Pomul cunoștinței


Dacă omul a fost creat după „chipul și asemă­narea” lui Dum­nezeu, în ce sens a ajuns „ca” Dum­nezeu după consu­marea din pomul cunoș­tinței binelui și răului?

 

În contex­tul rela­tării despre creație din Geneza, „asemăna­rea” omului cu Dum­nezeu a privit distinc­ția speci­fică față de animale, pe care i-au conferit-o atri­butele ființei divine: conș­tiință, rațiu­ne, etică, etc. Numai omul a fost creat după chipul lui Dum­nezeu (Gen. 1:21, 25, 26; 9:5, 6).

„Asemă­narea” nu a presupus egali­tate cu Dum­nezeu în auto­nomia morală, așa cum un copil se asea­mănă intelec­tual părin­ților, dar nu este „ca” ei în capaci­tatea și dreptul de a lua decizii. În timp ce asemă­narea a fost o urmare a actului creației, ea fiind dată omului, egali­tatea în privința autono­miei morale, suve­rani­tatea, a depins de dobân­direa cunoș­tinței1 binelui și răului.

1 Cunoș­tința binelui și răului este capa­citatea de a discerne între bine și rău, câștigată prin expe­riență nemij­locită, în timp: „Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebu­inţare, să deose­bească binele şi răul” (Evr. 5:14). „El va mânca smân­tână şi miere până va şti să lepede răul şi să aleagă binele” (Is. 7:15). A deosebi și a alege binele presu­pune motivație, iubire pentru ce este bine. „Vai de cei ce numesc răul bine, şi binele, rău, care spun că întune­ricul este lumină, şi lumina, întu­neric, care dau amără­ciunea în loc de dulceaţă, şi dulceaţa în loc de amără­ciune!” (Is. 5:20)

Prin neascul­tare, omul și-a asumat pe cont propriu sau a luat poziția de egali­tate cu Dum­nezeu, în pofida diferen­ței. A încetat să-l mai recu­noască ca suve­ranul lui și a zis, ca faraon: „Cine este Domnul ca să ascult de glasul lui?” (Exod. 5:2) În faza de "copi­lărie" însă, la puțini ani după creație, auto­nomia morală era impro­prie sau prema­tură pentru om. Pomul cunoș­tinței binelui și răului a consti­tuit simbolic obiectul acestei dife­rențe. El repre­zenta astfel cunoș­tința și dreptul ce derivă din ea de a decide autonom ce este bine și ce este rău din punct de vedere moral.

Omul trebuia să depindă de Dumne­zeu, la fel cum copiii trebuie să asculte un timp de părinți, pentru că nu au "cunoș­tința" proprie adul­ților. Dacă refuză, de exemplu dacă fug de acasă, suferă conse­cințele experi­enței lacunare. Însă părinții ar putea spune, într-un limbaj asemă­nător celui din Geneza: „Iată, au ajuns ca noi, cunos­când binele și răul”, adică expe­rimen­tând inde­pen­dența morală, făcând pe adulții care au cunoș­tință și astfel dreptul de a decide singuri.

A fi „ca” un adult (cu drept de a decide) este atracția adoles­cenților, la fel cum a fi „ca Dum­nezeu” (suveran) a fost atracția pentru Adam și Eva. Cât de "adult" poate fi însă un copil sau cât de "cunos­cători" au fost Adam și Eva când au luat din pomul interzis, este o altă pro­blemă și se vede din conse­cințe. Set a fost depen­dent de părinți până la ”majorat”, deși a fost născut „după chipul și asemă­narea” lor (Gen. 5:1, 3). Asemă­narea deci nu a însem­nat egali­tate în dreptul de a decide ce este bine și ce este rău.


Adam și Eva au luat din pomul cunoș­tinței binelui și răului înainte de vreme și viața le-a fost afectată. Cei doi pomi nu au fost acolo ca o simplă ispită, ca un lucru de dorit, la care omul să nu ajungă nicio­dată. Omul trebuia "să ia ȘI din pomul vieții":

„Domnul Dum­nezeu a zis: «Iată că omul a ajuns ca unul din noi, cunos­când binele și răul. Și acum, nu cumva să-și întindă mâna, să ia și din pomul vieții, să mănânce din el și să trăiască în veci». De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului” (Gen. 3:22, 23).

Este de presupus că cei doi au fost infor­mați că după un timp, în care ar fi dobândit „cunoș­tința” alegerii binelui (în acest caz ascul­tarea), Dumne­zeu ar fi ridicat inter­dicția cu privire la pomul cunoș­tinței - ca o confir­mare că acum au ajuns „ca Dum­nezeu1, cunos­când binele și răul”. Având dreptul să ia și din pomul vieții și să trăiască veșnic. Așa cum copiii devin într-o zi ca părin­ții lor, capabili să ia decizii singuri și să trăiască o viață ferită de probleme.

1 „Ca Dumnezeu” sau ”ca dumnezei (elohim)”, conform 3:22: „Iată că omul a ajuns ca unul din noi, cunos­când binele și răul”. Cuvin­tele „unul din noi” sunt inter­pre­tate de obicei ca făcând aluzie la o per­soană unică. Totuși „unul” ar putea fi o desem­nare gene­rică cu sensul de 'unul oricare dintre noi'. În acest caz ele nu indică decât că la timpul expri­mării lor existau ființe „ca Dum­nezeu” în ce privește auto­nomia morală. În mod normal aseme­nea ființe trebuie să fi existat de când există Dum­nezeu. Vezi A fost odată un Dumnezeu singur?