Am văzut o femeie șezând pe o fiară de culoare stacojie[…] „De ce te miri? Îți voi spune taina acestei femei și a fiarei care o poartă" – Apoc. 17:3, 7.

Eseul de față reunește în paginile lui un număr de studii deductive concise, referitoare la fiara de culoare stacojie din Apocalipsa 17. Materialul este comple­mentar față de alte două eseuri disponibile pe acest site, Babilonul cel Mare și Scenariul sfârșitului.

„Misterul” regelui al optulea

Apocalipsa 17 descrie o fiară cu șapte capete și zece coarne, care ar fi ea însăși un al optulea rege. Despre corpul acestei fiare nu aflăm mai mult decât că este de culoare stacojie. Dar capetele și coarnele, precum și unele acțiuni ale lor sunt descrise pe larg. Situația este aparent inversă în capitolul 13. Acolo găsim detalii despre corpul fiarei (numită „fiara dintâi”) și mai puțin despre capete și coarne. Asemănarea generală și alte detalii care se găsesc în cele două contexte ne îndreptățesc să presupunem că există o legătură sau chiar identitate între aceste două fiare, cel puțin în ce privește capetele și coarnele, și că descrierea lor a fost revelată complementar. Astfel, în dezlegarea misterului regelui al optulea ne vom folosi de ambele descrieri.

(I) Capetele fiarei din Apocalipsa 13: suma capetelor fiarelor din Daniel 7

Fiarele din Daniel 7 au împreună șapte capete:

Medo-Persia, deși o putere duală, este repre­zentată cu un singur cap din cauza unității interne, pe când Grecia este repre­zentată ca având patru capete, din cauza antago­nismului dintre cele patru regate sau imperii care s-au format din aceasta după moartea lui Alexandru cel Mare. Două dintre ele s-au luptat necontenit pentru hegemonie, fiind menționate în Daniel 11 drept împăratul sudului și împăratul nordului: Egiptul lui Ptolemeu și [A]siria lui Seleuc. Daniel 8 adaugă detalii, dar păstrează tiparul: Medo-Persia este un regat, iar cele patru „coarne” impozante ale Greciei sunt „patru regate” (v.20-22).

Menționând particularitățile pe care le are „fiara dintâi”, șapte capete, zece coarne, corp de leopard, labe de urs și gură de leu (în ordine retro­spectivă), Apocalipsa 13 ne duce fără echivoc în Daniel 7. Aici găsim exact aceste patru animale sălbatice (în ordine prospectivă). De asemenea vedem că, în comun, ele au exact șapte capete. Coincidența este surprin­zătoare. Patru fiare, șapte capete, zece coarne. Dacă ar trebui să reprezentăm fiarele din Daniel ca una singură, am obține exact monstrul compozit din Apocalipsa 13.

De ce atunci nu toți comentatorii biblici identifică capetele fiarei din Apocalipsa 13 după succesiunea lor din Daniel? Ei se poticnesc în capitolul 17, unde se confruntă cu o ordine intrigantă a lor: Roma, în loc să fie pe locul șapte ca în Daniel, aici aparent este pe locul șase! (După cinci care au căzut, se spune că „unul este” – evident Roma din timpul lui Ioan.) Există însă o soluție la această problemă, soluție care respectă succesiunea de regate din Daniel 7 și care nu intră în conflict cu ordinea enigmatică din Apocalipsa 17. Iar această soluție explică de asemenea de ce ar exista o „taină” în legătură cu fiara stacojie, dar nu și cu celelalte fiare!

„Îți voi spune taina […] fiarei […] ea însăși este al optulea [rege]; este dintre cei șapte” (Apoc. 17:7, 11). Dublă identitate? Al optulea și totuși dintre cei șapte? Da! Fiara care se ridică din Adânc este altceva decât ce pare! Dacă îi dezlegăm misterul, aflăm că este un rege mai vechi din șirul istoric de șapte, revenit acum pe scena lumii sub o nouă identitate. Ceea ce face ca acțiunile acestei „fiare” să fie previzibile.

▲

(II) Dezlegarea „misterului” din indiciile date în capitolul 17:

Discuția care urmează continuă accepția că fiara stacojie este o replică sau chiar o ipostază (în ce privește capetele) a fiarei dintâi din capitolul 13, ale cărei capete sunt cele din Daniel 7. Pentru simplitate aceste capete vor fi numite regi, conform cu Apocalipsa 17:9, 10:

„Aici este mintea care are înțe­lepciune: cele șapte capete sunt șapte munți, pe care stă femeia. Sunt și șapte regi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă”.

5 + 1 + 1 = 7. Aplicând indiciile date deducem că „celălalt” este primul din șir – „regele” Babilonului care trebuie să (re)vină sub identitatea unui al optulea rege. Cei „șapte regi” sunt notaţi în tabelul de mai jos cu numerele 1-7:

În loc de sintagma „(capetele) sunt și șapte regi”, AV traduce „și există șapte regi” (la fel KJV, NKJ, YLT), ceea ce separă regii de capete și face posibilă includerea în șirul de șapte a celui de-al optulea rege (17: 9, 10). Deși redarea este discutabilă, să examinăm și această variantă ca o posibilitate. Cei „șapte regi” ar putea ocupa în acest caz pozițiile 2-8:

5 + 1 + 1 = 7. Și în această situație Babilonul este izolat ca unul care nu a „căzut”. Conform simbolismului folosit, el „n-a venit încă”... ca să cadă definitiv! Pentru ambele șiruri obținem același rezultat.

Versetul 11 adaugă detaliul: „Și fiara care era, și nu mai este, ea însăși este al optulea [rege]; este dintre cei șapte și merge la pierzare”. De asemenea, versetul 8 spunea: „fiara era, nu mai este și va veni”.

Adăugând și aceste indicii în identi­ficarea regelui al optulea obținem tabelul general:

Numărul de indicii este mai mult decât suficient ca să putem fi siguri de unicitatea soluției:

Redări ca aparține sau este asemenea celor șapte, în loc de este dintre cei șapte, sunt ambigue pentru că dau loc presupu­nerii că al optulea provine ca un mix din cei șapte anteriori, preluându-le caracteristicile (NIV, NLT). În Fapte 21:8 găsim aceeași construcție, unde se spune despre Filip că este „dintre cei șapte”. Fapte 6:5 arată fără echivoc în ce sens: este unul dintre ei (al doilea). Literal pasajul din Apocalipsa 17:11 spune: „este atât un al optulea [rege] cât și dintre cei șapte”. În greacă avem simplu: „și […] este / și […] este", echivalență care justifică luarea celui de-al doilea verb în sensul primului, așa cum fac cele mai multe versiuni biblice. În aceste condiții singurul sens posibil este că unul dintre cei șapte regi care se perindă pe scena lumii revine sub o identitate nouă și domnește lărgind lista aparentă la opt.

Versiuni biblice românești:

Noul Testament pe Înțelesul Tuturor: Animalul stacojiu care a murit este regele al optulea, care a domnit anterior ca unul dintre cei șapte; după a doua domnie a sa, va merge și el la osânda lui.

VDCC: Și fiara, care era, și nu mai este, ea însăși este al optulea împărat: este din numărul celor șapte, și merge la pierzare.

GBV: Şi fiara care era şi nu este, ea, de asemenea, este un al optulea şi este dintre cei şapte şi merge la pieire.

NT1857: Și fiara care era, și nu este, și acesta al optulea este, și din cei șapte este, și întru pieire merge.

VBOR: Și fiara care era și nu mai este – este al optulea împărat și este dintre cei șapte și merge spre pieire.

Discuția de mai sus poate fi rezumată silogistic ca o argumentare deductivă:

La punctul (3) confirmarea este dublă (că Roma este regele al șaptelea), iar la punctul (4) se presupune cu cei cinci regi căzuți sunt consecutivi, aparținând secvenței de șapte ea însăși consecutivă ("cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă"). Cei cinci sunt în acest caz Medo-Persia și cele patru regate grecești, consecutive cel puțin în ce privește data căderii. (Vezi și Daniel 8:1-8 unde Babilonul nu este repre­zentat ca fiind distrus de Medo-Persia).

▲

(III) Concluzie și precizări:

Babilonul ocupă o poziție unică între cei șapte „regi”, dintre care „cinci au căzut” până în timpul lui Ioan: el nu a căzut. „Regele” lui este fiara stacojie în prima ei existență. În loc să „cadă” (să fie distrusă), fiara s-a dus în Adânc până la timpul când „va veni”, de această dată ca să „meargă la pierzare”. Această cădere viitoare a Babilonului va fi momentul dramatic al sfârșitului stăpânirii națiunilor asupra pământului, moment prezentat în Apocalipsa ca punct culminant al scenariului escatologic. Deconspi­rarea „misterului” referitor la identitatea fiarei stacojii aruncă lumină asupra carac­terului și acțiunilor viitoare ale acesteia, în calitate de al optulea rege.

Căderea Babilonului antic în 539 î.e.n. nu a adus încheierea timpurilor națiunilor și revenirea pe tronul lui Dumnezeu din Ierusalim a unui rege mesianic. Căderea de atunci nu a readus lumea sub suveranitatea lui Dumnezeu, nici nu a eliminat orice opoziție viitoare față de Regatul lui Dumnezeu, reprezentat pe pământ de „cei sfinți”. Babilonul a supraviețuit ca un Babilon mai mare, simbolic, prin capetele succesive ale „fiarei” și prin lumea opusă lui Dumnezeu peste care au domnit acestea.

Identitatea înconjurată de mister a regelui al optulea, ca o revenire suveranului Babilonului, justifică fără echivoc calificativul pe care îl găsim în Apocalipsa pentru marele imperiu necăzut: Babilonul cel Mare. Fiara stacojie, cel din urmă rege în Babilonul cel Mare, se va ridica din nou împotriva lui Dumnezeu și a închinării la el, așa cum a făcut odinioară Belșațar, care nu a ținut cont de lecția de umilință pe care o primise Nebucadnețar și prin el dinastia Babilonului (Dan. 5; Is. 14).

Referitor la Ioan Botezătorul care „umbla în spiritul lui Ilie”, Isus a spus că „este Ilie care trebuie să vină”. Aici regele misterios „este [unul] dintre cei șapte” și trebuie să vină. Tiparul după care acționa Ioan i-a uimit atât de mult pe contemporanii lui încât aceștia au ajuns să confunde „spiritul” (caracterul) cu persoana și s-au întrebat dacă nu cumva Ioan Botezătorul era chiar Ilie! O uimire asemă­nătoare îi va nedumeri pe „cei ce locuiesc pe pământ” în legătură cu fiara care „era, nu mai este și va veni”, când vor regăsi la ea spiritul opresiv și blasfemator al Babilonului lui Nebucad­nețar din antichitate (Apoc. 17:9). Nu-i va uimi însă și pe cei care vor cunoaște „misterul” ei și astfel direcția în care se îndreaptă – distrugerea – atunci când Dumnezeu și Cristos vor prelua regatul babilonian al lumii la sfârșitul timpurilor națiunilor (Apoc. 11:15; Luc. 21:24).

▲

De ce de culoare „stacojie"?

Stacojiul este o culoare regală, și acest lucru potrivește cu faptul revelat că fiara stacojie este un rege (17:11; comp. Mat. 27:28, 29). La fel femeia care stă pe fiară ca regină „era îmbrăcată cu purpură și stacojiu” (Apoc. 17:4; 18:7). Ar putea fi însă reprezentat mai mult decât regalitatea prin această culoare a fiarei?

Stacojiul       este roșu aprins cu o tentă de portocaliu și amintește de culoarea roșie       a balaurului (Apoc. 12:3). Astfel poate fi ilustrat faptul că fiara este o expresie sau repre­zentare a balaurului, așa cum un rege este pentru regatul său. În cazul balaurului, roșul (gr. πυρός, de culoarea focului) poate reprezenta și mânia aprinsă, manifestată prin sabia războiului (Apoc. 12:12, 17; comp. 6:4).

În același timp, fiind culori stridente, stacojiul și roșul sunt asociate cu păcatele grave, strigătoare la cer, în mod deosebit cu vărsarea de sânge: „Mâinile vă sunt pline de sânge! Spălaţi-vă deci şi curăţaţi-vă! […] de sunt păcatele voastre ca stacojiul, vor fi albe ca zăpada; de sunt roşii precum carminul, vor fi ca lâna.” (Is. 1:15-18; comp. Gen. 4:10).

Prostituata care stă pe fiara stacojie este descrisă ca fiind „beată de sângele sfinților” (17:6). Printre victimele fiarei sunt cei doi martori-proroci menționați în capitolul 11: „Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara, care se ridică din Adânc, va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî. Şi trupurile lor moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari (v. 7, 8). Fiara este pătată de sânge și la fel cetatea cea mare, unde își are tronul (Apoc. 18:5, 24).

▲

Fiara stacojie și „timpurile națiunilor"

Fiara stacojie va stârni uimirea prin reapariția ei din Adânc. Oamenii vor remarca din perspectivă istorică că ea „era, nu mai este și va veni” (Apoc. 17:8). Aceste trei faze ale existenței ei sunt numite în Biblie „timpurile națiunilor” (Luc. 21:24).

Fiara „nu mai este”

„Fiara pe care ai văzut-o era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare” (Apoc. 17:8). Câtă vreme este în Adânc, fiara „nu mai este”. Fiind vorba despre primul rege dintre cei șapte, care apoi revine (v. 11), este semnificativă analogia cu alungarea de la tron și dintre oameni a lui Nebucadnețar, într-un moment de aroganță:

„Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca reședință împărătească, prin puterea bogăției mele și spre slava măreției mele? În timp ce cuvântul era încă în gura împăratului, un glas s-a coborât din cer: «Află împărate Nebucadnețar că ți s-a luat împărăția! Te vor izgoni din mijlocul oamenilor și locuința ta va fi cu fiarele câmpului, îți vor da să mănânci iarbă ca la boi și șapte timpuri vor trece peste tine, până vei recunoaște că Cel Preaînalt stăpânește peste împărăția oamenilor și că o dă cui vrea».” (Dan. 4:30-32)

Nemaifiind „în mijlocul oamenilor” și pierzându-și rațiunea, Nebucadnețar a intrat într-o stare de „absență” în ce privește guvernarea. Afacerile regatului au fost conduse de consilierii lui, care au păstrat aparențele și nu l-au înlocuit la tron.

În visul pe care l-a primit, un copac uriaș simbolizând regalitatea a fost tăiat, dar trunchiul cu rădăcina lui a fost lăsat în pământ, în vederea unei regenerări viitoare. Cele „șapte timpuri” au fost șapte ani de 360 zile fiecare. (Trei timpuri si jumătate sunt echivalate in Apocalipsa 12:6 și 14 cu 1260 de zile).

„La sfârșitul acestor zile, eu, Nebucad­nețar am ridicat ochii spre ceruri […] în timpul acela mi-a venit mintea înapoi; slava împărăției mele, măreția și strălucirea mea mi s-au dat înapoi; sfătuitorii și nobilii mei m-au căutat; am fost pus iarăși peste împărăția mea și mi-au fost adăugate măreții deosebite” (4:34-36).

Împlinirea visului asupra lui Nebcadnețar jalonează profetic evoluția Babilonului cel Mare menționat în Apocalipsa. Se spune de trei ori că lecția este oferită „pentru ca cei vii să știe că Cel Preaînalt stăpânește peste împărăția oamenilor” și că „o dă cui îi place”. Apoi în capitolul 7 este arătat că stăpânirea asupra lumii este luată de la ultima fiară („cornul mic”), după trei timpuri și jumătate.

Detaliile visului sunt prea sofisticate ca să privească doar alienarea de șapte ani a lui Nebucadnețar. De exemplu, dacă „inima de fiară” reprezintă rapacitatea, atunci Nebucad­nețar a manifestat această trăsătură în cucerirea și deportarea națiunilor, înainte de cei șapte ani. La fel, dacă cele „șapte timpuri” l-au avut în vedere doar pe regele de atunci al Babilonului, acestea puteau fi indicate explicit ca șapte ani. Și nu am fi găsit referiri apoi în Daniel la jumătatea acestui interval (trei timpuri și jumătate) pentru cornul mic (7:25).

Cuvintele „copacul […] ești tu, împărate”, sunt o referire și la regatul Babilonului, care a avut mai mulți regi în cei 70 de ani (Ier. 25:11, 12). Fapt evident din cealaltă adresare de acest fel, „tu ești capul de aur”, cu referire atât la rege cât și la regat (Dan. 2:37‑39). De asemenea, nu este exclusă referirea la șirul de regate pentru care Babilonul este „capul”.

La fel ca Nebucadnețar, fiara stacojie revine după un timp în care a lipsit în ce privește controlul asupra națiunilor, fiind în „Adânc” (comp. Apoc. 20:3). Putem afla când a început acest interval, în care fiara „nu mai este” și înainte de care „era”.

▲

Fiara „era”

Putem presupune că oamenii din regat nu au observat vreo schimbare în bine în cei șapte ani de alienare ai lui Nebucadnețar, guvernarea fiind asigurată de alții în numele lui, cu aceeași ferocitate. Dar la finele celor șapte ani lucrurile s-au schimbat tranșant. Nebu­cadnețar și-a revenit, a fost repus pe tron și a scris către „toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile, care locuiesc pe pământ […] Acum eu Nebucadnețar, laud, înalț și cinstesc pe Împăratul cerurilor” (4:1, 37). Toți „cei vii” de atunci au aflat un adevăr important despre suvera­nitatea lui Dumnezeu și au luat notă de schimbarea de atitudine a regelui.

Dacă inima lui a fost de fiară, acum s-a schimbat într-o „inimă de om” (v. 16; comp. 2 Sam. 17:10). În acest moment fiara stacojie s-a dus în Adânc, lăsând în urmă un om. Această schimbare de „caracter” a leului babilonean este arătată și în 7:4: „[Leului] i s-au smuls aripile, și sculându-se de pe pământ a stat drept în două picioare ca un om și i s-a dat o inimă de om”.

Comentatorii biblici sunt de acord că visul s-a împlinit în viața lui Nebucad­nețar între al 30-lea și al 35-a an al domniei lui, care s-a întins pe parcursul a 43 de ani. Atunci i s-au „smuls aripile”, care l-au purtat cu rapiditate pe distanțe mari și în locuri înalte (comp. Exod. 19:4). Un loc înalt până la cer a fost Sionul, muntele lui Dumnezeu (Is. 14:13; comp. Ps. 48:2). După Nebucad­nețar Babilonul nu a mai avut regi care să amintească de ferocitatea leului. Deci putem aprecia că în toți acei ani, până să primească o inimă de om, circa 35, fiara stacojie „era” prezentă – în stăpânirea feroce, devoratoare a lui Nebucad­nețar (Ier. 51:34).

Pe lângă caracterul schimbat al lui Nebu­cadnețar în timpul scurt de domnie rămas, este demnă de notat atitudinea umană a lui Evil-Merodac, care i-a urmat la tron:

„Evil-Merodac, împăratul Babilonului, în anul întâi al domniei lui, a înălțat capul lui Ioiachin, împăratul lui Iuda și l-a scos din închisoare. I-a vorbit cu bunătate și a înălțat scaunul lui de domnie mai presus de scaunul de domnie al împăraților care erau cu el în Babilon.” (Ier. 52:31-34)

▲

Fiara „va veni”

Durata primei 'prezențe' a fiarei stacojii (Nebucadnețar) a fost de circa 35 ani. Acest timp s-a consumat simultan atât în Babilonul literal cât și în „Babilonul cel Mare". Intervalul a fost însă jumătate din cei 70 ani de stăpânire mondială acordați de Dumnezeu Babilonului. Ce putem spune despre a doua „prezență” a fiarei stacojii, de data aceasta în Babilonul cel Mare?

Cunoaștem durata acesteia sub forma profetică a trei timpuri și jumătate acordate cornului mic (Dan. 7:25), și de asemenea ca 42 luni de activitate acordate fiarei care se ridică din mare (Apoc. 13:5). Știm că regele al optulea, „când va veni, va rămâne puțin timp”. Sunt suficiente aceste indicii pentru a stabili durata acestei prezențe? Ar putea fi tot de 35 ani, echivalentul profetic al celei de-a doua jumătăți a celor 70 de ani?

Adică Babilonul cel Mare să fie un imperiu milenar, în timp ce „regele” acestuia să fie prezent la domnie doar 70 ani, împărțiți în două perioade de 35 ani fiecare, la început și la final, separate de „șapte timpuri” interme­diare? Babilonul antic susține acest model prin absența de la tron a lui Nebucadnețar pentru șapte timpuri.

Între încercările care s-au făcut pentru determinarea celor 3½ timpuri se remarcă transformarea cu regula „o zi, un an” (1:365), ducând la 1260 ani, astăzi în mare parte abandonată, și echivalarea „o zi, o zi” (1:1) care duce la 3½ ani. Profeția vorbește despre un corn inițial mic, care „crește” în autoritate și aduce cea mai mare persecuție peste sfinții trăind într-o generație bântuită de războaie, care rabdă până la sfârșit și sunt salvați (comp. Mat. 24:7-13). 3½ ani sunt probabil un timp prea scurt, 1260 ani un timp prea lung.

Dacă există o regulă de transformare profetică, atunci ea trebuie să se găsească în context cu intervalul de timp asupra căruia se aplică. Am văzut că Nebucadnețar, și prin el Babilonul, este reprezentat în vis de un copac căruia i s-a acordat extindere mondială a suveranității pentru 70 ani (Ier. 25:11; 27:6). Dar copacul este tăiat pentru „șapte timpuri”. Dacă aceste timpuri sunt echivalentul a șapte ani în cazul lui Nebucad­nețar, atunci relația între intervale este de 70:7, adică 10:1. Raportul este justificat deoarece, așa cum am văzut, regele principal reprezintă regatul, ca o proiecție sau imagine a acestuia.

Tăierea copacului Nebucadnețar, pe când se lăuda atribuindu-și lui meritele lui Dumnezeu, își găsește cores­pondent în tăierea regatului Babilonului de către Dumnezeu prin Medo-Persia, tot așa într-un moment de aroganță și blasfemie (din partea lui Belșațar). Iar creșterea din nou a copacului Nebucad­nețar după înlăturarea benzilor, când a recunoscut suvera­nitatea divină, corespunde creșterii regatului la începutul celor 70 de ani, când Dumnezeu ca suveran a înlăturat Asiria, care împiedica această creștere. În acel timp Nebu­cadnețar era „slujitorul” lui Dumnezeu, iar regatul său se baza pe suveranitatea divină asupra pământului. De asemenea, inima de fiară primită de Nebu­cadnețar în cele șapte timpuri reprezintă adevărata înfățișare a Babilonului – ca fiară (leu) în cei 70 ani sau șapte timpuri simbolice.

Aplicând acest raport de 10:1 la cei 35 ani, înțelegem că Nebucadnețar a domnit 3½ timpuri simbolice până la revenirea din alienare. Făcând diferența 70–35 ani sau 7-3½ timpuri rezultă că regelui al optulea îi rămân de domnit 35 ani sau 3½ timpuri simbolice. În acest fel se face legătura între cele 7 timpuri și cele 3½ menționate în profeția lui Daniel, la sfârșitul cărora stăpânirea asupra pământului este dată de Dumnezeu unuia care îi recunoaște suveranitatea (cap. 4 și 7).

Potrivește acest interval cu descrierea din Apocalipsa 17 ca „puțin timp”? Desigur, 35 ani înseamnă puțin timp în comparație cu ceilalți „regi”, care au domnit semnificativ mai mult: Roma, Grecia, Medo-Persia. Și de asemenea înseamnă puțin timp în comparație cu propria absența milenară. Întrucât în antichitate au fost consumați deja jumătate din acești 70 de ani, până la primirea inimii de om, regele al optulea (fiara stacojie) nu are la dispoziție decât timpul rămas. Astfel sintagma „puțin timp” exprimă și ideea de criză de timp și intensificare a activității.

În mod interesant, expresia „puțin timp” se mai găsește o singură dată în Apocalipsa. Balaurul este „cuprins de o mânie mare fiindcă știe că are puțin timp”. În realitate cele două intervale se suprapun, pentru că balaurul (Babilonul cel Mare) își exercită mânia în timpul rămas prin fiara stacojie (regele Babilonului cel Mare). Așa cum se vede schematizat mai jos, „timpurile națiunilor” sunt însumarea a șapte timpuri cu semnificație profetică, determi­nabile ca lungime (în roșu), întrerupte de o „reflexie” a lor nedetermi­nabilă ca lungime (în albastru).

▲

Cele zece coarne – cu diademe și fără diademe

„Fiara dintâi” este descrisă la ridicarea din mare ca având diademe pe coarne și începând să persecute sfinții pentru 42 luni. Aceste două indicii ne permit să facem legătura cu profeția paralelă din Daniel 7 și să stabilim prin analogie intervalele de timp implicate (VBOR):

24 Cele zece coarne înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi. Iar după ei se va ridica un altul care se va deosebi de înaintaşii lui şi va doborî (GBV, va supune) trei împăraţi [din cei zece].
25 El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme.
26 Apoi va veni judecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna.
12 Şi celelalte fiare au fost dezbrăcate de puterea lor, dar li s-a îngăduit o lungire a vieţii până la o vreme şi un ceas anumit.

Putem identifica în aceste cuvinte trei faze ale regalității celor zece coarne, în raport cu cornul mic:

1. Cu diademe

„Împărăţia aceasta” este ultimul cap al fiarei, imperiul roman. Cei zece regi care s-au ridicat din el nu au format regate antagoniste, cum s-a întâmplat în cazul leopardului cu patru capete, și nici un regat separat al lor, așa încât profeția să includă un al optulea regat sau cap. Descrierea fiarei din Apocalipsa 13:1 îi arată ca regi cu diademe, la începerea celor 42 luni sau trei timpuri și jumătate: „Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară având zece coarne şi şapte capete; şi pe coarne, zece diademe […] Și i s-a dat autoritate să lucreze patruzeci şi două de luni.” (Apoc. 13:1, 5, GBV).

2. Fără diademe

„După” aceste zece coarne cu diademe se ridică cornul mic, pentru 3½ timpuri. Ceea ce înseamnă că regii respectivi nu mai domnesc, așa cum a fost cazul cu regii din Iuda, care au ajuns în captivitate. Toate diademele sunt în acest timp pe capul cornului mic, care este reprezentat ca având el însuși cele șapte capete și zece coarne. Deși crește pe capul al șaptelea (roman), el nu este al șaptelea rege, ci al optulea (Apoc. 17:10, 11). Aceasta pentru că regalitatea lui este deasupra celor șapte capete, dintre care ultimul avea zece coarne.

3. Cu autoritate regală

La încheierea celor 3½ timpuri, cornului mic i se ia stăpânirea. Împărăția lumii trece în mâna lui Dumnezeu care o dă „unuia ca un fiu al omului” – Isus și Biserica lui (Dan. 7:13, 14, 27; Apoc. 11:15). Diademele simbolizând suvera­nitatea globală ajung acum toate pe capul lui Cristos (Apoc. 19:12). Cele zece coarne, acum o nouă generație de regi, își câștigă libertatea și indepen­dența față de Babilon, și implicit statutul de regi pentru „o oră". „Şi cele zece coarne, pe care le-ai văzut, sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţie, ci primesc autoritate, ca împăraţi, un ceas împreună cu fiara.” (Apoc. 17:12, GBV).

Regii națiunilor și-au recâștigat drepturile dinastice datorită Medo-Persiei eliberatoare și acum îi întorc spatele regelui al optulea și regatului acestuia, Babilonul cel Mare, pe care îl prădează. Apoi se aliază să lupte într-un gând cu „Împăratul împăraților”, pe capul căruia se găsesc diademele lor (17:13, 14). În acest moment ne găsim din nou în situația când „fiara” (de la 17:12 înainte) potrivește descrierii din 13:1, cu excepția diademelor, care nu mai sunt pe coarnele ei, dar pentru recuperarea cărora se duce războiul de la Armaghedon, pentru suvera­nitate asupra pământului (16:14, 16; 19:19).

▲

Un regat pentru „un ceas”

Ce regat sau regalitate primesc acești zece regi care vor pustii Babilonul? Nu regalitatea asupra lumii așa cum a fost deținută aceasta în timpurile națiunilor de către Babilonul cel Mare. Regalitatea se întoarce în mâna lui Dumnezeu care o dă acum lui Cristos, așa cum o dăduse inițial lui Nebucadnețar (Apoc. 11:15; compară Daniel 2:37, 38; 7:13, 14). Timpurile națiunilor au început cu subjugarea Asiriei de către Babilon aproximativ în 609 î.e.n. În mod logic la căderea Babilonului cel Mare putem vorbi figurativ de o eliberare și revenire la regalitate a „Asiriei”.

Caracteristicile Asiriei antice, care a domnit în afara timpului legitim acordat națiunilor, dar care a fost folosită totuși de Dumnezeu ca o unealtă, potrivesc descrierii fiarei și regilor din Apocalipsa 17, care primesc împreună un regat pentru o oră ca să îndeplinească gândul lui Dumnezeu. În Isaia 10:6-8 citim în aceeași notă:

„Îl voi trimite împotriva unui neam nelegiuit [babilonenii], împotriva unui popor pe care sunt mâniat ca să-l prădeze și să-l jefuiască, să-l calce în picioare ca noroiul de pe străzi, dar el nu judecă așa și nu acesta este gândul inimii lui; căci el nu se gândește decât să nimicească, decât să prăpădească popoarele cu grămada. Căci el zice: Nu sunt prinții mei regi?”

Cele zece coarne ale capului al șaptelea revin deci după timpul de domnie al cornului mic la o regalitate limitată (Dan. 7:12), pe care o împart apoi din motive strategice cu „fiara”, acum alta decât cea stacojie (Vezi mai jos Două fiare în Apocalipsa 17?). Regalitatea lor este diferită de cea a cornului mic, pentru că timpurile acordate de Dumnezeu națiunilor au expirat. Acum domnește Cristos, iar dacă coarnele primesc un regat și autoritate ca regi, aceasta este doar în sensul că Dumnezeu, cauzând căderea Babilonului care îi ținuse în subordonare, le permite acum pentru „un ceas” să acționeze liber și să-și reverse ura proprie asupra acestui imperiu opresiv. În această acțiune ei îi împlinesc gândul sau voia, fiind folosiți ca o unealtă pentru pustiirea Babilonului (Apoc. 17:16, 17).

De asemenea, ei au posibilitatea în ora acordată să aleagă între a se supune noii puteri instituite de Dumnezeu sau a lupta cu obstinație pentru „drepturile” lor regale. Cei zece regi îi reprezintă pe toți „împărații pământului”, la timpul când diademele suveranității globale sunt toate pe capul lui Cristos, „Împăratul împăraților” (Apoc. 19:12, 16, 18).

▲

Cornul mic – o fiară distinctă în Daniel 7?

Daniel 7:11, 12 spune:

„Eu mă uitam mereu, din cauza cuvintelor pline de mândrie pe care le rostea cornul acela: m-am uitat până când fiara a fost ucisă și trupul ei a fost distrus și aruncat în foc, ca să fie ars. Și celelalte fiare au fost dezbrăcate de puterea lor, dar li s-a îngăduit o prelungire a vieții până la un timp și la un ceas”.

Aici cornul mic este descris ca o fiară el însuși, a cincea, despre care se spune că este ucisă și arsă, înain­tea celorlalte patru. Există și alte indicii care duc la această concluzie:

• Cornul mic este descris ca acționând independent. El are o gură care vorbește lucruri mari și face război sfinților (Dan. 7:8, 21). Cel Bătrân de Zile vine și acest persecutor este surprins în flagrant. O Curte cerească se așează și „i se ia stăpânirea” (7:26).
• În Apocalipsa cornul mic sau regele al optulea iese din scenă înainte de celelalte fiare și de regii pământului. Ultima mențiune a acestei fiare se găsește în 17:11, imediat înainte ca cele zece coarne să primească putere regală și să înceapă pustiirea prostituatei.
• Fiara a patra nu poate înceta să existe înaintea celorlalte, pentru că în Apocalipsa ea este capul al șaptelea al „fiarei dintâi” care urmează să lupte alături de „împărații pământului” împotriva lui Cristos (19:19).
• Acest cap poartă cele zece coarne care devin din nou active după căderea regelui al optulea: ele pustiesc Babilonul cel Mare și luptă împreună cu fiara împotriva Mielului (Apoc. 17:12, 17).
• Șirul celor cinci fiare din Daniel este leul, ursul, leopardul, fiara nespus de înspăi­mântătoare și cornul mic. Consi­derându-le în acest mod, primele patru s-au ridicat din mare. A cincea s-a ridicat ca un corn pe un cap existent. Acest lucru potrivește cu faptul că fiara stacojie nu se ridică din mare.

Astfel este logic să conchidem că „fiara” distrusă înaintea celorlalte este cornul mic și nu fiara a patra.

▲

Două fiare în Apocalipsa 17?

Capitolul 17 vorbește despre „fiara care poartă femeia” (v. 7) și despre „fiara care va urî pe [femeia] prostituată” (v. 16). Întrebarea este dacă aici avem o schimbare de atitudine a unei fiare sau două fiare, cu atitudini diferite față de prostituată?

Să notăm cu (A) „fiara de culoare stacojie” în cele 3½ timpuri, menționată până la versetul 11, și cu (B) „fiara dintâi” după cele 3½ timpuri, de la versetul 12 înainte. Avem următoarele diferențe:

• atitudine diferită față de prostituată – A este „fiara care o poartă", B care o urăște și distruge (v. 7, 16)
• A are cele zece coarne; B este în asociere cu cele zece coarne (v. 7, 12)
• A este un monarh absolut, coarnele neavând diademe, B primește regalitate împreună cu ele (v. 12)
• A este definită frecvent drept „care era și nu mai este”; B simplu „fiara”
• în 19:19 apare „fiara și regii”, cu referire la „fiara dintâi”, deci schimbarea de la A la B s-a făcut undeva după 17:11, în acest caz în 17:12
• cuvintele din 17:13, 14 sunt paralele cu cele din 19:19, indicând că B este „fiara dintâi"
• A „rămâne puțină vreme", după care B primește regalitate pentru „un ceas" împreună cu coarnele (v. 10, 12)

Concluzia care rezultă este că în Apocalipsa 17 sunt prezente două fiare. Schimbarea de subiect de la una la alta este abruptă și își găsește corespondent în distrugerea cornului mic (fiara stacojie) și prelungirea vieții care se acordă celorlalte fiare (Dan. 7:11, 12).

Altfel spus, după ce își subordonează coarnele fiarei dintâi, cornul mic are control total și se comportă ca o fiară el însuși, până ce este distrus. După care fiara dintâi revine pentru scurt timp la ce a fost înainte, dar fără ca cele zece coarne să mai aibă diademe, adică suveranitate și regate proprii, separat de fiară. „Fiindcă Dumnezeu a pus în inimile lor să împlinească voinţa lui şi să facă un acord şi să dea împărăţia lor fiarei, până când vor fi împlinite cuvintele lui Dumnezeu.” (17:17, BTF).

▲

Este fiara stacojie „icoana” fiarei dintâi?

Răspunsul scurt este nu, „icoana” este o autoritate care reprezintă în plan local fiara dintâi și are echivalent în „urâciunea pustiirii” din profeția lui Daniel. Fiara stacojie este cornul mic și astfel o expresie a fiarei dintâi după ridicarea cornului mic. Astfel icoana reprezintă fiara dintâi în această ipostază, de unde și unele aspecte comune cu fiara stacojie:

• Fiara stacojie și icoana sunt implicate în uciderea sfinților, la sfârșitul celor 3½ timpuri (11:3, 7; 13:15)
• Nici fiara stacojie, nici icoana nu mai sunt active, când celelalte fiare sunt aruncate „de vii” în lacul de foc (19:20)

O dificultate este prezența icoanei fiarei după căderea Babilonului (14:8, 9). Există însă un interval de timp între căderea Babilonului hotărâtă de Dumnezeu și căderea prin cucerire militară și moartea regelui. Cuvintele din Apocalipsa 14:6-13 au în vedere lucruri care se petrec în acest interval. În cazul Babilonului antic lucrurile s-au derulat la fel, așa cum indică cuvintele:

• „«Mene»: Dumnezeu a numărat zilele împărăţiei tale şi i-a pus capăt; «Techel»: ai fost cântărit în balanţă şi ai fost găsit prea uşor; «Peres»: împărăţia ta a fost împărţită şi a fost dată mezilor şi perşilor.“ (Dan. 5:26-28, GBV).
• „Dar chiar în noaptea aceea, Belşaţar, împăratul haldeilor, a fost omorât. Şi a pus mâna pe împărăţie Darius, medul.” (v. 30, 31).

▲

S-a ridicat deja din mare fiara dintâi?

„Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti, şi pe capete avea nume de hulă. Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard; avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu.” (Apoc. 13:1, 2).

Având elemente de la cele patru fiare din Daniel 7, fiara dintâi din Apocalipsa 13 este o reprezentare integrată a acestor fiare, a ceea ce sunt ele la începutul celor 42 luni de autoritate primită (v. 5). Când între cei zece regi ai capului al șaptelea se ridică cornul mic, pentru 3½ timpuri (Dan. 7:24, 25). În acest moment fiara dintâi este descrisă ca „ridicându-se din mare”. Putem spune că s-a ridicat deja?

Fiarele din Daniel 7 s-au ridicat din mare. „Am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe Marea cea Mare. Şi patru fiare mari au ieşit din mare, deosebite una de alta.” (v. 2, 3). Marea agitată de vânturi este aici un simbol al societății omenești bântuite de războaie, prin care regatele succesive s-au ridicat unul pe seama celuilalt (comp. Is. 57:20, 21). Fiara dintâi nu face excepție, „moștenind” trăsături de la cele patru fiare. Doar că războiul în cazul ei este cel care marchează începutul necazului mare.

„Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii […] Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare […]” (Mat. 24:7, 8, 21).

La ridicarea fiarei dintâi, „unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată” (Apoc. 13:3). Întrucât capul care se vindecă și revine este cel cu gura de leu, Babilonul, și acest lucru se întâmplă prin revenirea din Adânc a regelui acestuia (fiara stacojie sau cornul mic), este evident că fiara dintâi nu s-a ridicat din mare și nu se va ridica până după conflagrația în care se va impune acest corn mic.

Imperiul roman a trecut de mult în perioada celor zece regi ridicați din el. Cât despre cornul mic, el trebuie să se ridice „după ei”, pentru 3½ timpuri, echivalente cu timpul de acțiune de 42 luni care i se acordă fiarei dintâi. Întrucât acest corn mic nu a apărut și lumea continuă să fie divizată în suveranități naționale, fiara dintâi nu s-a ridicat din mare.

▲

Este fiara dintâi „cornul mic”?

Fiara dintâi care are inițial diademe pe coarne este descrierea profetică a unui stadiu în evoluția fiarelor din Daniel 7, în care „din împărăția aceasta [a patra] se vor ridica zece împărați. Iar după ei se va ridica un altul care se va deosebi de înaintașii lui”. Cei zece împărați (regi) reprezintă suvera­nitățile naționale în care este împărțită lumea la ridicarea cornului mic.

După vindecarea unui cap al ei ce părea rănit de moarte, fiara dintâi (Babilonul cel Mare) se va revitaliza complet. Oamenii se vor întreba cine se mai poate asemăna și lupta cu ea (13:3, 4). Pe pământ nu vor exista competitori. Încrederea și admirația generală vor ajunge la venerație religioasă și i se va face o icoană pentru închinare (13:14-16). Cornul mic din Daniel este prezentat la fel ca „deosebit de înaintașii lui”. Faptul că fiarei i se dă o gură blasfematoare ce amintește de gura cornului mic, precum și timpul egal cu al acestuia în care acționează persecutând sfinții, dau de înțeles că existența, puterea și acțiunile ei sunt legate de cornul mic.

„I s-a dat o gură”

Fiara avea deja o „gură de leu” (13:2), moștenită de la Babilonul devorator și arogant din antichitate. Știm că gura ei a vorbit deja blasfemator, dar a amuțit după lecția de umilință primită de Nebucadnețar. Gura primită acum (13:5) nu este una nouă, ci o îndrăzneală la care ajunge fiara, cu aceeași gură veche de leu (comp. Luc. 21:15). „Ea și-a deschis gura și a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu”. În Daniel 7 gura leului există în paralel cu gura cornului mic și chiar îi supravie­țuiește. În Apocalipsa 13 avem o gură primită care „se deschide”. Concluzia este că fiara este mai mult decât cornul mic, care își găsește cores­pondent în gura primită. Fiara reprezintă stăpânirea politică a Babilonului (cel Mare) la timpul când cornul mic câștigă supremație asupra celor zece coarne.

Regatele ce compun statuia din Daniel 2, deși domnesc pe rând, se prăbușesc deodată. Cornul mic este cel care face legătura peste timp, pentru ca întreaga „construcție” să fie un singur regat – „Babilonul cel Mare”. Dumnezeu care i-a dat stăpânire peste națiuni „regelui” Babilonului, îl trage acum la răspundere și-i ia stăpânirea (comp. Ier. 25:11, 12). Ca model profetic, Belșațar a fost un „corn mic” în comparație cu regii care au domnit în Babilon, totuși a părut o revenire a lui Nebucadnețar, sfidându-l în același fel pe Dumnezeu (Dan. 5:18-23).

▲

Un cap ce „părea rănit de moarte”

Despre fiara dintâi se spune că „unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată” și că „avea rana de sabie și trăia” (Apoc. 13:3, 14). Ne întrebăm dacă putem afla care este capul rănit care se vindecă și de ce se vorbește despre „fiara care avea rana de sabie” și nu doar despre capul respectiv.

Sabia reprezintă război. Putem asocia „rana de sabie” a fiarei cu „sabia mare” pe care a primit-o călărețul roșu pentru războiul din necazul cel mare (Apoc. 6:4).

Despre regii a cinci dintre cele șapte capete știm din Apocalipsa 17 că „au căzut”. La fel știm că al șaptelea (Roma) „este” până la revenirea primului rege, ca un al optulea. Astfel capul care a suferit o rană aparent de moarte a fost primul, Babilonul. Reprezentat de partea vitală a statuii din Daniel 2, capul. Este evident că atât rana cât și vindecarea acesteia se produc cu permisiunea lui Dumnezeu. Dacă s-a luat ceva în antichitate prin rănirea primului cap, acum s-a dat înapoi prin vindecare. Expresia „i s-a dat” este folosită de cinci ori în capitolul 13, cu referire la lucruri pe care fiara le poate face în urma vindecării.

Nu există un al optulea cap, dar există un al optulea rege care revine din Adânc (primul, „regele” Babilonului), și acesta va încerca să transforme lumea romană a celor zece regi într-o extensie peste timp a Babilonului său totalitar. Având în vedere poziția unică a capului vindecat, este evident că puterea și vitalitatea fiarei stau acum în acesta. Motiv pentru care se vorbește despre rana de sabie ca fiind a fiarei. Literal, „care are rana de sabie și trăiește”, adică care s-a vindecat de rana de moarte (comp. Ioan 4:49, 50).

Paralele între capul rănit și vindecat și regele al optulea (13:3; 17:8):

• Capul rănit este descris ca „unul dintre capetele ei [dintre cele șapte]”, la fel cum despre regele al optulea se spune că „este dintre cei șapte”
• Capul a fost rănit, aparent de moarte, la fel cum regele a ajuns departe de oameni, în Adânc
• Vindecarea capului stârnește mirare, la fel cum stârnește revenirea din Adânc a primului rege (13:3; 17:8)
• Rana la unul din capete este descrisă drept rana fiarei înseși, la fel cum regele care revine este descris drept „[fiara] însăși este al optulea"(13:14; 17:11)
• În principiu capul și cornul (regele) sunt echivalente, ca reprezentări sau simboluri ale regatului (Apoc. 17:9, 10)

▲