„Să ştie bine, dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi”

(Fapte 2:36).

În cele cincizeci de zile care au trecut până la Penticostă, apostolii au înțeles că Dumnezeu l-a înălțat în autoritate pe Isus, la învierea lui, făcându-l Domn și Cristos. Conform Young's Literal Translation: „L-a făcut atât Domn cât și Cristos”. GBV: „L-a făcut şi Domn şi Hristos”. Ce semnifi­cație au aceste titluri sau funcții și ce efect trebuiau să aibă asupra israe­liților din auditoriu și a celorlalți din „casa lui Israel”?

Autoritatea de „Domn”

Cristos ca Mare Preot

Dincolo de perdea – natură divină

„Toată autoritatea”

Autoritatea de „Domn”

Thayer's Greek Lexicon explică că termenul grecesc pentru Domn, kurios, înseamnă stăpân, persoană care are în proprietate oameni sau lucruri și de care dispune, având putere de decizie asupra lor. De asemenea, că acest titlu îi este dat lui Isus în calitate de Mesia, deoarece prin moartea lui a câștigat un drept de proprietate asupra oamenilor și a fost înălțat după învierea lui în adminis­trația divină. Cu acest sens este folosit în Romani 14:8, 9: „Deci fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului (Stăpânului). Căci Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat, ca să aibă stăpânire şi peste cei morţi, şi peste cei vii”. „Voi aţi fost cumpăraţi cu un preţ” (1 Cor. 7:22, 23; vezi și 8:6; Fap. 10:36).

Iosif, care a fost făcut Domn în Egipt, a avut un curs asemănător cu al lui Cristos, fiind respins de frații lui și înălțat de Dumnezeu. Faraon i-a spus la învestirea lui: „Te pun mai mare peste casa mea, şi tot poporul meu va asculta de poruncile tale. Numai scaunul meu de domnie mă va ridica mai presus de tine” (Gen. 41:40). După șapte ani de belșug au urmat șapte ani de foamete și frații lui Iosif au venit în Egipt pentru a cumpăra grâu. După ce li s-a făcut cunoscut, Iosif le-a spus: „Ca să vă scap viaţa m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră. […] Dumnezeu m-a pus domn peste tot Egiptul” (Gen. 45:5, 9). Dumnezeu i-a scăpat viața lui Iosif și l-a pus într-o poziție de autoritate, din care el să le poată scăpa viața fraților lui. În acest sens Iosif a fost un Domn al vieții, ca și Cristos mai târziu.

Apostolul Petru a folosit expresia în două ocazii: „Aţi omorât pe Domnul vieţii, pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi.” (Fap. 3:15). „Dumnezeu L-a înălţat prin dreapta Sa ca Domn şi Mântuitor, ca să dea pocăinţă lui Israel şi iertare de păcate” (Fap. 5:31). În aceste pasaje „Domn” este archégos în greacă, care înseamnă inițiator sau fondator, primul cu care începe ceva, de exemplu o procesiune. „El este Capul trupului, al Bisericii. El este Începutul, Cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea” (Col. 1:18). Ca Domn al vieții, Cristos este primul care a ajuns la viață veșnică și cel prin care vor ajunge și alții, care-l urmează (Apoc. 1:18).

„De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dăruit un Nume care este mai presus de orice nume […] Isus Hristos este Domn (kurios)” (Filip. 2:9-11, GBV).

Ștefan rememorează tipologic drama lui Iosif, spunând că Dumnezeu „i-a dat înţelep­ciune şi trecere înaintea lui faraon, împăratul Egiptului, care l-a pus dregător peste Egipt şi peste toată casa lui” (Fap. 7:10). Iosif a primit autoritate ca domn sau dregător peste casa lui faraon și peste egipteni și a fost astfel în măsură să salveze vieți. Dar tronul împăratului a rămas mai presus de el. Nu a fost desemnat moștenitor al lui faraon, nu a devenit cristos (uns) sau viitor rege. Prin contrast, Isus a fost făcut „atât Domn cât și Cristos”. Salvarea vieții, de la tronul lui Dumnezeu, este o atribuție importantă înclusă în această funcție dublă.

▲

Cristos ca Mare Preot

Cristos își îndeplinește atribuțiile de Domn al vieții slujind ca mare preot. „Hristos a venit ca Mare Preot” (Evr. 9:11). „Avem un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu” (Evr. 10:21). „El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu şi aşteaptă de acum ca vrăjmaşii Lui să-I fie făcuţi aşternut al picioarelor Lui” (Evr. 10:12, 13). Conceptul de Domn care așteaptă la dreapta lui Dumnezeu se bazează pe Psalmul mesianic 110: „DOMNUL a spus Domnului meu: Şezi la dreapta mea, până voi face pe duşmanii tăi aşternutul piciorului tău.” (v. 1, BTF).

Apostolii au citat aceste cuvinte la Penticostă pentru a arăta că Isus a fost înălțat în autoritate ca Domn și Cristos și astfel ca Mare Preot: „Pentru că David nu s-a suit în ceruri, ci el însuşi spune: «Domnul a zis Domnului meu: Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale» […] Dumnezeu L-a făcut şi Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care voi L-aţi răstignit.” (Fap. 2:34-36, GBV). În antiteza pe care apostolii o fac între David și Cristos, „suirea în ceruri” corespunde „așezării la dreapta” lui Dumnezeu. Așezare care este definită în același Psalm (110:4) ca o așezare lângă chivot ca tron al lui Dumnezeu, în Locul Preasfânt, pe baza funcției de mare preot a lui Cristos: „Domnul a jurat, şi nu-I va părea rău: «Tu eşti preot în veac, în felul lui Melhisedec»”.

Spre deosebire de David, care a fost rege, Cristos este atât rege cât și preot. „În felul lui Melhisedec”, care a fost în același timp rege și preot pe scaunul de domnie (Evr. 7:1; comp. Zah. 6:13). Mențiunea preoției în Psalmul 110, în legătură cu Domnul așezat la dreapta, a constituit baza profetică pentru înțelegerea de către primii creștini a rolului dublu al lui Cristos. „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri^[1], ca slujitor al Locului Preasfânt şi al adevă­ratului Cort” (Evrei 8:1, 2). În acest sens „David nu s-a suit în ceruri”, adică nu a intrat ca slujitor preoțesc în Locul Preasfânt (Evr. 7:13-15).

„Ceruri” și „ceresc” erau cuvinte folosite cu referire la Templu, ca loc al prezenței lui Dumnezeu, și cu referire la preoți, ca o clasă de mesageri ai cerului în raport cu laicii. Seminția levitică în mod deosebit și prin extindere întregul Israel erau „în ceruri”, ca împărăție de preoți deasupra națiunilor pământului (Ex. 19:5, 6). Isus a fost așezat acolo, ca Mare Preot: „L-a aşezat la dreapta Sa, în cele cereşti” (Efes. 1:20, GBV) sau conform VBOR „în ceruri”. Creștinii au fost așezați și ei acolo, în concordanță cu calitatea lor de slujitori ai templului. „[…] ne-a aşezat împreună în cele cereşti în Hristos Isus, […] spre a fi un templu sfânt în Domnul” (Efes. 2:6, 21, GBV). VBOR: „ne-a aşezat întru ceruri”.

„Voi însă sunteţi […] o preoţie împărătească” (1 Petru 2:9). Chemarea preoțească a creștinilor este numită chemare cerească: „Fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, aţintiţi-vă privirile la Apostolul şi Marele Preot al mărtu­risirii noastre, adică Isus” (Evr. 3:1). Ca preoți, creștinii au „o intrare slobodă în Locul Preasfânt” (Evrei 10:19). Acest simbolism provine din poziția înălțată a cerurilor deasupra pământului și din percepția lor ca locaș al lui Dumnezeu.

Dacă anterior Dumnezeu era prezent în templul din Ierusalim, acum este prezent în Biserică, templul ridicat din pietre vii și locuit de el prin spirit. „Toată zidirea, îmbinată împreună, creşte spre a fi un templu sfânt în Domnul, în care şi voi sunteţi zidiţi împreună, pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh” (Efes. 2:21, 22). Spre deosebire de templul din Ierusalim, acest templu transcende orice locație spațială.

▲

Dincolo de perdea – natură divină

Creștinii au fost așezați în templu, în Locul Preasfânt alături de Cristos, care este așezat ca Mare Preot la dreapta lui Dumnezeu. Astfel Locul Preasfânt sau cerurile (cum era perceput și numit acest spațiu) reprezintă un statut și implicit o condiție^[2] a preoților aduși aproape de Dumnezeu, ca mesageri sau mijlocitori cu privire la binecu­vântările divine care cor veni prin ei asupra oamenilor.

„Ne-a dat promisiunile cele mai mari şi preţioase, ca prin acestea să vă faceţi părtași naturii divine, după ce aţi scăpat de stricăciunea care este în lume prin poftă” (2 Pet. 1:4).

Natura divină corespun­zătoare „cerului”, sanctuarului interior, este în antiteză cu „strică­ciunea care este în lume prin poftă”. În lumea laică din afara „templului”, adică din afara Bisericii. „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi” (1 Ioan 2:2; comp. Lev. 16:17).

Trecerea de la natura carnală, supusă păcatului, la cea divină, este „prin perdea, care este carnea Lui”, adică prin moartea cărnii (Evr. 10:20, GBV). „Dumnezeu, trimiţând pe propriul său Fiu în asemănarea cărnii păcătoase şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne” (Rom. 8:3, BTF). „Fiind omorât în carne, dar făcut viu în duh” (1 Pet. 3:18, GBV). Literal: „Fiind dat la moarte în ce privește carnea, dar făcut viu în ce privește duhul”. Natura divină nu este astfel în antiteză cu natura umană, ci cu starea de păcat a acesteia în prezent. „Căci în el locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. ” (Col. 2:9, BTF). Adică desăvâr­șirea în ce privește sfințenia, prin eliberarea de păcat (Rom. 6:7). „Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată […] desăvârşit pentru veşnicie” (Evr. 7:26-28). După moartea sa, Cristos este un Mare Preot fără păcat, fiind astfel „strălucirea gloriei lui (Dumnezeu) şi caracterul întipărit al persoanei lui” (Evr. 1:3, BTF; 7:26, 27). Vezi „Și-a făcut curățarea de păcate”.

„Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, ştiind că Hristos, fiind înviat dintre morţi, nu mai moare: moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Pentru că, în ceea ce a murit, a murit faţă de păcat odată pentru totdeauna; iar în ceea ce trăieşte, trăieşte faţă de Dumnezeu. Tot aşa şi voi, socotiţi-vă pe voi înşivă morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu, în Hristos Isus” (Rom. 6:8-11, GBV).

Valabil deci și pentru creștini: „[…] cine a suferit în carne a sfârşit-o cu păcatul, ca să nu mai trăiască restul timpului în carne” (1 Pet. 4:1, 2, GBV). „Dar să trăiască conform lui Dumnezeu, în duh” (4:6, BTF). „Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă, în adevăr, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi” (Rom. 8:9, GBV). Creștinii au trecut și ei spiritual prin perdea în Locul Preafânt, la primirea duhului ca arvună a înfierii (Rom. 8:13-17, GBV). „Toţi am avut odinioară comportarea în poftele cărnii noastre, împlinind dorinţele cărnii şi minţii; şi, prin natură, eram copiii furiei, ca şi ceilalţi. Dar Dumnezeu […] pe când eram morţi în păcate, ne-a făcut vii împreună cu Cristos […] Şi ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în locurile cereşti în Cristos Isus” (Efes. 2:3-6, BTF).

Natura divină a preoților dincolo de perdea înseamnă mai mult decât darea la moarte a cărnii și astfel absența păcatului. Fiii lui Dumnezeu au viață: „Predați-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu ca vii din morţi. Fiindcă a gândi carnal este moarte; dar a gândi spiritual, viaţă şi pace. Fiindcă toţi câţi sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu, aceştia sunt fiii lui Dumnezeu” (Rom. 6:13; 8:6, 14, BTF).

Cristos ca mare preot nu poate fi „văzut” sau recunoscut dincolo de perdeaua care separă Locul Preasfânt, unde a intrat în urma dării la moarte a cărnii. „De acum înainte noi nu mai cunoaştem pe nimeni conform cărnii; da, deşi l-am cunoscut pe Cristos conform cărnii, totuşi de acum înainte nu îl mai cunoaştem. De aceea dacă este cineva în Cristos, este o creatură nouă” (2 Cor. 5:16, 17, BTF). Creștinii ca preoți sunt ascunși împreună cu Cristos în Dumnezeu, în ce privește noua lor viață și implicit natură:

„Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă” (Col. 3:1, 2, 4).

La un timp după Penticostă, pe când se apropia ziua ispășirii din toamnă, Petru, aflat în templu, a făcut aluzie la această sărbătoare, în cadrul căreia marele preot intra dincolo de perdea pentru ispășire și se aștepta ieșirea lui: „Acum schimbaţi-vă mintea şi atitudinea faţă de Dumnezeu şi întoar­ceţi-vă la el, pentru ca să vă poată curăţi de păcatele voastre şi să vă dea vremuri minunate de înviorare în prezenţa Domnului, şi să vi-l trimită iarăşi pe Mesia. Fiindcă el trebuie să rămână în cer până la vindecarea tuturor lucrurilor de păcat, cum s-a profeţit din timpuri străvechi” (Fap. 3:19-21, NTIT).

Trebuie să rămână în cer, adică în Locul Preasfânt pentru a face ispășire. „Dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înainte-mergător, când a fost făcut «Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec»” (Evr. 6:19, 20). Învierea Bisericii va marca sfârșitul acestei lucrări de ispășire a Domnului de la dreapta:

„Fiindcă el trebuie să domnească până va pune pe toţi duşmanii sub picioarele sale. Ultimul duşman nimicit va fi moartea. […] Astfel, când această putrezire se va fi îmbrăcat cu neputrezire, şi acest muritor se va fi îmbrăcat cu nemurire, atunci va fi împlinit cuvântul scris: Moartea este înghiţită în victorie” (1 Cor. 15:25, 26, 54, BTF).

Primii creștini au înțeles încă de la început această implicație preoțească a titulaturii de Domn, atribuită profetic lui Cristos în Psalmul 110. Și au considerat imperativ pentru mântuire să-i recunoască lui Isus această calitate. „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit” (Rom. 10:9). „Sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn” (1 Pet. 3:15).

„Totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile, şi prin El şi noi” (1 Cor. 8:6).

▲

„Toată autoritatea”

Evanghelia după Matei consemnează cuvintele lui Isus spuse ucenicilor în chiar ziua în care a înviat: „Toată puterea (Sau: „autoritatea”) Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile” (Mat. 28:18, 19, GBV). Este aceeași autoritate de Domn și Cristos la care Isus a fost înălțat conform Psalmului 110, la dreapta lui Dumnezeu. Cerul și pământul sunt aici o referire la aria de extindere a autorității primite, la Israel („cerul”) și la neamuri („pământul”), iar mai târziu la Biserică ca templu ceresc și la lumea laică din afară. „El este Capul trupului, al Bisericii. Căci Dumnezeu a vrut […] să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum” (Col. 1:18-21).

Extinderea autorității lui Mesia asupra neamurilor a fost profețită. În Psalmul al doilea Dumnezeu îi spune Unsului său: „Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire!” (v7, 8; comp. Ps. 72:11). Prin împărăția mesianică voia lui Dumnezeu va fi făcută „precum în cer (Israel/­Biserică), așa și pe pământ (Neamuri/­lume)” – Matei 6:9, 10.

Învierea a fost actul prin care Isus a devenit Domn și Cristos (Fiu), așezat în ceruri (în templu) la dreapta Măririi (a chivotului) ca Mare Preot. „L-a înviat din morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti” (Efes. 1:19, 20). Ca să-l asculte toate națiunile, inclusiv Israelul, și să primească viață prin ispășirea de păcat. „Rânduit Fiu al lui Dumnezeu în putere […] prin învierea morţilor […] spre ascultarea credinţei, între toate naţiunile” (Rom. 1:1-5, GBV).

Cuvintele citate mai sus, „mi-a fost conferită toată autoritatea”, indică și un act formal de învestire, comunicarea unui mandat. Astfel se ridică întrebarea: Când exact i-a fost conferită lui Isus această autoritate? La cât timp după moartea și învierea sa a fost informat de Dumnezeu în legătură cu noua sa poziție? Când a început să vorbească din poziția acestei autorități?

Evanghelia după Ioan furnizează un cadru temporal care face posibil să se răspundă la aceste întrebări. Isus i-a spus Mariei Magdalena după învierea lui: „Nu mă ţine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci, du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru” (20:17). Până în acel moment Isus nu se suise la Tatăl lui, nu se prezentase înaintea lui Dumnezeu, dar urma să o facă, iar Maria trebuia să le comunice neîntârziat fraților lui acest lucru. Ideea de urgență reiese din cuvintele „Nu mă ține” și din trimiterea Mariei la ucenici cu mesajul despre suirea lui la Tatăl, deși urma să-i întâlnească chiar el în seara acelei zile.

Ioan continuă cronologic: „În seara aceleiaşi zile, […] a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!” (20:19). Salutul „Pace vouă!” era obișnuit ca început de mesaj din partea trimișilor lui Dumnezeu. Isus le vorbește acum ucenicilor din poziția de autoritate primită și le delegă la rândul lui autoritate ca trimiși: „Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (20:21). „După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20:22, 23).

Isus fusese înălțat^[3] ca Domn și Cristos în chiar ziua în care a înviat. Mai târziu, la Penticostă, apostolii au adus la cunoștința „casei lui Israel” această realitate și au explicat ce înseamnă pentru salvare.

„Să ştie bine, dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi.” După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: «Fraţilor, ce să facem?» Cei ce au primit propovă­duirea lui au fost botezaţi; şi, în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete (Fap. 2:36, 37, 41).

NOTE:

1.^∧ Expositor's Greek Testament explică la Evrei 1:3: „În Evrei 8:1, ca și aici (1:3), unde se spune că El s-a așezat la mâna dreaptă a Majestății, se consideră că este nevoie de o precizare supli­mentară și se adaugă «în ceruri». Nu este înțeleasă o regiune spațială, ci influență spirituală la superlativ, mediere între Dumnezeu, iubirea, înțele­pciunea și suvera­nitatea supreme, și această lume”.

2.^∧ Fletcher-Louis spune în cartea sa, All the Glory of Adam (p. 13), că în cadrul templului evreiesc, delimitările gradate concentric marchează sfere diferite calitativ ale realității. Sanctuarul interior transcende complet realitatea curților exterioare. Faptul că Levi este adus aproape de Dumnezeu înseamnă astfel o schimbare de locație spațială care, la rândul ei, implică una ontologică (cf. Deut. 10:8; 18:5; 2 Cron. 29:11 și Cântările Sabatului).

3.^∧ Înălțarea nu este același lucru cu suirea la Tatăl, deși ambele s-au petrecut în ziua învierii. Suirea este prezentarea lui Isus în fața Tatălui cu misiunea îndeplinită, în rugăciune pe muntele templului (comp. Luc. 9:28 și Luc. 18:10 cu Exod. 19:2, 3). Iar înălțarea este glorificarea lui de către Dumnezeu prin înviere și conferirea autorității de Domn și Cristos.

▲