Isus - în ce sens fără păcat?
„Pe Cel ce n-a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi”
(2 Cor. 5:21).
Cuvintele lui Pavel din 2 Corinteni 5:21 sunt citate uneori ca dovadă că Isus nu a avut păcat, deci implicit că nu a avut o natură supusă păcatului, așa cum are orice om după păcatul lui Adam. Același Pavel a afirmat însă într-o cuvântare că Isus nu a avut niciun păcat de moarte: „Locuitorii Ierusalimului și mai marii lor […] măcar că n-au găsit în El nicio vină de moarte, totuşi ei au cerut lui Pilat să-L omoare” (Fapt. 13:27, 28). Se pot referi cuvintele din 2 Corinteni 5:21 la faptul că Isus nu a fost vinovat de un păcat de moarte față de Lege, atunci când a fost condamnat la pedeapsa capitală de către sinedriu?
Evreii nu au înțeles niciodată că un om drept nu are păcat. Noe și Iov au fost descriși de Dumnezeu ca drepți şi fără pată. Dar era general acceptat că toți oamenii sunt sub păcat. Astfel cuvintele apostolilor despre Isus, că nu a avut păcat, pot să aibă același înțeles, ca în cazul lui Noe și Iov.
Astăzi, după două milenii, puțini creștini afirmă că Isus a avut „carne păcătoasă” (Rom. 8:3, BTF), ca orice om. Unii admit totuși că Isus putea păcătui, dar că nu a păcătuit deloc, datorită naturii sau originii divine. În secolul întâi însă, primii creștini afirmau că Isus a fost om, supus păcatului ca oricare altul, dar că s-a remarcat ca un sfânt sau drept după Lege. Doar mai târziu, în condițiile unei cristologii înalte, sfințenia și dreptatea lui, faptul că a fost fără păcat, au ajuns să fie înțelese la modul absolut.
Ce însemna în timpul lui Isus a fi considerat un păcătos? A avea natura umană, supusă păcatului? Nu. Însemna a fi un păcătos intenționat, care încalcă grav Legea, care nu putea fi un rabbi, un profet trimis de Dumnezeu și în nici un caz Mesia. Dacă un asemenea păcătos făcea minuni, se considera că lucra cu Satana. Evreii știau că Dumnezeu nu lucrează prin păcătoși. În dialogul fariseilor cu orbul vindecat de Isus, cuvântul păcătos are acest sens de călcător al Legii lui Dumnezeu.
Ioan 9
23 Fariseii au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: „Dă slavă lui Dumnezeu: noi ştim că Omul acesta este un păcătos.”
25 El a răspuns: „Dacă este un păcătos, nu ştiu; eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd.”
31 Ştim că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoşi; ci, dacă este cineva temător de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă.
Isus nu era un păcătos, așa cum era acuzat de farisei, pentru că Dumnezeu îl asculta și l-a putut vindeca pe orbul din naștere. Dar și profetul Ilie era ascultat de Dumnezeu și a putut face minuni, deci nici Ilie nu a fost un păcătos în acest sens. Dar aceasta nu însemna că Ilie era fără păcat la modul absolut. Din contra, citim că „Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi; şi s-a rugat cu stăruinţă să nu plouă, şi n-a plouat deloc […].” (Iac. 5:17). La fel Isus (comp. Evrei 4:15).
Isus era deci acuzat de farisei că este un păcătos notoriu, pasibil de moarte, nu unul în sens obișnuit, așa cum erau toți cei ce se străduiau să respecte Legea.
Fariseii, și la fel Isus, nu erau păcătoși, dar erau supuși păcatului și această distincție poate fi observată în unele dialoguri:
„Când a văzut lucrul acesta, fariseul care-L poftise şi-a zis: «Omul acesta, dacă ar fi un proroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge de El: că este o păcătoasă».” (Luc. 7:39).
„Cărturarii şi fariseii […] au zis lui Isus: «Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar când săvârşea preacurvia». […] «Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea». […] Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au simţit mustraţi de cugetul lor şi au ieşit afară, unul câte unul […] «Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nimeni nu te-a osândit?» […] «Nici Eu nu te osândesc».” (Ioan 8:3-11).
Citatele biblice care urmează arată că Isus, Alesul sau Sfântul lui Dumnezeu, deși drept față de Lege, a fost supus păcatului, așa ca orice om.
Supus păcatului înainte de moarte
(1) A făcut botezul pocăinței spre iertarea păcatelor:
A venit Ioan care boteza în pustiu, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor […] Şi îndată, când ieşea Isus din apă, el a văzut cerurile deschise şi Duhul coborându-Se peste El ca un porumbel (Mar. 1:4, 10).
(2) Prin moartea lui a fost eliberat de păcat și astfel nu mai poate muri:
Căci cine a murit, este izbăvit de păcat […] ştim că Hristosul înviat din morţi nu mai moare: moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui. (Rom. 6:7-9).
Boldul morţii este păcatul (1 Cor. 15:56).
(3) Cristos a murit față de păcat, nu mai trăiește pentru el:
Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în el? […] Pentru că [Cristos], în ceea ce a murit, a murit faţă de păcat odată pentru totdeauna; iar în ceea ce trăieşte, trăieşte faţă de Dumnezeu. Tot aşa şi voi, socotiţi-vă pe voi înşivă morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu (Rom. 6:2, 10, 11, GBV).
(4) A învățat să asculte și a fost făcut desăvârșit în sfințenie:
El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi, după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut, pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice (Evr. 5:7-9).
(5) Pentru că a murit, a încetat cu păcatul:
Întrucât Cristos a suferit în carne, înarmaţi-vă şi voi cu aceeaşi minte, pentru că cel ce a suferit în carne a încetat cu păcatul, pentru ca să nu mai trăiască în carne restul timpului său pentru poftele oamenilor, ci pentru voia lui Dumnezeu (1 Pet. 4:1, 2, BTF).
(6) A avut carne păcătoasă ca orice urmaș al lui Adam:
Fiindcă ce nu putea face legea, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimiţând pe propriul său Fiu în asemănarea cărnii păcătoase şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne (Rom. 8:3, BTF).
(7) Ca mare preot a adus jertfă întâi pentru păcatele proprii:
[…] n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut o dată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuşi (Evr. 7:27).
(8) A fost necesar să fie supus păcatului și morții, pentru a putea nimici păcatul, care are puterea morții:
Printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit. (Rom. 5:12).
Astfel, dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii (Evr. 2:14).
(9) Ca mare preot Cristos a avut origine comună cu oamenii supuși păcatului:
Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi sunt dintr-unul. De aceea, Lui nu-I este ruşine să-i numească „fraţi” (Evr. 2:11).
(10) S-a asemănat cu oamenii în ce privește slăbiciunile și păcatul, ca să poată fi potrivit ca mare preot:
Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos […] Şi, prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi. (Evr. 2:17, 18).
(11) A fost ales dintre oameni cu păcate și pus pentru oameni cu păcate:
În adevăr, orice mare preot luat din mijlocul oamenilor este pus pentru oameni în lucrurile privitoare la Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate. El poate fi îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă şi el este cuprins de slăbiciune. Şi, din pricina acestei slăbiciuni, trebuie să aducă jertfe atât pentru păcatele lui, cât şi pentru ale norodului (Evr. 5:1-3).
Versete care ar putea fi percepute ca obiecții
● 1 Petru 2:22
„„El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug.”
Cuvintele provin din Isaia 53:9, unde termenul folosit pentru păcat este violență, redat în Septuaginta prin nelegiuire: „Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui, la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nicio nelegiuire şi nu se găsise niciun vicleşug în gura Lui.” Petru are în vedere acuzațiile care i s-au adus lui Isus și conduita lui în timpul judecății. Păcatul la singular pe care nu l-a făcut Isus este astfel o încălcare gravă a Legii, care se pedepsea cu moartea. „Măcar că n-au găsit în El nicio vină de moarte, totuşi ei au cerut lui Pilat să-L omoare” (Fapt. 13:27, 28).
● 2 Corinteni 5:21
„Pe Cel ce n-a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi”.
Între prima parte și a doua a frazei există o echivalență adversativă: N-a cunoscut păcat care să justifice moartea în baza Legii <—> l-a făcut păcat care să justifice moartea în baza Legii. Conform cuvintelor paralele din Galateni 3:13a: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: «Blestemat e oricine este atârnat pe lemn».” Deci Isus n-a cunoscut un păcat grav, pentru care să fie pedepsit cu moartea și atârnat pe lemn (Luc. 23:22).
● Ioan 8:46, GBV
„Cine dintre voi Mă dovedeşte de păcat? Dacă spun adevărul, de ce nu Mă credeţi?”
În context Isus îi acuză pe iudei că nu recunosc legătura lui în calitate de Mesia cu Dumnezeu. „Cine poate dovedi că am un păcat grav care mă descalifică să fiu Mesia? Și dacă nimeni nu poate, de ce nu mă credeți?” Dacă ar avea păcat în acest sens grav, Dumnezeu nu ar colabora cu el, deci nu ar putea fi Mesia, cel ales și uns de Dumnezeu (comp. 9:24, 31).
● Evrei 4:15
„Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”.
Cuvintele arată că avem în prezent un Mare Preot cu calități care-l fac potrivit pentru a da ajutor: (1) înțelegere pentru slăbiciuni și (2) fără păcat. Conjuncția „dar” nu există în textul original, astfel că nu este descrisă o stare fără păcat în timpul încercărilor. Isus este Mare Preot după moartea sa, care l-a eliberat de păcat, mai exact de la înviere (Rom. 6:7-10; Evr. 5:4-10; 9:28).
„Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi înălţat mai presus de ceruri” (Evr. 7:26).
● 1 Ioan 3:5, 6
„Şi ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat. Oricine rămâne în El nu păcătuieşte”.
Așa cum a fost arătat mai sus, după moarte și înviere, în el nu este păcat. Cuvintele pot fi înțelese însă și în sensul că în uniune cu el nu există păcat pentru creștini, pentru că nu mai sunt sub Lege (Rom. 10:4). Ca urmare, „oricine rămâne în el nu păcătuiește” (Rom. 6:14, 18).
● 1 Petru 1:18, 19
„Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană”.
Pentru a fi acceptate, jertfele trebuiau să fie fără cusur și fără pată. „Să n-aduceţi niciuna care să fie oarbă, slută sau ciuntită, care să aibă bube, râie sau pecingine” (Lev. 22:22). Desigur, fără cusur și fără pată la o examinare exterioară, cu ochiul liber, nu în sens absolut, de exemplu genetic. Cristos este figurativ Mielul care a fost acceptat ca jertfă. Una dintre condiții a fost ca el să fie drept, adică moartea lui să nu fie din cauza unui păcat propriu pedepsit de Lege cu moartea.
„Și-a făcut curățarea de păcate”
Conform Evrei 7:27 citat mai sus, Cristos „n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut o dată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuşi”.
Ca mare preot Cristos s-a curățat de păcat prin moartea sa și este de atunci „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi” (Evr. 7:26), fiind astfel imaginea fidelă a purității și sfințeniei lui Dumnezeu. Acest lucru este arătat chiar în introducerea epistolei: „Care, fiind strălucirea gloriei Sale şi întipărirea Fiinţei Sale […] după ce și-a făcut curăţarea de păcate” (1:3, traducere literală).
Versiunea biblică GBV dezvăluie într-o notă marginală forma reflexivă a verbului: „După ce prin Sine Însuşi a făcuth curăţirea de păcate”. (h) „A făcut” are aici o formă reflexivă particulară; deși noi, ca păcătoși, avem nevoie de aceasta, lucrarea a fost împlinită în propria Sa persoană fără noi.
Verbul este la o diateză folosită în principal pentru a indica faptul că subiectul beneficiază sau suferă direct de pe urma acțiunii exprimate de verb. De cele mai multe ori subiectul reprezintă și cauza acțiunii. (Vezi Wiki: Diateză/L. greacă)
Ellicott's Commentary for English Readers, de W. F. MOULTON, sesizează la Evrei 1:3: „MSS mai vechi omit «prin el însuși» și «noastre».” Aceste cuvinte au fost adăugate evident pentru a contracara sensul reflexiv al verbului în limba greacă, care arată că Fiul a făcut curățarea păcatelor asupra propriei persoane. Ceea ce nu era nici înțeles și nici acceptat teologic de biserica din perioada când au fost interpolate aceste cuvinte.
Astfel, Evrei 1:3 spune că Cristos este strălucirea gloriei și imaginea exactă a ființei lui Dumnezeu după ce și-a făcut curățarea păcatelor. Curățare pe care o făcea și marele preot mozaic, pentru sine însuși, înainte de a intra în Locul Preasfânt în prezența gloriei lui Dumnezeu, în ziua ispășirii.