Dacă omul a fost creat după „chipul și asemă­narea” lui Dum­nezeu, în ce sens a ajuns „ca” Dum­nezeu după consu­marea din pomul cunoș­tinței binelui și răului?

În contex­tul rela­tării despre creație din Geneza, „asemăna­rea” omului cu Dumnezeu a privit distinc­ția speci­fică față de animale, pe care i-au conferit-o atri­butele ființei divine: conștiință, rațiune, moralitate, etc. Numai omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu (Gen. 1:21, 25, 26; 9:5, 6).

„Asemă­narea” nu a presupus egali­tate cu Dum­nezeu în auto­nomia morală, așa cum un copil se aseamănă intelec­tual părin­ților, dar nu este „ca” ei în capaci­tatea și dreptul de a lua decizii despre bine și rău. În timp ce asemă­narea a fost o urmare a actului creației, ea fiind dată omului, egali­tatea în privința autono­miei morale, „suve­rani­tatea”, a depins de dobân­direa cunoș­tinței binelui și răului în modul și gradul dorit de Dumnezeu.

Prin neascul­tare, omul și-a asumat pe cont propriu sau a luat poziția de egali­tate cu Dum­nezeu, în pofida diferen­ței. A încetat să-l mai recu­noască ca suve­ranul lui și a zis, ca faraon: „Cine este DOMNUL ca să ascult de glasul lui?” (Exod. 5:2). „În ziua când veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu [ebr. elohim, Dumnezeu sau dumnezei], cunoscând binele şi răul.” (Gen. 3:5, GBV2001). BTF: „Veţi fi ca dumnezei.”

În faza de „copi­lărie” însă, la puțini ani după creație, auto­nomia morală era impro­prie sau prema­tură pentru om. Pomul cunoș­tinței binelui și răului a consti­tuit simbolic obiectul acestei dife­rențe. El repre­zenta astfel cunoș­tința și dreptul ce derivă din ea de a stabili în calitate de legislator ce este bine și ce este rău din punct de vedere moral. Un drept care vine odată cu „maturitatea”. Așa cum copiii devin într-o zi ca părinții lor, capabili să ia decizii singuri și să trăiască o viață ferită de probleme.

Omul trebuia să depindă de Dumnezeu, la fel cum copiii trebuie să asculte un timp de părinți, pentru că nu au „cunoș­tința” proprie adul­ților. Dacă refuză, de exemplu dacă fug de acasă, suferă conse­cințele experi­enței lacunare. Însă părinții ar putea spune, într-un limbaj asemă­nător celui din Geneza: „Iată, au ajuns ca unul noi, cunos­când binele și răul”, adică expe­rimen­tând inde­pen­dența morală, făcând pe adulții care au cunoș­tință și astfel dreptul de a decide singuri.

A fi „ca” un adult (cu drept de a decide) este atracția adoles­cenților, la fel cum a fi „ca Dum­nezeu” sau ca dumnezei a fost atracția pentru Adam și Eva. Cât de „adult” poate fi însă un copil sau cât de „cunos­cători” au fost Adam și Eva când au luat prematur din pomul conoștinței, este o altă problemă și se vede din conse­cințe. Set, al treilea copil al lui Adam și Eva, a fost depen­dent de părinți până la „majorat”, deși a fost născut „după chipul și asemă­narea” lor (Gen. 5:1, 3). Asemă­narea deci nu a însemnat egali­tate în dreptul de a decide ce este bine și ce este rău.

Cei doi pomi nu au fost puși în grădină ca un lucru de dorit, la care omul să nu ajungă nicio­dată. Este de presupus că Adam și Eva au fost infor­mați că după un timp, în care vor dobândi cunoș­tința binelui și răului, inter­dicția va fi ridicată și vor avea acces apoi și la pomul vieții. Nu s-a întâmplat așa, pentru că cei doi au luat din pomul care reprezenta cunoștința deosebirii binelui și răului fără să aibă această cunoștință, ceea ce a fost ca însușirea unui atestat fără absolvire. Iar Dumnezeu a trebuit să intervină: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, dar, acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci.” (Gen. 3:22).

▲