„Când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape, la uşi.” – Matei 24:33, VBOR

Partea I: Necazul cel mare

Ascuns sau revelat?

Profetul Daniel și apostolul Ioan au primit fiecare revelații despre evenimentele de la timpul sfârșitului. Referitor însă la înțelegerea acestor revelații, li s-au indicat lucruri diferite:

„Sigilează cartea până la timpul sfârșitului […] căci cuvintele sunt închise şi sigilate până la timpul sfârşitului.” – Dan. 12:4, 9, BTF.

„Nu sigila cuvintele profeţiei acestei cărţi, pentru că timpul este aproape.” – Apoc. 22:10.

A sigila înseamnă a marca ca închis un spațiu sau un document, lucrurile sau informațiile conținute rămânând inaccesibile și astfel secrete. O profeție care nu poate fi înțeleasă pentru că nu este încă timpul împlinirii, este figurativ „sigilată” (Isa. 29:11; comp. Dan. 8:26). Înțelegem astfel că există diferite niveluri de accesibilitate și înțelegere a profeției, în funcție de timp, și că Apocalipsa „desigilează” profeția biblică.

Elementele profetice referitoare la timpul sfârșitului formează un tipar, care trebuie recunoscut în evenimentele ce se produc pe scena lumii:

„Apoi [Isus] le-a spus o parabolă: «Observaţi smochinul şi toţi ceilalţi copaci. Când îi vedeţi înfrunzind, ştiţi că se apropie vara. În mod asemănător, când veţi vedea aceste lucruri întâmplându-se, să ştiţi că Regatul lui Dumnezeu este aproape».” (Luc. 21:29-31, BVA).

Interpretarea, pentru a fi corectă, trebuie să se facă „la timpul sfârșitului". O corespon­dență bună între tipar și evenimente îndrep­tățește concluzia că este timpul sfârșitului. Sunt însă importante discernă­mântul și motivația bună. „Cei răi vor lucra cu răutate şi nimeni dintre cei răi nu va înţelege, dar cei înţelepţi vor înţelege.” (Daniel 12:10, GBV; comp. Mat. 16:2, 3).

În concluzie, cunoașterea scenariului profetic este posibilă oricând, pe când recunoașterea lui în evenimentele care se întâmplă este posibilă numai la timpul împlinirii. Și este afectată de motivație, în acest fel constituind și un criteriu de judecată. Isus a zis: „Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată: ca cei care nu văd să vadă; și cei care văd să ajungă orbi” (Ioan 9:39; comp. Mat. 24:49, 51).

CUPRINS

„Timpul sfârșitului”

În Scriptură „sfârșitul” este în esență căderea unui sistem opresiv și este urmat de eliberare și restabilire. Găsim expresii ca „sfârșitul veacului” (Mat 24:3), „timpul sfârșitului” (Dan. 12:4) și „zilele din urmă” (2 Tim. 3:1). Toate acestea indică un interval de timp. Nu este denotat un moment și nici un timp dinaintea sfârșitului. Prin comparație, „timp de necaz” (Dan. 12:1, BTF) nu înseamnă moment de necaz și nici un timp dinaintea necazului.

În expresia „sfârșitul veacului” (Mat. 24:3), „sfârșitul” este synteleias în greacă, însemnând „încheiere”. Acest „veac” sau ordine intră în faza finală la venirea Fiului Omului cu putere regală (Mat. 24:29, 30; Dan. 7:13, 14). La fel, în expresia „timpul sfârșitului” din Daniel 12:4 (LXX), sfârșitul este „încheiere”, synteleias. Cele două cuvintele (timp și încheiere) sunt compatibile semantic, încheierea consumân­du-se în timp (comp. Mat. 13:30, 39).

Daniel menționează un „timp de necaz” fără precedent (12:1), care durează 3½ timpuri (12:7), până la „timpul încheierii” (12:4, 9; 11:35). În Matei, după acest „necaz mare” începe „încheierea veacului”, la venirea Fiului Omului la domnie (24:3, 21; 25:31).

Pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile (Dan. 7:13, 14).

„Timpul încheierii” este rezervat informării națiunilor, pentru ca oamenii acestora să se supună noului Rege instalat. „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul [gr. telos, finalul].” (Mat. 24:14). Transferul de putere nu se face însă fără opoziție și confruntare.

CUPRINS

Ilustrare generică

De la învestirea cu putere regală până la așezarea pe tron

Regii din Israel trebuiau uneori să-și înceapă domnia „în mijlocul dușmanilor lor” (Ps. 110:1-3). Spre exemplu Solomon, fiind în pericol din cauza unei conspirații, a fost făcut rege la Ghihon. Apoi a trecut prin Ierusalim în fruntea unei mulțimi crescânde și s-a așezat pe tron. Cetatea s-a pus în mișcare în favoarea lui. Îngroziți, conspiratorii s-au risipit, iar mai târziu au fost pedepsiți (1 Reg. 1:32-53). La fel au stat lucrurile cu David, Iehu, Ioas și probabil alții.

„Un om de neam mare s-a dus într-o țară depărtată, (1) ca să-și ia o împărăție, și apoi (2) să se întoarcă” (Luc 19:12). Cetățenii lui îl urau și au trimis reprezentanți care să se opună numirii lui. Drumul înapoi lua ceva timp și era periculos. Momentul revenirii și al arătării publice era o surpriză. Datorită opoziției impostorilor care vizau tronul, acesta trebuia ocupat strategic. Era nevoie de de un plan tactic sau scenariu. Pentru a-l pune pe tron pe Ioas, în timp ce Atalia luase puterea și domnea, preotul Iehoiada a făcut legământ în secret cu sutașii din garda regală (2 Reg. 11).

Ajungând în zonă, regele se întâlnea în secret cu susținătorii lui, mulți deja refugiați sau exilați, și organiza primele acțiuni. Cei nedreptățiți și nemulțumiți se alăturau regelui încă neîntronat. „Și din zi în zi veneau oameni la David să-l ajute, până ce a avut o tabără mare” (1 Cron. 12:22).

Unii erau chiar uciși pentru sprijinul acordat, așa cum s-a întâmplat cu preoții din Nob (1 Sam. 22). Nabal și soția lui au avut păreri împărțite referitor la viitorul regalității lui David și acordarea de sprijin, și au acționat diferit (1 Sam. 25:10-30). Oficialii de la curte aveau și ei ocazia să-și arate sprijinul. Ionatan, fiul lui Saul, a luat poziție de partea lui David.

Primele acțiuni vizau salvarea susțină­torilor aflați în pericol imediat, iar mai apoi a populației oprimate în general. Adeziunea față de regele învestit creștea constant și trecerea la acțiune era o chestiune de clarviziune și hotărâre (1 Cron. 12:32, 33). Fiind ascuns vederii publice, în tot acest timp regele nu era ușor de găsit și urmat (1 Sam. 23:14). Este semnificativă reacția evazivă a „caprelor” din pilda lui Isus, după întoarcerea regelui și așezarea pe tron: „Când te-am văzut noi?"

De la așezarea pe tron până la eliminarea dușmanilor

Matei 25:31-46 arată răsplătirile date de regele întors și așezat pe tron. În absența lui, „frații” lui neînsemnați au fost supuși persecuției – „flămânzi, însetați, străini, goi, bolnavi, în închisoare”. Oricine și-a asumat riscul să-i sprijine urmează acum să nu-și piardă răsplata (Mat. 10:42). Răuvoitorii care au apreciat greșit situația și nu au dat sprijin sunt pedepsiți.

Timpul lung de așteptare i-a făcut chiar și pe unii din casa lui să creadă că nu se mai întoarce. Sclavul pe care l-a pus ca administrator peste personalul din casa lui se dedă la băutură și face pe stăpânul, bătându-i pe tovarășii de slujbă (Mat. 24:48, 49, CV2013).

Prezența regelui se manifestă indubitabil odată cu ocuparea tronului, însoțit de cei mai fideli combatanți, și raportul de forțe se schimbă. Sunt eliberați cei închiși pentru că l-au susținut public. Simpatizanții devin tot mai mulți pe măsură ce vechea putere intră în degringoladă și se refugiază, persecuția oficială încetând. Opozanții sunt cuprinși de frică. Unii anticipează mânia regelui și se ascund (1 Reg. 1:49, 50; comp. Apoc. 6:15-17).

Împotrivirea continuă însă un timp. Dușmanii se reorgani­zează în afara țării în vederea unei confruntări armate. Este atras sprijin străin interesat. Regele însă își întărește poziția, răsplătind pe unii și pedepsind pe alții, așa cum au procedat David și Solomon după întronare. De asemenea, la timpul confruntării înfrânge fără probleme orice atac organizat al opozanților.

Urmează o domnie pașnică, menită să repare orice daună. Aceasta durează o perioadă de timp completă, în general 40 de ani.

Părțile scenariului

Rezumând ilustrarea generică de mai sus, se pot distinge două părți sau „acte” ale scena­riului:

1. campania pentru preluarea puterii (a tronului de la curte) și

2. acțiunea de consolidare (de răsplătire a susținătorilor și de pedepsire a dușmanilor)

Aceste două părți sunt separate de punctul culminant al scenariului: preluarea puterii. În Apocalipsa acest eveniment important este anunțat la trâmbița a șaptea, în cuvintele:

„Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său” […] „Îţi mulţumim, Doamne, Dumnezeule Atot­puternic, care eşti şi care erai, că ai luat puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Şi naţiunile s-au mâniat; şi a venit mânia Ta.” (11:15-18, GBV).

Acesta este pasajul cheie pe care se bazează scenariul sfârșitului. Așa cum se vede, cele două părți ale scenariului sunt și două perioade de „mânie”, înainte și după preluarea puterii: 1. mânia națiunilor și 2. mânia lui Dumnezeu.

În loc să fie un segment de dreaptă delimitat la extremități de evenimente izbitoare, reprezentând o situație juridic închisă, scenariul sfârșitului este construit ca o dramă cu un punct culminant aflat undeva la mijloc, căruia i se subscriu toate eveni­mentele care duc la acesta ca și cauze și toate cele care-i urmează ca și consecințe. Reprezentând astfel o situație deschisă, în care încă totul este posibil, până la răsturnarea situației și după.

Vom încerca acum să definim mai exact în Apocalipsa prima dintre aceste mânii, „mânia națiunilor”.

CUPRINS

Cartea cu șapte sigilii

Căutând indicii despre mânia națiunilor, în mod logic înainte de apogeul din 11:15-18, vom găsi că aceasta se manifestă în „necazul cel mare” (7:14), concomitent cu deschiderea sigiliilor unui sul cu revelații (cap. 5-8).

Cartea conține descrierea pe „capitole” a evenimentelor succesive care se produc în timpul campaniei pentru preluarea puterii. Ioan vizualizează profetic și consemnează aceste lucruri, pe măsură ce sigiliile sunt desfăcute. Primul sigiliu este asociat cu startul acestei campanii. La al doilea, drept urmare, pacea nu mai este de găsit pe pământ. Lucrurile se întâmplă în succesiune de tip cauză-efect până la al șaptelea sigiliu, când informația este complet „desecretizată”.

„Cine este demn să deschidă cartea și să-i rupă sigiliile?” (Apoc. 5:1-5). Nu este suficient ca cineva să știe citi pentru a putea avea acces la informație (comp. Is. 29:11). Cartea se găsește în mâna lui Dumnezeu și o singură persoană poate să-l ia de acolo – Mielul (Cristos ca mare preot). „Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam.” (v. 6-9). Primirea cărții este o recunoaștere a meritelor de salvator ale lui Cristos și o dovadă că are sprijinul lui Dumnezeu în campania pentru tron. Acest lucru este înțeles și acceptat de toți cei care-i slujesc lui Dumnezeu la acel timp:

„Demn este Mielul care a fost înjunghiat să primească puterea şi bogăţiile şi înţelepciunea şi tăria şi onoarea şi gloria şi binecuvântarea.” (Apoc. 5:12, BTF)

Întrucât Mielul deschide cele șapte sigilii pe rând, evenimentele scenariului se desfășoară și sunt înțelese progresiv. Numărul 7 este folosit ca un simbol pentru completitudine, tiparul profetic fiind complet la deschiderea ultimului sigiliu. La acest timp, în mod logic, sunt disponibile toate elementele de recunoaștere și se pot trage concluzii sigure despre semnificația lucrurilor scrise în sul, care s-au întâmplat deja la deschiderea sigiliilor anterioare sau care tocmai se întâmplă. Lucrurile înțelese și implicațiile lor sunt anunțate pe măsură ce șapte mesageri încep pe rând să sune din trâmbițe, înțelegerea fiind deplină la trâmbița a șaptea:

„Și-a ridicat mâna spre cer, și a jurat pe cel ce trăieşte pentru totdeauna […], că timp nu va mai fi; ci în zilele vocii celui de al şaptelea înger, când va începe să trâmbiţeze, va fi terminat misterul lui Dumnezeu.” (10:5-7, BTF)

Legătura cu profeția lui Daniel

Cartea cu șapte sigilii are elemente comune cu cartea sigilată din Daniel 12-4-7:

„«Pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte.» […] «Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?» Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că va mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot.”

Elementele comune sunt:

• Timpul desigilării: ambele cărți rămân sigilate până la timpul sfârșitului
• Revelarea graduală: în Apocalipsa sigiliile sunt desfăcute pe rând, în Daniel la desigilare cunoștința „crește”
• Jurământul: un mesager care stă pe apă și pe pământ jură cu mâna ridicată spre cer pe cel ce trăiește veșnic
• Terminarea misterului: în Daniel după 3½ timpuri, în Apocalipsa la trâmbița a șaptea a ultimului sigiliu

Aceste similitudini îndreptățesc corelarea pasajelor și obținerea prin analogie a unui element important: timpul în care are loc desfacerea celor șapte sigilii.

CUPRINS

Durata necazului mare

Așa cum reiese din analogia de mai sus, cele 3½ timpuri se încheie înainte de trâmbița a șaptea, care anunță ca un fapt împlinit preluarea puterii.

În Apocalipsa:

„Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: «Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său.» […] «Îţi mulţumim, Doamne Dumnezeule atotputernice care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti […] a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!»” (11:15-17)

În Daniel:

„Cornul acesta a făcut război sfinților și i-a biruit, până când a venit Cel Bătrân de Zile și a fost dată judecata sfinților Celui Preaînalt și a venit timpul când sfinții au luat în stăpânire împărăția. […] sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme.” (7:21, 22, 25)

Paralelismul este evident. Dumnezeu vine pentru a răsturna situația, pentru a salva și răsplăti pe cei sfinți persecutați.

Întrucât mânia națiunilor se manifestă înainte de acest moment, „necazul cel mare” este echivalent cu persecutarea sfinților și are durata de 3½ timpuri. La aceeași concluzie ajungem dacă comparăm versetele 1 și 7 din Daniel 12, care vorbesc despre timpul de necaz și durata lui.

De ce 3½ timpuri?

De ce o durată de 3½ și nu 7 timpuri, dacă este un necaz „cum nu a mai fost”? Necazul în sine este doar o parte, partea finală, dramatică, a dominației milenare a națiunilor. Partea de aroganță în care ele se unesc sub un singur „rege” pentru a-și manifesta împotrivirea la pregătirile pe care le face Dumnezeu pentru înlocuirea lor la domnia mondială (Dan. 2:44, 45).

„El (regele) va rosti cuvinte împotriva Celui Prea Înalt, va nimici pe sfinții Celui Prea Înalt și se va gândi să schimbe timpurile și legea; și ei vor fi dați în mâinile lui pentru un timp, două timpuri și o jumătate de timp. Apoi se va așeza judecata și i se va lua stăpânirea care va fi prăbușită și nimicită pentru totdeauna” (Dan. 7:25, 26).

Acest ultim rege „se va gândi să schimbe timpurile” și „legea” după care a fost acordat intervalul de dominație a națiunilor (comp. Dan. 2). Această „lege” pretinde acum tragerea la raspundere în fața Curții cerești și schimbarea la putere. În loc să lase domnia unui urmaș, lui „i se va lua stăpânirea", prin intervenția lui Dumnezeu, așa cum i s-a luat lui Belșațar, regele Babilonului antic (Dan. 5:18-23).

Tăiere

„Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.” (Mat. 24:22).

Prezența unui număr înjumătățit (7/2) sugerează tăiere. Isus a spus că Dumnezeu va „scurta” (gr. koloboõ) zilele necazului (Mat. 24:22). Verbul înseamnă a reteza sau amputa, conform 2 Samuel 4:12, LXX: „Le-au tăiat mâinile și picioarele". Și exprimă ideea de intervenție a lui Dumnezeu care oprește necazul cel mare. Koloboõ exclude posibilitatea unei întreruperi temporare, așa încât să putem vorbi despre o reluare a necazului. Partea care amenința supraviețuirea este „amputată”.

Din altă perspectivă, cele 3½ timpuri sunt completarea timpului de mânie și pedeapsă corectivă, decretat de Dumnezeu pentru poporul său (Ier. 46:28; Dan. 8:17, 19; 11:36). Pe parcursul acestui timp națiunile străine și-au adăugat nejustificat propria mânie (comp. Is. 10:5, 24, 25).

Câți ani?

Ce durată ar putea avea cele 3½ timpuri? Prezentarea perioadei ca 42 luni și 1260 zile în Apocalipsa (11:2, 3; 12:6, 14) stabilește limita minimă la aproximativ 3½ ani literali, adică perioada de 1260 zile luată ca atare. Această interpretare este susținută astăzi de majoritatea comentatorilor biblici. Dar nu este foarte clar de ce ar fi prezentat acest interval atât explicit (zile, luni), cât și criptic (timpuri), într-o carte al cărei mesaj este eminamente criptic!

Durata maximă a celor 3½ timpuri este dată de timpul de viață al unei generații, conform cuvintelor lui Isus: „Dar cel ce va îndura până la sfârşit, acela va fi salvat. Adevărat vă spun: Această generaţie nicidecum nu va trece până se vor întâmpla toate acestea.” – Matei 24:13, 34, BTF.

Au trecut 40 de ani până ce Moise a fost trimis ca eliberator al evreilor, care erau sclavi din Egipt (Fap. 7:17-35). Așteptarea celor care au intrat în Canaan a fost de 40 de ani (Evr. 3:7-9; Num. 14:29), iar a captivilor din Babilon pentru întoarcerea în Sion de aproximativ 50 de ani. Cât timp pot persevera oamenii în așteptarea eliberării dintr-un necaz mare, dacă viața lor este de 70-80 de ani? (Ps. 90:10)

Pe parcursul celor 3½ timpuri au loc războaie înternaționale și o persecuție fără precedent (Mat. 24:7-9). Ca un exemplu, cele două conflicte mari ale secolului XX s-au întins, cu timpul de recuperare dintre ele, pe 31 ani (1914–1945). Iar îngrădirea depturilor religioase din partea blocului comunist a durat aproximativ patru decenii (1948–1988).

CUPRINS

Mânia națiunilor – „necazul cel mare”

Așa cum am văzut, necazul cel mare este limitat la 3½ timpuri, iar acestea constituie prima parte a scenariului sfârșitului. În acest sens necazul este faza umană a scenariului, adică aceea în care națiunile se mânie, provocând criza pe care Dumnezeu o stopează în mod salvator. A doua mânie este faza divină, distinctă de necazul cel mare. „Națiunile s-au mâniat, dar a venit mânia ta” (11:18). Psalmul 2 confirmă această ordine. Națiunile și regii lor se mânie la ungerea regelui pe care trebuie să-l recunoască, iar Dumnezeu se mânie apoi, ca reacție la mânia și împotrivirea lor (v. 1-6).

Astfel, dintre cele două perioade de mânie numai prima este „necazul cel mare”:

• Expresia „necazul cel mare” apare numai în prima parte a scenariului, ceea ce nu ar fi cazul dacă termenul ar include și mânia lui Dumnezeu din partea a doua (Apoc. 7:14).
• După necaz oamenii doresc să se ascundă de mânia lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că aceasta nu s-a manifestat încă (6:15-17).

• Termenul grecesc pentru necaz, thlipsis, denotă strâmtorare și suferință datorită presiunii circumstanțelor. Pentru cei credincioși cauzele sunt invariabil externe, ostile, și există salvare.

CUPRINS

Partea II: Căderea Babilonului

Profețire din nou

„Trebuie să profețești din nou cu privire la multe popoare, națiuni, limbi și mulți regi” (Apoc. 10:11).

Între sunarea trâmbițelor a șasea și a șaptea Ioan ajunge în posesia unei cărți deschise (lit., care a fost deschisă), cel mai probabil aceeași cu cea deschisă de Miel prin deschiderea sigiliilor (6:1, 3, 5, 7, 9, 12; 8:1), și i se spune că trebuie să profețească „din nou” (10:8-11). Fiindcă el a relatat deja mesajul din cartea cu șapte sigilii, adică ce a văzut la deschiderea acestora, și cartea dezvăluia gradual taina lui Dumnezeu, „din nou” nu putea însemna decât reluarea mesajului – dintr-o perspectivă nouă, de ansamblu. Acest lucru se întâmplă între 10:11 și 14:1, prin reveniri la momentul de început al celor 3½ timpuri, reveniri marcate explicit în text, ca în 11:2; 11:3; 12:6; 12:14 și 13:5. Acum sunt disponibile toate elementele de identificare, pentru că au fost deschise toate cele șapte sigilii, și aceste elemente pot fi corelate.

Aceste reveniri sau reluări, două sau patru la număr, în funcție de tematică și modul de delimitare, descriu aspecte diferite ale necazului mare, dar toate au în comun durata timpului de persecuție și sursa acesteia, națiunile sau Babilonul:

1. integritatea pusă la încercare în timpul călcării în picioare a Ierusalimului pentru 42 luni;
2. cei doi martori profețesc în condiții vitrege și sunt omorâți după 1260 zile în Babilon;
3. balaurul persecută femeia care se refugiază în deșert pentru 1260 zile sau 3½ timpuri;
4. fiara care pretinde închinare, direct sau prin icoana ei, face război cu sfinții 42 luni.

Aceste reluări încadrează pozițional trâmbița a șaptea, una evidentă înainte și una după, clarificând circumstanțele în care are loc evenimentul principal pe care îl anunță trâmbița a șaptea – preluarea puterii.

Un aspect important arătat este timpul însuși. Evenimentul central al scenariului are nevoie de un context temporal bine definit. Trâmbițele anterioare nu dădeau un asemenea context. Reluarea din capitolul 11, în legătură cu cei doi martori uciși în cetatea cea mare, precede și astfel introduce trâmbița a șaptea, oferind contextul temporal necesar. De asemenea, explică legătura tematică cu trâmbițele anterioare, care anunțau o eliberare din Adânc și de la fluviul cel mare Eufrat.

Pasajul din Apocalipsa 10 nu este o revenire la începutul celor 3½ timpuri, fiind poziționat între trâmbițele a 6-a și a 7-a (9:13; 10:15). De aici, omițând reluările, se ajunge direct la 14:1, care este continuarea cronologică și tematică a scenariului, acum în partea a doua a sa. Trei mesageri proclamă acum în mesajele lor situația nou apărută pentru locuitorii pământului, situație care cere „profețire din nou” (14:6-11).

CUPRINS

O evanghelie veșnică

„Împărăția lumii a ajuns a Domnului nostru și a Cristosului său” (Apoc. 11:15).

Primul dintre cei trei mesageri anunță o Evanghelie (veste bună) locuitorilor pământului:

„Şi am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: «Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!»” (Apoc. 14:6, 7).

Fiind vestită în „ceasul judecății”, Evanghelia veșnică este o mărturie cu consecințe juridice eterne în ce privește viitorul oamenilor care o aud. Isus a vorbit despre această evanghelizare ultimativă la încheierea veacului: „Această evanghelie a împărăţiei va fi predicată în toată lumea, pentru marturie la toate naţiunile; şi atunci va veni sfârşitul (telos, finalul)” (Mat. 24:14, BTF).

Vestea bună predicată la toate națiunile este că Dumnezeu și Cristos au preluat împărăția lumii și oamenii au acum oportunitatea să se supună noii puteri. „Cine nu se va teme de tine, Doamne, şi nu va glorifica numele tău? Pentru că doar tu eşti sfânt, pentru că toate naţiunile vor veni şi se vor închina înaintea ta, pentru că judecăţile tale au fost arătate.” (Apoc. 15:4, BTF).

Dacă în cele 3½ timpuri sau 1260 zile mărturia celor doi martori-proroci a avut caracterul unei profețiri despre preluarea puterii de către Dumnezeu, în ceasul judecății mărturia este despre împărăția preluată și necesitatea ca oamenii să i se supună. Spre deosebire de mânia distructivă a națiunilor, care se manifestă prin persecuție în necazul cel mare, mânia lui Dumnezeu este caracterizată de răbdare și așteptare, pentru informarea și convingerea oamenilor aflați în viață la acest timp al „ceasului judecății” (2 Pet. 3:9; comp. 1 Pet. 3:20).

CUPRINS

A căzut Babilonul cel Mare!

„Apoi a urmat un alt înger, al doilea, zicând: «A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare!»” (Apoc. 14:8).

În urma căderii Babilonului se aud glasuri care spun: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său” și „Ai pus mâna pe puterea Ta cea mare și ai început să împărățești!” (Apoc. 11:15, 17). În antichitate s-a spus la fel după căderea Babilonului că Dumnezeu a început să împărățească (Is. 52:7, 11). Deci această „cădere” a avut loc înainte de trâmbița a 7-a. La trâmbițele a 6-a și a 5-a sunt anunțate o dezlegare de la Eufrat, fluviul pe care era amplasat Babilonul antic, și o eliberare din Adânc. În mod logic, căderea Babilonului a avut loc și înainte de acestea.

„Profețirea din nou” în legătură cu cei doi martori-proroci uciși în „cetatea cea mare” (Babilonul, conform 18:10, 21), este explicația necesară aici. Locul și maniera învierii lor amintesc de valea oaselor uscate din Ezechiel 37. Experiența captivității și revenirii din Babilon a rămășiței israelite a fost ca o moarte și o înviere.

„Fiul omului, oasele acestea sunt toată casa lui Israel. Iată că ei zic: «Ni s-au uscat oasele, ni s-a dus nădejdea; suntem pierduţi!» De aceea, proroceşte şi spune-le: […] «Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, şi vă voi aduce iarăşi în ţara lui Israel […] Voi pune Duhul Meu în voi, şi veţi trăi».” (Ezec. 37:11-14).

La fel stau lucrurile cu cei doi martori, care sunt „omorâți” în ce privește activitatea publică. După 3½ zile sunt „înviați” și „ridicați la cer”, adică repuși în drepturi și înălțați în autoritate și onoare în fața dușmanilor lor. Așa cum s-a întâmplat cu Daniel în Babilon după ce a interpretat scrierea văzută de Belșațar pe perete și i-a spus acestuia că sfârșitul îi este hotărât (Dan. 5:29).

Se clarifică astfel legătura cu trâmbițele anterioare (a 5-a și a 6-a), care anunțau o eliberare din Adânc (din inactivitate) și o dezlegare a patru îngeri de la fluviul Eufrat, pentru a „omorî” o treime dintre oameni (adică pentru a-i converti să nu mai aparțină Babilonului). În mod logic trâmbițele 1–4, care se disting ca un grup aparte, sunt primele care evidențiază această cădere decisă de Dumnezeu.

Există un interval de timp între căderea Babilonului în acest fel și căderea propriu-zisă. Așa cum a existat un interval de timp între trimiterea scrierii pe perete și căderea prin cucerire militară a cetății și uciderea regelui. Sau între trimiterea lui Moise și Aaron să lovească Egiptul cu plăgi și eliberarea israeliților în noaptea de paște.

CUPRINS

În ceasul acela!

„În ceasul acela s-a făcut un mare cutremur de pământ și s-a prăbușit a zecea parte din cetate. Șapte mii de nume de oameni au fost uciși în cutremurul acesta de pământ” – Apoc. 11:13.

Cetatea din care se prăbușește o zecime nu este „sfânta cetate” menționată la începutul aceluiași capitol (11:2), chiar dacă Ierusalimul antic a trecut printr-o experiență asemănă­toare în secolul întâi.

„Şi trupurile lor moarte vor fi pe strada cetăţii celei mari, care, spiritual, se numeşte Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor.” (Apoc. 11:8, GBV)

Mențiunea „unde a fost răstignit și Domnul lor”, adică domnul celor doi proroci, justifică o analogie cu circumstan­țele în care a fost omorât Isus în Ierusalim. Activitatea lui ca profet, împreună cu aceea a lui Ioan Botezătorul, s-a întins pe aproximativ 3½ ani (comp. Luc. 4:25). A fost ucis de puterea politică, instigată de cea religioasă. Arestarea și condamnarea lui a însemnat „moartea” lucrării de evanghe­lizare conduse de el (Mar. 14:29; comp. Ioan 9:4). După trei zile de la arestarea lui și risipirea ucenicilor, Dumnezeu l-a înviat și l-a ridicat la o poziție de autoritate, pentru a conduce o campanie și mai mare de evanghe­lizare (Luc. 24:21, 46, 47; comp. Ioan 20:19-22). Petru le spune mai târziu locuitorilor Ierusa­limului că „Dumnezeu a făcut Domn și Cristos pe acest Isus pe care l-ați răstignit voi […] prin mâna celor fărădelege” (Fap. 2:23).

Elemente asemănătoare se regăsesc în legătură cu cei doi martori. Aceștia predică 1260 zile (3½ ani). Fiara care se ridică din Adânc (o putere politică) îi omoară, instigată de prostituata care șade pe ea („femeia îmbătată de sângele sfinților”). După 3½ zile duhul de viață de la Dumnezeu intră în ei și se urcă la cer într-un nor. Șapte mii de nume de oameni mor (față de viața mai departe în Babilon), în urma cutremurului care dărâmă a zecea parte din cetate. Se aud glasuri care spun că „împărăția lumii a ajuns a Domnului nostru și a Cristosului său”. Asemănarea este evidentă.

Din perspectiva timpului, situația Babilonului se schimbă repede, așa încât rezultatele se văd chiar „în ceasul acela". Cutremurul de pământ, „moartea” celor 7000 de nume (rămășița israelită decisă să plece) și prăbușirea unei zecimi din cetate sunt dovada căderii lui. Prin corelare cu evenimentele secolului întâi, deducem că la acest stadiu sunt disponibile toate elementele de identi­ficare ale timpului, așa cum Petru avea datele să interpreteze corect, de la Penticostă înainte, de ce murise Isus, poziția lui nouă la dreapta lui Dumnezeu și timpul semnificativ de salvare care începuse, „zilele din urmă” (Fapte 2:16-36). Exact la acest timp îngerul al șaptelea începe să sune din trâmbița lui, anunțând că Dumnezeu împărățește, deci că este sfârșită taina profetică referitor la Împărăția lui, prin preluarea puterii fără nici un alt interval de întârziere (11:15).

CUPRINS

Primele patru trâmbițe

La sunetul primelor patru trâmbițe sunt afectate elementele distinctive ale societății Babilonului – simbolic pământul, marea, râurile și izvoarele apelor, luminătorii cerești. Natura plăgilor și modul selectiv cum lovesc acestea, peste a treia parte, amintesc de plăgile din Egipt, dintre care șapte din zece i-au ocolit pe israeliți și ținutul lor (Ex. 8:22; 9:4, 26; 10:23; 11:7).

Plăgile au umilit Egiptul și zeii lui și au determinat în final eliberarea israeliților. Plaga a 9-a, întunericul, este comună cu aceea de la trâmbița a 4-a. Această asociere este o cheie în stabilirea timpului și caracterului pentru primele 4 trâmbițe. La plaga a 10-a din noaptea eliberării, nimicitorul (Abadon) nu a atins pe întâii născuți ai evreilor din casele însemnate, la fel cum plaga de la trâmbița a 5-a nu a afectat pe cei care aveau pecetea lui Dumnezeu pe frunțile lor (Apoc. 9:4, 11). Asemănător efectului din Egiptul antic, mesajele resimțite ca plăgi ale acestor trâmbițe demască ca incapabile și vinovate diferite componente ale sistemului babilonic și pregătesc eliberarea poporului lui Dumnezeu (comp. Ex. 9:11).

Trâmbița I: Compară Isaia 40:5-8. În Egipt cei ce au contat pe zei nu s-au pus la adăpost și au fost afectați de grindină. Isaia 28:17 spune că grindina va înlătura adăpostul minciunii. Copacii arși nu mai pot oferi adăpost (Apoc. 8:7).

Trâmbița II: Babilonul a fost numit „un munte care corupea tot pământul, care va cădea de la înălțimea lui și va fi un munte aprins” (Ier. 51:25; Apoc. 8:8)

Trâmbița III: Pelinul și apele otrăvite au fost asociate cu corupția religioasă (Ier. 9:15; 23:15; Apoc. 8:11; 16:6).

Trâmbița IV: Întunecarea a fost profețit că va însoți căderea Babilonului antic (Is. 13:9-11; Apoc. 8:12).

Până la trâmbița a 5-a poporul captiv al sfinților nu are o participare publică, așa de parcă ar fi închis într-o fântână a adâncului subteran (Apoc. 9:2, 3, 7). Este și un motiv pentru care primele patru trâmbițe nu sunt deplânse ca „vaiuri” (8:13). În Egipt situația s-a schimbat la plaga a 10-a. Israeliții, în loc să devină și mai amenințați, au căpătat favoare, i-au jefuit pe egipteni și li s-a permis să plece. Profetul Daniel a demascat la curtea regală starea „ușoară” și „zilele numărate” ale regelui Belșațar în noaptea căderii și, în loc să fie în pericol, a fost înălțat la poziția a treia în regatul Babilonului. Urmarea a fost că spiritul celor captivi s-a încins ca un „cuptor mare”, deoarece semnele eliberării iminente îi făcea să radieze de bucurie și fervoare.

La desfacerea sigiliului al 7-lea se face tăcere jumătate de oră „în cer”, adică în biserică, privită ca un templu în care locuiește Dumnezeu (Efes. 2:20-22). Tăcerea este pentru rugăciune și ascultarea ei (Hab. 2:20; Zah. 2:13). La terminarea anilor de captivitate Daniel l-a rugat pe Dumnezeu „nu amâna”, iar răspunsul a venit „pe când încă vorbeam și mă rugam” (Dan. 9:1-3, 19, 23). Mesajele celor șapte trâmbițe sunt revelații primite de poporul sfinților ca răspuns la rugăciuni (Apoc. 8:3). Lucrurile înțelese sunt vestite „pe pământ”, adică la oamenii națiunilor, de către cei care au fost răscumpărați „de pe pământ” și „dintre oameni”, pentru a fi „în cer”, adică preoți în templu (Apoc. 5:9, 10; 14:3, 4).

CUPRINS

Ierusalimul călcat în picioare

În cadrul primei reluări dintre cele patru, lui Ioan i s-a spus:

„Ridică-te şi măsoară templul lui Dumnezeu şi altarul şi pe cei care se închină în el. Şi curtea care este în afara templului las-o deoparte şi n-o măsura; pentru că a fost dată naţiunilor, şi vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni” (11:1, 2, GBV).

Măsurarea reprezintă o asigurare că templul și cei ce se închină în el, precum și altarul din curtea exterioară, vor beneficia de protecție împotriva profanării. Și că astfel serviciul sacru va continua neîntrerupt, în pofida invaziei națiunilor (comp. Zah. 2:2, 5). Templul este asociat cu preoții în viață, iar altarul cu cei uciși.

„Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră.” (Apoc. 6:9)

Națiunile atacatoare ajung cu războiul până în curtea templului, la altarul de aramă (Vezi Atacul națiunilor oprit la altar.). Aceia dintre preoți care au murit din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, pe care l-au mărturisit neîntrerupt ca o jertfă necurmată (1 Pet. 2:5; Evr. 13:5), vor reveni mai târziu la viață prin „învierea întâi” (20:4, 6).

Excluderea de la măsurare a curții exterioare arată că aceasta nu este protejată de profanare, fiind dată națiunilor. O parte dintre oamenii acestora vor putea deveni slujitori ai lui Dumnezeu, „leviți” (comp. Zah. 14:16).

Națiunile, Ierusalimul, călcarea în picioare și un interval de timp se regăsesc explicit în cuvintele lui Isus despre necazul cel mare: „Și Ierusalimul va fi călcat în picioare de naţiuni, până se vor împlini timpurile naţiunilor” (Luc. 21:24, GBV). Prin corelare putem deduce că „timpurile națiunilor” se termină simultan cu cele 42 luni sau 3½ timpuri de necaz, ca în toate reluările.

În Matei 24, spre deosebire de Luca 21, timpul de călcare în picioare este numit „acele zile de necaz". Acestea se încheie prin venirea și intervenția oportună a lui Dumnezeu și instalarea Fiului Omului (Dan. 7:13, 14, 21, 22; Mat. 24:21, 22, 30).

Într-un anumit stadiu al extinderii regalității asupra Israelului David a adus chivotul la Ierusalim, indicând astfel că „Dumnezeu împărățește” (Ps. 68:24; 1 Cron. 16:1, 30-33). Tot așa în Apocalipsa, vederea chivotului și a fumului în templu (11:19; 15:8) arată că Dumnezeu este prezent ca rege și judecător. Oameni din toate națiunile vor începe să se teamă de el și să-i slăvească numele (Apoc. 15:3, 4).

CUPRINS

Când apare mulțimea mare?

„Am văzut: și iată o mulţime mare, pe care nimeni nu putea să o numere, din orice naţiune... «Aceştia sunt cei care vin din necazul cel mare»” (Apoc. 7:9, 14, GBV).

Mulțimea mare „vine” din necazul cel mare în sensul că este un produs al acestuia. Membrii ei nu participă la mânia națiunilor împotriva susțină­torilor Regelui. Mai degrabă își oferă sprijinul și în final sunt judecați favorabil și răsplătiți cu viață ( comp. Mat. 25:31-46; Mat. 10:42).

„Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit?” (Apoc. 7:13). Aceste cuvinte exprimă nedumerire! Mulțimea mare este rezultatul surprinzător al necazului cauzat de națiunile cuprinse de mânie. Ea nu a existat înainte de acest necaz. „Mânia omului te va lăuda", a spus psalmistul (76:10). Cu alte cuvinte, dacă nu ar fi fost persecuția din necazul cel mare, nu ar fi apărut nici această mulțime care să dea ajutor susțină­torilor Regatului.

Întrebarea pusă de Iosua în legătură cu gabaoniții din Canaan a fost aceeași: „Aceștia cine sunt și de unde au venit?” (Ios. 9:8). Pentru că ei aparțineau unei națiuni destinate distrugerii. Venind din timp la Iosua, au fost lăsați în viață și au ajuns chiar să slujească la cort (Ios. 9:27). Vezi Mulțimea mare în templu.

CUPRINS

Punctul culminant al scenariului

„Nu va mai fi amânare; ci, în zilele glasului celui de-al şaptelea înger, când va suna din trâmbiţă, va fi împlinită şi taina lui Dumnezeu, după cum a făcut El cunoscut Evanghelia robilor Săi, profeţii.” (10:7, GBV)

„Şi al şaptelea înger a sunat din trâmbiţă; şi au fost glasuri puternice în cer, spunând: «Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său şi El va împărăţi în vecii vecilor».“ (11:15, GBV)

„Îţi mulţumim, Doamne, Dumnezeule Atotputernic, care eşti şi care erai, că ai luat puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti.“ (11:17, GBV)

Sigiliul 1 Un biruitor își începe campania pentru tron

Sigiliul 2 Consecință: pacea este luată de pe pământ (război)

Sigiliul 3 Consecință a războiului: foamete

Sigiliul 4 Consecință a foametei: epidemii, moarte

Sigiliul 5 Consecință pentru susținători: persecuție, martiraj

Sigiliul 6 Dumnezeu oprește necazul; sigilarea a 144 000 și prezența unei mulțimi mari în templu

Sigiliul 7 Tăcere jumătate de oră; rugăciuni; 7 mesaje care afectează:

Trâmbița 1 1/3 din pământ, din copaci și iarba

Trâmbița 2 1/3 din mare, din viețuitoarele din ea și din corăbii

Trâmbița 3 1/3 din râuri și izvoarele apelor, care devin otrăvitoare

Trâmbița 4 1/3 din soare, lună și stele, care se întunecă

Trâmbița 5 pe cei nesigilați (1/3), care sunt chinuiți cinci luni

Trâmbița 6 1/3 din oameni, care sunt uciși

      Un înger învăluit în nor: „Trebuie să profețești din nou”

―  Reluare 1  ― (11:2)

―  Reluare 2  ― (11:3-14)

Trâmbița 7 – PRELUAREA PUTERII (11:15-19)

―  Reluare 3  ― (12:1-17)

―  Reluare 4  ― (13:1-18)

      Mielul și 144 000 pe Muntele Sion, cântând în cer (în templu)

Îngerul I O evanghelie veșnică: Temeți-vă de Dumnezeu!

Îngerul II A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare!

Îngerul III Nu vă închinați fiarei și icoanei ei!

  Fiul Omului pe nor, secerișul și culesul ciorchinilor viei pământului

Potirul 1 (7 potire cu plăgi, ca replică la cele 7 trâmbițe)

Potirul 2

Potirul 3

Potirul 4

Potirul 5

Potirul 6

Potirul 7

Babilonul pustiit

Mireasa pregătită

Războiul final de la Armaghedon

Balaurul legat pentru 1000 de ani

Noul Ierusalim coboară din cer

▲