predică pe Cristos din invidie și din (duh de) ceartă [eris], dar alții din bunăvoință […] dar ceilalți vestesc pe Cristos nu cu curăție, socotind, din duh de ceartă [erithea], să mai ridice un necaz la lanțurile mele.

Subiectul predicării este Cristos. Ceea ce diferă este numai motivul pentru care este predicat. Acest pasaj nu scuză învățătura greșită datorită sincerității învăță­torului. Din contra, ideea este că predicarea adevărului referitor la Cristos este mai importantă decât motivația celui care predică.

Iacov 3:14-16

Dar dacă aveți în inimile voastre gelozie amară și ceartă [erithea], să nu vă lăudați și să nu mințiți împotriva adevărului. Înțelep­ciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, sufletească, demonică. Căci acolo unde este invidie și ceartă, este dezordine și orice lucru rău.

Gelozia, invidia și înclinația spre ceartă au toate sediul în inimă și sunt cauza oricărui conflict care dezbină (Gal. 5:19-21).

Romani 2:7, 8

Şi anume, va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă [erithea], se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire.

Cei predispuși la ceartă nu ascultă de adevăr, ci de nedreptate. Nedreptatea își face simțită prezența atunci când aceștia se lasă conduși de motivații greșite, ca orgoliul și prejudecata, care duc la deformarea adevărului. Frustrarea de a nu avea dreptate sau ultimul cuvânt se transformă în supărare. Nu puține dezbateri se termină cu între­ruperea totală a comunicării.

Filipeni 2:3

Nu faceți nimic din duh de ceartă [erithea] sau din slavă deșartă, ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși.

„Nimic” înseamnă nimic! Până la urmă este vorba de umilință creștină și imitarea lui Cristos în această calitate (2:4-6). Dacă a fost vreodată cineva în situația să știe câtă dreptate avea și câtă nu aveau adversarii, acesta a fost Isus.

1 Petru 2:15, 16

Căci voia lui Dumnezeu este ca, făcând ce este bine, să aduceți la tăcere neștiința oamenilor fără minte. Purtați-vă ca niște oameni liberi, fără să faceți din libertatea aceasta o haină a răutății, ci ca niște robi ai lui Dumnezeu.

Mânia, ridicarea tonului, recalci­tranța, jignirea și orice manifestare a răutății nu reduc la tăcere ignoranța oamenilor. Voia lui Dumnezeu este să realizăm acest lucru „făcând ce este bine”. Aceasta înseamnă să vorbim adevărul cu dragoste.

2 Timotei 2:24-26

Și robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toți, în stare să învețe pe toți, plin de îngăduință răbdătoare, să îndrepte cu blândețe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da într-o zi pocăință ca să cunoască adevărul și să se trezească din cursa Diavolului în care au fost prinși ca să-i facă voia.

▲