„La început”

După ce am înțeles (în Partea I) că logosul este expresia lui Dumnezeu (exprimarea lui despre sine însuși), înțelep­ciunea lui, planul și scopurile, și că poate include puterea și acțiunile lui, suntem în măsură să percepem corect semni­ficația deplină a sintagmei, „La început” din Ioan 1:1.

Cel mai adesea se presupune că „începutul” la care se face referire aici este originea creației, identică cu creația descrisă în Geneza 1:1. Aceasta din cauză că cei mai mulți creștini cred că în Ioan 1:1 „cuvântul” este Isus și că Isus a existat „la început”. Adică că Isus a preexistat nașterii lui și că a fost cu Dumnezeu la timpul descris în Geneza 1:1. Ceea ce vom arăta în această secțiune este că „începutul” are de fapt un sens dublu: el se referă la timpul când Dumnezeu a conceput planul salvării omului dar, asemenea restului Evanghe­liei lui Ioan, are conotații proleptice, adică vorbește despre viitor ca și cum ar fi deja o realitate. [15] Astfel, „începutul” din Ioan 1:1 se referă și la noua creație pentru care Isus Cristos este prototipul, începutul.

„Începutul” care ne vine în minte când citim Ioan 1:1 este timpul dinaintea istoriei umane, când Dumnezeu s-a gândit pentru prima dată la om și a prevăzut posibilitatea ca el să cadă și să aibă nevoie de un Salvator. Aceasta din cauza cuvintelor din Geneza 1:1 „La început Dumnezeu…”. Ioan ne spune că „la început” Dumnezeu avea înțelep­ciune și un plan, și era pregătit să înceapă punerea în aplicare a acelui plan așa încât oamenii pe care i-a creat și în care și-a investit dragostea să poată fi salvați din moarte și să trăiască etern ca și el. Piesa de coroană a planului lui Dumnezeu a fost crearea lui Isus Cristos, care astfel a fost într-un sens foarte real „ultimul cuvânt”.

Cu toate acestea, era necesară încă multă muncă de bază înainte ca acela care trebuia să-l reprezinte perfect pe Dumnezeu să poată veni. Fundamentul a fost ridicat în timpul acoperit de Vechiul Testament și astfel, într-un sens foarte real, planul lui Dumnezeu a fost exprimat în înțelep­ciune și acțiune în tot timpul acesta. Logosul a fost exprimat când Avraam a fost gata să-l sacrifice pe Isaac, când Moise a înălțat șarpele pe stâlp, când Solomon a construit templul și când Isaia a scris versetele care spun că Slujitorul lui Dumnezeu va fi străpuns pentru păcatele noastre. A fost exprimat pe părți în istorie atunci când oamenii au acționat și în profeție, atunci când oamenii au vorbit. Apoi, într-o zi, probabil în anul 3 î.e.n., tipurile, prefigurările și profețiile au încetat, iar logosul – planul, scopul, înțelep­ciunea și puterea lui Dumnezeu, – „a devenit carne” sub forma omului Isus Cristos. Astfel, începutul din Ioan 1:1 se referă în mod clar la planul și puterea lui Dumnezeu la un timp anterior istoriei umane.

După cum am arătat deja, „începutul” se poate referi și la noua creație. Ioan a scris din perspectiva că Isus era deja în glorie. Ioan 1:14 spune, „Noi am privit slava lui”, iar 1:18 spune că Isus „este în sânul Tatălui”. Bruce susține această interpretare:

Nu din întâmplare Evanghelia începe cu aceeași sintagmă ca și Geneza. În Geneza 1:1, „La început” introduce istoria vechii creații; aici (în Ioan 1:1) introduce istoria noii creații. În ambele lucrări de creație instru­mentul este Cuvântul lui Dumnezeu. [16]

Catehismul racovian, una dintre marile lucrări doctrinare ale mișcării unitariene din secolele 16 și 17, afirmă că termenul „început” din Ioan 1:1 se referă la începutul noii dispensații și astfel este paralel cu Marcu 1:1, unde se vorbește despre, „Începutul Evangheliei lui Isus Cristos."

În pasajul citat (Ioan 1:1), unde se spune că Cuvântul a fost la început, nu se face nicio referire la o eterni­tate anterioară fără început. Din simplul motiv că aici este menționat textual un început, început care este opus conceptual acelei eternități. Cuvântul început, folosit fără alte califi­cative, trebuie înțeles nu în sens absolut, ci în raport cu subiectul în discuție. Așa cum arată exemplele:

Daniel 8:1: „În anul al treilea al domniei împăratului Belșațar, eu, Daniel, am avut o viziune, afară de aceea care mi se arătase la început”.

Ioan 15:27: „Și voi de asemenea veți mărturisi, pentru că sunteți cu mine de la început”.

Ioan 16:4b: „Nu vi le-am spus de la început, pentru că eram cu voi”.

Fapte 11:15: „Și cum am început să vorbesc, spiritul sfânt a căzut peste ei, ca și peste noi la început”.

Subiectul în discuție sau problema tratată de Ioan este Evanghelia, lucrurile care s-au întâmplat de la „început”. El relatează despre venirea și serviciul lui Ioan Botezătorul, așa cum fac și ceilalți evanghe­liști. Marcu (1:1) afirmă în mod expres că apariția lui Ioan Botezătorul a fost „începutul Evangheliei”. În intro­ducerea la prima sa epistolă, Ioan este mai explicit în ce privește „începutul": „Ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri […] cu privire la Cuvântul (logos) vieții” – 1 Ioan 1:1. [17]

În acest context al noii creații, „Cuvântul” este planul sau scopul conform căruia Dumnezeu își restabi­lește creația. [18] „Cuvântul” a fost conceput în mintea lui Dumnezeu chiar înainte de creația prezentă. Dar „Cuvânt” sau acest plan n-a fost pe deplin revelat înțelegerii omenești până ce nu „a devenit carne” ca și Cuvântul viu, Isus Cristos, comunicarea perfectă și ultimă a lui Dumnezeu către omenire. Astfel, scopul lui Dumnezeu a devenit persoana Isus, pe care Biblia îl numește „Cristosul”, Fiul lui Dumnezeu, „imaginea” Dumnezeului invizibil. După cum notează E. W. Bullinger la Ioan 1:1 în Companion Bible: „După cum cuvântul vorbit revelează gândurile invizibile, tot așa Cuvântul Viu îl revelează pe Dumnezeul invizibil”. [19] Pavel transmite în esență același adevăr:

2 Corinteni 4:6: Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.

În versetul 9 al prologului lui Ioan, Isus Cristos este numit „adevărata lumină care luminează pe orice om”, reîntărind ideea că Cristos este adevărata lumină care a strălucit în întunericul spiritual care a cuprins omenirea.

Astfel Ioan 1:1, ca o rever­berație a cuvintelor din Geneza, ne amintește că Dumnezeu s-a exprimat pe sine însuși prin planul, scopul, înțelep­ciunea și puterea sa în timpul Vechiului Testament. Dar versetul face aluzie de asemenea la noua creație și la „începutul” epocii în care Cristos vine pentru a readuce toate lucrurile în supunere față de Dumnezeu. Această perspectivă a începutului potrivește cu prezentarea proleptică a lui Cristos, care se găsește peste tot în Evanghelia după Ioan.

„Și Cuvântul era cu [pros] Dumnezeu”

E. W. Bullinger comentează despre prepoziția pros folosită cu acuzativul, așa ca în Ioan 1:1: „Implicând comuniune intimă și foarte apropiată, împreună cu indepen­dență distinctă.” [20]

Prin urmare, pros înglobează ambele idei, în mod necesar corespon­dente, de intimitate și indepen­dență. Le numim corespon­dente din cauză că este necesară o separare între două lucruri pentru ca ele să se poată apropria in intimitate. Dacă ele sunt deja „una în esență,” după cum afirmă învățătura creștină tradiți­onală, atunci nevoia de intimitate și valoarea acesteia sunt practic eliminate.

În mod logic nimic nu se poate identifica cu ceva și să fie în același timp „cu” acel ceva. Astfel sensul în care Cuvântul era Dumnezeu este limitat de afirmația că era de asemenea cu Dumnezeu, indicând un sens mai apropiat de „reprezentare”, „manifestare” sau „revelare”. Deci, Cuvântul era „divin” din cauză că îl reprezenta și îl manifesta pe Dumnezeu. În același mod, Isus, „Cuvântul în carne”, l-a reprezentat și l-a manifestat pe Dumnezeu, astfel că, în acest sens limitat, el a fost „divin”.

Cuvântul era cu Dumnezeu în același sens în care „înțelepciunea” a fost cu Dumnezeu. Proverbe 8:29b și 30a spune: „Când [Dumnezeu] a pus temeliile pământului, atunci eu [înțelep­ciunea] eram meșterul lui lângă el”. Înțelep­ciunea este personi­ficată pentru a face relatarea intere­santă și ușor de înțeles. La fel în Ioan 1:1, când Scriptura spune că logosul era „cu Dumnezeu”, vorbește despre o personi­ficare. Dumnezeu și-a avut planul și puterea lui „lângă el”, iar „când a venit împlinirea vremii” (Gal. 4:4), Isus a fost conceput în uterul Mariei. Aceasta înseamnă că persoana numită „Isus” n-a existat, așa cum este cazul cu toate persoanele umane, până ce nu a fost conceput în uterul mamei lui. Înainte de concepție, existența lui n-a fost personală, ci profetică, după cum a fost prezisă de scripturile Vechiului Testament („Cuvântul”). Înainte de concepția lui Isus în uterul Mariei, logosul era față de Isus ceea ce era promisiunea față de împlinire. Când „logosul a devenit carne”, promisiunea s-a concretizat sub forma unei persoane. Această înțelegere, deși anatemizată de susținătorii Trinității, nu este o negare a calității lui Isus de Fiu al lui Dumnezeu și de Mesia.

Toate textele în care Isus a vorbit despre existența lui cerească cu Tatăl înainte de venirea lui (care, în mod interesant se găsesc toate în Evanghelia lui Ioan) sunt înțelese cel mai bine în perspectivă profetică. [24] Cu alte cuvinte, Isus n-a vorbit din experiență despre „preexistența” lui cu Tatăl ci, mai degrabă, a vorbit din credința în logos, pe care l-a înțeles din mărturia profeților lui Israel. Isus a fost atât de sigur de împlinirea scopului și promisiunilor lui Dumnezeu, referitor la învierea sa din morți și înălțarea la dreapta lui Dumnezeu, încât a vorbit despre ele ca și când ar fi avut loc deja. Vorbind despre scopul și promisiunile lui Dumnezeu ca și când ele s-ar fi împlinit deja (adică, proleptic), și apoi îndepli­nindu-le prin ascultare față de Cuvântul lui Dumnezeu, Isus s-a distins ca „autorul și desăvâr­șitorul credinței noastre” (Evr. 12:2), cel a cărui credință este modelul pentru toți credincioșii de după el.

Logosul deci, în ce-l privește pe Isus Cristos, a existat în trei faze: mai întâi ca scopul lui Dumnezeu „la început”, apoi ca promisiunile lui Dumnezeu către omenire și, în cele din urmă, ca persoana Isus Mesia, Fiul lui Dumnezeu.

„Și cuvântul era Dumnezeu”

Adică, „Dacă m-ați văzut pe mine, l-ați văzut pe Tatăl.”

Sintagma „și Cuvântul era Dumnezeu” pare să furnizeze premisele pentru un silogism logic cu o concluzie obliga­torie:

Isus este Cuvântul [logos].
Cuvântul era Dumnezeu.
Deci Isus este Dumnezeu.

Conform învățăturii creștine standard, acesta este un caz închis. Cu toate acestea, mulți erudiți recunosc că lucrurile nu stau așa. Aceasta se vede din variațiile în traducerea versetului. New English Bible traduce interesant când spune „și ce era Dumnezeu, era cuvântul”. James Moffatt a prins probabil cel mai bine sensul când a redat propoziția, „Cuvântul era divin”. Trebuie ținut cont de întreaga Scriptură, de aria semantică a cuvântului grecesc pentru „Dumnezeu”, theos, și de absența articolului hotărât înaintea lui theos.

Isus a fost expresia perfectă a lui Dumnezeu. Prin el, așa ca prin nimeni altul, Dumnezeu a vorbit și a acționat: când cineva îl întâlnea pe el, era în contact cu cuvintele și acțiunea lui Dumnezeu în interesul salvării oamenilor. Prin viața, moartea și învierea lui Isus, apostolii l-au văzut pe Dumnezeu în acțiune și au mărturisit în înțelesul limbii vorbite de ei, așa ca centurionul lângă stâlpul de tortură: „Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (Mar. 15:39). A fost de fapt mai mult decât un om: a fost o fereastră spre Dumnezeu în acțiune. Pentru că „Dumnezeu era în Cristos împăcând lumea cu sine” (2 Cor. 5:19). [26]

James Dunn, un alt erudit modern, vede în prolog și în termenul folosit, logos, o comunicare a aceluiași adevăr: Cuvântul este imaginea lui Dumnezeu sau ceea ce poate fi cunoscut despre el. Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât foarte puțin prin creație, dar logosul exprimă imperso­nal ideile lui Dumnezeu către om. [27]

Astfel, a spune că „cuvântul era Dumnezeu” nu este sinonim cu a spune „Isus este Dumnezeu”. Propoziția „Cuvântul era Dumnezeu” sau „divin” comunică concentrat ce urmează să fie dezvoltat în toată Evanghelia lui Ioan, și anume că Isus reprezintă și reflectă în mod perfect gloria Tatălui. Propoziția, ca și Evanghelia însăși, îl înfățișează proleptic în postura glorificată de după înviere, în care strălu­cește deplin ca „imaginea lui Dumnezeu”.

C. H. Dodd este un alt învățat care vede în logos întâlnirea divinului, comunicarea lui Dumnezeu despre sine însuși, cu umanul, omul în care Dumnezeu s-a revelat pe sine în modul cel mai clar. Logosul este „concen­trarea finală a întregului gând creativ și revelator al lui Dumnezeu” într-un „om care este ceea ce umanitatea a fost destinată să fie în scopul divin”. [28] Cu alte cuvinte, Isus Cristos, Cuvântul viu al lui Dumnezeu, este ceea ce s-a intenționat să fie Omul, repre­zentarea perfectă a lui Dumnezeu.

„Toate au fost făcute prin [dia] el”

Pronumele „el” din Ioan 1:3 („toate au fost făcute prin el”), poate fi tradus în mod justificat și prin „acesta”, în sensul de „acest lucru”. Traducerea cu „el” sugerează (în unele limbi) referirea la o „persoană”. De fapt, un prim motiv pentru care se ajunge la ideea că „Cuvântul” este o persoană este că pronumele folosit în asociere cu acesta în limbile moderne este „el”. În textul grecesc este prezent, într-adevăr, pronumele masculin, dar numai pentru că în greacă genul pronumelui corespunde cu genul substantivului referit. Întrucât logos este masculin, pronumele asociate sunt masculine. Ele pot fi traduse însă cu expresii pronominale neutre din punct de vedere logic, pentru evitarea ambigu­ității, dacă substantivul se referă la un lucru.

A susține pe baza pronumelui masculin, că „Cuvântul” este o persoană, este totuna cu a spune că un copac sau o carte sunt persoane pentru că pronumele „el” și „ea”, cu care ne referim la acestea, nu sunt de genul neutru. Un exemplu elocvent se găsește chiar în Biblie. În timp ce în ebraică, „spiritul” este feminin și este suplinit de pronume feminine, în greacă este neutru și este urmat de pronume neutre.

Văzute în lumina traducerii de mai sus, versetele întroductive ale Evanghe­liei după Ioan revelează un adevăr minunat și au fost o replică puternică la ereziile aflate atunci la ordinea zilei. Versetele ar putea fi parafra­zate astfel:

La început a fost Dumnezeu care a avut un plan, scop, înțelep­ciune și putere (logos), care era, prin chiar natura și originea lui, divin. Toate lucrurile au fost făcute prin și datorită acestui motiv, plan, scop și putere. Nimic n-a fost făcut în afara scopului acestuia. Mai târziu acest plan a devenit carne în persoana lui Isus Cristos și a locuit printre noi.

▲

Ioan 1:1-3

(1) La început era Cuvântul [logos], și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu.

(2) Acesta era la început cu Dumnezeu.

(3) Toate lucrurile au venit în existență prin el, și nimic din ce a venit în existență nu a venit în existență fără el.

Primele 18 versete ale Evangheliei după Ioan sunt numite în mod obișnuit „prologul” și sunt o introducere expresivă a restului cărții. La fel cum introdu­cerea lui Matei începe cu o genealogie a dinastiei regale, cum Marcu îl arată pe Isus foarte repede implicat în serviciul său și cum Luca începe cu o dare de seamă despre înrudirea umană a lui Isus și genealogia lui până la primul om Adam, tot așa Ioan ne face cunoștință cu Isus ca Planul și Înțelep­ciunea lui Dumnezeu, și singurul lui Fiu născut.

Prologul introduce și sprijină anticipativ tema Evangheliei lui Ioan, că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu (Ioan 20:31).

În cele ce urmează, vom examina noțiunea de „cuvânt”, atât în gândirea ebraică cât și în cea greacă, și vom vedea că Ioan folosește logosul ca o combinație magnifică a celor două. El prezintă o imagine a lui Isus Cristos în perfectă armonie cu profețiile Vechiului Testament referitoare la Mesia. Odată înțeles, prologul Evangheliei lui Ioan se armonizează și cu Evanghe­liile sinoptice și cu restul mărturiei Noului Testament. În final ne vom referi la relația dintre Evanghelia lui Ioan și gnosticismul aflat în dezvoltare la sfârșitul secolului întâi. Vom vedea că Ioan folosește chiar o parte dintre termenii și ideile gnosti­cismului, cu scopul de a-l combate.

Acum vom parcurge prologul, evidențiind și comentând propozițiile cheie. Evanghelia lui Ioan începe cu afirmația „La început era Cuvântul”, care ne amintește de Geneza 1:1: „La început Dumnezeu…”. Înainte de a analiza sensul termenului „început”, să vedem mai întâi ce este logosul care era „la început”.

Semnificația lui logos în greacă

Pentru traducă­torul modern este o adevărată provocare să redea cuvântul logos printr-un singur termen echivalent. [1]  Logos este derivat din lego, „a spune, a vorbi”, iar rădăcina acestuia, leg, înseamnă „a aduna sau a aranja”. Pentru greci a vorbi însemna a exprima un grup sau un aranjament de idei. Acest sens a evoluat în „a vorbi, a socoti, a gândi”, apoi în „cuvânt” și în cele din urmă în „rațiune”.

Logos este exprimarea lui Dumnezeu, comunicarea lui despre el însuși, la fel cum un cuvânt vorbit este exprimarea gândurilor interioare și nevăzute ale unui om. Astfel, logos include ideea de „plan”, „scop”, „înțelep­ciune” și chiar de „putere”. Logos este termenul pe care Dumnezeu îl folosește pentru a-și reprezenta scopul pentru noua creație, scop care s-a realizat în timp prin persoana lui Isus. Traducerea lui logos prin „cuvânt” este o redare într-un singur cuvânt a sensului, dar nu reușește să pună în lumină bogăția semantică a lui logos în limba greacă, bogăție care aruncă lumină atât asupra scopului lui Dumnezeu cât și asupra persoanei lui Isus.

Logos exprimă unitatea de esență a limbii și gândirii care constau ambele, în forma lor cea mai avansată, din cuvinte. Când gândim, vorbim cu noi înșine; când vorbim, gândim cu voce tare. Termeni ca „monolog” și „dialog” arată legătura lui logos cu limba, în timp ce termeni ca „logică” și „logistică” arată legătura acestuia cu gândirea. Logos, în uzanța cea mai veche, n-a avut de-a face cu cuvintele pure, ci mai degrabă cu cuvinte care însemnau ceva și dădeau sens existenței și experienței umane.

Pe lângă legătura cu limbajul și gândirea, logos era asociat și cu realitatea lucrurilor. A gândi și a vorbi înseamnă de fapt a gândi și vorbi despre ceva. A avea sau a da un logos în Grecia antică însemna a avea sau a da a relatare rațională, o explicație rezonabilă, despre ceva din experiența umană, fie despre un obiect, fie despre un eveniment. Sufixul „‑logie” arată legătura lui logos cu lucrurile din lumea înconju­rătoare, lucruri care au devenit obiecte de interes și studiu, de exemplu biologie, fiziologie, sociologie, psihologie, teologie, etc.

Logosul, deci, concretizează gândirea și vorbirea în relația cu obiectele și scopul acestora în experiența umană. Folosirea biblică a lui logos se aliniază la acest concept, „Cuvântul” fiind scopul sau planul lui Dumnezeu, explicația lui rezonabilă și justi­ficarea rațională pentru crearea tuturor lucrurilor (nu în forma coruptă din prezent). Înainte ca un proiect uman să devină realitate există rațiunea de a fi a acelui proiect, expunerea de motive și o analiză rațională. Sir Antony Buzzard arăta elocvent:

Comentarii recente la Evanghelia după Ioan admit că termenul „cuvânt” din prolog nu se referă în mod necesar la Fiul lui Dumnezeu înainte de a se naște. Traducerile noastre implică credința în doctrina tradiți­onală a încarnării prin scrierea cu majusculă „Cuvântul”. Dar ce a fost ceea ce a devenit carne în Ioan 1:14? O persoană preexis­tentă? Sau a fost activitatea care s-a concretizat a lui Dumnezeu, Tatăl, planul lui etern? Un plan se poate materializa, de exemplu când proiectul din mintea arhitectului prinde contur, devenind realitate sub forma unei construcții. Ceea ce a preexistat cărămizilor vizibile și mortarului a fost intenția din mintea arhitectului. Astfel în Ioan 1:1-3a este corect să citim:

„La început era scopul creativ al lui Dumnezeu. Acesta era cu Dumnezeu [la fel cum înțelepciunea era cu Dumnezeu înainte de creație, fiind la dispoziția lui] și era divin [îl exprima pe Dumnezeu, era expresia lui]. Toate lucrurile au venit în existență prin acesta”. Această redare potrivește admirabil felului în care Vechiul Testament folosește termenul „cuvânt": „Tot așa și Cuvântul Meu, care iese din gura mea, nu se va întoarce la mine fără rod, ci va face ce îmi este plăcut și va împlini lucrul pentru care l-am trimis”. [2]

Putem acum să înțelegem de ce Isus este „cuvântul în carne”. Isus a fost expresia absolută, ultimă, a lui Dumnezeu. Planul, înțelepciunea și scopul lui Dumnezeu erau logosul; tot așa când vorbim despre Biblie, o numim „Cuvântul” din cauză că este expresia (exteriori­zarea, exprimarea) lui Dumnezeu despre sine însuși. Când profeții anunțau o profeție, spuneau că este „cuvântul lui Iehova”. Atât din cauză că era în formă de cuvinte, cât și pentru că era exprimarea lui Dumnezeu despre ceea ce avea în minte cu privire la viitor. Isus a fost logos în sensul cel mai deplin. El a fost expresia perfectă a lui Dumnezeu și esența planului său. Astfel este corect să spunem că Isus a fost logos, dar el n-a fost tot logosul. „Isus” nu este echivalentul „logosului”, el a fost o parte din el și expresia supremă a logosului. Dacă îl vedem pe Isus, îl vedem pe Tatăl, dar este la fel de adevărat că dacă studiem Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, expresia (exprimarea) lui Dumnezeu despre sine însuși în formă scrisă, îl putem vedea pe Tatăl. Mai întunecat, e drept, din cauză că acest Cuvânt scris nu este expresia clară și absolută a lui Dumnezeu, așa cum este Cuvântul Viu, dar este deopotrivă logos.

Termenul ebraic pentru „cuvânt"

Așa cum este adevărat despre orice studiu de calitate al Bibliei,  problema nu este ce credem noi astăzi despre aceste cuvinte din prologul lui Ioan, ci cum le-au înțeles cititorii din secolul întâi, în special aceia care aveau o formare semitică. [3] Un erudit a făcut următorul comentariu semni­ficativ despre conceptul ebraic de „cuvânt”, care nu ar accentua rațiunea de a fi sau planul lui Dumnezeu, ci puterea lui de a-și face voia să se împlinească pe pământ:

Pretutindeni în Orientul antic, în Asiria și Babilonia, ca și în Egipt, cuvântul, în mod deosebit Cuvântul lui Dumnezeu, n-a fost doar și nici în primul rând o expresie a gândului; a fost o forță puternică și dinamică. Conceptul ebraic de „cuvânt divin” avea un caracter expres dinamic și poseda o putere uriașă”. [4]

Conceptul ebraic de „cuvânt” (davar) era mult mai dinamic decât conceptul grecesc, ceea ce este caracte­ristic pentru limba ebraică în ansamblu. Un sens de bază al rădăcinii lui davar este „a fi în dos, în spate” și astfel a fi capabil de a mâna înainte din spate. Aceasta este în acord cu ideea semitică exprimată de Isus în Luca 6:45 că „din plinătatea inimii vorbește gura”. Altfel spus, ceea ce este în inimă antrenează mintea, apoi gura și în cele din urmă acțiunile. Sensul lui davar a evoluat de-a lungul unei linii definite de trei puncte: „vorbire”, „cuvânt” și în final „faptă.” [5] Boman arată că pentru mintea ebraică, cuvintele erau echivalente cu faptele, iar acest lucru este integrat în însăși construcția limbii:

Davar nu înseamnă doar „cuvânt”, ci și „faptă”. Slujitorul lui Avraam i-a povestit lui Isaac toate „cuvintele” pe care le făcuse (Gen. 24:66) [„lucrurile” sau „faptele” în traducerile moderne]. Cuvântul este cea mai înaltă și cea mai nobilă funcție a omului și, din acest motiv, este identic cu acțiunea lui. „Cuvânt” și „faptă” nu sunt astfel două sensuri diferite ale lui davar, ci „fapta” este consecința sensului de bază. Termenul nostru „cuvânt” este astfel o traducere slabă a ebraicului davar, din cauză că pentru noi „cuvântul” nu include și fapta. Comen­tatorii înțeleg ca pe o vorbă de duh născocită traducerea dată de Goethe lui Ioan 1:1... „La început era fapta”. [6] În realitate, Goethe s-a plasat pe un teren lingvistic solid din cauză că el a mers înapoi la originalul ebraic (aramaic) și a redat sensul cel mai profund al acestuia; pentru că dacă davar reunește cuvântul și fapta, în gândirea noastră fapta este conceptul superior. [7]

F. F. Bruce este un alt erudit care recunoaște că secretul înțelegerii semni­ficației termenului „logos” este urmărirea rădăcinilor lui în Vechiul Testament:

Baza reală a gândirii și limbajului lui Ioan nu se găsește în filozofia greacă, ci în revelația ebraică. „Cuvântul lui Dumnezeu” în Vechiul Testament îl exprimă pe Dumnezeu în acțiune, în mod deosebit în creație, revelație și eliberare. [8]

Cuvântul lui Dumnezeu este portretizat în mod repetat în Vechiul Testament ca agentul puterii creative a lui Dumnezeu, după cum arată versetele:

Psalm 33:6a (NASB): Prin Cuvântul Domnului au fost făcute cerurile.

Psalm 107:20: A trimis cuvântul său și i-a vindecat și i-a scăpat din groapă.

În Isaia, „cuvântul” lui Dumnezeu este descris ca acționând independent de Dumnezeu, dar pe deplin în serviciul lui:

Tot așa și Cuvântul Meu, care iese din gura mea, nu se va întoarce la mine gol, ci va realiza ceea ce îmi propun și va avea succes în lucrul pentru care l-am trimis (Isa. 55:11, NRSV).

Aceasta este o reminiscență a personi­ficării înțelep­ciunii din Proverbe, unde „ea” este descrisă ca ajutorul lui Dumnezeu în creație:

Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. Eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul. Eu eram meşterul Lui, la lucru lângă El, şi în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui (Prov. 8:22, 23, 30).

Broughton și Southgate argumen­tează că „Spiritul”, „Cuvântul” și „Înțelep­ciunea” sunt toate personi­ficate din cauză că sunt legate intim de modul în care Dumnezeu se raportează la lume ca și Creator al ei, și că Ioan folosește logosul pur și simplu în armonie cu această uzanță biblică.

Putem vedea cum Ioan constru­iește pe toată învățătura Vechiului Testament. Înțelep­ciunea este personi­ficată în Proverbe 8 ca spunând că a fost la început, că a fost cu Dumnezeu și instrumentul lui în creație. Cuvântul lui Dumnezeu a creat cerurile (Ps. 33:6), și așa a făcut și Spiritul după cum este descris în Iov 26:13 (KJV) [și Gen. 1:2]. Limbajul este în mod evident metaforic. Este vorba de personi­ficări, nu de persoane reale. Iar Ioan spune exact același lucru despre logos sau Cuvântul. Niciun cititor evreu obișnuit cu scrierile profeților n-ar fi dedus din introducerea lui Ioan că el făcea aluzie la o persoană care existase cu Dumnezeu înainte de creație sau dintot­deauna. Cititorii evreii ar fi văzut prologul, în schimb, ca pe o continuare a stilului imagistic în care Cuvântul, Înțelep­ciunea și Spiritul – toate manifestări ale lui Dumnezeu, inseparabile de el – sunt descrise ca punând în practică intențiile lui. [9]

Barclay, un respectat grecolog, recunoaște de asemenea că logos este legat intim atât de putere cât și de înțelep­ciune:

Mai întâi, Cuvântul lui Dumnezeu nu este doar vorbire; el este putere. Apoi, este imposibil să se separe noțiunile de Cuvânt și Înțelepciune; Înțelep­ciunea lui Dumnezeu este cea care a creat și umplut lumea pe care a făcut-o Dumnezeu. [10]

Există și alte dovezi pentru asocierea logosului în accepția semitică cu „puterea”. Targumele sunt parafrazări aramaice ale textului ebraic, și ele sunt bine cunoscute pentru descrierea înțelep­ciunii și acțiunii lui Dumnezeu drept „Cuvântul” lui. Aceasta este o observație importantă din cauză că aramaica a fost limba vorbită de mulți iudei în timpul lui Cristos, inclusiv de Cristos însuși, și astfel oamenii din timpul lui Cristos au fost foarte familiari cu ea. Reținând că un targum este de obicei o parafrazare a ceea ce spune textul ebraic, să observăm cum următoarele exemple atribuie acțiune „cuvântului” lui Iehova:

Geneza 39:2: Și cuvântul lui Iah a fost ajutorul lui Iosif (textul ebraic: „Iehova a fost cu Iosif").

Exod 19:17: Și Moise a adus poporul „să întâlnească cuvântul lui Iah” (textul ebraic: „Și Moise a scos poporul din tabără să-l întâlnească pe Dumnezeu").

Iov 42:9: Și cuvântul lui Iah a acceptat fața lui Iov (textul ebraic: „Și Iehova a acceptat fața lui Iov").

Psalm 2:4: Și cuvântul lui Iah va râde de ei ca să-i disprețuiască (textul ebraic: „Iehova va râde de ei"). [11]

Contrastul dintre textul ebraic și parafrazele aramaice din versetele de mai sus arată că evreii nu aveau nicio dificultate să personifice „Cuvântul” lui Dumnezeu, așa încât acesta să poată acționa pentru Dumnezeu. Ele dovedesc de asemenea că evreii erau familiari cu conceptul de „Cuvânt”, ca referindu-se la înțelep­ciunea și acțiunea lui Dumnezeu. Această observație este importantă deoarece evreii erau monoteiști înfocați, și nu credeau în niciun fel într-un Dumnezeu „multiplu”. Ei erau famili­arizați cu expresiile propriei limbi și înțelegeau că înțelep­ciunea și puterea lui Dumnezeu erau personi­ficate și că astfel nu reprezentau în niciun fel „persoane” reale.

Astfel, „Cuvântul” din Ioan 1:1 reprezintă o intersecție a celor două linii diferite de gândire, ebraică și greacă. [12] Deși există simili­tudini, limbile ebraică și greacă reflectă diferențe profunde în felul cum era percepută lumea. Boman observă:

După cum spațiul a fost forma ideatică specifică pentru greci, tot așa pentru evrei a fost timpul […]. Pentru evrei realitatea concretă a lumii înconju­rătoare era cuvântul; pentru greci era obiectul […]. [13]

Dacă citim Evanghelia lui Ioan cu o înțelegere corectă a conceptului de logos, dragostea minunată a Tatălui ceresc se vede în mod clar. Chiar de la început Dumnezeu a avut un scop, un plan pe care l-a adus la îndeplinire în lume într-un mod care revelează dragostea și înțelepciunea lui și îl exprimă pe el însuși. Este evident deci că folosirea logosului în prologul lui Ioan reflectă bogăția semantică a termenului în Biblie, îndeosebi folosirea lui în legătură cu scopul creativ al lui Dumnezeu și cu acțiunea lui pentru a îndeplini acest scop.

În timp ce în Ioan 1:1 logos este expresia proprie a lui Dumnezeu și înțelepciunea lui, planul și puterea, de multe ori în Noul Testament logos este mesajul venirii, vieții, morții, învierii, urcării la cer, înălțării și venirii din nou a lui Isus Mesia. Dacă logosul care era „la început” este înțeles în acești termeni, devine clar că Dumnezeu a avut chiar această serie de evenimente în minte atunci când a creat cosmosul. „Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1:1) pentru că era revelația de sine a lui Dumnezeu, raportul pe care Dumnezeu a ales să-l dea despre sine însuși și voia lui către toți oamenii. [14]

Logosul sau mesajul lui Dumnezeu, așa cum a fost revelat în Isus, include următoarea dare de seamă despre semnificația și scopul creației: venirea lui Isus a fost profețită peste tot în Scripturile ebraice; în cele din urmă el s-a născut ca om, și prin propria voință liberă a trăit o viață fără păcat; Isus a murit pe lemn pentru a marca începutul sfârșitului epocii prezente de păcat și moarte, descoperind că este doar o chestiune de timp până ce această epocă și omenirea decăzută, așa cum există ea acum, ajung să se sfârșească; Isus a fost ridicat din moarte pentru a arăta că moartea (de care n-a scăpat nimeni de la Adam) este contrară voii lui Dumnezeu și că va fi în cele din urmă abolită prin înviere; Isus a fost înălțat ca Domn la dreapta lui Dumnezeu, de unde își exercită în prezent autoritatea; după ce vine pentru a strânge în unitate Biserica, Isus se va descoperi la sfârșitul acestei epoci pentru judecată, aducând distrugere asupra lumii necredin­cioase și salvare comunității credinței; el va domni o mie de ani pe acest pământ; apoi îl va distruge pe Satan și tot răul... (Partea II)

Materialele de la această categorie sunt publicate sub permisiune. Afirmațiile din fiecare articol reprezintă punctul de vedere al autorului lui.

▲