Și Isus i-a spus: „Adevărat îţi spun astăzi vei fi cu mine în paradis.” (Luc. 23:43)

Aceste cuvinte sunt cunoscute pentru discu­țiile pe care le suscită referitor la timpul când unul dintre răufă­cători urma să fie cu Isus în paradis: în chiar acea zi, care era pe sfârșite, sau în viitor, la o înviere generală. Aceasta pentru că interpre­tarea depinde de punctu­ație, care nu există în greaca manuscri­selor.

Pentru a se stabili locul virgulei, înainte de cuvântul „astăzi” sau după, se apelează de obicei la argumentul gramatical, care confirmă existența unor formulări asemă­nătoare în restul Scripturii. Rezultatele sunt însă neconcludente, pentru a susține o variantă împotriva alteia. Redarea fiind decisă în cele din urmă de doctrină – virgula înainte de cuvântul „astăzi” pentru unii sau după pentru alții.

O soluție de compromis este argumentul experi­enței. Punctuația și accentu­area în acest caz ar fi: „Adevărat îţi spun, astăzi vei fi cu mine în paradis”. Cu sensul că răufă­cătorul va fi în paradis în viitor, la înviere, dar, din perspectiva proprie, în momentul încetării din viață, „astăzi”. În ideea că morții nu sunt conştienți de trecerea timpului. Dar cei mai mulți cred că morții sunt în stare conștiență până la înviere.

Argumentul literar-istoric

Exegetic interpretarea trebuie să se bazeze pe contextul literar și istoric al cuvintelor lui Isus, care în acest caz include:

1. încercarea lui de a se oferi Israelului ca Mesia, la intrarea trium­fală în Ierusalim, și credința lui fermă, până în ultimul moment, că Dumnezeu îl va confirma ca rege al iudeilor și aceștia îl vor accepta
2. răstignirea ca parodie a recunoaș­terii și încoro­nării lui Cristos, scenă care a generat dialogul despre salvare între răufă­cători și Isus
3. sensul mesianic al cuvintelor cheie din context: Împăratul iudeilor, mântuire, venire în împărăție, paradis

Luca 23:35-43, GBV:

Din aceste cuvinte citate se desprinde în primul rând convingerea celor prezenți că „Cristosul, Alesul lui Dumnezeu, Împăratul iudeilor”, are sau trebuie aibă puterea de a se mântui pe sine însuși, de a se salva de la moarte – dacă este adevărat. Mai marii religioși ai iudeilor erau siguri că nu greșesc dacă îl supun la test, dându-l la moarte. Dacă este adevărat, se va salva, dacă este fals, Legea le cerea oricum să-l condamne pentru blasfemie. „Noi avem o Lege, şi după Legea aceasta, El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 19:7). Adică a afirmat despre sine că este Cristosul, Împăratul lui Israel (Ioan 19:12). Astfel, provocarea asupra lui Isus în acele momente a fost coborârea de pe cruce.

„Hristosul, Împăratul lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, ca să vedem şi să credem!” Cei răstigniţi împreună cu El, de asemenea, îşi băteau joc de El (Mar. 15:32).

În mod deosebit primul dintre răufăcători^[1] l-a provocat pe Isus cu o notă de ironie să arate că este Cristosul: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântu­ieşte-Te pe Tine însuţi şi mântu­ieşte-ne şi pe noi!”. Celălalt răufăcător l-a dojenit pe primul și, deși a cerut același lucru, a făcut-o cu respect, acordând timp pentru ca Isus să fie învestit cu putere regală: „Adu-Ţi aminte de mine, când (lit. oricând) vei veni în Împărăţia Ta!”

Era limpede că până în acel moment Isus nu venise în împărăția sa, adică nu fusese învestit cu putere de Dumnezeu. Pentru că nu se salvase coborând de pe cruce și nu fusese recunoscut și întronat de iudei ca Mesia în Ierusalim, cetatea regală (Mat. 5:34, 35). Dacă Dumnezeu ar interveni și l-ar confirma, ar dispune imediat de autori­tate regală asupra iudeilor și de putere asupra romanilor, și ar putea ordona coborârea de pe cruce a răufăcă­torilor, pentru a fi salvați.

Întrucât aceștia erau interesați să scape cu viață, nu să ajungă după moarte într-un loc anume, răspunsul dat de Isus celui de-al doilea răufăcător este cel mai probabil o asigurare că va fi salvat. Va fi coborât de pe cruce și va fi cu Isus „venit în împărăția sa”, în Ierusalim, în chiar acea zi sau ce mai rămăsese din ea.

În acest caz, dacă răufăcă­torul urma să fie cu Isus în împărăția lui, în Ierusalim, de ce i se spune că va fi „în paradis”?

„Doamne, aminteşte-ţi de mine, când vii în împărăția ta”.

„Adevărat îţi spun: Astăzi vei fi cu mine în paradis” (BTF).

Întrucât răspunsul confirmă cererea, paradisul este aici în paralelelism logic cu împărăția și astfel se identifică cu aceasta. Isus i-a spus de fapt răufăcătorului care manifesta răbdare: „Chiar astăzi vei fi cu mine în împărăția mea.” În aceeași zi Isus le-a promis ucenicilor:

„Şi eu vă rânduiesc o împărăţie, aşa cum Tatăl meu mi-a rânduit; ca să mâncaţi şi să beţi la masa mea în împărăţia mea şi să şedeţi pe tronuri, judecând cele douăsprezece triburi ale lui Israel.” (Luca 22:29, 30, BTF)

__________________

1.^∧ Întrucât și Isus este numit răufăcător (Ioan 18:30), în cazul lui pentru că „oricine se face pe sine împărat este împotriva cezarului” (19:12), este evident că vina celor răstigniți alături de el a fost insurgența împotriva statului roman, singura faptă care se pedepsea prin răstignire. Cei doi „răufăcători” au fost probabil zeloți, care au scos sabia în acea noapte de Paște, când au fost dispersați cu violență de soldații lui Pilat care nu permitea formarea de grupuri. Și nu și-au retractat credința și faptele, chiar dacă au admis între ei că suferă pe drept după legea romană:

„Dar celălalt, răspunzând, l-a mustrat, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, pentru că eşti sub aceeaşi condamnare? Şi noi, într-adevăr, pe drept; fiindcă primim răsplata cuvenită faptelor noastre; dar acest om nu a făcut nimic incorect” (Luca 23:40, 41, BTF).

▲

Ierusalimul ca Paradis

Cuvântul grecesc paradeisos, tradus cu paradis, provine din pairidaeza din persana veche, care înseamnă împrejmuire cu ziduri, compus din pairi (împrejur) și daeza (zid). Xenofon folosește paradeisos în greacă pentru pairidaeza, când descrie în istoriile lui împrejmu­irile de agrement care ofereau siguranță la palat regilor și nobililor persani. Echiva­lentul ebraic este pardes (parc regal în Neemia 2:8), despre care lingvistul de ebraică E. Y. Kutscher spune că a fost împrumutat din acest cuvânt persan, care se referea la parcurile împrej­muite cu ziduri ale regelui, într-un timp când cele mai multe cuvinte persane intrate în ebraică erau legate de guvernare.

International Standard Bible Encyclo­pedia: PARADIS – cuvânt, probabil de origine persană, însemnând parc regal.

Pentru că răstignirea a avut loc în afara zidurilor Ierusa­limului (Mat. 27:32), cel mai probabil Isus l-a asigurat pe răufă­cătorul care avea credință că va fi cu el în siguranță în cetatea mesianică, în domeniul său regal. Fie privită la propriu ca cetate împrejmuită cu ziduri, fie metaforic ca centru și simbol al împărăției lui, despre care vorbise răufăcă­torul.

„Astăzi” era un cuvânt care conta, pentru că mâine era prea târziu. Urma sabatul de paște și moartea lor – grăbită prin zdrobirea picio­arelor. Faptul de a ajunge înapoi în interiorul zidurilor Ierusa­limului, aflat acum sub autori­tatea lui Mesia, repre­zenta pentru răufăcător siguranța vieții – anularea condam­nării și obținerea unui statut drept, compatibil cu locul. Astfel paradisul este și un echivalent pentru siguranță și viață.

Această conotație a termenului „paradis” este motivul pentru care Septua­ginta traduce „grădina” Edenului din Geneza cu paradeisos. Grădina era un loc împrejmuit, în care viața era protejată și era asigurată de pomi fructiferi. Noul Ierusalim, ca cetate cu ziduri, este la fel un „loc împrejmuit” (paradeisos) și în care există pomi.

Pomul vieții în mijlocul pieței cetății? Apocalipsa 2:7 vorbește despre „pomul vieții, care este în paradisul lui Dumnezeu”, ceea ce identifică Paradisul cu Ierusalimul, ca loc al tronului și astfel ca împărăție.

Ierusalimul era asociat în tradiția iudaică cu vechiul Eden, datorită templului și prezenței lui Dumnezeu acolo, dar și pentru grădinile terasate, udate de Gihon, toponimic al unuia dintre râurile Edenului. Lawrence E. Stager spune în Jerusalem as Eden (Ieru­salimul ca Eden), BAR 26:03, May-Jun 2000:

Nicolas Wyatt explică în A Royal Garden: The Ideology of Eden (O grădină regală: Ideologia Edenului): „Paradisul (...) a simbolizat puterea regală și rolul regelui în gestio­narea ritualică a statului... Grădina Edenului s-a înțeles că este localizată în Ierusalim, ca și cadru al cultului regal.”

▲