Indexul versetelor comentate:

Isus a spus aceste cuvinte în cadrul pildei nunții fiului de împărat. Atât aceasta cât și pilda anterioară (a viticul­torilor) au avut ca subiect respingerea națiunii israelite de către Dumnezeu și înlocuirea ei cu o alta (21:43).

Când a avut loc această înlocuire? Așa cum arată Matei 22:7-9, împăratul a acționat într-o anumită ordine: (1) a pedepsit lipsa de respect a invitaților la nuntă, și (2) a luat măsuri pentru a înlocui invitații. Aceeași ordine se găsește și în pilda viticul­torilor:

„Pe oamenii aceia răi îi va nimici groaznic şi îşi va arenda via altor viticultori, care îi vor da roadele la timpurile lor. Din această cauză vă spun: Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unei naţiuni care îi va aduce roadele ei.” (21:41, 43, BTF).

Înainte ca via să fie arendată altor viticultori, proprietarul avea să-i pedep­sească pe primii și să le ia via. La Penticostă împărăția lui Dumnezeu a fost „dată” unei alte națiuni – Israelului după duh. Vechii „viticultori”, Israelul după carne, au fost pedepsiți („nimiciți”), deci înainte de această zi. În ce fel s-a întâmplat acest lucru? După cum a spus Isus, prin luarea împărăției de la ei. Dându-l la moarte pe regele uns de Dumnezeu, Ierusalimul fizic a încetat să mai fie „cetatea marelui Împărat”. (Mat. 5:35; 23:17, 18).

Conducătorii națiunii, ca niște zidari nepricepuți, au aruncat chiar piatra cea mai importantă a construcției – regele! Astfel Isus le-a spus în concluzia pildei: „N-ați citit niciodată în Scripturi: «Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru și este minunat în ochii noștri»?” Înviindu-l pe Isus și punându-l ca piatră de temelie a noului Israel, Dumnezeu a arătat că se ocupă prompt de transferul „viei” (Fap. 4:11). Aceasta limitează timpul în care viticultorii au fost „nimiciți” la intervalul dintre moartea și învierea lui Cristos.

Pentru că pilda nunții fiului de împărat vorbește despre o trimitere de oști care să-i nimicească pe ucigași și să le ardă cetatea, ne-am putea gândi că aceste cuvinte au în vedere distrugerea Ierusa­limului de către romani în anul 70 e.n. Dar în acest caz lansarea de noi invitații la nuntă s-ar fi făcut abia 40 ani mai târziu și nu prin cuvântarea lui Petru de la Penticostă. Ambele pilde arată însă că între comiterea crimelor și pedepsirea ucigașilor nu trece mult timp. Împăratul „s-a mâniat” și, ca efect al acestei mânii, „a trimis oștile sale”.

O obiecție este tipul de pedeapsă. „Pe oamenii aceia răi îi va nimici groaznic”. „A nimicit pe ucigașii aceia și le-a ars cetatea”. Nu putem aplica literal acest fel de pedeapsă la israeliții care au trăit după uciderea lui Isus până în anul 70 e.n. De ce? Apostolul Pavel a explicat:

Spun deci: A lepădat Dumnezeu pe poporul său? Nicidecum! Căci și eu sunt israelit, din sămânța lui Avraam, din seminția lui Beniamin. Și caut ca, dacă este cu putinţă, să stârnesc gelozia celor din neamul meu şi să mântuiesc pe unii din ei. (Rom. 11:1, 14).

În loc să fie condamnați, israeliții puteau primi individual o nouă cetățenie în Israelul spiritual și viață veșnică! „Nimicirea” definitivă arătată în cele două pilde ale lui Isus este figurativă și își găsește împlinirea în căderea Israelului ca națiune de la privilegiul de a avea sau de fi în mod exclusiv împărăția lui Dumnezeu (Rom. cap. 9-11).

▲

O mare parte dintre iudeii din timpul lui Isus, și în mod deosebit conducătorii lor religioși, se considerau cu mândrie a fi „copiii lui Avraam”. Totuși, atât Ioan Botezătorul, cât și Isus i-au demascat ca fiind figurativ pui sau proge­nituri de vipere (Luc. 3:7, 8). Motivul? Ei erau „fiii” celor ce omorâseră pe proroci. Adică aveau aceleași înclinații de a vărsa sânge nevinovat din invidie religioasă ca și „părinții” lor. Cu o ocazie Isus le-a spus:

Dacă ați fi copii ai lui Avraam, ați face faptele lui Avraam. Dar acum căutați să mă omorâți pe mine, un om care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu: așa ceva Avraam n-a făcut. Voi faceți faptele tatălui vostru (Ioan 8:39-41).

Isus știa că ei erau urmașii naturali ai lui Avraam. Dar, din punct de vedere spiritual, păreau să fie născuți din curvie, adică dintr-un alt tată, ale cărui trăsături le moște­niseră. Pe acest „tată” străin Isus l-a identificat ca fiind „diavolul” (calom­niatorul), o gândire a răului, adversă lui Dumnezeu și închină­torilor lui, care a fost manifestată încă de la începu­turile lumii (Ioan 8:37, 38, 44). Cain fiind primul „copil” sau produs al acestei gândiri. Într-adevăr, progenitura de „șerpi” a acestei orientări l-a inclus pe Cain, care l-a ucis pe fratele său Abel, din invidie religioasă (1 Ioan 3:2).

Isus a vorbit despre această progeni­tură care s-a întins peste veacuri ca despre o singură familie sau filiație („ați omorât”, „veți omorî”), purtând o vină comună, acumulată începând „de la sângele lui Abel, cel drept” (Mat. 23:34, 35). Chiar dacă cei mai mulți apartenenți ai „familiei” nu mai erau, aceasta putea fi trasă oricând la răspundere și pedepsită prin „fiii” ei, ultimii membri în viață. Un model despre modul cum tratează Dumnezeu cazurile de vină comună, care se întind pe mai mult de o generație, se găsește în pedepsirea unor case regale influente din Israel prin îndepăr­tarea de la domnie și a națiunii în ansamblu prin ducerea în exil. Pe baza acestui principiu al vinei comune unele biserici de astăzi și-au cerut scuze pentru atrocități comise cu secole în urmă.

Vina nu este numai comună, ci și egală. Dar nu și pedeapsa! În timp ce genera­țiile anterioare s-au stins fără să dea socoteală pentru „sângele vărsat”, Isus a spus că cei trași la răspundere din ultima generație 'nu vor scăpa de judecata gheenei'.

Astfel Gheena reprezintă o judecată definitivă (comp. Mat. 3:7, 12; Marc. 9:47, 48). Dumnezeu a mai pedepsit națiunea israelită, dar ea a revenit din „mormintele” Babilonului (Ezec. 37:12). Acum însă Isus averti­zează că națiunea ar putea fi respinsă definitiv, ca și cadavrul unui criminal aruncat în gheenă, care nu mai poate fi recuperat și a cărui înviere nu se mai așteaptă!

▲

Israeliții secolului întâi au fost o generație de judecată sau de seceriș. O parte dintre ei riscau să se dovedească pleavă și să fie „arși în foc” (Mat. 3:7-12). În ce sens au fost ei „generația [gr. genea] aceasta”?

Isus a comparat o generație de „fii” cu „părinții” lor:

Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi zidiți mormin­tele prorocilor, împodobiți gropile celor drepți și ziceți: „Dacă am fi fost noi în zilele părinților noștri, nu am fi fost părtași cu ei la sângele prorocilor”. Prin aceasta mărturisiți despre voi înșivă că sunteți fiii celor ce au omorât pe proroci. Voi, deci, umpleți măsura părinților voștri. Șerpi, pui [gr. genemata] de vipere! Cum veți scăpa de judecata gheenei? (v. 29-33).

Generația de „fii” (care au moștenit aceleași înclinații de a vărsa sângele profeților) nu era compusă din israeeliții contem­porani atunci. Isus și ucenicii lui nu erau printre acești „pui [sau generație] de vipere”, care risca să nu scape de „judecata gheenei”, datorită „umplerii măsurii” vinovăției de sânge.

Generației respective i se trimiteau „proroci, înțelepți și cărturari”. Unii aveau să fie uciși, alții biciuiți sau alungați (v. 34). Ioan Botezătorul a fost unul dintre acești trimiși care a fost ucis, apostolii și cei 70 de ucenici trimiși au fost și ei persecutați, iar sângele vărsat al lui Isus, „fiul” trimis la urmă de Dumnezeu ca proprietar al viei, a „umplut măsura” (10:16, 17; 17:12, 13). Care era scopul acestor 'trimiteri' și al 'umplerii măsurii' de către acea generație? Isus a explicat:

Ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel, cel drept, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-ați omorât între templu și altar. Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste generația aceasta (v. 35).

Luca a folosit cuvintele: „Ca să se ceară de la această generație sângele tuturor prorocilor”. Principiul este același: „Tot sângele” anterior se putea cere de la ei numai dacă erau generația finală, de încheiere a socotelilor, iar generația finală sau de 'judecată' puteau deveni numai dacă 'umpleau măsura' ancestrală a vinovăției. Mai mult, dacă ei doar 'zideau mormintelor prorocilor', mărturisind că cei ce au ucis pe proroci erau părinții lor, vina și mărimea „familiei” se limita la atât: „părinți” și „fii”. Dar dacă ucideau ei înșiși, ridicându-se la egalul părinților lor, deveneau „frați” cu aceștia într-o familie mai mare de „fiii” întinzându-se până la timpul lui Abel și la „tatăl” comun, „răul” sau răutatea (1 Ioan 3:12; comp. 1 Ioan 5:19).

În concluzie, „generația aceasta” se referă la „fiii” care au umplut măsura „părinților” lor prin uciderea lui Isus, ultimul profet trimis lor ca „familie”.

▲

Dumnezeu a trimis mereu profeți poporului său, care au venit și au vorbit în numele lui, dar cei mai mulți dintre aceștia nu au fost primiți bine (23:29-36). Prin cuvintele de mai sus Isus a confirmat cu tristețe că același lucru se întâmplă și cu el. Cu numai două zile înainte, el venise „în numele Domnului” într-un sens cu totul special, intrând ca Mesia în Ierusalim, oferindu-se să fie întronat ca rege. Matei descrie cum l-a primit o parte din popor: „Mulțimile care mergeau înaintea lui Isus și cele ce veneau în urmă strigau: «Osana, Fiul lui David! Binecu­vântat este cel ce vine în numele Domnului».” (21:9; comp. Luca 19:41-44). Reprezen­tanții națiunii însă și națiunea în ansamblu l-au respins și chiar l-au dat la moarte ca pe un mesia fals, care le pune siguranța națională în pericol din partea romanilor.

Astfel se ridică întrebarea: Presupun cuvintele din Matei 23:39 că Isus va veni încă o dată pentru Israel, când națiunea se va converti în totalitate și îl va primi ca Mesia salvator? Să observăm că este pusă o condiție. Până când copiii „Ierusa­limului care omoară pe proroci” (versetul anterior) nu spun „Binecu­vântat este cel ce vine în numele Domnului”, el nu va fi văzut de ei. Dar o parte a acestei națiuni l-a primit deja. Isus nici nu a așteaptat un timp viitor când întreaga națiune să-și schimbe atitudinea:

„A venit la ai săi și ai săi nu l-au primit, dar tuturor celor ce l-au primit, adică celor ce cred în numele lui, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:11, 12).

Ioan nu spune: „A venit, nu l-au primit și va mai veni atunci când îl vor primi toți”. Mai degrabă ideea este că venirea lui Isus a fost un succes, fără să conteze ce a făcut națiunea în ansamblu. Acum există „cei ce l-au primit” și numărul acestora crește, pe măsură ce și alții îl primesc în mod individual (comp. Apoc 3:20). Aceștia, deși o rămășiță, alcătuiesc o națiune în sens spiritual (Rom. 9:6-8).

Cuvintele din Matei 23:39 trebuie să aibă deci un sens de aplicare individual, adică cei ce l-au respins pe Isus ca rege mesianic și oricare alții care au aflat mai târziu de această respingere, trebuie să-și corecteze atitudinea și să spună: „Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului” pentru a putea ajunge să-l vadă venind ca Mesia. Apostolul Petru a descris această situație nouă în cuvintele:

„Voi v-ați lepădat de Cel sfânt și Drept... știu că din neștiință ați făcut așa, ca și mai marii voștri... Pocăiți-vă dar și întoarceți-vă la Dumnezeu, pentru ca... să trimită pe cel care a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Cristos, pe care cerul trebuie să-l primească până la timpul restabi­lirii tuturor lucrurilor” (Fap. 3:14-21).

La timpul acestei „trimiteri” lucrurile vor sta deci altfel. „Națiunea” care îl va vedea venind să restabi­lească toate lucrurile va fi aceea care zice cu bucurie: „Binecu­vântat este Împăratul care vine în numele Domnului” (Luc. 19:38).

▲

Cuvintele lui Isus despre ruinarea clădirilor templului sunt luate astăzi de mulți ca o profeție. În context Isus a vorbit despre venirea Fiului Omului imediat după un necaz mare, cauzat prin persecuție de „urâciunea pustiirii” (24:7-15). Considerând că acest necaz este distrugerea Ierusa­limului și Templului, comenta­torii biblici au propus de-a lungul timpului mai multe interpretări:

  A. „Profeția” lui Isus despre ruinarea templului s-a împlinit în anul 70 e.n.

1. dar el nu a venit (raționaliștii, agnosticii)

2. el a venit atunci în mod simbolic (preteriștii)

3. urmează să vină „îndată după necazul din zilele acelea":

a. în sensul că „îndată” poate însemna mii de ani

b. în sensul că imediat au început semnele cerești care durează până la venire

c. „îndată” după acea secțiune a profeției care nu se referă la Ierusalimul fizic

  B. „Profeția” se va împlini în viitor, înaintea venirii Fiului Omului, deci se va construi un alt templu, al treilea, care va fi ruinat (evanghelicii)

Problema cu aceste interpretări este că (1) Daniel nu profețește distrugerea Ierusa­limului și Templului, ci doar profanarea lor temporară pe parcursul a 3½ timpuri de necaz, și (2) Isus nu a exprimat o profeție proprie pe muntele Măslinilor, ci a interpretat profeția Vechiului Testament, bazându-se pe „înțelegere” sau discer­nământ (Mar. 24:15).

Conform profeției, înainte de restabi­lirea completă în dreptate veșnică Dumnezeu urma să supună „poporul lui Daniel” și „cetatea sfântă” pedepsei pentru ispășirea nelegiuirii acumulate peste veacuri (Daniel 9:24-27). O parte a pedepsei urma să cadă asupra unui slujitor mesianic (Isaia 53:1-10). Dacă avea să reacționeze greșit, respin­gându-l pe Mesia, Ierusalimul fizic risca să fie abandonat la discreția „vrăjmașilor lui”. În acest fel, în timp, urma să nu rămână „piatră pe piatră” din construc­țiile cetății (Luc. 19:41-44). Este semnificativ faptul că Isus nu a deplâns soarta Ierusalimului înainte ca acesta să-l respingă ca Mesia.

După învierea lui Isus apostolii au înțeles curând că Dumnezeu a început să resta­bilească un Ierusalim compus din israeliți după spirit, care nu resping regalitatea lui Cristos și salvarea adusă de el (comp. Fap. 15:14-17).

▲

Prin aceste cuvinte Isus a descris „începutul durerilor” „necazului mare”. Războaiele, foametele și epidemiile sunt uneori crize înlănțuite, ultimele două fiind consecințe ale războiului. Dar cutremurele de pământ?

Termenul „pământ” (gr. ge) nu apare în această expresie, iar cutremur (gr. seismos) înseamnă cutremu­rare, agitare sau scuturare. În Matei 8:24 este folosit pentru agitația mării provocată de vânt. Iar în Ioel 2:10 (LXX) pentru zguduirea cerurilor. La fel, în Apocalipsa este descrisă o cutremurare care afectează stelele:

Şi m-am uitat când a deschis al şaselea sigiliu şi, iată, a fost un cutremur (seismos) mare... Şi stelele cerului au căzut pe pământ, aşa cum un smochin îşi aruncă smochinele lui necoapte când este scuturat (seiomene) de un vânt puternic.

Desigur, cutremurarea poate fi și de pământ, așa cum se vede în Matei 27:51: „Și iată, perdeaua templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat (ge eseisthe), stâncile s-au despicat...”. (Compară cu Matei 28:2, unde pământul nu apare în textul grecesc).

Este posibil ca Isus să fi vorbit despre cutremure politice și sociale, mai degrabă decât despre cutremure de pământ? Revoltele și revolu­țiile sunt mai apropiate ca și categorie de lucrurile menționate în context – războaie, foamete și epidemii – și pot fi efecte ale acestora. Unele dintre aceste „cutremure” au avut o asemenea inten­sitate încât au declanșat ele însele războaie, foamete și epidemii, așa cum s-a întâmplat în cazul revolu­țiilor comuniste din secolul trecut.

Marcu și Luca menționează cutremurele imediat după război, iar în profeția paralelă din Apocalipsa (6:3-8), în locul cutremu­relor sunt menționate „fiarele pământului”. Închipuind probabil fiarele descrise ulterior ca simboluri ale unor dictaturi sau simplu dictatori militari rapace, teroriști fără scrupule, lideri politici și religioși extremiști, capabili să cauzeze zguduiri în societatea omenească.

Dacă seismele menționate de Isus sunt agitații ale societății omenești, mai degrabă decât cutremure fizice, atunci toate lucrurile care urmează să marcheze necazul cel mare (care este în esență o persecuție a poporului lui Dumnezeu) se explică ca o reacție de mânie răzbună­toare a națiunilor și nu ca dezastre naturale aduse de Dumnezeu (Matei 24:9; comp. Psalm 2:1, 2; Apoc. 11:17, 18).

▲

Termenul grecesc pentru „dureri” se referă specific la durerile nașterii. Isus a spus aceste cuvinte cu privire la războiul global și la efectele lui menționate în versetul anterior (v. 7). Tot „atunci” – spune el – va începe o persecuție interna­țională (v. 9-12, GBV). „Atunci vă vor da necazului şi vă vor ucide; şi veţi fi urâţi de toate naţiunile pentru Numele Meu”.

Pentru a fi salvați, cei persecutați (simbolic „Fiul Omului”) trebuie să rabde „până la sfârșit” (v. 13). Iar versetul 22 arată că salvarea celor aleși survine la scurtarea zilelor necazului. Inferența este că versetele 7-13 descriu necazul cel mare.

Aceasta înseamnă că necazul cel mare este o parte a semnului din Matei 24:3, parte ce se desfășoară anterior venirii Fiului Omului la domnie. În antiteză cu „semnul Fiului omului” (Fiul Omului ca semn), care va fi văzut „după acele zile de necaz” (v. 29, 30). „Începutul durerilor” este deci începutul „necazului mare” (v. 21, 22).

De la versetul 15 înainte este menționată „urâciunea pustiirii” și necazul cauzat de ea prin pustiirea (persecuția) „celor aleși”. Aici avem o reluare a discuției lui Isus despre semn (v. 7-14), în termenii profeției lui Daniel.

Mai mult, să observăm că versetul 15 nu începe cu „atunci” (consecutiv), ci cu „de aceea” (concluziv), ceea ce plasează evenimentele introduse de el în paralel cu persecuția descrisă anterior. Deci Isus se referă în răspunsul său despre semn la o singură perioadă profetică: necazul cel mare. Care începe cu războiul interna­țional descris în versetul 7, urmat de persecuție la așezarea urâciunii pustiirii în locul sfânt (v. 15).

Isus știa că profeția despre profanarea templului și cetății se va împlini curând prin așezarea urâciunii pustiirii în locul sfânt și că nele­giuirea își va atinge maximul prin respingea lui Mesia, regele trimis de Dumnezeu (Luc. 17:25).

Ierusalimul, cetatea Marelui Împărat (Ps. 48:2), a fost lăsat pustiu, atunci când a rămas fără rege mesianic și fără Regele ceresc. Efectul acestei părăsiri urma să se vadă în timp. În anul 70 e.n. cetatea a fost distrusă de armatele romane.

▲

Apostazia generalizată descrisă în cuvintele de mai sus, ca și persecuția pentru identi­ficarea cu Fiul omului (v. 9), este o urmare a așezării urâciunii pustiirii în locul sfânt. Plasarea acestui idol viu în locul de închinare duce la dezbinarea celor ce se închină acolo. Mulți „se vor poticni”, unii vor deveni colaboraționiști sau trădători pentru un câștig, alții vor rămâne integri și vor fi urâți de majoritate, vor fi în acțiune „mulți proroci mincinoși care vor înșela pe mulți”. Profetul Daniel, pe care l-a citat Isus aici în context (v. 15), a asociat apostazia și persecuția cu „urâciunea pustiirii”:

„Niște oști trimise de el vor veni și vor profana sfântul locaș, cetățuia, vor face să înceteze jertfa necurmată și vor așeza urâciunea care pustiește. Va ademeni prin lingușiri pe cei ce rup legământul. Dar aceia din popor care vor cunoaște pe Dumnezeul lor vor rămâne tari și vor acționa. Unii vor cădea, loviți de sabie și de flacără, de capti­vitate și de jaf... mulți se vor uni cu ei din fățărnicie”. (Dan. 11:31-34)

După cum a aplicat Isus cuvintele acestei profeții, și parțial ale altor profeți, se pot remarca câteva lucruri referitor la urâciunea pustiirii:

• urâciunea nu este o armată, ci un reprezentant imperial (astfel un „idol” viu) așezat în locul de închinare de către o „armată” profa­natoare (comp. Dan. 11:31. Luca redă cuvintele lui Isus cu accent pe oștile care impun idolul (Luc. 21:20, 21);
• „armata” este israelită (în Fapte 4:27 „popoarele lui Israel”, în Matei 24:9 „toate popoarele [lui Israel]”), dar în coaliție cu autoritatea imperială;
• urâciunea este așezată pentru închinare ca înlocuitor al jertfei necurmate (vezi Isus și „urâciunea pustiirii”.);
• „numele meu”, al Fiului omului așteptat să ocupe tronul, în antagonism cu autoritatea imperială repre­zentată de urâciune, este motivul persecuției;
• „locul sfânt” și „Ierusalimul” nu sunt distruse, ci doar profanate; după împlinirea timpurilor națiunilor călcarea în picioare încetează (Luc. 21:24);

Ținând cont de aceste caracteristici este evident că în secolul întâi nu putem vorbi decât de o împlinire la scară redusă a profeției referitoare la „urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel”. Și aceasta trebuie căutată în respin­gerea lui Isus în calitatea lui de Mesia și prin el a lui Dumnezeu. Cu toate conse­cințele ulterioare pentru Ierusalim, printre care distruge­rea de către armata romană în anul 70 e.n.

▲

Predicarea evangheliei Împărăției ca mărturie se desfă­șoară imediat după necazul cel mare menționat anterior (v. 9-13). Regalitatea lui Dumnezeu și a lui Cristos asupra lumii a devenit un fapt la acest timp (Apoc. 11:15), având în vedere predicarea Împărăției ca mărturie. Cristos este pe muntele Sionului împreună cu rămășița răscumpărată din Babilon (Apoc. 14:1-5). Cuvintele din Apocalipsa 14:6, 7 se referă profetic la această predicare finală a Evan­gheliei, după necazul cel mare:

Și am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească celor ce trăiesc pe pământ, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui popor. El zicea cu glas tare: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-i slavă, căci a venit ceasul judecății lui; și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!"

Vezi O evanghelie veșnică.

▲

Marcu vorbește despre „urâciunea pustiirii stând unde nu trebuie” (13:14), iar Luca despre „Ierusalimul înconjurat cu oști” (21:20). Ierusalimul era o „cetate sfântă” datorită Templului și prezenței lui Dumnezeu în acesta (Mat. 5:35; 27:53). Astfel „locul sfânt” profetic în care stă urâciunea pustiirii este în mod special Templul din Ierusalim.

Profetul Daniel, pe care l-a citat Isus, a vorbit despre așezarea urâciunii pustiirii în „sfântul locaș”, adică în templu (Dan. 8:13; 9:27; Dan. 11:31; 12:11). Așa era înțeles templul din Ierusalim în secolul întâi:

Şi au pus martori falşi, care spuneau: Acest om nu încetează să vorbească cuvinte blasfe­matoare împotriva acestui loc sfânt şi a legii; Fiindcă l-am auzit spunând că acest Isus din Nazaret va distruge locul acesta şi va schimba obice­iurile pe care ni le-a dat Moise (6:13, 14, BTF; comp. Mar. 14:58 și Ioan 2:19-21).

Bărbaţi israeliţi, ajutor! Acesta este omul care învaţă pretu­tindeni pe toţi împotriva poporului şi legii şi acestui loc; şi mai mult, a adus şi greci la templu şi a profanat acest loc sfânt (Fap. 21:28, BTF).

„Locul sfânt” de care au vorbit Daniel și Isus era deci templul care se afla în Ierusalim.

▲

Conform cuvintelor din Daniel 9:24-27 „așezarea” urâciunii pustiirii și „eliminarea” unsului sunt păcate care „umplu măsura”. Despre ce măsură este vorba? Un sistem sau o organi­zație pot acumula o vină comună prin păcatele săvârșite de-a lungul generațiilor. Isus le-a spus iudeilor din Ierusalim:

„Ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel, cel drept, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-ați omorât între templu și altar. Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste generația aceasta” (Luc. 19:43, 44).

Cu o asemenea vină comună, acumulată peste timp, este descris Babilonul simbolic din Apocalipsa, „pros­tituata cea mare": „Pentru că păcatele ei au ajuns [lit. s-au îngrămădit] până la cer; și Dumnezeu și-a adus aminte de nedreptățile ei” (Apoc. 18:5).

Ne gândim probabil la o măsură cantitativă care trebuie să se „umple” înainte de a atrage atenția lui Dumnezeu. În acest caz generația în care se întâmplă acest lucru și care ajunge să fie pedepsită este vinovată, dar nu mai mult decât cele dinaintea ei. Mai există însă un factor care concură la „umplerea măsurii”, și anume gravitatea păcatelor. În 2 Cronici 36:13-16 citim despre generația dusă în captivitate de babiloneni:

„[Zedechia] s-a răsculat chiar împotriva împăratului Nebucadnețar, care-l pusese să jure pe numele lui Dumnezeu... Toate căpeteniile preoților și poporul au înmulțit fărădelegile, după toate urâciunile popoarelor; și au necurățit casa DOMNULUI, pe care El o sfințise în Ierusalim... și-au bătut joc de trimișii lui Dumnezeu, i-au nesocotit cuvintele și au râs de prorocii lui, până când mânia DOMNULUI împotriva poporului său a ajuns de neînlăturat”.

Cuvintele de mai sus arată (1) o accentuare și (2) o genera­lizare a nelegiuirii, și se aseamănă cuvintelor lui Isus despre înmulțirea fărădelegii și prezența urâciunii pustiirii chiar în locul sfânt (Mat.24:9-15; compară Geneza 15:16 referitor la accentuare și 18:20-32 referitor la genera­lizare). Dacă dezastrul devine inevitabil, acest lucru este din cauza modului de acțiune al oamenilor, mai degrabă decât a mărimii răbdării divine.

Așa cum a dat de înțeles Isus în pilda viticultorilor, uciderea sa avea să „umple măsura” fărăde­legii și vinovăției de sânge, cu consecințe grave și definitive pentru „sistem”:

„Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el viticul­torilor acelora? Ei i-au răspuns: Pe ticăloșii aceia, ticălos îi va pierde și via o va da altor viticultori, care-i vor da roadele la timpul lor... De aceea vă spun că împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va fi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite” (Mat. 23:40-43).

La Penticostă „împărăția lui Dumne­zeu” a fost dată unui alt popor, un Israel spiritual, după cum a prevăzut Isus în morala pildei. Uciderea lui a fost o „pustiire” din partea urâciunii pustiirii așezate în locul sfânt. Așa cum s-a întâmplat în timpul lui Zedechia, urâciunea a ajuns în templu atunci când...

„...toate căpeteniile preoților și poporul au înmulțit fărădelegile, după toate urâciunile popoarelor; și au necurățit casa DOMNULUI, pe care El o sfințise în Ierusalim... și-au bătut joc de trimișii lui Dumnezeu, i-au nesocotit cuvintele și au râs de prorocii lui”.

▲

Locul sfânt sau așa-zis sfânt? Un element important în inter­pretarea cuvintelor lui Isus din Matei 24 este sensul atributului „sfânt”. A înțeles Isus „sfânt” în ochii lui Dumnezeu? Sau sfânt în ochii oamenilor, prin respectarea tradi­țiilor? Fariseii, de exemplu, se considerau drepți și curați din punctul lor de vedere, dar Dumnezeu îi vedea așa cum erau – nesfinți, plini de „orice fel de necurăție” (Mat. 23:26, 27).

Mai era Ierusalimul „sfânt”, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, în timpul lui Isus? Da, Ierusalimul era încă „cetatea Marelui Împărat” (Mat. 5:35). Isus venise ca rege mesianic și a căutat, asemenea lui David în antichitate, „să strângă pe copiii lui cum își strânge găina puii sub aripi” (Mat. 23:38; comp. 2 Sam. 5:2 și Mat. 9:36). La 9 Nisan a intrat în Ierusalim ca un rege care merge spre încoronare, confirmând că acesta era încă cetatea mesianică a lui Dumnezeu, Marele Împărat. La 10 Nisan a curățat templul de comercianți, arătând că trebuie să fie păstrat ca un loc sfânt. Prin urmare, atunci când o zi mai târziu (la 11 Nisan) i-a avertizat pe ucenicii săi despre așezarea urâciunii pustiirii în locul sfânt, Ierusalimul era încă sfânt și în el funcționa un templu aprobat de Dumnezeu ca loc sfânt.

Acest fapt este evident și din cuvintele folosite. „Urâciunea” este în antiteză cu „locul sfânt”, dând de înțeles că „sfânt” nu înseamnă așa-zis sfânt (vezi antonimia urâcios-sfânt în Levitic 11:43, 44). La așezarea urâciunii pustiirii Ierusalimul și templul nu sunt un loc deja respins ca nesfânt în ochii lui Dumnezeu, dar considerat în mod greșit sfânt de către oameni. Urâciunea pustiirii trebuie să șocheze prin prezența ei în locul sfânt (comp. Dan. 11:31). Marcu vorbește despre „urâciunea pustiirii stând unde nu trebuie” (Mar. 13:14). Contrastul trebuie să fie izbitor încât să-i ducă pe cei ce se închină acolo la concluzia că situația este scăpată de sub control. Și că cetatea (cu urâciunea pustiirii așezată în locul sfânt) slujește prin idolatrie și persecuție („pustiire”) interesul împăratului străin și trebuie abandonată din motive de siguranță personală. La acel timp o parte însemnată din locuitorii cetății au alunecat în apostazie și salută „așezarea” urâciunii pustiirii în templu. Cei integri sunt prea puțini numeric pentru ca să mai poată face ceva pentru îndreptarea lucrurilor (comp. Mat. 24:10-12).

▲

Profetul Daniel „a vorbit” despre profanarea locului sfânt prin așezarea urâciunii pustiirii și a asociat-o cu persecuția adusă de împăratul de la nord asupra poporului lui Daniel (Dan. 11:31-35; 12:1). Același scenariu al persecuției îl găsim în Matei 24:7-15, asociat cu profanarea locului sfânt prin plasarea în el a urâciunii pustiirii.

Atât Daniel cât și Isus arată că persecuția se desfășoară pe parcursul unui necaz mare. Conform cu Matei 24:15, 16, la vederea urâciunii, „atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți” – pentru a se pune în siguranță. Pe de altă parte, versetele 21, 22 ale aceluiași capitol arată că salvarea celor aleși vine prin scurtarea zilelor necazului. Avem aici o contradicție?

Luca a adăugat un detaliu important:

„Când veți vedea Ierusalimul înconjurat de oști, să știți că pustiirea lui este aproape. Atunci cei din Iudeea să fugă la munți” (21:20, 21)

În această formulare avem un element în plus. La vederea Ierusa­limului înconjurat de oști, cele care așează urâciunea pustiirii (Dan. 11:31), ucenicii puteau ști deja că „pustiirea” (persecuția religioasă, Fap. 8:3) este „aproape”. Unii, mai prevăzători, puteau să-și înceapă refugierea „atunci”, alții mai târziu la vederea urâciunii pustiirii în locul sfânt și alții să fie împiedicați de anumite cauze obiective să o facă (comp. Matei 24:19, 20). În toate aceste cazuri aveau să existe dificultăți pentru cei perse­cutați, „un necaz așa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum și nici nu va mai fi”. Dacă Dumnezeu nu ar interveni oprind necazul, până la urmă „nimeni n-ar scăpa” (Mat. 24:21, 22).

„De la smochin învățați pilda lui: când îi frăgezește și îi înfrunzește mlădița știți că vara este aproape. Tot așa și voi, când veți vedea toate aceste lucruri, să știți că El [Fiul omului] este aproape, la uși” (Luc. 21:8).

Astfel. „vederea” de care vorbea Isus (la momente diferite în redările lui Matei și Luca) este un proces de conști­entizare care ar putea începe cu observarea Ierusa­limului „înconjurat de oști” și să sfârșească cu vederea „urâciunii pustiirii... așezată în locul sfânt”. (Referitor la identitatea „oștilor”, vezi Poporul unui domn care vine.

▲

Cuvintele lui Isus din Matei 24:21 se bazează pe Daniel 12:1:

În timpul acela se va ridica marele prinț Mihail, ocrotitorul fiilor poporului tău; căci acesta va fi un timp de strâm­torare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele și până la vremea aceasta. Dar în timpul acela poporul tău va fi mântuit, oricine va fi găsit scris în carte.

„Ridicarea” este un termen folosit în legătură cu accesul la domnie al unui prinț și consoli­darea acestei domnii, prin extinderea ei asupra întregului teritoriu și eliminarea vrăjmașilor (Dan. 11:3, 4). În Apocalipsa „marele prinț Mihail” este repre­zentat de războinicul de pe calul alb, care primește o coroană de învingător și pornește ca să biruiască (Apoc. 6:2). Creșterea domniei lui are echivalent în copilul de parte bărbă­tească, care este răpit la tronul lui Dumnezeu (Apoc. 12:5; comp. Is. 9:6, 7). „Ridicarea” lui Mihail are loc pe durata necazului mare, până la puterea deplină și urcarea pe tron (Mat. 24:29, 30). Una dintre acțiuni în acest timp este războiul cu „balaurul” și „mesagerii” lui, pentru aruncarea lor „din cer”, adică din Biserică (Apoc. 12:7-11).

Cuvintele exclamate în legătură cu războiul câștigat de Mihail și mesagerii lui, „acum a venit mântuirea şi puterea şi Împărăţia Dumnezeului nostru şi autoritatea Hristosului Său” (Apoc. 12:5, 10, GBV), marchează încheierea „ridicării” marelui prinț Mihail, regele Isus Cristos, conform anunțului de la trâmbița a șaptea: „Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său şi El va împărăţi în vecii vecilor.” (Ap. 11:15, GBV).

▲

Zilele la care se face referire aici sunt cele ale necazului menționat în versetul anterior: „Pentru că atunci va fi un necaz așa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum și nici nu va mai fi” (v. 21). Persecuția religioasă durează de la începutul lumii (comp. Luc. 11:50, 51). Versetul 29 asociază zilele cu necazul în sintagma „acele zile de necaz”.

Ceea ce înțelegem este că „zilele” ar putea fi mai multe, dar că Dumnezeu le va „scurta”. Verbul grecesc corespunzător (koloboõ) înseamnă a tăia sau a reteza și exprimă ideea de inter­venție a lui Dumnezeu pentru a pune capăt necazului mare. Într-un moment dramatic, când este amenințată supravie­țuirea. Fără această acțiune oportună „nimeni (lit. nici o carne) n-ar scăpa”. Vezi Durata necazului mare.

▲

O mare parte din răspunsul lui Isus despre semnul venirii sau prezenței lui discută ceea ce nu este acest semn. El menționează câteva pseudo indicii care ar putea induce în eroare înainte de timpul semnului autentic, sau chiar în paralel cu acesta. De exemplu, nu orice război sau știre despre război este „începutul durerilor” necazului mare (Mat. 24:4-6, 21). De asemenea, după ce spune că Dumnezeu va scurta zilele necazului „din cauza celor aleși”, ceea ce înseamnă că acum urmează prezența Fiului Omului pentru „strângerea” acestor aleși (v. 30, 31), Isus avertizează din nou:

„Atunci dacă cineva vă va spune: Iată, aici este Cristos, sau acolo; să nu credeţi. Fiindcă se vor ridica Cristoşi falşi şi profeţi falşi şi vor arăta semne mari şi minuni, încât să înşele, dacă ar fi posibil, chiar pe cei aleşi. Iată, v-am spus dinainte. De aceea dacă ei vă spun: Iată, este în pustie, nu vă duceţi. Iată, este în cămăruţe ascunse, nu credeţi.” (24:23-26, BTF).

Nu trebuie să credem că este ascuns undeva și nici să ne deplasăm pentru a fi cu el într-un loc indepărtat (comp. Fap. 5:36, 37). Prezența lui va fi un fapt care se va face singur cunoscut înțelegerii:

„Căci, așa cum iese fulgerul de la răsărit și se arată până la apus, așa va fi și la venirea [lit. așa va fi prezența] Fiului Omului” (24:27, 28).

Fulgerul, indiferent unde se produce, se vede peste tot în limitele orizontului. „Iese de la răsărit și se arată până la apus”. Nu trebuie deci să ne temem că vom rata perceperea venirii lui Fiului Omului și salvarea, așa cum vulturii nu ratează prezența cadavrului (Iov 39:29, 30). Lucrurile vor fi la fel de sigure și simple pentru aleșii vigilenți care trebuie să fie strânși: Oriunde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii.

▲

Un semn este ceva ce atrage privirile. Mai ales dacă este văzut în cer, cum este cazul fulgerului menționat anterior (v. 27, 28). Cuvintele lui Isus despre semnul Fiul Omului se bazează pe profețiile lui Daniel și Zaharia. În Daniel 7 Fiul Omului este văzut venind pe norii cerului la tronul lui Dumnezeu, iar în Zaharia 12 stârnind căința celor ce l-au respins.

„Şi voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului duhul harului şi al cererilor; şi ei vor privi la mine, acela pe care l-au străpuns, şi vor jeli pentru el, precum jeleşte cineva pentru singurul lui fiu, şi vor fi în amărăciune pentru el, precum este cineva în amărăciune pentru întâiul său născut.” (Zah. 12:10, BTF).

„Locuitorii Ierusalimului” urmau „să-l străpungă” pe Mesia, adică să-l respingă, și apoi să se întâmple ceva cu persoana acestuia care să-l trans­forme într-un semn. „Semnul” urma să atragă regretul și căința amarnică. În secolul întâi semnul care a polarizat atenția a fost faptul Dumnezeu l-a înviat pe Isus și a confirmat prin aceasta că este Cristosul, înălțat la dreapta lui Dumnezeu. Lucruri care au fost predicate împreună cu iertarea în numele lui pentru oricine s-ar căi (Fap. 2:32, 33; 3:18, 19; comp. Mat. 26:64).

Imediat după cuvintele din Matei 24:30, Isus vorbește despre strângerea aleșilor împrăștiați „din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă”. În împlinirea din secolul întâi această strângere s-a făcut cu începere de la Penticostă, prin campania de evanghe­lizare care l-a arătat pe Fiului omului ca semn, figurativ, „în cer", adică vizibil pentru toți (comp. Apoc. 14:6, unde Evanghelia este vestită din cer ca s-o audă oricine pe pământ). După un număr de ani vestea bună fusese anunțată practic „întregii creații de sub ceruri” (Col. 1:5, 6, 23).

▲

Matei este singurul care menționează „semnul Fiului Omului”. Marcu spune doar: „Și atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu mare putere și cu slavă”. Cei doi evangheliști spun practic același lucru. În cer se va vedea Fiul Omului și acest lucru va fi un semn.

Din punctul de vedere al limbii grecești construcția „semnul Fiului Omului” este un genitiv explicativ și are sensul de „semnul care este Fiul Omului”, la fel cum, spre exemplu, „arvuna duhului” înseamnă arvuna care este duhul, „scutul credinței” scutul care este credința, „coroana vieții” coroana, adică viața, etc. (2 Cor. 1:22; Efes. 6:16; Iacov 1:12).

Expresia „fiul omului” atrage atenția asupra vulnera­bilității omului, a faptului că este muritor. Isus face aluzie la profeția din Daniel 7:13, 14 unde „fiul omului” este traducerea expresiei aramaice bar enaș [fiu de om muritor] (compară Psalm 8:3, 4 și 144:3-5 unde omul pământesc, muritor, este prezentat poetic în contrast cu cerurile eterne). Desigur că un asemenea om de jos, vulnerabil la atacul fiarelor, ajuns „în cer... cu putere și mare slavă”, reprezintă o răsturnare de situație – un semn izbitor pentru toți privitorii.

De la moarte la glorie! De la condiția cea mai umilă la putere regală! Figurativ din zona terestră unde oamenii și fiarele pot vătăma, în cer, în zona norilor, unde numai privirile ajung. Acesta este Fiul Omului ca „semn” (comp. Dan. 4:17).

Iar pe când mulţimea se îngrămădea, a început să spună: Această generaţie este rea; ea caută un semn; dar nu i se va da semn, decât semnul profetului Iona. Fiindcă aşa cum Iona a fost un semn ninivenilor, tot aşa va fi şi Fiul omului acestei generaţii.” – Luc. 11:29, 30, BTF.

Matei detaliază: „Căci, după cum Iona a stat trei zile și trei nopți în pântecele peștelui celui mare, tot așa Fiul Omului va sta trei zile și trei nopți în inima pământului” (12:40). Semnul lui Iona sau „semnul care este Iona” a constat în aruncarea profetului în mare, în încercarea corăbierilor de a se salva (Iona 1:14,15; comp. Ioan 11:49-52), urmată de salvarea lui de Dumnezeu și aducerea pe uscat după „trei zile și trei nopți” petrecute în pântecele peștelui (figurativ în „adânci­mile Locuinței Morților"). Acest miracol i-a făcut pe locuitorii cetății Ninive să ia în serios misiunea și mesajul lui Iona ca fiind de la Dumnezeu și să se căiască (Iona 1:17; 2:2).

Deși cerea „semnul Fiului Omului” din Daniel, în care partea evidentă era gloria finală (vulnera­bilitatea era doar subînțeleasă), „generației rele” nu avea să i se dea alt semn decât „semnul lui Iona”. Isus trebuia să stea „trei zile și trei nopți în inima pămân­tului” și apoi să fie ridicat (Fap. 2:24-32; comp. Iona 2:6). Pe această bază urma să fie predicată căința și întoar­cerea la Dumnezeu în vederea salvării.

▲

Isus a fost întrebat care va fi semnul venirii lui. În prima parte a răspunsului său (v. 4-14) limbajul pe care l-a folosit a fost literal. În partea a doua însă (v. 15-30), el a folosit limbajul profetic al lui Daniel și Zaharia. Cuvintele citate mai sus se găsesc în partea a doua și descriu uimirea și regretul celor care nu-l vor fi recunoscut sau chiar îl vor fi respins pe Mesia, dându-l la moarte.

Expresia „semințiile pământului [sau țării]” se referă în Zaharia la triburile israelite (Zah. 12:10, 11). Iudeii l-au respins pe Isus și prin el pe Dumnezeu (Ioan 13:20). Lucrurile au luat o întorsătură neașteptată când Dumnezeu l-a înviat pe Isus și l-a înălțat în autoritate, făcându-l Domn. Petru explică că spiritul sfânt turnat în mod miraculos la Penticostă era dovada noii poziții a lui Isus (Fap. 2:2-4, 32-36). „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunși în inimă”. A urmat căința și întoarcerea la Dumnezeu a mii de israeliți, atât din Iudeea, cât și din Samaria și Galileea.

Este evident că plânsul multora a fost un semn de căință, asemenea celui al lui Petru după ce l-a renegat pe Isus de trei ori. Tot așa, frații lui Iosif au recunoscut autori­tatea pe care Dumnezeu i-a acordat-o acestuia, au plâns și și-au regretat faptele. Totuși, în secolul întâi nu toți cei ce au fost confruntați cu realitatea învierii și noii poziții a lui Isus „au plâns din pricina lui”, cel puțin nu în acest sens pozitiv. Mai marii religioși care l-au dat la moarte „au plâns și au scrâșnit din dinți” de invidie (comp. Fap. 3:26-4:2; 5:17, 18, 28).

Profeția lui Zaharia despre „bocire” poate să aibă o împlinire mai mare, dincolo de generația Penticostei, pentru că Apocalipsa 1:7 spune:

„Iată, el vine cu norii și orice ochi îl va vedea, și cei ce l-au străpuns. Și toate semințiile pământului vor plânge din pricina lui”.

▲

În profeția lui Daniel „semnul Fiului Omului” este descris în cuvintele:

„M-am uitat în timpul viziunilor nopții și iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului; a înaintat spre cel Bătrân de zile și a fost adus înaintea lui. I s-a dat stăpânire, slavă și o împărăție, pentru ca toate popoarele, neamurile și oamenii de toate limbile să-i slujească.” (7:13, 14).

În această viziune frapează două contraste care fac din „fiul omului” un semn:

1. Un șir de fiare – un om

2. un om – pe norii cerului

Dacă un om trebuie să înlocuiască fiarele la guvernarea asupra pământului, înseamnă că guvernarea acestora nu a fost bună și că au încercat să-l elimine pentru a preveni pierderea puterii. Iar dacă acest om este văzut venind cu norii cerului la tronul lui Dumnezeu, inferența este că Dumnezeu a intervenit și l-a ridicat pentru ca viața să nu-i mai fie amenințată (comp. Apoc. 11:12 și Apoc 12:4, 5).

Contrastul dintre situația inițială a fiului omului, vulnerabilă, umilă, și cea finală, intangibilă, glorioasă, este atât de mare, încât atrage atenția tuturor, inclusiv a celor care l-au respins. Așa cum a văzut Daniel în viziune, autoritatea și gloria primite de „fiul omului” fac ca „toate popoarele, neamurile și oamenii de toate limbile să-i slujească”.

În secolul întâi, pentru identi­ficarea lui Mesia era așteptat un semn din cer (Mat. 16:1, 4). Învierea lui Isus s-a dovedit a fi acest semn sau „semnul Fiului Omului care s-a arătat în cer”. Victoria asupra morții a lui Isus nu a putut fi asociată decât cu acțiunea lui Dumnezeu și a devenit cunoscută tuturor prin mărturia publică a apostolilor începând de la Penticostă (Fap. 2:32-36; 3:12-15). La perce­perea acestui semn oameni din toate triburile țării au început să plângă cu regret, adică să se căiască (Fap. 2:37-41; 3:17-19, 26; comp. Zah. 12:10). Ei l-au „văzut pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere și cu mare slavă”.

▲

Isus le spusese cărturarilor și fariseilor în templu că peste generația lor va veni tragerea la răspundere pentru „tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel” (23:35). În urechile ucenicilor trebuie să fi fost încă proaspete cuvintele lui: „Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste generația aceasta”. Acum, pe Muntele Măslinilor, probabil la mai puțin de o oră, Isus a repetat ideea: „Adevărat vă spun, nu va trece generația aceasta până nu se vor întâmpla toate acestea”.

Este evident că „toate acestea” sunt lucruri care au de-a face cu vinovăția de sânge și răzbunarea lui Dumnezeu. Relatarea paralelă din Luca scoate în evidență acest lucru:

Căci acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris... Pentru că va fi strâmtorare mare pe pământ (sau: în țară) și mânie împotriva poporului acestuia... Adevărat vă spun că nu va trece generația aceasta până ce nu se vor împlini toate acestea (21:22, 23, 32).

Așa cum se vede, cele două exprimări ale lui Isus redate de Matei exprimă aceeași idee:

23:35 Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste generația aceasta

24:34 Adevărat vă spun până nu se vor întâmpla toate acestea nu va trece generația aceasta

„Generația” aceasta avea să-și atragă mânia lui Dumnezeu prin actul abominabil al uciderii lui Mesia.

„Adevărat vă spun”. Părea într-adevăr greu de crezut ca Dumnezeu să aducă judecata în generația aceea, care se mândrea cu termi­narea renovării unui templu impozant și respecta cu scrupulo­zitate tradițiile religioase. Israel era o națiune care avea rădăcini sfinte și beneficia de privilegii unice (Rom. 9:4, 5; 11:16). Isus știa din Scripturile ebraice că întot­deauna când nelegiuirea ajunge la culme, Dumnezeu intervine prompt. „Nicidecum nu va trece generația” care a „umplut măsura” – fără să suporte judecata lui Dumnezeu (comp. Apoc. 18:5).

Odată cu uciderea lui Cristos, națiunea ca sistem și-a atras condamnarea și respingerea din partea lui Dumnezeu, pierderea privilegiului de a fi împărăția lui Dumnezeu.

▲

Contextul arată că Isus vorbea despre „generația” de iudei care avea să-l respingă ca Mesia și să-l ucidă – ca ultim act nelegiuit înainte de judecata lui Dumnezeu (Mat. 23:36; compară 21:37, 38 unde moartea 'fiului' este „la urmă”). Astfel, în prezent sunt în dispută mai multe semni­ficații ale „generației care nu va trece”:

• Generația peste care a venit distrugerea Ierusa­limului în anul 70 e.n.

Obiecție: După 40 de ani, aceasta este practic a doua generație.

• Generația sau „neamul” Israelului, rasa evreiască [genos].

Obiecție: Nu este un fapt neobiș­nuit ca o națiune să rămână pe scena istoriei.

• Generația ca și tip de caracter al oamenilor (ex. răi, adulteri, necredin­cioși).
• Generația în care încep să se întâmple lucrurile (verbul genetai, luat ca un aorist incipient, poate însemna “vor începe să se întâmple”).
• Generația timpului când se întâmplă lucrurile menționate („generația aceasta”).
• Generație și aplicație dublă, una în secolul I, una în viitor, cu elementele comune.

Un fapt care scapă adesea din vedere este că Isus nu a exprimat o profeție pe Muntele Măslinilor, ci a răspuns la întrebările despre viitor ale ucenicilor, citând și parafrazând profeții ale Vechiului Testament, într-o sinteză inedită, îmbogățită cu ilustrații moraliza­toare și avertismente. Dacă aceste profeții, în speță cele mesianice, pot avea o împlinire dublă, este de așteptat ca și răspunsul lui Isus să se poată aplica în acest fel. Prima aplicație tocmai se derula în acele zile, când „generația aceasta” îl respingea în calitate de Mesia (Luc. 17:24, 25).

Aceasta înseamnă că putem compara prima venire a lui Cristos cu cea de-a doua și să obținem indicii profetice importante. Profeția Apocalipsei poate fi înțeleasă mai bine dacă prima venire este luată în considerare ca un model de aplicație a profeției.

▲

Ziua și ceasul sunt folosite aici pentru a accentua caracterul impre­vizibil, surprinzător al eveni­mentului viitor prezis și necesitatea vigilenței în orice moment. În context se vorbește despre venirea Fiului Omului la puterea Împărăției și răsplata care va urma. Există numai două posibi­lități: Ori „ziua și ceasul” se referă la judecata finală, și atunci vigilența reprezintă calitatea meritorie răsplătită cu salvarea, ori se referă la ocazia de salvare deschisă de venirea Fiului omului pe tron, și în acest caz vigilența este calitatea care le va permite unora să profite de această ocazie.

Noe a construit arca cu perse­verență și la timpul oportun a intrat în mod ascultător în ea. Desigur, actul salvator a fost intrarea în arcă (Gen. 7:1, 4). Fecioarele neînțelepte au rămas în afara ușii închise, nu pentru că au avut probleme cu rezerva de untdelemn, ci pentru că nu s-au aflat în alaiul de nuntă când acesta a intrat în casa mirelui (Mat. 25:10-12).

„Ziua și ceasul” reprezintă astfel un timp de acțiune oportună care nu trebuie ratat. Isus a ilustrat și în alte feluri necesitatea vigilenței: strângerea vulturilor la cadavru, adunarea aleșilor la auzul trâmbiței, ieșirea din Sodoma înainte de a fi prea târziu, plecarea împreună cu grupul care se salvează a unora aflați la câmp, la moara de măcinat sau în pat.

▲

Așa cum se observă din context, „zilele lui Noe” sunt zilele semnifi­cative de dinainte de Potop: (1) zilele în care s-a construit arca și (2) cele șapte zile până la Potop, rezervate pentru intrarea în arcă (Gen. 7:1, 4, 10).

„Căci așa cum a fost în zilele dinainte de potop, când mâncau și beau, se însurau și se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, și n-au știut nimic, până când a venit potopul și i-a luat pe toți, tot așa va fi și la venirea Fiului Omului” (Mat. 24:38, 39).

Matei folosește cuvântul grecesc parousia când vorbește despre „venirea” Fiului Omului, termen care include atât ideea de sosire cât și de prezență ulterioară. Parousia era un cuvânt folosit pentru vizita de câteva zile a unui rege în teritoriu, pentru a se întâlni cu cetățenii lui. Prin analogie, prezența Fiului Omului începe cu ultimele șapte zile de dinainte de potop. Acest lucru este evident din poziția în frază a cuvintelor cheie „n-au știut nimic”. Cei nevigilenți nu vor conștientiza că este timpul oportun pentru intrarea în arcă, pentru refugierea în siguranță.

Continuând analogia, construcția arcei corespunde necazului mare care precede venirea Fiului Omului: o clasă este acaparată de activi­tățile obișnuite ale vieții, iar o alta „constru­iește” un mijloc de salvare. Așa ca în antichitate la arcă, Dumnezeu va închide „ușa”, separând de o parte și de alta cele două clase (Gen. 7:16).

▲

Urâciunea care cauzează pustiire va sta în mod provocator „unde nu trebuie”, conform Matei 24:15 „în locul sfânt”. În Vechiul Testament cuvântul „urâciune” este asociat cu practica detestabilă a israeliților de a venera idoli, adesea chiar în templu:

„Și-au așezat urâciunile lor în casa care este chemată cu Numele Meu, ca s-o pângărească... De aceea iată vin zile, zice Domnul, când... țara va ajunge un pustiu” (Ier. 7:30-34).

Dumnezeu i-a folosit pe babiloneni pentru pustiirea țării, ca pedeapsă pentru idolatrie (vezi Lev. 26:30-32).

Daniel a menționat de patru ori urâciunea pustiirii folosind expresia directă sau expresii apropiate (8:13; 9:27; 11:31; 12:11). De fiecare dată urâciunea este asociată cu desfiin­țarea jertfei necurmate, în ordinea (1) este desființată jertfa necurmată, (2) este așezată urâciunea care pustiește. Cel puțin în una dintre aceste mențiuni urâciunea este descrisă drept o nelegiuire sau încălcare a legii (8:12, 13), dându-se de înțeles că unii din poporul lui Dumnezeu participă la așezarea urâciunii în locul sfânt și i se închină. Serviciul sacru la urâciunea pustiirii pare să fie astfel substitutul jertfei necurmate. Fiind un idol sau reprezentant viu, urâciunea „pustiește” sau persecută pe cei care nu se închină puterii străine pe care o reprezintă (comp. Fap. 8:3). Vezi Isus și „urâciunea pustiirii”.

▲

Persecuția va fi o caracteristică a necazului mare. În Matei și Marcu este menționată pe fondul războiului, crizelor de alimente, epidemiilor și cutre­murelor. „Atunci vă vor da să fiți chinuiți și vă vor omorî și veți fi urâți de toate popoarele pentru numele meu" (24:7-9). Luca însă spune că persecuția are loc „înainte de toate acestea” (21:12), dar include și „arătări înspăi­mântă­toare și semne mari în cer” (21:25-27). Care în Matei sunt „îndată după acele zile de necaz” (24:29). Concluzia este că și Luca asociază persecuția cu necazul cel mare.

Această înșiruire, război, foamete, epidemii, care apare frecvent în Scripturi, este relaționată cauzal și astfel elementele ei se succed în timp (comp. Ier. 24:10; Apoc. 6:8). Prin urmare, „toate acestea” – înțelegând lucruri înainte de care trebuie să înceapă persecuția – pot include și elemente din timpul necazului: epidemii, foamete, cutremure, și chiar război, menționate în ordine retrospectivă (Luc. 21:11).

▲

Aceste cuvinte se referă la Ierusalim, „cetatea lui Dumnezeu”, pe care neamurile nu îl pot distruge cu adevărat (Ps. 48:1, 2). În contrast evident cu Ierusalimul distrus de romani în anul 70 e.n. și deplâns de Isus în cuvintele:

„Vor veni zile când vrăjmașii tăi te vor înconjura cu șanțuri, te vor împresura și te vor strâmtora din toate părțile; te vor face una cu pământul, pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău; și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut timpul cercetării tale” (Luc. 19:43, 44).

Începând din timpul lui David și Solomon, Ierusalimul a devenit un simbol al regalității divine, „cetatea Marelui Împărat” (1Cron. 29:23, 27; Mat. 5:35; Ps. 48). El a ajuns să reprezinte regatul escatologic al lui Dumnezeu, o realitate spirituală eternă (comp. Evrei 12:22, 28; Apoc. 21:10). Ierusalimul secolului întâi a fost expresia temporară a acestui regat. Astfel, Isus le-a putut spune reprezen­tanților spirituali ai națiunii:

„De aceea, ...împărăția lui Dumne­zeu [reprezen­tată de Ierusalim] va fi luată de la voi și va fi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite” (Mat. 21:43).

Acest mod de a vedea „Ierusalimul” este în armonie cu profeția biblică care prevede invadarea lui și parțial a templului, ca și măsură corectivă, dar niciodată abando­narea sau distru­gerea definitivă. Întot­deauna există compasiune pentru o rămășiță aleasă care se întoarce în „Ierusalim”.

În istoria Israelului preoția a trecut de la o familie la alta, dar instituția a rămas. Sceptrul a trecut de la un trib la altul, dar regali­tatea a rămas. Locul chivotului a fost schimbat, dar prezența divină a rămas. Există lucruri abandonate (o familie, un trib, un loc), și există lucruri care dăinuie (preoția, regalitatea și prezența lui Dumnezeu). Așa se explică de ce Isus a putut pleca în discursul său de pe Muntele Măslinilor de la abando­narea cetății și distru­gerea în timp a ei și a templului, și să sfârșească descriind un viitor glorios, când Ierusalimul (în accepția lui spirituală eternă) nu va mai fi călcat în picioare. Atunci când necazul va fi „scurtat” în urma inter­venției divine, când Fiul Omului va veni în glorie și împărăția mesianică promisă va fi restabilită (Luc 21:24, 31).

Apostolii au asociat în întrebarea lor ruinarea cetății fizice și a templului cu venirea Fiului Omului în împărăția sa și sfârșitul escatologic profețit de Daniel. Isus le-a răspuns citând din profeție, ceea ce înseamnă că „Ierusalimul” și „locul sfânt” subînțelese de el în Luca 21:24 erau cele eterne.

Înțelegerea acestei duble semnificații a Ierusalimului ne ajută să eliminăm din ecuație Ierusalimul fizic, distingând între ceea ce avea să fie abandonat definitiv ca o expresie temporară a împărăției lui Dumnezeu și ceea ce urma să fie profanat și restabilit ca o realitate spirituală eternă. Distincția între literal și spiritual, între temporar și etern, referitor la Ierusalim și templu, este în armonie cu schimbarea de legământ și semni­ficații introdusă de Cristos prin mesajul și moartea lui și, de asemenea, cu expli­cațiile detaliate date mai târziu de apostoli referitor la un Israel spiritual. Nici un viitor templu zidit la Ierusalim și nici cel antic distrus de romani nu se califică pentru a fi asociate cu venirea împărăției lui Dumnezeu.

Coexistența (pentru prima dată în secolul întâi) a două Ierusalime, unul ceresc și unul pământesc (Gal. 4:26), arată că la acel timp Ierusalimul fizic nu mai era expresia temporară a Ierusa­limului etern și că distrugerea lui din anul 70 e.n. nu a fost un episod în istoria celui etern. De asemenea, această coexistență exclude orice semnificație profetică prezentă sau viitoare pentru Ierusalimul fizic.

▲

Pentru creștini necazul cel mare va fi un timp de persecuție pe fondul unor tulburări în societatea omenească (Mat. 24:9-12). Datorită intensității și duratei, răbdarea creștinilor va fi pusă la încercare. Situația nu va fi însă fără ieșire pentru că Isus a spus: „Dar cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit” (v. 13). Ce i-ar putea ajuta pe ucenicii lui să perse­vereze pe tot parcursul necazului mare?

Așa cum arată cuvintele din Luca 21:28, creștinii își pot ridica capetele în speranță încă de la începutul necazului, „când vor începe să se întâmple aceste lucruri”. „Lucrurile” arătate de Isus vor servi ca un indicator de timp. Pe măsură ce se vor împlini, va crește certi­tudinea că este vorba despre necazul cel mare și, de asemenea, speranța că Dumnezeu va interveni curând pentru a-l scurta și a-i salva astfel pe cei aleși.

Și le-a spus o pildă: „Vedeți smochinul și toți copacii. Când înfrunzesc, voi singuri cunoașteți, văzându-i, că de acum vara este aproape. Tot așa, când veți vedea întâm­plându-se aceste lucruri, să știți că împărăția lui Dumnezeu este aproape” (Luc. 21:29-31).

Speranța aleșilor este legată deci de „răscum­părarea care se apropie”. Care aici este eliberarea din captivitatea națiunilor în care au ajuns în timpul necazului mare (Luc. 21:24).

În acest sens Isus a zis:

„Pentru că atunci va fi un necaz așa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum și nici nu va mai fi. Și dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din cauza celor aleși, zilele acelea vor fi scurtate” (Mat. 24:21, 22).

Intervenția lui Dumnezeu va avea loc „din cauza celor aleși”. Vezi Durata necazului mare.

▲