Pomul cunoștinței
Dacă omul a fost creat după „chipul și asemănarea” lui Dumnezeu, în ce sens a ajuns „ca” Dumnezeu după consumarea din pomul cunoștinței binelui și răului?
În contextul relatării despre creație din Geneza, „asemănarea” omului cu Dumnezeu a privit distincția specifică față de animale, pe care i-au conferit-o atributele ființei divine: conștiință, rațiune, etică, etc. Numai omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu (Gen. 1:21, 25, 26; 9:5, 6).
„Asemănarea” nu a presupus egalitate cu Dumnezeu în autonomia morală, așa cum un copil se aseamănă intelectual părinților, dar nu este „ca” ei în capacitatea și dreptul de a lua decizii. În timp ce asemănarea a fost o urmare a actului creației, ea fiind dată omului, egalitatea în privința autonomiei morale, suveranitatea, a depins de dobândirea cunoștinței1 binelui și răului.
1 Cunoștința binelui și răului este capacitatea de a discerne între bine și rău, câștigată prin experiență nemijlocită, în timp: „Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul” (Evr. 5:14). „El va mânca smântână şi miere până va şti să lepede răul şi să aleagă binele” (Is. 7:15). A deosebi și a alege binele presupune motivație, iubire pentru ce este bine. „Vai de cei ce numesc răul bine, şi binele, rău, care spun că întunericul este lumină, şi lumina, întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceaţă, şi dulceaţa în loc de amărăciune!” (Is. 5:20)
Prin neascultare, omul și-a asumat pe cont propriu sau a luat poziția de egalitate cu Dumnezeu, în pofida diferenței. A încetat să-l mai recunoască ca suveranul lui și a zis, ca faraon: „Cine este Domnul ca să ascult de glasul lui?” (Exod. 5:2) În faza de "copilărie" însă, la puțini ani după creație, autonomia morală era improprie sau prematură pentru om. Pomul cunoștinței binelui și răului a constituit simbolic obiectul acestei diferențe. El reprezenta astfel cunoștința și dreptul ce derivă din ea de a decide autonom ce este bine și ce este rău din punct de vedere moral.
Omul trebuia să depindă de Dumnezeu, la fel cum copiii trebuie să asculte un timp de părinți, pentru că nu au "cunoștința" proprie adulților. Dacă refuză, de exemplu dacă fug de acasă, suferă consecințele experienței lacunare. Însă părinții ar putea spune, într-un limbaj asemănător celui din Geneza: „Iată, au ajuns ca noi, cunoscând binele și răul”, adică experimentând independența morală, făcând pe adulții care au cunoștință și astfel dreptul de a decide singuri.
A fi „ca” un adult (cu drept de a decide) este atracția adolescenților, la fel cum a fi „ca Dumnezeu” (suveran) a fost atracția pentru Adam și Eva. Cât de "adult" poate fi însă un copil sau cât de "cunoscători" au fost Adam și Eva când au luat din pomul interzis, este o altă problemă și se vede din consecințe. Set a fost dependent de părinți până la ”majorat”, deși a fost născut „după chipul și asemănarea” lor (Gen. 5:1, 3). Asemănarea deci nu a însemnat egalitate în dreptul de a decide ce este bine și ce este rău.
Adam și Eva au luat din pomul cunoștinței binelui și răului înainte de vreme și viața le-a fost afectată. Cei doi pomi nu au fost acolo ca o simplă ispită, ca un lucru de dorit, la care omul să nu ajungă niciodată. Omul trebuia "să ia ȘI din pomul vieții":
„Domnul Dumnezeu a zis: «Iată că omul a ajuns ca unul din noi, cunoscând binele și răul. Și acum, nu cumva să-și întindă mâna, să ia și din pomul vieții, să mănânce din el și să trăiască în veci». De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului” (Gen. 3:22, 23).
Este de presupus că cei doi au fost informați că după un timp, în care ar fi dobândit „cunoștința” alegerii binelui (în acest caz ascultarea), Dumnezeu ar fi ridicat interdicția cu privire la pomul cunoștinței - ca o confirmare că acum au ajuns „ca Dumnezeu1, cunoscând binele și răul”. Având dreptul să ia și din pomul vieții și să trăiască veșnic. Așa cum copiii devin într-o zi ca părinții lor, capabili să ia decizii singuri și să trăiască o viață ferită de probleme.
1 „Ca Dumnezeu” sau ”ca dumnezei (elohim)”, conform 3:22: „Iată că omul a ajuns ca unul din noi, cunoscând binele și răul”. Cuvintele „unul din noi” sunt interpretate de obicei ca făcând aluzie la o persoană unică. Totuși „unul” ar putea fi o desemnare generică cu sensul de 'unul oricare dintre noi'. În acest caz ele nu indică decât că la timpul exprimării lor existau ființe „ca Dumnezeu” în ce privește autonomia morală. În mod normal asemenea ființe trebuie să fi existat de când există Dumnezeu. Vezi A fost odată un Dumnezeu singur?