Daniel 9:24-27

O traducere mai exactă

Există diferențe notabile între textul tradițional, bazat în mare parte pe redarea Septua­gintei, și textul masoretic. Câteva asemenea diferențe sunt evidențiate mai jos:

Doar 7 săptămâni până la „uns”

Un număr însemnat de versiuni biblice redau cuvintele din versetul 25 în așa fel încât să sugereze că până la mesia trec 69 de săptămâni. De exemplu, BTF spune: „Să ştii de aceea şi să înţelegi, că de la ieşirea poruncii de a restaura şi de a construi Ierusalimul până la Mesia Prinţul vor fi şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni” (vezi și KJV, NAS, NAU, NIV, NJV).

7 și 62 săptămâni, însumate, sunt 69! Dacă aceste săptămâni sunt de ani, atunci se obține un interval de 483 de ani, care ar acoperi timpul scurs de la un edict al lui Artaxerxe pentru recon­struirea Ierusa­limului până la apariția ca mesia (uns) a lui Isus, la botez sau la intrarea triumfală în Ierusalim.

Problema este că textul ebraic nu spune că până la mesia trec 69 de săptămâni, ci doar 7! În Biblia Hebraica Stuttgar­tensia (BHS), pasajul în discuție sună astfel:

Să știi și să înțelegi: De la ieșirea cuvântului pentru resta­bilirea și zidirea Ierusalimului până la uns, conducător, [vor fi] șapte săptămâni. Și [timp de] șaizeci și două săptămâni [Ierusalimul] va fi rezidit [cu] piață și șanț [de apărare], dar în timpuri de strâmtorare.

O notă marginală din versiunea biblică NET spune la acest verset:

Nu toate traducerile însă „urmează o redare tradițională a pasajului, care deviază de la accentuarea din MT”. De exemplu, VDCC spune:

„Să știi, dar, și să înțelelegi că dela darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusa­limului, până la Unsul, la Cârmuitorul, vor trece șapte săptămâni; apoi timp de șaizeci și două de săptămâni, piețele și gropile vor fi zidite din nou, și anume în vremuri de strâmtorare.”

La fel, NAB, BBE, ERV, ESV, NRS, RSV, SGAT, EDV, HBRV, HSH, JBK, MNT. MRB și TEV au această redare. Complete Jewish Bible accentuează distincția dintre cele două seturi de săptămâni, distan­țându-le în cadrul frazei:

„Să știi, deci, și să discerni că șapte săptămâni [de ani] vor trece de la ieșirea decretului pentru a restabili și rezidi Ierușalaimul și până vine un prinț uns. Acesta va rămâne în construcție pentru șaizeci și două de săptămâni [de ani], cu spații deschise și șanțuri de apărare; dar acestea vor fi timpuri de necaz”. (Vezi și JPS HOLY SCRIPTURES, 1917).

Deci conducătorul „uns” ajunge după 7 săptămâni, probabil din cauza distanței sau a opoziției unor oficiali imperiali, și recon­strucția Ierusa­limului are loc apoi sub conducerea acestuia timp de 62 de săptămâni!

În aceste versete cuvântul ebraic pentru „săptămâni” este șabuim, pluralul masculin de la „șapte”. Denotând heptade sau seturi de șapte, nu săptămâni (de zile). Literal Standard Version spune „șaptezeci de perioade de șapte”, New Living Translation „o perioadă de șaptezeci seturi de șapte”, iar New International Version „șaptezeci de 'șepți'.” Aceste redări pun în evidență pluralul și duc la un total, nu de 70 x 7 diviziuni de timp, ci de 70 x S x 7. Unde S este mărimea setului de heptade. Lamsa Bible alege S = 7, înțelegând pluralul ca pătrat sau jubileu: „De șaptezeci de ori șapte săptămâni”. În continuare termenul săptămână va fi folosit în sensul abstract de heptadă sau set de șapte.

▲

Va corupe cetatea și sfântul locaș (9:26)

Aproape toate versiunile biblice redau verbul ebraic șachath din versetul 26 cu „a distruge”.

„Poporul unui conducător care va veni va distruge cetatea și sfântul locaș” (Dan. 9:26b, GBV).

În concordanță cu această redare, cei mai mulți bibliști explică această parte a profeției prin distrugerea adusă de armatele romane asupra Ierusa­limului și templului acestuia în anul 70 e.n.

Totuși verbul șachath înseamnă în sensul lui de bază „a afecta, a corupe” și este folosit în Scripturile ebraice atât cu referire la o corupere (stricare) fizică, cât și cu referire la o corupere spirituală. Sensul determinat de context aici este de corupere în domeniul religios a cetății și templului, prin genera­lizarea apostaziei (eliminarea unsului, legământul timp de o săptămână cu un domn străin, înlăturarea jertfei necurmate și așezarea urâciunii pustiirii).

În capitolul anterior verbul este folosit în acest sens: „Şi prin viclenia lui va face să prospere înşelăciunea în mâna lui; şi se va înălţa în inima lui; şi prin prosperitate va corupe pe mulți” (8:25, GBV). „El va corupe și distruge pe mulți care se bucură de un fals sentiment de siguranță.” (Amplified Bible). Coruperea spirituală atrage după sine distrugerea.

De asemenea, în profeția paralelă din 11:31 se spune: „Și oștiri vor sta de partea lui şi vor profana locaşul sfânt, cetăţuia, şi vor înlătura jertfa neîncetată şi vor aşeza urâciunea care pustieşte” (GBV). Dacă sfântul locaș și cetățuia ar fi pustiite literal, în sensul ruinării clădirilor și al depopulării, nu ar avea sens așezarea ulterioară acolo a unei urâciuni sau idol pentru închinare, care pustiește.

Alte ocurențe în care verbul șachath are acest sens:

„Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de violență. Dumnezeu s-a uitat spre pământ, și iată că pământul era stricat; căci orice făptură își stricase calea pe pământ […] iată, îi voi nimici (lit. strica) împreună cu pământul” (Gen. 6:11-13) (4x).

„Vegheați cu luare aminte asupra sufletelor voastre ca nu cumva să vă corupeți și să vă faceți un chip cioplit” (Deut. 4:15, 16).

„Sora ei, Oholiba, a văzut lucrul acesta și a fost mai stricată decât ea în patima ei” (Ezec. 23:11).

„Ți s-a îngâmfat inima din cauza frumuseții tale, ți-ai stricat înțelep­ciunea din cauza splendorii tale” (Ezec. 28:17)

Așa cum se va vedea în continuare, „stricarea” cetății și a templului este o corupere religioasă, o îndepărtare generalizată de la închinarea după legământul Legii la Dumnezeul națiunii.

▲

„Jumătate” în loc de „la jumătatea” (9:27)

În timp ce multe versiuni (KJV, NAS, NIV, etc.) vorbesc despre încetarea jertfei și darului de mâncare „la jumătatea săptămânii”, Daniel 9:27 spune conform textului ebraic (BHS):

„Și va pune în vigoare un legământ pentru mulți o săptămână, și jumătate de săptămână va face să înceteze jertfa și darul de mâncare."

Prepoziția „la” nu există în textul original. Implicația este mare pentru că pasajul indică în acest caz o sistare temporară a jertfei necurmate, nu una definitivă.

BBE: „Și astfel pentru jumătate a săptămânii ofranda și ofranda de mâncare vor ajunge la încetare.”

TNK: „Pentru jumătate de săptămână va opri sacrificiul și ofranda de mâncare.”

NJB: „Pentru intervalul de o jumătate de săptămână va opri sacrificiul și darul de mâncare.”

NAB: „O jumătate de săptămână va aboli sacrificiul și darul de mâncare.”

CJB: „Pentru jumătate de săptămână va opri sacrificiul și ofranda de grâu.”

ERV, ESV, JPS, NRS, RSV: „Și pentru jumătatea săptămânii va cauza să înceteze sacrificiul și darul de mâncare.”

Dacă jertfa și darul de mâncare încetează temporar, înseamnă că templul este profanat, nu distrus.

▲

Textul după BHS (Daniel 9:24-27)

Introducând aceste corecții importante în text, versetele 24-27 se apropie fidel de textul critic al Biblia Hebraica Stuttgar­tensia (BHS):

24 Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra cetății tale celei sfinte, pentru a se completa răzvrătirea, și pentru a se termina [de comis] păcatul, și pentru a se ispăși [prin suferirea mâniei] vina pentru nelegiuire, și pentru a se aduce dreptatea pentru timpuri indefinite, și pentru a se sigila viziunea și profetul, și pentru a se unge Sfânta Sfintelor.

25 Să știi și să înțelegi: De la ieșirea cuvântului pentru resta­bilirea și zidirea Ierusa­limului, până la [un] uns, conducător, [vor fi] șapte săptămâni. Și [timp de] șaizeci și două de săptămâni va fi rezidit [cu] piață și șanț [de apărare], dar în timpuri de strâmtorare.

26 Și după aceste șaizeci și două de săptămâni, uns[ul] va fi eliminat, și [conducerea] nu va fi a lui. Poporul unui domn care vine, va corupe cetatea și sanctuarul, și sfârșitul lui va fi în potop [de corupție]; și până la sfârșitul confruntării sunt hotărâte pustiiri.

27 Și va pune în vigoare un legământ pentru mulți o săptămână, și jumătate de săptămână va face să înceteze jertfa și darul de mâncare. Și pe aripă [va pune] o urâciune care pustiește; și astfel până la completare ceea ce a fost hotărât va fi vărsat asupra celui pustiit.

De ce un număr însemnat de versiuni biblice nu urmează textul masoretic? Motivul este consensul doctrinar care s-a stabilit de secole între bibliști, referitor la această profeție care ar indica anul primei veniri a lui Cristos. Cei aproape 500 de ani necesari se obțin dacă se urmează redarea din Septuaginta, care interpune până la un conducător uns 7 și 62 săptămâni.

Pentru comparație în ce privește libertatea în redare, mai jos este reprodus același pasaj din Septuaginta (The English Translation of the Septuagint Version of the Old Testament, Lancelot C. L. Brenton, 1851).

24 Șaptezeci de săptămâni au fost determinate asupra poporului tău și asupra cetății sfinte pentru ca păcatul să fie încheiat, și pentru a sigila nelegiuirile, și pentru a șterge fărădelegile, și pentru a face ispășire pentru fărădelegi și pentru a aduce dreptatea veșnică, și pentru a sigila viziunea și profetul, și pentru a unge Sfânta Sfintelor

25 Să știi și să înțelegi, că de la ieșirea poruncii pentru răspuns și pentru construirea Ierusa­limului până la Cristos prințul [vor fi] șapte săptămâni, și șaizeci și două de săptămâni; și apoi [timpul] se va întoarce, și strada va fi construită, și zidul, iar timpurile vor fi la limită.

26 Și după cele șaizeci și două de săptămâni, cel uns va fi distrus, și nu este nicio judecată în el: și el va distruge cetatea și sanctuarul împreună cu prințul care vine: ei vor fi stârpiți cu un potop, și la sfârșitul războiului care se va termina repede el va destina [cetatea] pustiirilor.

27 Și o săptămână va stabili legământul cu mulți: și la mijlocul săptămânii jertfa mea și ofranda de băutură vor fi înlăturate: iar pe templu [va fi] urâciunea pustiirilor; și la sfârșitul timpului va fi pus capăt pustiirii.

Ca un exemplu că acuratețea lasă de dorit în acest pasaj, Septuaginta traduce „împreună cu” (v. 26) ceea ce în textul masoretic este „popor”. Dacă eliminăm ca și cauză preferința exegetică a traducă­torilor, atunci eroarea este o confuzie între două cuvinte, care în ebraica nevocalizată se scriu la fel.

▲

Elemente de exegeză

„În anul dintâi al lui Darius, fiul lui Ahașveroș, din sămânța mezilor, care fusese făcut împărat peste împărăția caldeenilor […]” - Dan. 9:1

„Împărăția caldeenilor” a fost cucerită! Împăratul Babilonului nu mai este! Așa cum se observă din rugăciunea consemnată în capitolul 9, Daniel era doritor să vadă sfârșitul „mâniei” divine, după cei șaptezeci de ani de vasalitate față de Babilon, și resta­bilirea completă a Ierusa­limului în gloria de odinioară, ca regat suveran al lui Dumnezeu.

„Am înțeles din cărți că trebuiau să treacă șaptezeci de ani pentru dărâmă­turile Ierusa­limului […] m-am rugat DOMNULUI Dumnezeului meu […] și am zis: «Doamne, după toată dreptatea ta, te rog abate mânia și furia ta de la cetatea ta, Ierusalimul, de la muntele tău cel sfânt; căci din cauza păcatelor noastre și din cauza nelegiu­irilor părinților noștri este Ierusalimul și poporul tău de batjocură tuturor celor care ne înconjoară».” (Dan. 9:2-4, 16).

Răspunsul adus de „omul Gabriel” în profeția celor 70 de săptămâni a fost în esență:

• Pentru o încetare completă a comiterii fărăde­legilor și a mâniei divine corespun­zătoare, pentru o restabilire autentică, nu este vorba de 70 de ani, ci de 70 de săptămâni (70 seturi de șapte).
• 7 săptămâni vor trece de la „ieșirea unui cuvânt” pentru recon­struirea Ierusa­limului până la venirea unui conducător „uns” (numit). Apoi timp de 62 de săptămâni Ierusalimul va fi reconstruit sub conducerea acestuia, după care unsul va fi eliminat. Verbul folosit (karet, stârpit) este specific pentru oamenii nelegiuiți. Apoi poporul unui domn care „vine” (împotriva Ierusalimului), răspândește corupția și apostazia în cetate și la templu.
• În final, după persecutarea celor fideli care se opun, se ajunge la ispășirea prin suferință a vinovăției pentru păcat și încetarea completă a mâniei divine împotriva Ierusa­limului și a poporului lui Daniel. Împlinirea profeției se va încheia („sigila”) odată cu ungerea locului presfânt, adică cu rededicarea Templului.

▲

Poporul unui domn care vine

În aceste versete (25-27) se pot identifica mai multe „personaje”: (1) un conducător uns, care va fi eliminat, (2) un domn care vine, (3) poporul domnului care vine, (4) cei mulți pentru care se pune în vigoare un legământ și (5) o urâciune care pustiește. Identitatea acestora poate fi stabilită prin analogie cu alte pasaje profetice din Daniel și Apocalipsa.

Între bibliști există dezacord în ce privește „personajul” care pune în vigoare legământul pentru cei mulți. Unii consideră că acesta este „unsul” din versetul 26, alții că este „domnul care vine”, menționat în același verset.

De vină sunt probabil întreruperea pe care o introduce numerotarea versetelor în traducerile moderne și pronumele masculin „el” (în loc de „acesta”), folosit în cele mai multe versiuni biblice („El va face un legământ”). Puțini asociază verbul din versetul 27 cu „poporul”, care este subiectul logic al frazei. Vezi redarea paralelă de mai jos.

Așa cum se vede în redarea literală a textului ebraic, poporul este cel care pune în vigoare legământul. De altfel, poporul domnului care vine face patru acțiuni, în succesiune logică:

•  corupe cetatea și sanctuarul

•  pune în vigoare un legământ pentru mulți o săptămână

•  jumătate de săptămână face să înceteze jertfa și darul de mâncare.

•  așează o urâciune care pustiește

Ideea este că lucrurile în cetate și la templu se degradează progresiv și culmineză cu așezarea într-o parte expusă a templului a unui „chip” care are putere să pustiască. Același scenariu este descris în Daniel 11 și Apocalipsa 11-17. Prin analogie element cu element putem stabili identitatea relativă a persona­jelor:

În loc de „poporul unui domn”, KTC și TEV spun „armata”, NLT și LBV „armatele”, iar NRS și AAT „trupele”. Conform BDB Hebrew Lexicon termenul ebraic pentru popor are și sensul de „oameni din suită, însoțitori” (Gen. 32:8; 33:15; 35:6), „grup de luptători care urmează un lider” (Jud. 8:5; 2 Sam. 15:17) sau „forță armată mobilă” (1 Sam. 11:11; 1 Reg. 20:10; Num. 20:20).

Aceasta corespunde cu modul în care este descris „poporul” în Daniel 11:31 drept „niște oști trimise de el” [literal, (două) brațe provenind din el, GBV]. BTF: „Şi braţe vor sta de partea lui”. Iar în Apocalipsa 13:11 drept o fiară cu două coarne care lucra cu toată autoritatea fiarei dintâi. Isus și Pavel s-au referit fiecare la profeția lui Daniel („Apocalipsa” zilelor lor) și au confirmat același scenariu. Isus a descris lucrurile care trebuie să se întâmple înainte ca Dumnezeu să scurteze zilele necazului mare:

„Se vor scula mulți proroci mincinoși și vor înșela pe mulți. Și din cauza înmulțirii fărădelegii dragostea celor mai mulți se va răci […] De aceea, când veți vedea «urâciunea pustiirii», despre care a vorbit prorocul Daniel, «așezată în locul sfânt» (cine citește să înțeleagă!) atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți; […] pentru că atunci va fi un necaz așa de mare […]” (Mat. 24:11-22).

Se regăsesc elementele cunoscute: corupția și fărădelegea, cei mulți înșelați, „poporul” corupător („mulți proroci mincinoși”), urâciunea pustiirii așezată în locul sfânt. Aceasta din urmă ca element semnalizator că lucrurile au ajuns la paroxism, că „pustiirea” Ierusa­limului, persecuția celor fideli din cetate, este iminentă și că aceștia trebuie să se refugieze în munții din afară, dacă vor să scape cu viață. Pavel a explicat și el că:

„Ziua Domnului […] nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu […] Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase” (2 Tes. 2:3, 4, 9).

▲

Un domn care „vine”

Acest domn vine „prin lucrarea Satanei [împotri­vitorului]”, adică nu vine el însuși pentru a se așeza în forță în locul sfânt. Cei mulți sunt ademeniți de „poporul” lui, prorocul mincinos sau împotrivitorul care face semnele mincinoase (comp. Fap. 13:6, 8 și 2 Timotei 3:8).

Prin sintagma „locul sfânt” Isus a înțeles templul din Ierusalim, iar Pavel, după două decenii, posibil adunarea creștină, pe care el a comparat-o cu un templu [gr. naos], în care Dumnezeu locuiește prin spirit (Efes. 2:21, 22). „Așa că se va așeza în templul [naos] lui Dumnezeu”. Această aplicație diferită a profeției lui Daniel, din partea lui Isus și a apostolului Pavel, se explică prin schimbarea de semnificație pe care au suferit-o Ierusalimul și Templul după moartea și învierea lui Isus – de la lucruri înțelese fizic la lucruri înțelese spiritual. Apocalipsa confirmă două împliniri pentru profeția lui Daniel: una în timpul lui Isus și una în viitor (Apoc. 11:2, 8).

▲

Pe aripă o urâciune care pustiește

În Matei 4:5 Isus este dus de ispititor pe streașina [lit. aripa] templului pentru a se arunca de acolo în văzul mulțimii. În Septuaginta (în uz în secolul I) urâciunea stă pe templu [gr. hieron], adică pe sanctuar sau pe una dintre construcțiile anexe. TNK sugerează „la colțul (altarului)”, probabil pentru că așezarea urâciunii este menționată în context cu sistarea jertfei necurmate. Ideea este în orice caz într-un loc înălțat și astfel expus pentru public în vederea închinării. În ilustrația de mai sus (o reconsti­tuire a templului din Ierusalim) pot fi observate mai multe asemenea locuri înălțate sau „aripi” la care s-ar putea referi profeția.

În Vechiul Testament idolii care reprezentau diferite „divinități” sunt numiți urâciuni (Deut. 32:16; 1 Regi 11:5; 2 Regi 23:24). „Niște oști trimise de el vor veni și […] vor așeza urâciunea care pustiește.” (Dan. 11:25). Verbul „a așeza” [ebr. natan] se regăsește în Leviticul 26:1, în interdicția dată de Dumnezeu cu privire la facerea și instalarea de idoli în țară:

„Să nu vă faceți idoli, să nu vă ridicați nici chip cioplit, nici stâlp de aducere aminte; să nu puneți [natan] în țara voastră nici o piatră împodobită cu chipuri, ca să vă închinați înaintea ei; căci eu sunt DOMNUL Dumnezeul vostru”.

În Apocalipsa 13:14, 15 acțiunea este descrisă în termeni asemănători:

„Ea [fiara care acționa ca proroc] a zis celor care locuiesc pe pământ să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie și trăia. I s-a dat să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să și vorbească și să facă să fie omorâți toți cei care nu se vor închina icoanei fiarei.”

Urâciunea este „așezată” (făcută și însuflețită) pentru a „pustii” pe cei care nu i se închină ei și astfel fiarei cu pretenții de divinitate, pe care o reprezintă. Ce poate fi această urâciune?

În antichitate împărații romani obișnuiau să-și asigure loialitatea populațiilor din provincii dispunând ca o parte a serviciilor religioase din temple să fie înlocuită cu arderea de tămâie în cinstea lor. Cum cezarul nu putea fi prezent peste tot în persoană, acest lucru se făcea în fața unor statui care-l reprezentau și a reprezen­tanților locali. Ce-i care organizau cultul împăratului se bazau pe propagandă, pe oferirea de avantaje sau, dacă exista opoziție, cum a fost în cazul creștinilor, pe brațul puternic al legii.

Idolii sunt fără viață prin natura lor (Ps. 135:16, 17), dar urâciunea pustiirii primește „suflare”, pentru ca să vorbească (să decreteze) și să pustiască ea însăși. Atât în ebraică cât și în greacă sensul este „care cauzează pustiire”. Tipul de pustiire poate fi ilustrat prin acțiunea lui Saul asupra adunării creștine:

„Dar Saul pustia adunarea, intrând prin case, şi, târând pe bărbaţi şi pe femei, îi preda la închisoare. Saul sufla încă amenințarea și uciderea împotriva ucenicilor Domnului” (Fap. 8:3; 9:1, GBV).

Saul avea aprobarea sinedriului, care avea girul autorităților romane, ceea ce sugerează că urâciunea care pustiește poate fi o uniune nepotrivită între religios și politic, între autorități locale și străine, pentru a asigura bază legală opoziției. În acest caz opoziția la ungerea de către Dumnezeu a unui rege mesianic. O asemenea alianță heterogenă ar reprezenta interesele împăratului sau imperiului și astfel ar fi un „chip” al acestora în teritoriu. Rivalii lui Daniel s-au unit în complot și l-au determinat pe împăratul Darius să emită un decret „politic” de interzicere a oricărui cult religios diferit de acela al împăratului (Dan. 6:6-8).

▲

Isus și „urâciunea pustiirii”

Refugierea bisericii în afara Ierusa­limului din cauza persecuției, menționată în (Fapte 8:1), este o ilustrare potrivită a modului cum putea fi urmat sfatul lui Isus de a se fugi în mod prevăzător la munții din afara Ierusalimului, la vederea urâciunii „stând” în locul sfânt (Vezi Comentariul la Matei 24:15, 16). Adică în timp de persecuție provocată chiar de conducerea compromisă, colabora­ționistă, a sistemului religios incluzând templul.

Când se întâmplă acest lucru s-a ajuns la un punct în care nu se mai poate îndrepta nimic prin rămânerea pe loc. Reacția potrivită este plecarea, refugierea. Persecuția a fost deja suferită ca parte a luptei pentru salvarea sistemului ca loc sfânt al închinării adevărate (comp. Mat 24:9-15). Acum această luptă este pierdută. Nu este nevoie de mai multe victime. Dumnezeu însuși s-a depărtat de locul sfânt (comp. Ezec. 8:6).

Isus a spus cu referire la acest semn că aceia care îl văd și înțeleg sensul cuvintelor lui Daniel, să-și salveze viața pe cont propriu, refugiindu-se. „Așezarea” urâciunii pustiirii este ultima și cea mai gravă din seria de acțiuni pe care le intreprinde poporul domnului care vine. Profanarea își atinge maximul prin pustiirea legiferată a celor care refuză să se închine. „Și pe aripă [va pune] o urâciune care pustiește; și astfel până la completare ceea ce a fost hotărât va fi vărsat asupra celui pustiit” (v. 27). A fost condamnarea la moarte a lui Cristos „completarea”? Vezi Comentariul la Matei 23:32 despre „umplerea măsurii”.

În timpul lui Isus, idolul viu a fost „așezat” în locul sfânt atunci când conducerea religioasă a națiunii s-a transformat în colabo­ratoarea imperiului roman, în brațul prelungit al cezarului pentru opoziția la regalitatea divină – prin predarea către reprezen­tanții imperiului, pentru a fi ucis, a unsului mesianic și dispersarea susțină­torilor acestuia. „Nu voi mai vorbi mult cu voi, pentru că vine stăpâ­nitorul lumii şi el nu are nimic în Mine” (decât rivalitate, război total). — Ioan 14:30, GBV.

Pilat și Irod, care reprezentau puterea imperială, n-au acționat împotriva lui Isus fără „ajutorul” oamenilor domnului care vine. Domnul (cezarul) „a venit” și a intrat în locul sfânt, atunci când conducătorii religioși le-au cerut reprezen­tanților lui din teritoriu să se implice în aspecte religioase ale Legii și Templului, cu scopul eliminării unsului mesianic pentru Sion. Când mai marii spirituali ai Ierusa­limului, în acea acțiune în rol de proroc mincinos, au atras mulțimea de partea lor și au determinat-o să proclame „noi n-avem alt împărat decât cezarul”, urâciunea a fost așezată în locul sfânt, pentru închinarea la domnul străin. Mai presus sau în locul lui Dumnezeu, a cărui prezență era în Templu (Luca 16:15). Cel respins și înlocuit a fost nu atât Mesia, cât Dumnezeul națiunii, Marele Împărat, pentru că Isus a clarificat: „Cine mă primește pe mine, primește pe Cel ce m-a trimis pe mine” (Ioan 13:20; Mat. 5:34, 35; comp. 1 Sam. 8:7). Rezultatul a fost „pustiirea” — uciderea unsului mesianic și dispersarea susținătorilor lui (Mar. 14:27).

▲

Isus și etnia poporului

Isus a vorbit despre urâciunea pustiirii în antiteză cu locul sfânt (Vezi Comentariul la Matei 24:15). După „așezarea” ei, locul devine unul profanat și este nevoie de curățare și rededicare. „Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra cetății tale celei sfinte […] pentru a se termina [de comis] păcatul […]; și pentru a se unge Sfânta Sfintelor” (Dan 9:24). Un motiv în plus al profanării locului sfânt, dincolo de instalarea acolo a unui idol abominabil, este faptul că puterea „divină” reprezentată de acesta este una străină. Simpla prezență a păgânilor în locul sfânt este considerată în Scriptură ca o profanare (Ps. 79:1). Au fost prezente națiunile în locul sfânt la respingerea lui Mesia? (comp. Apoc. 11:2).

Cu privire la ceea ce urma să se întâmple în legătură cu persoana sa, Isus le-a zis celor doisprezece: „Iată, ne suim la Ierusalim și tot ce a fost scris prin proroci despre Fiul Omului se va împlini. Căci va fi dat în mâinile neamurilor; […][acestea] îl vor omorî" (Luc. 18:31-33).

Întrucât în relatarea paralelă din Matei 20:18, 19 Isus spune că în primă fază „Fiul Omului va fi dat preoților celor mai de seamă și cărturarilor; ei îl vor condamna la moarte”, inferența este că acești lideri religioși sunt și ei în categoria neamurilor, parte a poporului domnului care vine sau „oști trimise de el (lit. 'brațe din el')”. Devenind o prelungire a puterii imperiale, a cezarului, de a cărui „venire” vorbea Isus (Ioan 14:30), conducătorii religioși ai națiunii au încetat să mai fie iudei din punct de vedere profetic. Nu numai Isus, care a vorbit despre părăsirea Iudeii, dar și apostolii au înțeles în acest fel lucrurile. Ei au aplicat Psalmul 2, care menționează neiudeii, „neamurile”, la opoziția organizată în Ierusalim împotriva lui Isus:

„Pentru ce s-au dezlănţuit naţiunile şi s-au gândit popoarele la cele deşarte? Împăraţii pământului s-au ridicat [paristémi, au venit ca să fie prezenți] şi mai-marii s-au adunat împreună împotriva Domnului şi împotriva Hristosului Său”. Pentru că, într-adevăr, s-au adunat împreună [synagoo] în această cetate împotriva Sfântului Tău Slujitor, Isus, pe care L-ai uns, atât Irod cât şi Ponţiu Pilat, împreună cu naţiunile şi cu popoarele lui Israel, ca să facă tot ceea ce mâna Ta şi planul Tău hotărâseră dinainte să fie. (Fap. 4:25-28, GBV).

Printr-o analogie simplă, „națiunile” din cuvintele de mai sus, care acționează împotriva lui Dumnezeu și a Slujitorului uns de el, pot fi identi­ficate cu „armata” sau poporul domnului care vine:

Pentru a descrie „uniunea” realizată între conducătorii religioși, demnitarii locali repre­zentând pe domnul care vine și popoarele lui Israel („cei mulți”), este folosit verbul synagoo (a se aduna laolaltă), de la care este derivat sinagogă, cuvânt folosit de iudei pentru a-și denumi comunitățile religioase și locurile de adunare. În Apocalipsa 2:9 termenul are o conotație negativă: „Știu necazul tău […] din partea celor care zic că sunt iudei și nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei [adversarului].” (Vezi și Apoc. 3:9). Etnia falsă a iudeilor care l-au dat la moarte pe Isus este în armonie cu descrierea lor în Apocalipsa drept un proroc mincinos, iar în profeția lui Daniel drept brațe sau oști ale domnului străin.

▲

Un legământ pentru mulți

„Poporul unui domn care vine […] va pune în vigoare un legământ pentru mulți o săptămână”. Considerând că subiectul logic este domnul care vine și că acest domn a venit deja, în secolul întâi în persoana „unsului” menționat în același verset (Cristos), multe versiuni biblice vorbesc despre un legământ întărit sau confirmat de acesta „cu” mulți. „Şi el va confirma legământul cu mulţi pentru o săptămână” (BTF). Dar prepoziția ebraică înseamnă „pentru” sau „la”, indicând un legământ pus în vigoare pentru mulți sau impus la mulți. Așa cum am văzut, artizanul legămân­tului este poporul domnului care vine, în Apocalipsa fiara a doua care acționează ca proroc mincinos (13:12; 19:20).

Cuvintele paralele profetic din Apocalipsa 13:16, 17 ne dau o imagine despre natura tiranică a „legă­mântului” și modul cum este impus:

„Și face ca toți, mici și mari, bogați și săraci, liberi și robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta.”

NJB: „El va impune o alianță fermă cu mulți oameni”. BBE: „Și un ordin strict va fi emis împotriva numărului mare pentru o săptămână”. Verbul ebraic este gabar, a fi puternic, a se impune, aici cauzativ, a face să fie puternic, a impune. Condiționarea libertății de a cumpăra sau vinde, de un însemn reprezentând un nume, dă de înțeles că este vorba despre un dictator cu pretenții de divinitate (Dan. 11:37), față de care se legiferează obligati­vitatea declarării supunerii sau apartenenței. Vezi Pe mâna dreaptă sau pe frunte.

„Cumpărarea și vinderea” sunt simbolul relațiilor interumane, începând de la cele economice, care asigură subzistența, până la cele sociale. Interzicerea acestora înseamnă excluderea din societate, ostracizarea și, ca urmare, condamnarea la înfometare și moarte. Intrarea în acest legământ înșelător, în care în schimbul conformării la pretențiile religioase ale domnului străin cei mulți din Israel primesc un drept care este de fapt al lor, înseamnă părăsirea legământului care prevede închinarea exclusivă la Dumnezeu și acceptarea Unsului desemnat de el. Putem înțelege acum cuvintele din Daniel 11:30-32:

„Și, mânios împotriva legământului sfânt, el [împăratul de la miază-noapte] va lucra, se va reîntoarce [devenind astfel domnul care vine] și își va îndrepta atenția spre cei care vor părăsi legământul sfânt. Niște oști trimise de el vor veni și vor profana sfântul locaș, cetățuia, vor face să înceteze jertfa necurmată și vor așeza urâciunea care pustiește. Va ademeni prin lingușiri pe cei care rup legământul. Dar aceia din popor care vor cunoaște pe Dumnezeul lor vor rămâne tari și vor acționa.”

Planul domnului care „se reîntoarce” (cu o nouă strategie) este cucerirea națiunii prin subminarea loialității membrilor ei față de „legământul sfânt”. „Își va îndrepta atenția spre cei care vor părăsi legământul sfânt”. „Va ademeni prin lingușiri pe cei care rup legământul”. Strategia lui are la bază „învățătura lui Balaam, care a învățat pe Balac să arunce o cursă înaintea fiilor lui Israel, ca ei să mănânce din lucrurile jertfite idolilor și să comită desfrânare” (Apoc. 2:14). Și astfel să se îndepărteze singuri de protecția lui Dumnezeu.

„Se va ridica un rege cu chip semeţ şi isteţ în lucrurile ascunse. Şi stăpânirea lui va creşte în putere – dar nu prin puterea lui însuşi – şi va face pustiiri uriaşe şi în orice lucru va izbuti şi va prăbuşi pe cei tari şi pe poporul sfinţilor. Din pricina isteţimii lui, va izbuti înşelăciunea în mâna lui şi se va semeţi în inima sa şi în plină vreme de pace va doborî pe mulţi” (Dan. 8:23-25, VBOR).

Cei mulți sunt atrași să rupă legământul cu Dumnezeu. Poporul sfinților, asemenea celor „puternici” sau de neînvins prin forța brută, este atacat prin lucruri ascunse.

Legământul pentru cei mulți este un „lucru ascuns” pentru că urmărește să compromită relația poporului sfinților cu Dumnezeu, Suveranul lor, și astfel să-i îndepărteze pe aceștia de sursa ocrotirii. „În plină vreme de pace va doborî pe mulți”, adică în timp ce națiunea se va simți în siguranță din partea dușmanilor ei, în timp de relaxare. Același cuvânt este folosit în Proverbele 17:1 pentru a descrie liniștea unui cămin în care nu există stări conflictuale: „Mai bine o bucată de pâine uscată, cu pace, decât o casă plină de cărnuri, cu ceartă”.

Națiunea nu este subjugată însă în totalitate. Față de cei „mulți” care sunt atrași în cursă, va exista o minoritate care nu va putea fi „ademenită prin lingușiri să rupă legământul sfânt”. „Aceia din popor care vor cunoaște pe Dumnezeul lor vor rămâne tari și vor acționa” (Dan 11:32). Vezi Numărul majorității.

▲

Timp de o săptămână

Se crede în general că durata de o săptămână este cunoscută și stipulată ca atare la încheierea legămân­tului compro­mițător și că apoi, după ce ambele părți au fost de acord cu ea, nu este respectată de către una dintre ele. Aceasta însă ar însemna că domnul care vine s-ar mulțumi cu loialitatea temporară a națiunii aduse prin înșelăciune sub autoritatea lui. În realitate timpul nu este cunoscut dinainte. Săptămâna sau setul de șapte este intervalul în care se reușește impunerea constrân­gerii, până la intervenția salvatoare a lui Dumnezeu (comp. Dan. 7:21 și Mar. 13:20).

Au fost alocate 70 de săptămâni pentru „a înceta fărădelegea […] și pentru a unge Sfânta Sfintelor”. Săptămâna legămân­tului, împreună cu cele 7 și 62 săptămâni, ridică totalul la 70. Dar nu se spune, cel puțin nu explicit, că ea este a șaptezecea. Este posibil ca această „săptămână” sau set de șapte să aibă o parte aritmetic egală înainte de acest interval și una la sfârșitul lui (1/2 + 7 + 62 + 1/2).

În mod interesant, fraza continuă vorbind despre o jumătate de șapte. „Și va pune în vigoare un legământ pentru mulți o săptămână, și jumătate de săptămână va face să înceteze jertfa și darul de mâncare.” Dacă această jumătate de șapte nu este o jumătate a săptămânii legământului, atunci ea poate avea o durată diferită. În Apocalipsa după 1260 de zile sau trei ani și jumătate (jumătate de șapte) urmează trei zile și jumătate (jumătate de șapte):

„Voi da celor doi martori ai mei să prorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şaizeci de zile. Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara, care se ridică din Adânc, va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî. Şi oameni din orice norod, din orice seminţie, de orice limbă şi de orice neam vor sta trei zile şi jumătate şi vor privi trupurile lor moarte şi nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt. Dar, după cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi s-au ridicat în picioare” (Apoc. 11:3, 7, 9, 11).

În Daniel se găsește o aluzie la o „jumătate de șapte” în cele trei timpuri și jumătate de persecuție a sfinților, menționate în 7:25 și 12:7. La finalul acestor timpuri puterea poporului sfânt este zdrobită, cores­punzând profetic omorârii celor doi martori după 1260 zile și rămânerii lor în inactivitate pentru trei zile și jumătate. „Când se va sfârşi zdrobirea puterii (lit. mâinii) poporului sfânt, toate acestea se vor sfârşi” (GBV). „Mâna” reprezintă și activitatea, iar oprirea activității religioase este urmarea interdicției și a persecuției prin care aceasta este impusă.

Întrucât cele 70 de săptămâni sau seturi de șapte se încheie cu ungerea Locului Preasfânt (Dan. 9:24), acțiune care implică reluarea jertfelor, și jertfele sunt întrerupte pentru jumătate de săptămână sau de șapte, înseamnă că cele două intervale coincid în ce privește sfârșitul lor: jumătatea de săptămână sau de șapte încheie pe cele șaptezeci.

(va continua)

▲