Dacă omul a fost creat după "asemănarea" lui Dumnezeu, în ce sens a ajuns "ca" Dumnezeu după consumarea din pomul cunoștinței binelui și răului?

În contextul relatării despre creație din Geneza, "asemăna­rea" omului cu Dumnezeu a privit distincția specifică față de animale pe care i-au conferit-o atributele ființei divine: conștiință, rațiu­ne, etică, etc. Numai omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu (Gen. 1:21, 25, 26; 9:5, 6).

"Asemănarea" nu a presupus egalitate cu Dumnezeu în autonomia morală, așa cum un copil se aseamănă intelectual părinților, dar nu este "ca" ei în cunoaș­terea binelui și răului, adică egal cu ei în experiența binelui și răului și astfel în capacitatea și dreptul de a lua decizii. În timp ce "asemănarea" morală era o urmare a actului creației, ea fiind dată omului, "egalitatea" în privința autono­miei morale, trebuia să vină mai târziu după o perioadă de creștere în experiență și respon­sa­bilitate dovedită.

Prin neascultare, omul și-a asumat pe cont propriu sau a luat poziția de egalitate cu Dumnezeu, în pofida diferen­ței. În faza de "copilărie" însă, la puțini ani după creație, autonomia morală era improprie sau prematură pentru om. Pomul cunoștinței binelui și răului a constituit simbolic obiectul acestei diferențe. El reprezenta astfel dreptul de a decide autonom ce este bine și ce este rău, drept ce derivă dintr-o cunoștință corespunzătoare a binelui și răului mo­ral.

Omul trebuia să depindă de Dumne­zeu, la fel cum copiii trebuie să asculte un timp de părinți, pentru că nu au "cunoștința" proprie adulților. Dacă refuză, de exemplu dacă fug de acasă, suferă consecințele experienței lacunare. Însă părinții ar putea spune într-un limbaj asemănător celui din Geneza: "Iată, au ajuns ca noi, cunoscând binele și răul", adică făcând pe adulții care au cunoș­tință, exercitând dreptul de a decide singuri, experimentând independența mo­rală.

A fi "ca" un adult (cu drept de a decide) este atracția tinerilor de azi, la fel cum a fi "ca Dumnezeu" a fost atracția pentru Adam și Eva. Cât de "adult" poate fi însă un copil sau cât de "cunoscători" au devenit Adam și Eva după ce au mâncat din pomul cunoș­tinței, este o altă problemă și se vede din consecințe. Set a fost dependent de părinți până la majorat, deși s-a născut "după chipul și asemănarea" lor (Gen. 5:1, 3). Asemănarea deci nu a însemnat egalitate.

Adam și Eva au luat din pomul cunoștinței binelui și răului înainte de vreme. Geneza 3:22 spune:

"Domnul Dumnezeu a zis: 'Iată că omul a ajuns ca unul din noi, cunos­când binele și răul. Și acum, nu cumva să-și întindă mâna, să ia și din pomul vieții, să mănânce din el și să trăiască în veci...".

Este de presupus că după un timp în care ar fi crescut în cunoștință, experi­ență și responsabilitate morală, Dumne­zeu le-ar fi permis lui Adam și Eva să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului ca o confirmare a faptului că acum au ajuns "ca" Dumnezeu, așa cum copiii devin într-o zi adulți îndreptățiți să ia decizii singuri – ca și părinții.

Cei doi pomi nu au fost acolo ca o simplă ispită, ca un lucru de dorit la care omul să nu ajungă niciodată. La timpul potrivit Dumnezeu ar fi ridicat interdicția referitoare la pomul cunoștinței. Consu­marea din pomul vieții ar fi urmat să aibă loc după consumarea din pomul cunoș­tinței binelui și răului. În condiții normale, omul trebuia "să ia ȘI din pomul vieții". În acest fel ar fi devenit "ca Dumnezeu" nu numai cunoscând binele și răul, ci și trăind veșnic.

Nu este un lucru nenatural sau exagerat pentru copiii lui Dumnezeu să devină într-o zi "ca" Dumnezeu. Nu ar însemna că Dumnezeu încetează să mai fie ce este în poziția sa unică, ci că se extinde cercul ființelor responsabile moral incluse în grupul definit în Geneza prin pronumele "noi". "Iată că omul a ajuns ca unul din noi, cunoscând binele și răul".¹

_______________

1 Cuvintele "unul din noi" sunt interpre­tate de obicei ca făcând aluzie la o persoană unică (Satan sau Isus în preexistență). Totuși "unul" ar putea fi o desemnare generică cu sensul de 'unul oricare dintre noi'. În acest caz ele nu indică decât că la timpul exprimării lor existau ființe "ca" Dumnezeu în ce privește autonomia morală. În mod normal asemenea ființe trebuie să fi existat de când Cel Preaînalt posedă titlul de Dumnezeu, adică dintotdeauna. Pentru că nu ne putem imagina un Dumnezeu fără închinători, așa cum nu ne putem imagina un Creator fără creaturi sau un Tată care nu a avut copii. Tot așa, dacă 'Dumnezeu este dragoste', atunci el este un Dumnezeu social și este înconjurat de ființe "ca" el. Întrucât Dumnezeu are această calitate a iubirii dintotdeauna, ne putem gândi că este înconjurat de ființe raționale dintotdeauna. În mod interesant, Biblia vorbește despre "îngeri" (lit. mesageri), dar niciodată despre faptul că aceștia ar fi fost creați sau că ar avea o vârstă. Vezi A fost odata un Dumnezeu singur?

▲