„Binecuvântaţi pe Domnul, îngerii Lui, care sunteţi tari în putere, care împliniţi poruncile Lui şi care ascultaţi de glasul cuvântului Lui.”

(Psalm 103:20).

În limbile Bibliei, cuvintele redate prin înger înseamnă „trimis” sau „mesager”, prin extindere, repre­zentant cu autoritate mandatată, slujitor (religios sau laic). Atât malak din ebraică, cât și aggelos din greacă. În limbile moderne însă, îngerii sunt ființe cerești cu aripi, spirite. Cum ar trebui redați acești termeni, ținând cont de necon­cordanța semantică? Versiunile biblice tradi­ționale folosesc înger în general și mesager acolo unde este evident că este vorba de oameni. Dar, făcând astfel, introduc în mod greșit o distincție între îngeri și mesageri. Young's Literal Translation redă consecvent termenii prin „mesager”, lăsând cititorului libertatea să stabilească ce sunt mesagerii, dacă sunt oameni sau nu.

Pasaje biblice în care „îngerii” sunt oameni

„Atunci a vorbit Hagai, mesagerul (malak, îngerul) DOMNULUI, în mesajul (malakut) DOMNULUI către popor” (Hag. 1:13, BTF). Multe pasaje biblice se clarifică dacă îngerii sunt înțeleși corect ca mesageri sau trimiși:

Îngerii în diferite contexte (I)

Fapte 12:15

„Eşti nebună!”, i-au zis ei. Dar ea stăruia şi spunea că el este. Ei, dimpotrivă, ziceau: „Este îngerul lui”.

Slujnica Roda a auzit și recunoscut glasul lui Petru, dar ceilalți din casă au fost siguri că este un mesager (aggelos) al lui, el fiind legat și păzit în închisoare. Raționa­mentul lor s-a bazat pe norma­litatea în acel timp ca cei din închisoare să comunice cu cei de afară prin trimiși sau mesageri. În Evanghelii este consemnat cazul lui Ioan Botezătorul, care a făcut uz de acest mijloc de comunicare: „Ioan a auzit din temniţă despre lucrările lui Hristos şi a trimis să-L întrebe prin ucenicii săi: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?” (Mat. 11:2, 3). În Luca 7:24 acești ucenici trimiși sunt numiți „îngeri”: „Și după ce mesagerii (aggeloi) lui Ioan au plecat […]” (BTF). La fel în cazul îngerului lui Petru, apostolii au crezut că este un trimis al lui. Este un caz tipic în care, dacă cuvântul aggelos este redat cu sensul lui de mesager, devine inteligibil în context. Nefiind necesare variante de inter­pretare ca îngerul păzitor al lui Petru sau spiritul lui devenit înger după moartea lui.

▲

1 Corinteni 11:10

De aceea, femeia, din pricina îngerilor, trebuie să aibă pe cap un semn al stăpânirii ei.

Întrucât în greacă aggelos (pronunțat: angelos) înseamnă „mesager” și, prin extindere, „repre­zentant”, și contextul arată că bărbații din adunare sunt reprezentanții lui Dumnezeu și au autoritatea delegată de el prin Cristos, înseamnă că ei sunt acești mesageri sau „îngeri”. „Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este Capul lui Hristos […] Bărbatul nu este dator să-şi acopere capul, pentru că el este chipul şi slava lui Dumnezeu, pe când femeia este slava bărbatului” (v. 3, 7). Rugăciunea publică (cu voce tare) o pune pe femeie într-o poziție de reprezen­tantă a adunării în fața lui Dumnezeu. Semnul autorității pe capul ei indică că îndepli­nește acest serviciu sub autoritatea bărbaților, adică fără să le uzurpe poziția de mesageri sau reprezentanți ai lui Dumnezeu.

▲

1 Timotei 5:21

Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu, înaintea lui Hristos Isus şi înaintea îngerilor aleşi, să păzeşti aceste lucruri, fără vreun gând mai dinainte, şi să nu faci nimic cu părtinire.

Aceste cuvinte sunt aproape paralele cu cele ale regelui Agripa, în discursul său către evrei: „Invoc ca mărturie sanctuarul vostru, îngerii sfinți ai lui Dumnezeu și această țară, comună nouă tuturor, că nu am cruțat nici un lucru care este pentru prezervarea voastră” (Iosephus, Răzb., 2.16). În cuvintele lui Agripa, „îngerii sfinți ai lui Dumnezeu”, menționați în ordine după templu, erau preoții, care erau martori alături de templul în care oficiau și de țară, că el, regele, urmărise în toate acțiunile lui prezervarea israeliților și a religiei lor în fața romanilor (Fap. 26:2, 3). „Fiindcă buzele preoţilor ar trebui să păstreze cunoaştere […] căci el (preotul) este mesagerul (malak, îngerul) DOMNULUI oştirilor” (Mal. 2:7, BTF). Deci, la fel, prin cuvintele „înaintea îngerilor aleși”, Pavel se putea referi în ordine ierarhică la Dumnezeu, Cristos și slujitorii numiți ai Bisericii, în mod special la apostoli și profeți ca mesageri (aggelos) către adunări. „Fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.” (Efes. 2:20; vezi și 4:11). Termenul în greacă pentru apostol, apostolos, înseamnă trimis, mesager și este aproape sinonim cu aggelos, mesager. La fel, profeții sunt „îngeri” (mesageri). Termenii erau folosiți interschim­babil în scrierile primilor creștini.

▲

1 Timotei 3:16

Şi, fără îndoială, mare este taina evlaviei… „Cel ce a fost arătat în trup a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă”.

A fost văzut de cei trimiși apoi ca martori ai învierii – apostolii și alți ucenici ai lui. Verbul ὤφθη (văzut) este folosit în legătură cu arătările de după înviere ale lui Cristos către oameni. „El S-a arătat (lit. a fost văzut, ὤφθη), timp de mai multe zile, celor ce se suiseră cu El din Galileea la Ierusalim şi care acum sunt martorii Lui înaintea norodului” (Fapte 13:31). „A fost văzut de Chifa, apoi de cei doisprezece. După aceea a fost văzut de peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi rămân până acum, iar unii au şi adormit” (1 Cor. 15:5, 6, BTF). Despre îngeri-spirite din cer ar fi redundant să se spună că l-au văzut pe Isus înviat.

▲

Marcu 1:13, BTF

Şi a fost acolo, în pustie, patruzeci de zile ispitit de Satan; şi a fost cu fiarele sălbatice; şi îngerii i-au servit.

Trebuie să fi fost „trimiși” sau mesageri cu care a ținut legătura, posibil ucenici, care au știut de cele patruzeci de zile și care mai târziu au povestit despre acest episod. Isus a fost slujit și în alte ocazii de mesageri. De exemplu, în Luca 9:52 „a trimis mesageri (aggeloi, îngeri) înaintea feţei sale; şi s-au dus şi au intrat într-un sat al samaritenilor, să facă pregătiri pentru el” (BTF). După cum a fost menționat mai sus, și Ioan Botezătorul s-a folosit și el de doi mesageri (aggeloi, îngeri) ca să-l chestioneze pe Isus dacă este Mesia (Luca 7:24). Matei precizează că mesagerii au venit și i-au slujit lui Isus la sfârșitul celor patruzeci de zile de post, evident aducându-i alimente și alte lucruri necesare.

▲

Evrei 13:2, BTF

Nu neglijaţi să găzduiţi străini, fiindcă prin aceasta unii au găzduit îngeri, fără să știe.

Au găzduit trimiși ai lui Dumnezeu. Aveau vreodată ocazia creștinii să găzduiască ființe cerești, spirite? Tot ce se puteau aștepta să primească și să cazeze erau străini, călători, despre care să constate apoi că sunt slujitori creștini, chiar apostoli¹, a căror prezență era o binecu­vântare. Pentru ospita­litate față de străini Avraam a primit un fiu, Lot a fost salvat din Sodoma împreună cu fiicele lui, iar văduva din Sarepta și-a primit înapoi fiul înviat, ocazie cu care i-a zis lui Ilie: „Cunosc acum că eşti un om al lui Dumnezeu”. Toți aceștia au găzduit fără să știe mesageri (aggeloi), oameni ai lui Dumnezeu. „Tot aşa şi curva Rahab, nu prin fapte a fost declarată dreaptă, când a primit mesagerii (aggeloi, „îngeri”) şi i-a scos afară pe altă cale?” (Iacov 2:25, BTF).

▲

Matei 25:41

Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, bleste­maţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!

Pregătit slujitorilor sau agenților lui, celor care-l reprezintă și-i pun în practică ideologia. „Diavolul” este simbolul liniei de gândire care pune pofta proprie înaintea ascultării de Dumnezeu (Iac. 1:14). În Apocalipsa diavolul este un „balaur” politic, iar trimișii sau slujitorii lui sunt creștini falși infiltrați în Biserică. (Vezi mai jos comentariul la Apocalipsa 12:7, 8).

▲

1 Petru 1:12

Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri, pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în care chiar îngerii doresc să privească.

În greacă aggeloi, „mesageri”, este nearticulat, dând ideea că în general un mesager dorește să știe ce conține mesajul criptic pe care-l duce sau transmite. Contextul vorbește despre profeții din vechime, care au anunțat mântuirea prin Cristos, și despre vestitorii creștini care au vestit acea mântuire profețită, propo­văduind Evanghelia sau vestea bună (v. 10, 11). Rădăcina cuvântului „mesager” (aggel) se regăsește în cuvintele „vestit” și „evanghelie” din această frază, ceea ce face naturală referirea la profeții antici¹ și la vestitorii creștini prin termenul comun mesageri („îngeri”). Și unii și alții au vestit „prin duh”, deci fără să înțeleagă mesajul, deși au dorit să-și adâncească privirile în el, așa ca orice curier care duce o scrisoare sigilată, ce are efecte de viață și moarte în urma transmiterii – în acest caz de mântuire (Luc. 10:24).

▲

Fapte 6:15

Şi toţi care şedeau în consiliu, uitându-se cu atenţie la el, vedeau faţa lui ca faţa unui înger.

Ca fața unui trimis al lui Dumnezeu, de exemplu Moise. Expresia este obișnuită în scrierile evreiești, chiar proverbială. În 2 Samuel 14:17, 20 se referă la înțelep­ciune, mai degrabă decât la ceva exterior și vizibil: „[…] domnul meu, împăratul, este ca un înger* (Sau: mesager) al lui Dumnezeu, ca să deosebească binele şi răul. […] și domnul meu este înţelept, conform înţelep­ciunii unui înger al lui Dumnezeu, ca să ştie tot ce este în ţară” (GBV). Ca rege al națiunii, David era mesager al lui Dumnezu. Fața lui Ștefan radia calm și seninătate, care veneau din siguranța că este mesager al lui Dumnezeu.

▲

Coloseni 2:18

Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi, printr-o smerenie şi închinare la îngeri.

După Berean Literal Bible: „Nimeni să nu vă descalifice, fiind încântat de umilința și închinarea îngerilor”. Închinarea, threskeia în greacă, este formă de închinare exterioară, cucernicie, religie, cu accentul pe partea ceremonială. Creștinii evrei au continuat să respecte legea mozaică („mii de iudei au crezut, şi toţi sunt plini de râvnă pentru Lege”, Fapte 21:20), iar Iacov spune că „dacă cineva nu-și înfrânează limba, cucernicia (threskeia) acestuia este zadarnică” (Iacov 1:26, VBOR). La fel Pavel, în apărarea de acuzațiile iudeilor în fața lui Agripa, menționează „obiceiurile lor” și pe farisei drept „cea mai îngustă partidă a religiei (threskeia) noastre” – Fapte 26:5; vezi și 4 Macabei 5:6, 13, „religia (threskeia) iudeilor”. Cine erau acești „mesageri” de a căror umilință și formă de închinare, cucernicie sau religie erau încântați unii dintre creștinii din Colose? Preoții,¹ dar și iudeii în general ca popor al legămân­tului, căruia i-au fost încre­dințate cuvintele lui Dumnezeu. În mod special acele „mii de iudei care au crezut”, între care cei aparținând bisericii din Ierusalim. În frunte cu apostolii și Iacov, fratele Domnului, supranumit Cel Drept pentru devoțiunea lui față de Lege și Templu. Aceștia sau trimiși ai lor vizitau adunările dintre Neamuri, ocazie cu care deveneau vizibile umilința lor cvasi­ascetică și devoțiunea riguroasă cu care respectau prevederile ceremoniale ale Legii, așa cum se vede din context (Coloseni 2:8, 16, 23).

▲

Galateni 3:19

Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină „Sămânţa” căreia Îi fusese făcută făgăduinţa; şi a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor.

Moise ca „mesager” care a transmis poporului Legea și „mesagerul” (în acest caz teofanie) prin care este reprezentat în text Dumnezeu, sursa Legii. Doi mesageri. „El este acela care, în adunarea israe­liţilor din pustiu, cu îngerul care i-a vorbit pe muntele Sinai şi cu părinţii noştri, a primit cuvinte vii, ca să ni le dea nouă […] aţi primit Legea dată prin îngeri” (Fapte 7:38, 53). În timp ce ambii au fost „mesageri”, Moise a fost mediatorul care a primit și transmis nemijlocit poporului aceste cuvinte. „Domnul Dumnezeul nostru a încheiat cu noi un legământ la Horeb. Eu am stat atunci între Domnul şi voi, ca să vă vestesc cuvântul Domnului; căci vă era frică de foc şi nu v-aţi suit pe munte” (Deut. 5:2, 5). „Şi Moise a trimis mesageri (malakim) de la Cades la împăratul din Edom: Astfel spune fratele tău Israel: Tu cunoşti toată durerea căzută peste noi; […] Și când am strigat către DOMNUL, el a ascultat vocea noastră şi a trimis un înger (malak) şi ne-a scos afară din Egipt; şi, iată, noi suntem în Cades, o cetate la marginea graniţei tale” (Num. 20:16, BTF). Evreii au înțeles că „îngerul” trimis a fost Moise, așa cum confirmă literatura rabinică. Moise este descris ca mesager ceresc în Testamentul lui Moise (10:2) și în literatura de la Qumran.

▲

1 Corineni 6:3

Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult lucrurile vieţii acesteia?

Judecătorii și regii ridicați de Dumnezeu în Israel „judecau” poporul în sensul că-l eliberau din mâna dușmanilor și făceau dreptate în timpul domniei lor. În împărăția lui Dumnezeu, Biserica va judeca pe trimișii din vechime menționați în epistola către Evrei, în mod deosebit în capitolul 11. Discuția despre ei se încheie cu cuvintele: „Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit; pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi” (11:39, 40). Patriarhii, Moise, preoții, judecătorii, împărații, profeții și, prin extindere, toți israeliții¹ erau trimișii sau reprezen­tanții lui Dumnezeu, care așteptau împărăția mesianică și perspectiva de a avea parte de o domnie sau judecată dreaptă asupra lor. Isus le-a promis ucenicilor săi: „Adevărat vă spun că atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe două­sprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele două­sprezece seminţii ale lui Israel” (Mat. 19:28).

▲

Îngerii în diferite contexte (II)

1 Corineni 4:9

Căci parcă Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai de pe urmă, nişte osândiţi la moarte; fiindcă am ajuns o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni.

Priveliște (gr. theatron) pentru lume, adică spectacol public. „Lumea” are aici sensul de public. „Nimeni nu face ceva în ascuns, când caută să se facă cunoscut: dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii” (Ioan 7:4). Aluzia este la amfitea­trele în care gladiatorii intrau ultimii în arenă, fiind cei sortiți morții. De la o anumită înălțime de jur împrejur cei din public priveau insensibili la luptele lor, judecându-i pe învinși la viață sau la moarte printr-un gest cu degetul. Dacă era prezent, împăratul confirma sau schimba judecata publicului. În context Pavel vorbește despre el, Apolo și Chifa, ca apostoli sau trimiși ai bisericilor, judecați atât de creștini, cât și de oameni în general. „Cât despre mine, prea puţin îmi pasă dacă sunt judecat de voi sau de un scaun omenesc de judecată […] cel ce mă judecă este Domnul” (v. 3, 4). BTF: „[…] judecat de voi sau de judecata omului”. Întrucât cei din public se considerau superiori, iar cei vizați în context, pentru aerul de superi­oritate și insensi­bilitatea față de apostoli, erau creștinii din biserica din Corint, este evident că aceștia sunt „mesagerii” avuți în vedere. „Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit? O, iată-vă sătui! Iată-vă ajunşi bogaţi! Iată-vă împărăţind fără noi! Voi, puşi în cinste; noi, dispreţuiţi! […] am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor” (v. 7-13)

▲

Romani 8:38

Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare […] nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru.

Contextul acestor cuvinte este dreptatea obținută fără Lege – prin Cristos: „Dar acum, am fost izbăviţi de Lege” (7:6). „Dumnezeu este cel care declară drept. Cine este cel ce condamnă? Cristos este cel ce a murit; da, mai mult, a şi fost înviat, cel ce şi este la dreapta lui Dumnezeu, care de asemenea mijloceşte pentru noi. Cine ne va separa de dragostea lui Cristos?” (7:6; 8:33-35, BTF). Astfel „mesagerii” sunt în mod special reprezen­tanții iudeilor, marele preot și mai marii templului și ai sinagogilor, ca trimiși ai lui Dumnezeu, mandatați să mențină autoritatea Legii mozaice în Ierusalim și în afara lui. „Stăpânirile” sunt dregătorii sau magistrații imperiului roman, iar „puterile” autoritățile locale. Isus le-a spus ucenicilor că vor fi persecutați din toate aceste trei direcții, pentru a se dezice de el: „Iar când vă vor duce la sinagogi şi la magistraţi şi la autorităţi, să nu vă îngrijoraţi […]” (Luca 12:11, BTF). Scriindu-le creștinilor din Roma, Pavel a fost convins deci, în cuvintele de mai sus, că aceste autorități nu vor reuși să-i despartă de Cristos și astfel de dragostea lui Dumnezeu, pentru că Cristos a ajuns la dreapta lui Dumnezeu ca Domn al lor – într-o poziție de autoritate mai mare și astfel le-a subordonat. La fel găsim în 1 Petru 3:22: „Care stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce S-a înălţat la cer şi Şi-a supus îngerii, stăpânirile şi puterile”. În mod special autori­tățile din Ierusalim au fost supuse, sinedriul, fiind dezbrăcate de puterea lor prin anularea Legii: „A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce” (Col. 2:14, 15).

▲

Galateni 4:14

Şi n-aţi arătat nici dispreţ, nici dezgust faţă de ceea ce era o ispită pentru voi în trupul meu; dimpotrivă, m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe însuşi Hristos Isus.

În loc să-l respingă cu dezgust (lit. să-l scuipe) pentru boala lui, în mod natural respin­gătoare, galatenii l-au primit pe Pavel ca pe un trimis al lui Dumnezeu, ca pe cel mai mare trimis, Isus Cristos. „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte; şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel care M-a trimis pe Mine. Cine primeşte un profet în numele unui profet va primi răsplata unui profet” (Mat. 10:40, 41). Galatenii l-au primit pe Pavel în numele unui trimis al lui Dumnezeu, adică drept ceea ce era.

▲

2 Corinteni 11:14

Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină.

În versetul anterior (13), Pavel i-a descris pe unii dintre creștinii evrei, care acționau ca misionari mozaici față de creștinii dintre neamuri, drept „nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, care se prefac în apostoli ai lui Hristos”. „Satana”, adversarul generic care se prefăcea prin ei într-un „mesager” sau exponent al luminii, este aici pentru Pavel iudaismul mozaic, aservit imperiului roman – ca oponent al lui Cristos și persecutor al creștinis­mului. „Iudeii aceştia au omorât pe Domnul Isus şi pe proroci, pe noi ne-au prigonit, nu plac lui Dumnezeu şi sunt vrăjmaşi tuturor oamenilor, căci ne opresc să vorbim Neamurilor, ca să fie mântuite” (1 Tes. 2:15; Gal. 4:28-31). Iudaizanții insistau pe dreptatea obținută prin faptele Legii ca o cerință obligatorie pentru mântuirea neamurilor. În acest fel dădeau impresia că sunt slujitori ai dreptății, dar în realitate slujeau cauza adversă, despăr­țindu-i pe acești creștini noi de Cristos. „Nu este deci mare lucru dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai dreptăţii” (2 Cor. 11:15, GBV).

▲

1 Corinteni 13:1, GBV

Dacă vorbesc în limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar nu am dragoste, sunt aramă sunătoare sau chimval răsunător.

„Limbile oamenilor” înseamnă aici limbi vorbite în mod natural, iar „ale îngerilor” limbi vorbite ca dar al duhului, adică de vorbitori care în momentul vorbirii sunt mesageri (aggeloi), care transmit mesaje de la Dumnezeu.

▲

Luca 22:43

Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească.

Aceste cuvinte au fost cel mai probabil adăugate mai târziu, pentru că lipsesc în relatările paralele din Marcu și Matei, sursele principale pe care s-a bazat Luca. În acest sens Cambridge Bible for Schools and Colleges comentează: „Acesta și versetul următor nu sunt absolut sigure în ce privește autenticitatea, deoarece au fost omise în A, B, și de către primul corector al א; iar Ieronim și Ilarie spun că au fost omise în «foarte multe» manuscrise grecești și latine”. Versiunea etiopeană are varianta „un mesager al lui Dumnezeu”.

▲

Galateni 1:8

Dar, chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!

Preoții erau numiți „îngerii” sau mesagerii lui Dumnezeu din cer (templu). Aceia din Israel care au devenit creștini erau mesageri cu și mai mult temei, în mod deosebit apostolii. Iudaizanți invocând susținerea apostolilor încercau să impună circumcizia creștinilor dintre Neamuri, ca o condiție pentru mântuire. „Toţi cei ce umblă după plăcerea oamenilor vă silesc să primiţi tăierea împrejur” (Gal. 6:12, 13). Pavel însă vestea o Evanghelie care nu căuta aprobarea evreilor. „Sau caut să plac oamenilor?” (1:10). Pe acest fond el declară că nici dacă ar veni un mesager din cer, adică de la apostolii din Ierusalim, cu mesajul circumciziei, nu ar trebui primit sau urmat. Ci să fie respins și lăsat pe seama judecății lui Dumnezeu.

▲

Psalm 103:20

Binecuvântaţi pe Domnul, îngerii Lui, care sunteţi tari în putere, care împliniţi poruncile Lui şi care ascultaţi de glasul cuvântului Lui.

„Trimișii” nu sunt tari în putere prin natura lor, ci prin numirea sau funcția de trimiși ai lui Dumnezeu. Când a fost trimis, Moise a fost făcut dumnezeu pentru faraon și a dovedit că are putere, atunci când a lovit Egiptul cu plăgi, când a despărțit Marea Roșie sau mai târziu în pustie. Isus, cel mai important trimis al lui Dumnezeu, a fost „tare în putere”, „un proroc puternic în fapte şi în cuvinte” (Luc. 24:19). Dar nu datorită unei naturi supraumane, ci pentru că „Dumnezeu l-a uns cu duh și cu putere” și a fost cu el (Fap. 10:38). În Psalmul 103 sunt menționați Moise ca mesager („înger”) al cuvântului și copiii lui Israel ca primitori și martori la faptele de putere (v. 7). Generațiile de israeliți care au urmat au avut și ele trimiși cu autoritate (”îngeri”) ai lui Dumnezeu, sub forma judecă­torilor, împăraților, profeților și preoților. Versetele 20 și 21 fac aluzie la aceștia și la „oștirile” de israeliți. O caracte­ristică a trimișilor este faptul că împlinesc sarcinile primite „ascultând de glasul cuvântul lui” (v20). „Cuvântul Domnului a vorbit” este o expresie care apare frecvent în legătură cu profeții și cu alți trimiși ai lui Dumnezeu.

▲

2 Petru 2:10, 11

Înfumuraţi, aroganţi, nu se sperie să vorbească rău despre demnităţi, pe când îngerii, care sunt mai mari în tărie şi putere, nu aduc împotriva lor o acuzaţie defăimă­toare înaintea Domnului.

În discuție sunt învățătorii falși care se ridică în mijlocul creștinilor (v. 1), dar și cei nedrepți din rândul lor, care „merg după carne în pofta necurăţiei şi dispre­ţuiesc domnia” (v. 9, 10). Adică descon­sideră exigențele morale din adunare și pe cei însărcinați să le impună. În aroganța lor aceștia nu se tem să vorbească rău despre „demnități” (lit. despre cei glorioși). Adică să-i discre­diteze pe cei aflați în funcții de conducere, pe motiv că sunt oameni și astfel supuși păcatului, adică nedemni (comp. Rom. 3:23). În realitate aceste „demnități” erau mesageri („îngeri”) sau repreze­ntanți ai gloriei lui Dumnezeu și Cristos în Adunare. Apostolii și episcopii erau printre aceștia (Rom. 8:33). La rândul lor acești „îngeri” nu aduceau nicio „acuzație defăi­mătoare înaintea Domnului” împotriva batjoco­ritorilor, așa cum nu a adus nici Isus, ca „mesager” al lui Dumnezeu (comp. 1 Pet. 2:21, 23).

▲

2 Petru 2:4 și Iuda 6

Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată. // El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa.

Ellicott's Commentary for English Readers sesizează la 2 Petru 2:4 o legătură cu Cartea lui Enoh:

Îngerii care au păcătuit. — Mai bine, îngerii pentru păcatul lor: arată motivul pentru care nu au fost cruțați și indică un anumit păcat. Ce păcat este avut în vedere? Nu acela care a precedat istoria neamului omenesc, numit uzual căderea îngerilor – despre acela nu există nicio consemnare în Vechiul Testament; și, în plus, nu oferă nicio analogie apropiată cu conduita învățătorilor falși. Sf. Iuda este ceva mai explicit (Iuda 1:6); el spune că acest lucru s-a întâmplat pentru că nu și-au păstrat propria demnitate — pentru că și-au părăsit casa potrivită; iar referirea, atât acolo cât și aici, este fie la o inter­pretare comună a Genezei 6:2 (că prin „fiii lui Dumnezeu” se înțelege „îngeri”), fie, mai probabil, la afirmații clare și repetate din Cartea lui Enoh, că anumiți îngeri au păcătuit întreținând relații sexuale cu femei – de exemplu, Enoh vii. 1, 2; cv. 13 (traducerea lui Lawrence). Nu este improbabil că acești învățători mincinoși s-au folosit de această carte și, posibil, de aceste pasaje în învățătura lor coruptă. Prin urmare, Sf. Petru o folosește ca argumentum ad hominem împotriva lor, iar Sf. Iuda, recunoscând aluzia, o adoptă și o face mai clară; sau ambii scriitori, cunoscând bine Cartea lui Enoh și socotind că cititorii lor de asemenea o cunosc, au folosit-o pentru a-și ilustra argumen­tele și îndemnurile, așa cum Sf. Pavel folosește credința evreiască despre stânca care îi urma pe israeliți. (A existat o tradiție evreiască cum că Stânca, adică un fragment desprins din stânca lovită de Moise, i-a urmat pe israeliți de-a lungul călătoriei lor.)

Un număr de erudiți consideră că îngerii din Cartea lui Enoh, care au păcătuit, erau preoți și cerul din care au fost aruncați templul sau „casa” în care locuiau și slujeau. Ca un exemplu, Margaret Barker a scris:

„Conform 1 Enoh, îngerii rebeli și-au adus cunoș­tințele cerești pe pământ și au făcut un legământ (1 En. 6.4). Deoarece preoții templului se vedeau pe ei înșiși ca îngeri, îngerii căzuți erau preoți corupti, prezumabil făcând un legământ nou […] Un preot de frunte fusese corupt, apoi i-au urmat alții, iar aceasta a provocat invazia babiloniană. Când a avut loc prima dată această corupție? Isaia a trăit într-un timp de apostazie catas­trofică spre învățătura falsă […]” (Wisdom and the other Tree: A Temple Theology reading of the Genesis Eden Story. Society for Biblical Literature, Amsterdam 2012, p. 5)

▲

Fapte 10:3

Pe la ceasul al nouălea din zi, a văzut lămurit într-o vedenie pe un înger al lui Dumnezeu că a intrat la el şi i-a zis: „Cornelie!”

Vederea acestui mesager a fost în vedenie, deci nu a fost o persoană reală (vezi Fapte 12:9). Mai târziu, când ajunge Petru în casa lui, Corneliu povestește că i-a vorbit „un om în haină strălucitoare” (10:30), adică îmbrăcat în haine de in foarte alb (comp. Iac. 2:2). Slujitorii lui Dumnezeu de la templu, preoții și leviții, și de la unele secte purtau haine oficiale albe și erau numiți mesageri („îngeri”) Centurionul roman avea cunoștință și probabil legături cu asemenea slujitori, deci la vederea unuia în vedenie a știut că acesta este slujitor sau mesager al lui Dumnezeu. „Fiindcă buzele preoţilor ar trebui să păstreze cunoaştere […] căci el (preotul) este mesagerul („îngerul”) DOMNULUI oştirilor” (Mal. 2:7, BTF). „Îngerul” (mesagerul) este menționat și în 11:13.

▲

Matei 25:31

Când va veni Fiul omului în slava Sa cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale.

Cristos vine la domnie împreună cu Biserica sa, al cărei cap este. În absența sa, cei ce compun Biserica sunt mesagerii („îngerii”) lui. Venirea Fiului omului în slava sa a fost profețită în Daniel 7, unde „a venit unul ca un fiu al omului” și „I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile.” (v. 13, 14). „Dar domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt” (v. 27). Sfinții celui Preaînalt sunt „sfinții îngeri” sau mesageri.

▲

Îngerii în Epistola către Evrei

Epistola către Evrei arată poziția superioară obținută de Cristos în urma morții și învierii, în comparație cu aceea a „mesagerilor” – nu doar patriarhii, judecă­torii, profeții și alți trimiși anteriori ai lui Dumnezeu, ci și israeliții contem­porani scriitorului, în frunte cu marele preot și sinedriul, repre­zentând autoritatea teocratică.

Evrei 2:5, GBV

Pentru că nu îngerilor le-a supus El lumea locuită care va veni, despre care vorbim.

Așa cum a fost citat mai sus, mesagerii lui Dumnezeu de dinainte de epoca Bisericii, „măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit; pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi” (Evrei 11:39, 40). Epistola a început cu această clasă de credincioși din vechime („[Dumnezeu] a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci” - 1:1), clasă care a inclus pe Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Iacov, Sara, Iosif și Moise, „căci nu mi-ar ajunge vremea, dacă aş vrea să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftaie, de David, de Samuel şi de proroci!” (cap. 11). Care „n-au primit ce le fusese făgăduit” și se încheie cu îndemnuri pentru clasa Bisericii, în numele căreia scriitorul spune: „Fiindcă am primit, dar, o împărăţie care nu se poate clătina” (12:28). Este vorba despre calitatea de împărați și preoți a membrilor Bisericii („ceva mai bun pentru noi”), care vor domni împreună cu Cristos asupra „lumii locuite care va veni” și care le-a fost „supusă” prin planul lui Dumnezeu de a-i face semința promisă moște­nitoare (Gal. 3:29; Apoc. 5:9, 10).

▲

Evrei 2:9, GBV

Dar Îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit-o, încununat cu glorie şi onoare.

▲

Evrei 2:16

Căci negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam.

La un timp când Israelul după carne nu arăta interes pentru venirea Împărăției și împlinirea astfel a promisiunii lui Dumnezeu către Avraam de a binecuvânta neamurile prin sămânța lui, Isus și-a asumat răspunderea pentru existența acestei semințe în timpul lui. În cuvintele apostolului Pavel: „Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu (promisiunea). Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel sunt Israel. Și, măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam […] Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă” (Rom. 9:6-8). Acceptând să ducă până la capăt menirea ungerii care l-a făcut Cristos (Unsul), Isus a devenit parte a seminței promise a lui Avraam, mai exact Capul ei – al Bisericii, privită ca Uns compozit și Israel. „Făgădu­inţele au fost făcute «lui Avraam şi seminţei lui» […] adică Hristos […] Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos. Şi, dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi «sămânţa» lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă” (Gal. 3:16, 27, 29). În context (Evr. 2:9-18), scriitorul arată că Isus „a gustat moartea pentru toți”, adică pentru toți „frații” lui din această sămânță moște­nitoare (v9-11), făcând fără efect Legea care avea puterea morții asupra lor, elibe­rându-i din „robia” ei (v14, 15). În plus, pentru că a fost făcut desăvârșit prin lucrurile pe care le-a suferit și a intrat după înviere în Locul Preasfânt pentru ispășire, poate veni acum în ajutorul fraților lui în ispite și păcate, ca mare preot compă­timitor. Nu vine însă în ajutorul „îngerilor” (mesagerilor) – a israe­liților în viață atunci, care au continuat să ducă mesajul Legii la națiuni (Rom. 3:2; 9:4) și să aibă propriul mare preot în templul din Ierusalim ca ajutor (Evr. 8:4). Literal, „nu mesageri ajută, ci sămânță (nearticulat) a lui Avraam”. Antiteza este astfel între sămânța lui Avraam după carne și sămânța lui Avraam după duh. Nu toată sămânța spirituală este ajutată, pentru că o parte a ei este el însuși, și nu toți mesagerii, pentru că cei mai mulți au trăit în generațiile anterioare. Există o ordine în care se acordă ajutorul și aceasta exclude mesagerii, cât timp este ajutată Biserica:

1. Dumnezeu a dus la desăvârșire pe Cristos (2:10),

2. Cristos desăvâr­șește în prezent Biserica (2:11; 12:2) și

3. Biserica va ajuta în viitor pe „mesageri” să ajungă la desăvârșire (11:39, 40; vezi și 1 Cor. 6:3: „noi vom judeca pe îngeri”).

▲

Evrei 1:1-4

După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul […] [care] a şezut la dreapta Măririi în locurile preaînalte, ajungând cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un Nume mult mai minunat decât al lor.

„Prorocii”, cuprinzând pe toți cei prin care Dumnezeu a vorbit în vechime înainte să vorbească printr-un „fiu”, sunt numiți „mesageri” (aggeloi) sau slujitori trimiși, ca termen de comparație referitor la „numele” mai bun moștenit de Cristos — acela de „fiu” în antiteză cu cel de „slujitori”. În mod special Moise este printre aceștia, dar și patriarhii, judecătorii, regii și preoții¹. „Cât despre Moise, el a fost credincios în toată casa lui Dumnezeu ca slugă […] Dar Hristos este credincios ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu” (Evrei 3:5, 6).

▲

Evrei 1:6

Şi, când duce iarăşi în lume pe Cel întâi născut, zice: „Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!”

Cuvintele sunt citate prin sinteză din Deutero­nomul 32:43, LXX („toți fiii lui Dumnezeu să I se închine”) și Psalmul 97:7, LXX („toţi îngerii lui Dumnezeu se închină înaintea Lui”). Și scriitorul înțelege prin acești „trimiși” sau „fii” oameni cu autoritate de la Dumnezeu pentru a judeca și a face dreptate: regi, domnitori, judecători, chiar preoți și proroci, conform Psalmului 82:6: „Eu am zis: «Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt».” În secolul întâi „trimișii” cu autoritate erau marele preot, membrii sinedriului și în mod deosebit Ioan Botezătorul ca proroc sau mesager (”înger”) trimis de Dumnezeu (Luc. 7:26, 27). La fel autoritățile romane din teritoriu, reprezentând cezarul. Toți aceștia trebuiau să se „închine” noului rege, adică să-i recunoască ungerea din partea lui Dumnezeu (Psalm 2; Fap. 4:25-27). Mesia nu este doar un „fiu” al lui Dumnezeu între ceilalți fii, datorită autorității primite, ci „întâiul născut”, cel cu drept de moștenire la tronul mondial și cu autoritate asupra „fraților” lui. Idee evidențiată și în cuvintele: „Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai presus decât pe tovarăşii Tăi” (Evr. 1:9). „Iar Eu îl voi face întâiul născut, cel mai înalt dintre împăraţii pământului.” (Psalm 89:27).

▲

Evrei 2:2, 3

Căci, dacă Cuvântul vestit prin îngeri s-a dovedit nezguduit şi dacă orice abatere şi orice neascultare şi-a primit o dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o.

Dacă scriitorul nu a avut în vedere o situație specifică, atunci „Cuvântul vestit prin îngeri” este o referire generală la modul de a comunica al lui Dumnezeu prin mesageri în întreaga perioadă dinainte de Cristos (Evrei 1:1, 2). Dacă însă scriitorul a avut în vedere o situație specifică, atunci s-a referit cel mai probabil la „cuvântul” vestit de Iosua și Caleb, care au fost doi dintre mesagerii trimiși să iscodească Canaanul și care au vestit la întoarcere: „Ţara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim este o ţară foarte bună, minunată” (Num. 14:7). Ceea ce este confirmat în Evrei 4:2: „Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună ca şi lor; dar lor Cuvântul care le-a fost propovăduit, nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit”. O altă situație care putea fi avută în vedere de scriitor a fost darea Legii, în care unul dintre „mesageri” a fost Moise: „Eu am stat atunci între Domnul şi voi, ca să vă vestesc cuvântul Domnului”. „El este acela care, în adunarea israe­liţilor din pustiu, cu îngerul care i-a vorbit pe muntele Sinai şi cu părinţii noştri, a primit cuvinte vii, ca să ni le dea nouă […] aţi primit Legea dată prin îngeri” (Fapte 7:38, 53).

▲

Evrei 12:22, 23, GBV

Ci v-aţi apropiat de muntele Sion; şi de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc; şi de zecile de mii de îngeri, o strângere în sărbătoare; şi de Adunarea celor întâi-născuţi, înscrişi în ceruri.

În redare literală „v-ați apropiat […] de miriadele de mesageri, o strângere festivă și adunare de întâi născuți”. Cuvintele sunt în apoziție explicativă și descriu zecile de mii de mesageri ca o strângere festivă a unei adunări de întâi născuți. În context, israeliții ca adunare de întâi născuți (Exod. 4:22) și strânși pentru a primi Legea, nu s-au putut apropia de muntele Sinai, locul prezenței lui Dumnezeu, pentru că le era interzis și muntele oferea o priveliște înfrico­șătoare (12:18-21). Dar creștinii s-au apropiat de muntele Sionului, au ajuns la Ierusalimul ceresc, cetatea Dumnezeului viu, și sunt acolo în strângere festivă de îngeri (mesageri) ca „cel dintâi rod dintre oameni” (comp. Apoc. 14:1, 4). Scriitorul a avut în vedere cuvintele lui Moise care au rememorat circumstanțele în care a fost dată Legea și traseul parcurs apoi de adunare cu Dumnezeu în mijlocul ei: „DOMNUL a venit din Sinai şi a răsărit peste ei din Seir, a strălucit din muntele Paran, din mijlocul zecilor de mii de sfinţi, având în dreapta Lui focul Legii […] toţi sfinţii sunt în mâna Ta. Ei au stat la picioarele Tale, au primit cuvintele Tale. Moise ne-a dat Legea, moştenirea adunării lui Iacov” (Deut. 33:2-4). În timp ce israeliții s-au apropiat de un munte literal pentru a auzi Legea, creștinii au venit la Ierusalimul ceresc, Biserica repre­zentată de „adunarea lui Iacov” și alcătuită din miriade de mesageri sfinți – în strângere festivă la picioarele lui Dumnezeu pentru a primi cuvintele lui.

▲

Evrei 1:7

Şi despre îngeri zice: „Din vânturi face îngeri ai Lui; şi dintr-o flacără de foc, slujitori ai Lui”.

Mai exact din greacă: „Îşi face îngerii vânturi; iar pe slujitorii Săi, flăcări de foc” (BVA). GBV: „Cel care-i face pe îngerii Săi duhuri^k şi pe slujitorii Săi, flacără de foc“. Nota (k): Sau „vânturi”. Termenul folosit (pneuma) poate însemna, în funcție de context, vânt sau duh. Datorită paralelis­mului poetic cu flacăra de foc, redarea corectă aici este vânturi. Adică, așa cum „slujitorii” sunt făcuți flăcări de foc în misiunea lor, tot așa „îngerii” sau mesagerii sunt făcuți figurativ vânturi. Vântul nu există decât în mișcare și este greu de oprit, fiind astfel o descriere potrivită pentru modul de acțiune prompt și perseverent al mesagerilor prin care a vorbit Dumnezeu până la Cristos — profeții (Evr. 1:1-4). Și care, ca slujitori ai lui Dumnezeu, au fost percepuți ca niște flăcări de foc, din cauza mesajului arzător și cu efecte implacabile (Ier. 5:14; comp. Apoc. 11:5). Cuvintele sunt citate din Psalmul 104:4, LXX, ca o dovadă în plus că Cristos, moștenind numele de „Fiu”, a ajuns cu atât mai presus de mesageri, cu cât aceștia nu au moștenit mai mult decât numele de „slujitori”. Moise, prorocul care s-a dovedit a fi o flacără de foc în Egipt și în pustie, este dat apoi ca un exemplu de astfel de „slujitor”, în antiteză cu Cristos ca „fiu” (Evrei 3:5, 6).

▲

Evrei 1:13, 14

Şi căruia din îngeri i-a zis El vreodată: „Şezi la dreapta Mea […]”? Nu sunt oare toţi duhuri slujitoare trimise să îndepli­nească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea?

Aici scriitorul revine la cuvintele din 1:7, după care mesagerii sunt slujitori și metaforic vânturi, și rezumă ca o concluzie ceea ce dorea să arate: Că toţi mesagerii sunt slujitori – ca „vânturi” trimise pentru a le sluji celor ce moştenesc mântuirea. Într-adevăr, prorocii au fost slujitori pentru cei de după epoca lor, pentru membrii Bisericii: „Această mântuire au căutat-o cu stăruinţă şi au cercetat-o cu de-amănuntul proorocii, care au proorocit despre harul ce avea să vină la voi […] Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi slujeau ei aceste lucruri, care acum vi s-au vestit” (1 Petru 1:10-12, VBOR). Mântuirea avută în vedere este promisiunea „făcută lui Avraam sau seminței lui că va moșteni lumea (Rom. 4:13), adică că va împărăți asupra ei (Ps. 2:8). Desigur că este o diferență între a fi slujitor și a fi domnitor, cum este Cristos și împreună cu el Biserica lui. Niciunui mesager din epoca Vechiului Testament nu i s-a promis că va sta pe tronul lui Dumnezeu și va împărăți peste pământ (Apoc. 3:21; 5:9, 10).

▲

Evrei 1:5

Căci, căruia dintre îngeri a zis El vreodată: „Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut”? Şi iarăşi: „Eu Îi voi fi Tată, şi El Îmi va fi Fiu”?

Primul dintre citate este din Psalmul al doilea, unde Dumnezeu îi spune Unsului: „Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt […] «Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire!»” (v. 6-8). Niciunui mesager din vechime, nici chiar lui Moise, nu i s-a spus la ungerea în slujba lui că a devenit „fiu” al lui Dumnezeu, adică împărat mesianic, și astfel moștenitor al tronului asupra neamurilor și întregului pământ. „El Îmi va zice: «Tu eşti Tatăl meu, Dumnezeul meu şi stânca mântuirii mele.» Iar Eu îl voi face întâiul născut, cel mai înalt dintre împăraţii pământului” (Psalm 89;26, 27). Cel de-al doilea citat este din 1 Cronici 17:13, unde cuvintele sunt spuse cu referire la Solomon, un tip al lui Mesia: „Eu îi voi fi Tată, şi el Îmi va fi fiu; şi nu voi îndepărta bunătatea Mea de la el, cum am îndepărtat-o de la cel dinaintea ta”.

▲

Îngerii în Apocalipsa

Apocalipsa folosește un limbaj simbolic, inclusiv în legătură cu „îngerii” sau mesagerii.

Apocalipsa 1:20

Taina celor şapte stele pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte biserici; şi cele şapte sfeşnice sunt şapte biserici.

Aici „mesagerii” sunt reprezen­tanții bisericilor, prezbiterii însărcinați cu supra­vegherea, care de regulă sunt mai mulți pentru fiecare biserică. „Au rânduit prezbiteri în fiecare biserică şi, după ce s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna Domnului” (Fapt. 14:23). Faptul că stelele care-i reprezintă sunt în mâna dreaptă a lui Cristos, arată că ei sunt de fapt mesagerii lui pentru bisericile respective, adică sunt mandatați cu autoritate și folosiți în mod activ de el. Ceea ce li se spune să facă este ceea ce trebuie să facă bisericile lor. Deci ei trebuie să le transmită mesajul — într-un mod în care să fie înțeles și aplicat. De exemplu, să se întoarcă la dragostea dintâi, să se căiască, să reziste în încercări și să vegheze (Apoc. 2:4, 5, 10; 3:2).

▲

Apocalipsa 5:11

M-am uitat, şi, împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor, am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii.

Literal „miriade de miriade și mii de mii”, adică cel puțin 200 de milioane plus cel puțin 2 milioane. Ambele numere fiind aproximări ale unor mulțimi care nu pot fi numărate în mod exact la timpul profetic când sunt văzute. Adică la începutul și pe parcursul necazului mare, de unde formularea „am auzit glasul multor îngeri”. Aceste numere se regăsesc în Daniel 7:10: „Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui”. În Apocalipsa 7 sunt descrise două mulțimi, una de „slujitori” ai lui Dumnezeu (v. 3) și una care stă înaintea tronului lui Dumnezeu, slujind în templul său (v. 15). Prin analogie pima corespunde numărului mic, de cel puțin 2 milioane, și a doua numărului mare, de cel puțin 200 milioane. Ambele mulțimi ating un număr prestabilit („toți îngerii”) la sfârșitul necazului mare, când își manifestă împreună recuno­ștința față de Dumnezeu: „Şi toţi îngerii stăteau (lit. luaseră poziție) împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scaunului de domnie, şi s-au închinat lui Dumnezeu” (7:11). Deși stăteau „împrejurul” tronului lui Dumnezeu, mesagerii se închinau din orice unghi „înaintea” tronului.

▲

Apocalipsa 12:7, 8

Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer.

Mesagerii care luptă sunt creștinii care ridică pretenția, unii exclusivă, alții ecumenică, de a fi slujitorii lui Dumnezeu. „Cerul” este templul spiritual al lui Dumnezeu, în care se află acești slujitori prin Cristos ca membri ai Bisericii, conform cuvintelor din Efeseni 2: „Dar Dumnezeu […] ne-a pus să ședem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus […] avem intrare la Tatăl […] oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiți […] un Templu sfânt în Domnul […] un locaş al lui Dumnezeu” (v. 4-6, 18-22). „Locurile cerești” (lit. cele cerești), este un concept înțeles pe vremea templului din Ierusalim, când acesta era „casa” sau locuința lui Dumnezeu și astfel un loc „ceresc” al prezenței Lui, unde aveau „intrare la Tatăl” doar preoții și, în curțile templului, israeliții, ca „preoți” față de națiuni. Astăzi au intrare liberă membrii Bisericii care sunt toți „preoți” și „israeliți” (1 Pet. 2:5, 9). A fi în acest „cer” înseamnă a avea statut regal și preoțesc. Iar a fi în afara lui înseamnă a fi laic sau „pe pământ”. Cei aruncați pe pământ în urma războiului au pretins ca statut că sunt slujitori ai lui Dumnezeu, dar au fost decon­spirați ca impostori și „locul lor nu li s-a mai găsit în cer”, adică în Biserică. Poate să nu fie vorba de excomu­nicări individuale, ci de respingerea ecume­nismului religios și adoptarea unei atitudini intran­sigente doctrinar de către creștinii autentici. Ca un exemplu, îngerul bisericii din Smirna a avut de înfruntat „batjocurile din partea celor ce zic că sunt iudei, şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei” și i s-a spus că „diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce” (Apoc, 2:9, 10). În persecuția din necazul cel mare Biserica va fi supusă cernerii, care va duce la purificarea ei (Mat. 24:9-12; Zah. 13:9). Cei ce rămân „în cer” vor fi slujitorii autentici, care au biruit „prin sângele Mielului și prin cuvântul mărtu­risirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” (Apoc. 12:11).

▲

Apocalipsa 22:9, 10

Eu, Ioan, am auzit şi am văzut lucrurile acestea. Şi, după ce le-am auzit şi le-am văzut, m-am aruncat la picioarele îngerului care mi le arăta, ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: „Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, prorocii, şi cu cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu”.

Aici mesagerul se prezintă ca aparținând aceleiași clase de slujitori căreia îi aparținea și Ioan – Bisericii. La fel cum cei șapte îngeri-stele din capitolele 1-3 aparțin celor șapte biserici. În mod special acest mesager, care îi revelează lui Ioan Apocalipsa, îl reprezintă pe Cristos. (Vezi mai jos Îngerul care refuză închinarea). Ioan și „frații lui, prorocii”, care sunt împreună-slujitori cu acest înger, îi închipuie pe aceia din Biserică, care înțeleg când și cum se împlinesc profețiile și oferă orientare, asemenea stelelor pe timp de noapte (Dan. 12:3; comp. 2 Pet. 1:19). Iar „cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta” sunt toți cei care își însușesc mesajul profetic și îl fac să se împlinească prin acțiunea lor. O situație asemă­nătoare, în care Ioan a fost tentat să se închine îngerului, este consemnată în 19:10: „Şi m-am aruncat la picioarele lui ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: «Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi care păstrează mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu închină-te!» (Căci mărturia lui Isus este duhul prorociei)”. Mărturia semnelor pentru identi­ficarea lui Cristos a fost spiritul care i-a motivat pe profeții pre­creștini să cerceteze și să scrie, iar mărturia că Isus este Cristosul profețit este spiritul care-i animă pe mesagerii creștini (1 Pet. 1:10-12; Ioan 5:39).

▲

Apocalipsa 21:17, BTF

Şi a măsurat zidul ei, o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura omului, adică a îngerului.

A mesagerului care măsura și care era om.

▲

Apocalipsa 14:10, BTF

Va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului.

În context (v6-12) sunt prezentați trei îngeri (mesageri) care anunță trei mesaje importante locuitorilor pământului:

Acești mesageri îi reprezintă pe membrii Bisericii prin care sunt anunțate mesajele profetice. Efectul celui de-al treilea mesaj este chinuitor pentru cei ce se închină fiarei și primesc semnul ei: „Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!” (v. 10, 11). Timpul prezent folosit la verbe arată că auzirea în sine a mesajului este chinuitoare pentru închi­nătorii fiarei, astfel că acest chin se produce în prezența mesagerilor care-l vestesc, „înaintea¹ sfinților îngeri”. La fel citim despre cei doi proroci din capitolul 11: „Dacă umblă cineva să le facă rău, le iese din gură un foc, care mistuie pe vrăjmaşii lor […] aceşti doi proroci chinuiseră pe locuitorii pământului” (v. 3, 5, 10).

▲

Saducheii și credința în îngeri

Erudiții sunt în general de acord că saducheii nu respingeau îngerii în sensul de mesageri, pentru că aceștia sunt menționați în Legea lui Moise, pe care ei o considerau autoritativă. La acel timp însă, în literatura apocrifă se dezvoltase o angelologie foarte complexă, în care existau o mulțime de îngeri-spirite cu nume și ierarhii ale lor. Inclusiv îngeri frecven­tând oameni și locuri ca spirite protectoare, supuși dorințelor carnale și provenind din sufletele morților, după modelul demonilor buni și răi de la greci.

▲

Fapte 23:8

Căci saducheii zic că nu este înviere, nici înger, nici duh, pe când fariseii le mărturisesc pe amândouă.

Pe amândouă, adică atât „învierea”, cât și „înger și duh”. Conform lui Donald E. Gowan (Bridge between the Testaments, p142), cele două sunt legate, fiind vorba de înviere și rezultatul ei. Astfel că ceea ce respingeau saducheii nu era credința în îngeri ca mesageri umani, ci conceptul că morții ar fi schimbați în îngeri. Adversarii lor, fariseii, credeau că sufletul este nemuritor și supraviețu­iește morții corpului ca duh, care merge apoi spre un loc de pedeapsă sau răsplată. Această tradiție era răspândită în secolul întâi. Când ucenicii l-au văzut pe Isus pe care-l știau mort, „plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh” (Luca 24:36-39). În religia grecilor spiritele eroilor morți erau scoase din Hades de către zei și ridicate la rangul de demoni (zei secundari). Luca descrie reacția atenienilor când Pavel menționează învierea: „Alţii, când l-au auzit că vesteşte pe Isus şi învierea, ziceau: „Pare că vesteşte nişte dumnezei (lit. demoni) străini” (Fapte 17:18). Concluzia lor a fost că dacă zeii l-au scos pe Isus din Hades, atunci a devenit un demon binefăcător. În paralel, despre spiritele oamenilor răi se credea că devin demoni răi¹. Iosephus spune că demonii sunt „spiritele oamenilor răi care intră în cei vii și-i ucid, dacă nu primesc ajutor” (Răzb. 7.185). Întrucât se credea că spiritele pot fi chemate și că transmit mesaje de la zei, așa cum mesagerii biblici transmiteau mesaje de la Dumnezeu, s-a făcut asocierea și echivalența între demonii de la greci și mesageri (îngeri), care erau imaginați ca spirite în tradiția extra­biblică². Saducheii nu credeau însă că sufletul supraviețuiește morții. „Doctrina saducheilor este aceasta, că sufletele mor împreună cu corpurile” (Ant. 18.1.4). „Ei de asemenea resping credința în continu­itatea nemuritoare a sufletului și pedepsele și răsplățile în Hades” (Răzb. 2.1.14). Ca urmare, saducheii nu credeau într-o ridicare a morților ca spirite, care transmit apoi mesaje în calitate de „îngeri”.

▲

Fapte 23:9

S-a făcut o mare zarvă; şi câţiva cărturari din partida fariseilor, s-au sculat în picioare, au început o ceartă aprinsă şi au zis: „Noi nu găsim nicio vină în omul acesta; dar dacă i-a vorbit un duh sau un înger […]?”

În ziua anterioară Pavel le istorisise iudeilor și mulțimii întărâtate de ei, cum Isus care murise i-a vorbit în două ocazii: „Eu sunt Isus din Nazaret pe care-L prigoneşti […] du-te în Damasc” (22:8-10) și „Grăbeş­te-te, ieşi iute din Ierusalim, căci nu vor primi mărturi­sirea ta despre Mine” (22:18). Iar acum, în fața preoților celor mai de seamă și a celorlalți membri ai sinedriului, „Pavel, ca unul care ştia că o parte din adunare erau saduchei, iar alta farisei, a strigat în plin sobor: «Fraţilor, eu sunt fariseu, fiu de fariseu; din pricina nădejdii în învierea morţilor sunt dat în judecată». Când a zis vorbele acestea, s-a stârnit o neînţe­legere între farisei şi saduchei, şi adunarea s-a dezbinat. Căci saducheii zic că nu este înviere, nici înger, nici duh, pe când fariseii le mărturisesc pe amândouă” (23:6-8). Cuvintele concluzive ale fariseilor, „noi nu găsim nicio vină în omul acesta; dar dacă i-a vorbit un duh sau un înger?” (v9), sunt spuse astfel cu referire la natura lui Isus după moarte. Ei credeau că duhul unui om care a murit, devine înger (mesager) și poate transmite mesaje din lumea de dincolo. Din felul echidistant cum a scris Luca, se observă că el nu a împărtășit acest punct de vedere și bineînțeles nici Pavel¹. Învierea lui Isus fiind înțeleasă de Biserică la acel timp ca și corporală, nu o simplă supravie­țuire a sufletului ca spirit la moartea corpului. Luca consemnează în mod special cuvintele lui Isus, spuse după înviere: „Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu” (Luca 24:39). De asemenea, Petru spune despre el și ceilalți martori ai învierii: „Am mâncat şi am băut împreună cu El după ce a înviat din morţi” (Fapte 10:41).

▲

Marcu 12:18, 25, GBV

Şi au venit la El nişte saduchei, care zic că nu este înviere […] Şi Isus le-a spus […] atunci când vor învia dintre morţi, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii în ceruri.

(Pentru o discuție pe larg despre învierea ca îngeri vezi Întrebarea saducheilor.)

Literal, „oricând se ridică (ἀναστῶσιν, atemporal) dintre morți, nici nu se căsătoresc, nici nu sunt dați în căsătorie, ci sunt ca îngeri” (nearticulat). Ideea transmisă pare să nu fie o înviere generală în viitor, ci ridicarea individuală din Hades a celor drepți sau merituoși, imediat după moarte, ca spirite. Așa cum a fost descris ca ridicat săracul Lazăr din pilda bogatului nemilostiv: „Cu vremea, săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul, şi l-au îngropat. Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus […]” (Luca 16:22, 23). În literatura apoca­liptică aflată sub influența fariseilor, „ridicarea” celor drepți are loc ca spirite fără corpuri.

Saducheii nu împărtășeau credința fariseilor „în conti­nuitatea nemuritoare a sufletului și pedepsele și răsplățile în Hades”. Iar învierea viitoare din ziua de apoi, descrisă în Daniel 12:2, depindea pentru ei de venirea lui Mesia și era în general estompată de necredință. Fariseii adoptaseră conceptul platonic al imorta­lității sufletului, cu răsplăți și pedepse imediat după moarte. Tradiția rabinică, care a perpetuat gândirea fariseilor, a fost tributară acestui concept. Maimonide și-a imaginat ridicarea sau „învierea” ca fiind fără trup: „În lumea viitoare nu există trup, ci doar sufletele celor drepți, fără trup, «ca îngerii slujitori»; și deoarece nu există trup, nu este nici mâncat, nici băut în ea […] [nici lucruri ca] stat jos sau în picioare, somn sau "moarte", jale sau râs […]" (Hilch. Teshuba, c. 8, sect. 2). „Nici fecunditate, nici înmulțire (naștere de copii)” (T. Bab. Beracot, fol. 17. 1). Au existat însă și mențiuni ale unei ridicări (”învieri”) viitoare în trup, după o stare intermediară ca spirite: „La vremea stabilită, cunoscută de Mine pentru a însufleți morții, îți voi da înapoi acel trup care este sfânt și reînnoit, ca la început, pentru a fi ca «îngerii sfinți»" (Midrash Hanneelam în Zohar în Gen. fol. 66. 4). Acum ca îngerii sau mesagerii cunoscuți din Legea scrisă, care au avut corpuri – cu care au mers pe jos, au stat la masă, au mâncat și au dormit.

▲

Luca 16:22

Cu vremea, săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul, şi l-au îngropat.

Isus a spus pilda bogatului nemilostiv cu aluzie la farisei¹ (v. 14). Iar aceste cuvinte reflectă concepția lor, în antiteză cu cea a saducheilor, că la moartea oamenilor buni sufletele acestora sunt luate de îngeri și duse în „sânul lui Avraam”. Expresie care descrie aici prezența fericită la masă cu Avraam în lumea de dincolo (Compară Matei 8:11). Această concepție a fost parafrazată în diverse feluri în scrierile ulterioare. „[Grădina Edenului] în care nu intră nici un om în afară de cei drepți, ale căror suflete sunt «duse» într-acolo, «în mâna» sau «prin intermediul» îngerilor” (Targum în Cant. iv. 12.), „Cu Șechina vin trei îngeri slujitori să primească sufletul unui om drept” (Midrash Haneelam în Zohar în Gen. fol. 65. 1). „Când un om drept pleacă din lume, îl întâlnesc trei grupuri de îngeri slujitori: unul îi zice «vine în pace», altul zice «umblând în integri­tatea lui»; și altul zice «va intra în pace».” (T. Bab. Cetubot, fol. 104. 1). Odată ajunse la locul lor cu ajutorul îngerilor slujitori, aceste suflete deveneau și ele îngeri (ebr. „trimiși”) slujitori. Având această credință, bogatul i-a cerut lui Avraam să-l „trimită” pe Lazăr în casa tatălui său, pentru a le confirma viața de dincolo și chinul ce-i așteaptă, dacă nu se schimbă. Saducheii nu credeau în acest tip de „înviere” (ridicare), în care oamenii ajung ca spirite printre îngeri și apoi ca îngeri slujitori ei înșiși. La fel ca ei, nu credeau nici samaritenii. Cartea post-tal­mudică Kutim spune despre samariteni: „Când îi vom primi înapoi? Când renunță la Muntele Gherizim și recunosc Ierusalimul și ridicarea morților”².

▲

APENDICE:

11 Atunci Îngerul Domnului l-a strigat din ceruri şi a zis: „Avraame! Avraame!” „Iată-mă!”, a răspuns el.
12 Îngerul a zis: „Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.” (Gen. 22)

Avraam se teme de Dumnezeu, întrucât nu a cruțat pe fiul său pentru înger? O confuzie între Dumnezeu și înger este evidentă în acest pasaj, dar și în altele. Conform articolului Angel of the Lord din Wikipedia:

La sfârșitul secolului al XX-lea, Samuel A. Meier a introdus o teorie a inter­polării, sugerând că atunci când există o ambiguitate între YHWH și „îngerul lui YHWH”, este YHWH însuși cel care transmite mesajul. Mai târziu copiștii au introdus termenul mal’akh înaintea numelui divin, ca să modifice narațiunile pentru a satisface standardele unei teologii în schimbare, care accentua tot mai mult un Dumnezeu transcendent. Dacă termenul mal’akh este eliminat din aceste pasaje, redarea care rămâne potrivește perfect cu un format „implicit” în literatura Orientului Apropiat, în care divinitatea li se arată direct oamenilor, fără un intermediar.

Fără interpolare textul de mai sus nu este deloc ambiguu:

11 Atunci Domnul l-a strigat din ceruri şi a zis: „Avraame! Avraame!” „Iată-mă!”, a răspuns el.
12 Și El a zis: „Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Mine, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.”

Îngerul (lit. mesagerul) introdus este o construcție literară, altfel spus modul eufemistic prin care scriitorul final evită ca Dumnezeu din cer să strige la omul de pe pământ sau ca Dumnezeul invizibil să interac­ționeze direct cu omul care nu poate să-l vadă și să trăiască.

Dacă textul a fost adaptat în acest fel, atunci „îngerul Domnului” nu există ca persoană reală, distinctă de Dumnezeu. Afară de cazul când din context reiese că este Moise, Iosua, Fineas sau un alt trimis sau mesager al lui Dumnezeu.

▲

(1)  Descoperirea lui Isus Hristos pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. (Apoc 1:1a)

(2)  Şi le-a făcut-o cunoscut, trimiţând, prin îngerul Său, la robul Său Ioan. (1:1b)

(3)  Şi Domnul Dumnezeul duhurilor prorocilor a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. (22:6)

(4)  „Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru biserici” (22:16)

Schematizat:

Dumnezeu  >  Isus  >  Ioan  >  biserici

Din aceste afirmații (1, 2 și 3) rezultă că Isus este îngerul (mesagerul) trimis de Dumnezeu cu revelația la Ioan, și prin el la robii Săi, iar din 4 că Ioan este îngerul (mesagerul) trimis de Isus să o comunice ca mărturie robilor lui Dumnezeu din biserici.

Ca înger (mesager), Isus este slujitor și profet al lui Dumnezeu, alături de Ioan și de frații acestuia din biserici. Prin urmare respinge să fie venerat ca sursă a revelației de către Ioan, un alt înger (mesager) și împreună slujitor și profet cu el.

Apocalipsa 22, VBOR:
6 […] Domnul, Dumnezeul duhurilor proorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi cele ce trebuie să se întâmple în curând.
7 Şi iată vin curând. Fericit cel ce păzeşte cuvintele proorociei acestei cărţi!
8 Şi eu, Ioan, sunt cel ce am văzut şi am auzit acestea, iar când am auzit şi am văzut, am căzut să mă închin înaintea picioarelor îngerului care mi-a arătat acestea.
9 Şi el mi-a zis: Vezi să nu faci aceasta! Căci sunt împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, proorocii, şi cu cei ce păstrează cuvintele cărţii acesteia. Lui Dumnezeu închină-te! (*)

______________

^* La versetul 12 subiectul logic se schimbă de la Isus la Dumnezeu, identificat prin Alfa și Omega în versetul 13 (titlu cu aplicare strictă la Dumnezeu în celelalte ocurențe, 1:8 și 21:6). Iar la versetul 16 subiectul revine la Isus („Eu, Isus”).

▲