(Matei 24:45-51)

Îndemnându-și ucenicii la perseve­rență în așteptarea venirii Fiului Omului, Isus a ilustrat importanța vigilenței cu ajutorul unei pilde:

„Cine este deci sclavul fidel și prevăzător pe care stăpânul său l-a pus responsabil peste personalul casei lui ca să-i dea hrana la timpul dorit? Fericit e sclavul pe care stăpânul, la venirea lui, îl găsește ocupat cu munca sa! Vă spun adevărul, îl va face responsabil peste tot ce are. Dar dacă este un sclav rău, care își spune în sinea lui: «Stăpânul meu întârzie să vină», dacă se pune să-i bată pe colegii de muncă, dacă mănâncă și bea cu bețivii, stăpânul acestui sclav va veni în ziua în care nu se așteaptă și la ora pe care n-o știe. Îl va pedepsi aspru și-l va face să împărtă­șească soarta celor ipocriți: acolo vor fi plâns și scrâșnete din dinți.” (Matei 24:45-51, CV2013)

În Marcu, Isus vorbește cu patru dintre ucenicii lui și încheie cu îndemnul: „Ceea ce vă spun vouă, spun tuturor: Vegheați!” (13:37). În Matei pilda este precedată de cuvintele: „De aceea și voi fiți gata, căci Fiul Omului va veni la ora pe care n-o știți.” (24:44). Iar în Luca regăsim aproximativ aceleași cuvinte. Sclavul este numit aici „adminis­trator”, iar hrana distribuită „măsură de grâu” (12:42-44).^[1]

Identitatea sclavului

Formularea generică „Cine este deci sclavul fidel și prevăzător…?”^[2] stabilește o oportunitate pentru fiecare ucenic, dar și o provocare, să acționeze fidel și prevăzător privitor la modul cum așteaptă revenirea stăpânului – în acest caz a Fiului Omului în gloria Împărăției.

În ilustrare un sclav este pus peste ceilalți sclavi din casa stăpânului, ca să le distribuie hrana „la timpul dorit”.^[3] O situație care se regăsește în organizarea adunării creștine, unde fiecare este un adminis­trator pus în slujba celorlalți (1 Pet. 4:10).

Detaliile, cum ar fi distri­buirea hranei, sunt secundare și au sens numai în construcția pildei. La fel, distincția între „sclavul pus” și colegii lui din personalul casei este exclusă în afara ilustrației, pentru că nu se precizează rolul celui de-al doilea grup sau ce ar trebui să facă pentru a se achita de responsa­bilități. Nu era prevăzut nici un aranjament între ucenicii lui Isus, și mai târziu în biserica creștină, care să-i împartă în două clase: unii care trebuie să vegheze rămânând fideli și „ceilalți”.^[4]

Perspectiva istorică

Persoane individuale, ca și grupuri de persoane, au acționat cu vigilență asemenea sclavului fidel, începând din secolul I, la diferite niveluri de autoritate în adunarea creștină, de la creștinii simpli până la concilii de episcopi. În timp însă, s-a ridicat o ierarhie cu atribute rezervate, o elită clericală care s-a declarat superioară ca statut față de ceilalți, considerați acum „laici”.^[5] În plus, crești­nismul s-a ramificat în decursul secolelor, datorită neînțele­gerilor interne, și au apărut „sclavi” rivali care au ridicat pretenția că îndeplinesc în mod exclusiv acest rol.^[6] Fidelitatea unuia sau altuia putea fi confirmată însă numai la întoarcerea „stăpânului”.

„În rest, ce se cere de la adminis­tratori este să fie găsiți fideli. […] De aceea, nu judecați nimic până la timpul stabilit, până va veni Domnul, căci El va scoate la lumină ce este ascuns în întuneric și va dezvălui motivele inimilor. Fiecare își va primi atunci lauda de la Dumnezeu.” (1 Cor. 4:2, 5, CV2003)

Ucenici „fideli și prevăzători” și ucenici „răi”

În contextul în care este integrată pilda, Matei 24, 25, este arătat că la venirea Fiului Omului vor exista două clase de ucenici: una vigilentă și fidelă și una nu. Dar în pildă nu există doi sclavi, cel puțin nu simultan ca sclavi numiți de stăpân în casa lui. Sclavul numit este unul și el se poate dovedi fidel sau infidel.

Astfel sclavul nu reprezintă o clasă cu caracte­ristici predefinite, care trec automat asupra membrilor ei, de exemplu fidelitatea. Ci invers, este ilustrat faptul că orice grup, ca și biserica în ansamblu, depinde în orice moment de elementele care o compun: creștinii, care se dovedesc fideli sau infideli.^[7] În loc să numească o clasă prin câțiva reprezen­tanți ai ei, Cristos îl „pune” pe fiecare creștin ca slujitor cu responsa­bilități în „casa lui Dumnezeu” (1 Tim. 3:15). Fidelitatea este cerută fiecăruia până la venirea Fiului Omului și este evaluată individual.

Timpul împlinirii

Sclavul fidel este găsit de stăpân la venirea lui „ocupat cu munca sa”, în ilustrare dând hrana la timp corpului de slujitori din casă. Sclavul rău este surprins de sosirea stăpânului, „în ziua în care nu se așteaptă și la ora pe care n-o știe”, acționând infidel. Ilustrația se împlinește pe parcursul necazului mare, descris în Matei 24 ca precedând venirea Fiului Omului (comp. v. 9-12, 21 cu 29, 30). Fidelitatea și infideli­tatea vor marca atât de evident acțiunile creștinilor, încât cele două tipuri sau caractere de „sclavi” vor putea fi identificate cu ușurință în masa de creștini și vor constitui astfel un „semn” pentru iminența venirii Fiului Omului în Împărăția sa.

De ce „fidel și prevăzător”?

Fidelitatea sclavului este față de stăpânul său. Ea se poate dovedi autentică sau nu. În cazul bun sclavul nu profită de timpul lung în care nu este controlat de stăpân, pentru a abuza de ceilalți sclavi și a risipi mâncarea și băutura în interes propriu. El este atent să distribuie hrana „la timpul dorit”, ceea ce implică conștiin­ciozitate și umilință. Prevederea îl face să se gândească la viitor, spre binele lui și al celor pe care îi slujește.^[8] El știe că ziua și ora întoarcerii stăpânului sunt necunoscute, astfel nu speculează pe această temă. Sclavul rău cade însă în cursă. El ajunge „în inima lui” la concluzia că stăpânul întârzie să vină și își permite să „mănânce și să bea cu bețivii”. Astfel arată că îi lipsește prevederea sau înțelep­ciunea și se demască ca infidel, pentru că nu este găsit „ocupat cu munca sa”.^[9]

Cine este „bătut” și cum?

Cel ce bate este sclavul rău. Dar pentru că în ilustrație nu există simultan doi sclavi numiți de stăpân în casă, nu sclavul bun este cel bătut. Ci restul sclavilor din casa stăpânului, care probabil reclamă că nu li se respectă drepturile. Aici ne putem gândi la bisericile în care există lideri a căror fidelitate și mod de exercitare a autorității nu pot fi contestate. Din cauza diferenței de statut „bătaia” trebuie să fi fost o formă de pedeapsă. Sclavii bătuți sunt într-o situație precară, fiind în conflict de loialitate. Ei trebuie pe de o parte să se supună sclavului numit, în ce privește distri­buirea hranei, și să suporte modul cum sunt tratați, în timp ce așteaptă întoarcerea stăpânului. Pe de altă parte ei văd că sclavul rău trădează așteptările stăpânului, față de care ei se simt loiali în primul rând. Dar orice tentativă de a corecta lucrurile, ca și orice necon­formare, este pedepsită aspru.^[10] Deși nu în acest fel a înțeles stăpânul autoritatea încre­dințată de el (comp. 1 Pet. 5:1-3), sclavul rău pretinde că în absența stăpânului are control absolut. Hrana este în mâna lui și ceilalți depind de el în această privință.

Isus a spus că nimeni dintre ucenici nu poate să-și atribuie titlul de lider sau de învățător, fără riscul de a se substitui lui (Mat. 23:8; Ioan 13:13). În termenii ilustrației, „personalul casei” este format din „colegii de muncă” (lit. „sclavi împreună cu el”. Nu există nici o diferență de statut. Stăpânul putea da oricărui sclav sarcina temporară de a distribui hrana din magazie (comp. Luc. 11:52).^[11] Deci oricine se autoiden­tifică cu sclavul din ilustrație, în scopul creării și menținerii unei diferențe de statut sau ierarhice față de „personalul casei”, face o asemenea substituire, în fapt un abuz de autoritate.^[12]

„Pedeapsa”

Stăpânul „îl va pedepsi aspru^[13] și-l va face să împărtă­șească soarta celor ipocriți: acolo vor fi plâns și scrâșnete din dinți.” În alte ilustrații la acest moment sclavul rău este aruncat „în întunericul de afară” (Mat. 25:30), în antiteză cu lumina din casă. Sclavul infidel este despărțit de personalul casei și trimis peobabil la munci din afară, care nu cer responsa­bilitate și unde hrana nu este „la timpul dorit”. „Acolo” va scrâșni din dinți de necaz pentru pierderea încrederii stăpânului și a privile­giilor.^[14]. În pilda oilor și caprelor, cei care i-au ignorat pe frații neînsemnați ai lui Cristos, în loc să le slujească, pierd moștenirea regatului mesianic (Mat. 25:31-46).^[15]

„Fericit e sclavul”

Adică acela „pe care stăpânul, la venirea lui, îl găsește ocupat cu munca sa!” Sclavul bun este răsplătit pentru fidelitatea sa. El rămâne în serviciul stăpânului și este avansat, fiind numit responsabil peste toate bunurile acestuia. Fidelitatea dovedită a contat în această numire, a doua, conform princi­piului enunțat de Isus: „Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios și în cele mari” (Luc. 16:10). Prevederea și vigilența au fost factorii cheie care au dus la acest sfârșit fericit.

NOTE:

1.^∧ Variațiile textuale care există între Evanghelii evidențiază faptul că la o ilustrare elementul esențial care se urmărește a fi reținut este morala, nu detaliile constructive (personajele, cadrul, etc).

2.^∧ „Cine este sclavul…?” nu este o întrebare pentru sclavii din personalul casei, așa de parcă acestora li s-ar cere să identifice cine este sclavul și să asculte de el. Toți creștinii sunt reprezentați de sclavul pus peste ceilalți.

3.^∧ Isus putea folosi în principiu orice sarcină adminis­trativă de lungă durată pentru a ilustra necesitatea vigilenței, așa cum se vede din celelalte pilde din context.

4.^∧ În ilustrare clasa care dă hrana la timp este repre­zentată de o persoană, iar cea care o primește de un grup, dar un grup este deja o clasă, ceea ce invalidează varianta reprezen­tării exprese a două clase.

5.^∧ S-a făcut caz de vocația în adminis­trarea hranei (hirotonisire, școli teologice) sau de legătura directă cu stăpânul pentru comunicare (inspirație, conducere divină). În ilustrare însă aceste lucruri nu sunt arătate. Sclavul nu are legătură cu stăpânul cât timp acesta este plecat, iar motivul alegerii este disponibilitatea, nu o pregătire specială sau fidelitatea deja dovedită.

6.^∧ În timp ce unii insistă pe numirea directă dată de stăpân (continu­itatea din secolul întâi a ierarhiei și instituției bisericii), alții motivează că sclavul lăsat nu și-a îndeplinit corect atribuțiile. Teoretic exista posibi­litatea ca acesta să se îmbolnă­vească, să moară sau să devină infidel. În acest caz un altul i-ar fi luat locul.

7.^∧ Nu este corect deci să vorbim despre o clasă a „sclavului fidel și prevăzător”, ci despre creștini individuali, ilustrați de sclavul din pildă.

8.^∧ Formularea din Luca „administratorul fidel, cel prevăzător” arată că prevederea era un atu important al sclavului care s-a dovedit fidel.

9.^∧ Dacă creștinii și-ar spori fidelitatea și zelul numai în urma unor calcule despre timpul venirii Împărăției, ar avea o problemă asemănătoare sclavului rău în legătură cu motivația.

10.^∧ De-a lungul istoriei sunt numeroase cazurile în care creștinii au fost „pedepsiți” în diferite forme de puterea eclezi­astică „legală”, pentru motive variind de la simpla posedare a Bibliei până la avansarea unor critici sau idei reforma­toare (comp. Fap. 5:28, 38-42). S-au găsit argumente pentru a oficializa măsuri punitive mai aspre chiar decât excomu­nicarea, cum au fost cele ale inchiziției.

11.^∧ Probabil în mod normal stăpânul făcea el însuși acest lucru. In acest caz sclavul nu era de neînlocuit, așa cum ar fi fost cazul cu un bucătar specializat în meseria lui.

12.^∧ Sclavul rău îi „bătea” pe ceilalți sclavi din casă, substitu­indu-se și în acest drept stăpânului. Probabil a înăsprit regulile casei sau chiar a adăugat reguli noi, pentru a stăpâni asupra celorlalți (comp. Mat. 23:3, 4).

13.^∧ Literal, „îl va tăia în două”, o hiperbolă folosită pentru a ilustra demascarea până în cel mai ascuns detaliu a vieții duble (comp. Evr. 4:12).

14.^∧ În Luca, pedeapsa celor „necre­dincioși” sau „infideli”, un sinonim pentru trădare.

15.^∧ Obiecția ipocrită a sclavului rău este comună cu aceea a „caprelor”, care au și ele un dublu standard, așa cum rezultă din cuvintele lor, care spun în esență: „Dacă te vedeam pe tine (venit?), procedam altfel; dar fiindcă nu te-am văzut și au fost prezenți doar acești frați neînsemnați ai tăi, i-am ignorat”.

▲