Astfel, deoarece copiii sunt părtași sângelui și cărnii, tot așa și el a luat parte la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morții, adică pe Diavolul.

(Evrei 2:14)

Astăzi mulți oameni cred într-un Diavol supra­natural, o creatură aparte care umblă încoace și încolo pentru a cauza probleme și a-i ispiti pe oameni să păcătuiască. În timp ce ar putea părea că această idee este sprijinită de Biblie, ea estompează de fapt mesajul ei real: că omul este sursa păcatului, nu vreun „înger căzut”.

Sursa păcatului

Nu se găsește nici un caz în Biblie, în care cineva să-l învinuiască pe Diavolul pentru că l-ar fi ispitit să păcătuiască. Ciudat, pentru că ar fi trebuit, dacă ispita ar veni cu adevărat de la o ființă spirituală! În grădina Edenului Adam nu l-a învinuit pe Diavolul pentru că l-a ademenit să mănânce fructul. El a zis: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, ea mi-a dat din pom și am mâncat” (Geneza 3:12). Adam a dat vina pe Eva și chiar a încercat să creeze aparența că este greșeala lui Dumnezeu. Este adevărat că Eva l-a învinuit pe șarpe, dar nu există nimic în Geneza care să sugereze că șarpele a fost altceva decât un șarpe. Blestemul pe care l-a pus Dumnezeu asupra șarpelui și seminței lui ar fi bizar dacă șarpele a fost cu adevărat o manifestare a Diavolului.

Mai târziu, citim în Geneza că Dumnezeu „a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toată imaginația gândurilor din inima lui era în fiecare zi numai răutate” (Geneza 6:5). Răul vine, după cum se vede, din om. Acest lucru este confirmat în Ieremia 7:24: „Dar ei n-au ascultat și nu și-au plecat urechea, ci au urmat sfaturile și încăpă­țânarea inimii lor rele, au dat înapoi și n-au mers înainte”. Acest pasaj, care ține de la 21 la 28, îl învino­vățește pentru rău numai pe om, nu pe Diavol.

Cristos rezumă ideea în acest fel: „Căci din inimă ies gânduri rele, ucideri, fapte de adulter, desfrânări, furturi, mărturii mincinoase, hule” (Matei 15:19). Tentația, și astfel păcatul, vin din interiorul omului, nu din afară. Nu putem da vina pe „Diavol” sau pe Dumnezeu (așa cum a încercat să facă Adam). Iacov a scris:

Nimeni, când este ispitit, să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu”, căci Dumnezeu nu poate fi ispitit de rele și el însuși nu ispitește pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este atras și ademenit de pofta lui însuși. Apoi pofta, când a conceput, dă naștere păcatului; și păcatul, odată făptuit, aduce moartea (Iacov 1:13-15).

Fie că ne place, fie că nu, oamenii sunt sursa păcatului. Răul vine din interior, nu din afară.

Diavolul

Cuvântul „Diavol” nu apare niciodată în Vechiul Testament. În Noul Testament, termenul grecesc uzual pentru „diavol” este diabolos. Acest cuvânt nu implică nimic supra­natural, așa cum sugerează traducerea lui. El înseamnă „acuzator fals” sau „calomniator”, după cum arată aceste pasaje:

Femeile, de asemenea, să fie serioase, nedefăi­mătoare [gr. diabo­los], cumpătate, credincioase în toate (1 Timotei 3:11).

Dar să știi că în zilele din urmă vor fi timpuri grele, căci oamenii vor fi iubitori de sine […] defăimători [gr. diabolos] (2 Timotei 3:1-3).

Tot așa, femeile în vârstă să fie în tot felul lor de a fi așa cum se cuvine femeilor sfinte, să nu fie nici defăimă­toare [gr. diabolos], nici robite de vin mult, să învețe pe alții ce este drept (Titus 2:3).

Referindu-se la Iuda Iscarioteanul, Cristos a spus: „Nu v-am ales eu pe voi, cei doisprezece? Și totuși unul dintre voi este un diavol” (Ioan 6:70, GBV). Este evident că Iuda a fost o ființă umană, nu un diavol în sensul popular al cuvântului. El a fost un diabolos – un acuzator fals, un defăimător – pentru că s-a găsit între cei care l-au acuzat în mod fals pe Cristos. Există trei alte cuvinte care sunt traduse uneori cu „diavol” – daimõn, daimonizomai și daimonion.

Satan

Satan este un cuvânt care apare în toată Biblia. Din nou, termenii grecești și ebraici nu transmit același înțeles ca traducerile lor uzuale. Cuvântul original (satan în ebraică, satanas în greacă) înseamnă doar oponent sau adversar.

Cu o ocazie Cristos i-a zis lui Petru: „Înapoia mea, Satan” (Matei 16:23). Petru n-a fost imaginea populară a lui Satan, după cum este evident din viața lui de după învierea lui Cristos. Petru a fost un adversar al lui Cristos pentru că „gândurile lui nu erau la lucrurile lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor”.

În Fapte 5:1-11 Anania și soția lui, Safira, l-au mințit împreună pe Petru în legătură cu suma de bani pe care au obținut-o din vânzarea unei proprietăți: au reținut o parte din aceasta pentru ei înșiși și au dat restul Bisericii, spunând că era întreaga sumă pe care o obținuseră pentru proprietate. Pe când Safira nu era acolo, Petru l-a întrebat pe Anania: „Anania, pentru ce ți-a umplut Satan inima ca să minți […]?” (versetul 3). Departe de a fi o tentație din afară, Petru a continuat să-i spună „cum s-a putut să ai (să plănuiești) în inima ta o astfel de faptă?” (versetul 4). Mai târziu, Petru i-a zis Safirei: „Cum de v-ați înțeles între voi să ispitiți pe Duhul Domnului?” (versetul 9). Anania și Safira au conspirat împreună să facă acest lucru. Nu a fost nicio influență exterioară. Adversarul – „Satan” – din versetul 3 a fost Safira care i-a umplut inima lui Anania cu dorința de a-l minți pe Petru.

În Vechiul Testament termenul satan este folosit uneori pentru a-l descrie pe Dumnezeu însuși! 1 Cronici 21:1-14 și 2 Samuel 24:1-15 descriu același eveniment – numărătoarea făcută de David Israelului și pedeapsa care a urmat. Dar în 1 Cronici satan este cel ce-l provoacă pe David să facă numără­toarea – în 2 Samuel este Dumnezeu. Explicația este foarte simplă: Dumnezeu a fost un adversar – un satan – pentru David.

În Iov și Zaharia Satan este, după cât se pare, o persoană. O citire atentă a acestor cărți arată că Satan a fost într-adevăr o persoană aici – o persoană umană care era un adversar al lui Dumnezeu sau al unui alt personaj.

Există o frumoasă „dovadă negativă” că Satan nu este o persoană suprana­turală aflată în permanent conflict cu Dumnezeu. 1 Timotei 1:20 spune: „I-am dat pe mâna Satanei [pe Imeneu și Alexandru], ca să fie învățați prin disciplină să nu hulească”. În ce mod ar putea darea cuiva pe mâna răului întruchipat să-l dezvețe de blasfemie? Satan face lucrarea lui Dumnezeu? Pe de altă parte, dacă Pavel i-a expediat pe cei doi departe de corpul de credincioși, ei au fost dați adversarului – necredin­cioșilor – și astfel au învățat că numai compor­tându-se corect puteau fi admiși înapoi.

Evrei 2:14, citat la începutul paginii, este cuiul final bătut în coșciugul ideii unui Diavol supranatural: dacă a fost unul, atunci Cristos l-a distrus!

Materialele de la această categorie sunt publicate sub permisiune. Afirmațiile din fiecare articol reprezintă punctul de vedere al autorului lui.

▲