„Pe frunte purta scris un nume, o taină: Babilonul cel mare” – Apoc. 17:5

Cine este prostituata cea mare?

„Vino să-ți arăt judecata prosti­tuatei celei mari, care șade pe ape multe […] Și femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpânire peste împărații pământului.” – Apoc. 17:15,  18

Identitatea cetății asemănate cu o prostituată a fost și continuă să fie un subiect de interes, intens dezbătut de bibliști. Părerile sunt împărțite. Roma sau Ierusalimul secolului întâi, papalitatea sau crești­nătatea, religia globală sau vechiul Babilon reconstruit, SUA sau EU, sunt numai câteva dintre propunerile avansate. Ceea ce au însă în comun toate acestea este aria de cuprindere parțială. În fiecare dintre aceste inter­pretări Babilonul este numai „o parte" din sistemul complex al lumii. Astfel se ridică întrebarea: Este Babilonul o parte din întreg sau chiar întregul, o parte a lumii sau chiar lumea?

▲

Babilonul și lumea

Modul în care este descris Babilonul este semnifi­cativ. O prostituată „mare” care are relații și influență extinse. „Apele pe care le-ai văzut, pe care stă prostituata, sunt popoare, mulțimi, neamuri și limbi” (Apoc. 17:15). „Cetatea cea mare”, metropola, șade pe ape multe ca și „capitală” a lumii. Ceva de genul „toate drumurile duc la Roma”. Prin atracția ei, ca și prin diplomația contactelor și compromi­surilor, ea are stăpânire peste națiuni și peste regii lor.

O putere politică? O religie? Oricât de mari și de longevive au fost sau sunt unele imperii politice, puteri economice sau instituţii religioase, niciodată nu au atins o cuprindere globală, în felul în care este descris Babilonul cel Mare.

Prostituata din Apocalipsa „a adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării ei” (14:8). „Pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei și împărații pământului au curvit cu ea și negustorii pământului s-au îmbogățit prin risipa desfătării ei” (18:3).

Sângele tutror celor uciși pe pământ a fost găsit acolo. Dar nicio națiune sau organizație nu poate atesta că este în existență de la începuturile omenirii, de la Abel, primul martir al cărui sânge nevinovat a fost vărsat în „Babilon” (Apoc. 18:24; comp. Mat. 23:35). În aceste condiții este evident că prostituata cea mare nu reprezintă doar o parte a lumii, ci mai degrabă lumea însăși, ca un mare sistem integrator, coordonat de interese și scopuri în opoziție cu Dumnezeu și poporul lui. Creștinii au trăit odinioară „după mersul lumii acesteia”, adică după orientarea ei ideologică (Efes. 2:2).

Care este acest „mers” și în ce sens este coordonat? Conducătorii lumii sunt susținuți de prostituată ca amanți ai ei, iar aceștia, la rândul lor, se întrec să-i intre în grații și să-i satisfacă capriciile malefice. Printre aceste capricii a fost mereu eliminarea vocilor critice ale profeților și ale celor ce au trăit în dezacord cu majoritatea, datorită ascultării de Dumnezeu.

Prostituata a ajuns să fie beată de sângele sfinților și al martorilor lui Isus, spre care a dirijat coarnele puterii politice pe care stă (Apoc. 17:3, 6). După ce fiara care se ridică din Adânc face război cu cei doi martori-proroci și-i omoară, corpurile lor sunt lăsate în piața metropolei spre a fi expuse oprobiului multinațional:

„Și oameni din orice popor, din orice seminție, de orice limbă și din orice neam […] nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt. Și cei care locuiesc pe pământ se vor bucura și vor fi plini de veselie; și își vor trimite daruri unii altora, pentru că acești doi proroci chinuiseră pe cei care locuiesc pe pământ” (Apoc. 11:9, 10).

Inactivitatea, tăcerea, este singura condiție de existență a profeților care îi satisface pe locuitorii Babilonului și aceștia vor să prelun­gească această stare de fapt care îi încântă. Babilonul (lit. confuzie) este neunitar în multe lucruri, dar în dușmănia față de poporul lui Dumnezeu există armonie, așa de parcă din culise s-ar exercita o coordonare ocultă.

Avem acum toate elementele pentru a da o definiție cuprin­zătoare „Babilonului”. Cetatea prostituată este orașul planetar sau lumea laică a celor ce „locuiesc pe pământ” în ce privește interesele. Departe de Dumnezeu și de poporul său care, figurativ, „își au locuința în cer”, adică în templu (Apoc. 13:6, 8; comp. Efes. 2:6). Locuitorii Babilonului „se gândesc la lucrurile de pe pământ” (compară Coloseni 3:2) și fac tot ce depinde de ei pentru a nu fi deranjați de știri despre venirea Împărăției lui Dumnezeu.

Aria extinsă de cuprindere a termenilor folosiți în legătură cu Babilonul (Vezi mai jos De ce Babilonul cel mare?) confirmă o dată în plus că „cetatea cea mare”, prostituata, nu reprezintă un segment izolat al lumii, în sensul unui grup de oameni și interese, ci sistemul lumesc în ansamblu, în opoziție cu poporul lui Dumnezeu, așa cum a fost definit mai sus.

▲

Relațiile regilor cu prostituata

Deși cetatea-prostituată este „căsătorită” cu fiara-împărat pe care stă, regii pământului întrețin relații imorale cu ea. Biblia vorbește despre prostituție și adulter și în alt sens decât literal:

„Voi adulteri şi adultere, nu ştiţi că prietenia lumii este duşmănie cu Dumnezeu? De aceea oricine doreşte să fie prieten al lumii este duşmanul lui Dumnezeu.” (Iac. 4:4, BTF).

Vechea cetate Ninive a fost descrisă ca prostituată din cauza lăcomiei și violenței folosite pentru satisfacerea poftelor ei:

„Vai de cetatea vărsătoare de sânge, plină de minciună, plină de silnicie şi care nu încetează să se dedea la răpire!… Din pricina multelor curvii ale curvei plină de farmec, ferme­cătoare iscusită, care vindea neamurile prin curviile ei şi popoarele prin vrăjitoriile ei.” (Naum 3:1, 4).

Tirul a fost asemănat cu o prostituată datorită contactelor economice extinse, care-i aduceau prospe­ritate:

„DOMNUL va cerceta Tirul și el se va întoarce iarăși la câștigul lui; se va prostitua cu toate împărățiile lumii de pe fața pământului” (Is. 23:17).

Câștig, prosperitate, atracție! Regii și națiunile sunt fermecați de strălucirea și luxul prosti­tuatei. Toți caută să-i intre în grații, chiar dacă mai târziu i-ar putea costa scump. Este ca și când ar fi îmbătați cu vin la masa ei și nu știu ce fac.

Băutura amețitoare a îmbogățirii rapide, a puterii și concurenței ostentative îi afectează pe toți cei ce „locuiesc pe pământ” și care privesc cu admirație spre ea. Lumea axată pe materialism este o cetate tentantă, la fel cum țările bogate sunt un miraj pentru locuitorii lumii a treia.

Lumea este lumească (Evr. 12:16). Biblia demască caracterul ei profund nespiritual, opus lui Dumnezeu, când spune: „Tot ce este în lume, pofta cărnii, pofta ochilor și mândria vieții, nu este de la Tatăl, ci din lume”. „Nu iubiți lumea nici lucrurile din lume” (1 Ioan 2:15, 16). Isus a spus că oamenii nu au timp și urechi pentru mesajul Împărăției, pentru că sunt acaparați de „grijile veacului, înșelă­ciunea bogățiilor și poftele altor lucruri” (Mar. 4:19; Tit 2:12).

▲

„Ieșiți din mijlocul ei, poporul meu!”

Ecumenismul lumii (nu doar în sens religios) este o caracte­ristică a Babilonului cel mare încă de la ridicarea cetății cu acest nume! Fondatorii acesteia au zis: „Să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe fața întregului pământ” (Gen. 11:4). Poporul lui Dumnezeu trebuie să se păstreze „împrăștiat”, adică separat de lume și de ideologia ei, dacă nu vrea să fie asimilat sau „înghițit” (comp. Ier. 51:34). „Balaurul” este un simbol intuitiv foarte plastic al unui conglomerat cu multe capete „de schimb” și dorind totuși să facă un singur lucru: să înghită poporul lui Dumnezeu și prin el suvera­nitatea lui Dumnezeu pe pământ! (Apoc. 12:3, 4). Apostolul Pavel i-a sfătuit pe creștinii din Corint să elimine din practica lor colaborarea spirituală cu cei necredin­cioși, care erau închinători la idoli, și a citat cuvintele profetice din Isaia 52:11:

„De aceea: «Ieșiți din mijlocul lor și despăr­țiți-vă de ei», zice DOMNUL; «nu vă atingeți de ce este necurat și vă voi primi».” (2 Cor. 6:17).

Apostolul aplică cuvintele la o ieșire pe care el o considera în curs în timpul lui, dar care trebuia dusă până la capăt și păstrată. Conform profeției ieșirea din Babilon este un exod semnalat și organizat. Aceasta are loc la sfârșitul unei perioade de captivitate și necaz, „în zilele din urmă”. După o supremație permisă de trei timpuri și jumătate, Babilonul cel Mare „cade” ca și autoritate asupra captivilor și poporul lui Dumnezeu îl poate părăsi pentru a se pune la adăpost de urgia care va veni asupra lui.

La moartea lui Isus, prin care el a biruit lumea, a avut loc o asemenea cădere spirituală a Babilonului, urmată de o eliberare semnalată de apostoli începând de la Penticostă (Fap. 2:17, 40).

Faptul că la un timp relativ mare după Penticostă, care a fost asociat de primii creștini cu „zilele din urmă” și implicit cu ieșirea din Babilon, profeția Apocalipsei anunță ca un fapt viitor căderea Babilonului și ieșirea din el, înseamnă că există o perspectivă sau o scară încă și mai mare la care trebuie să se întâmple lucrurile.

„A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare […] Ieșiți din mijlocui ei, poporul meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu primiți din pedepsele ei!” (Apoc. 14:8; 18:2, 4; comp. Ier. 51:45)

Așa ca în antichitate însă, numai o parte dintre membrii declarați ai acestui popor al lui Dumnezeu vor părăsi Babilonul căzut (fapt confirmat și în secolul întâi de iudeii împotri­vitori), ceea ce va avea ca rezultat o separare purifi­catoare (Vezi mai jos O împărțire în trei a Babilonului). Creștinii sunt îndemnați să rămână lucizi și în gardă cu privire la „mersul lumii acesteia”, ceea ce este posibil dacă evită cu consecvență „vinul” ideologic amețitor, care îmbată toate națiunile și pe regii lor și-i face predispuși la compromis față de solici­tările nelegiuite ale prosti­tuatei.

▲

666 – Numărul fiarei

„Aici este înțelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei, căci este un număr de om. Și numărul ei este: șase sute șaizeci și șase” – Apoc. 13:18

Suntem obișnuiți să identificăm diferitele instituții, organizații, partide, corpuri de securitate, etc., după siglele lor, după abrevieri, numere de ordine sau chiar după coduri. Unele dintre acestea sunt înscrise pe firme, mașini de serviciu, uniforme, legitimații sau aparțin unui limbaj secret. Oricine folosește aceste însemne este identificat ca aparținând formației respective, activând în serviciul ei. Biblia ne provoacă să deducem „formația” fiarei (și implicit statutul celor care acceptă semnul) din numărul ei, 666.

▲

Un număr „de om”

Cuvintele citate mai sus ne îndeamnă să ne punem la încercare priceperea [lit. mintea], calculând numărul fiarei. Acest lucru este posibil pentru că numărul ei (666) este „un număr de om”. Adică un număr folosit în sfera umană și astfel accesibil înțelegerii. În nici un caz 666 nu este numărul unui om, adică al unui om anume. Aceeași construcție lexicală o găsim în 1:13; 9:7; 11:13 și 21:17 („fiu al omului, fețe de oameni”, „nume de oameni”, „măsură de om”) cu sensul de omenesc. Omenesc în acest caz nu înseamnă păcătos, imperfect, ci doar atât: omenesc, în antiteză cu ceva necunoscut, inaccesibil, ceresc (comp. Deut. 30:11, 12).

▲

Ce înseamnă „a socoti” numărul?

Același cuvânt grecesc (psephizo) este folosit în Luca 14:28 cu sensul de a calcula prețul de cost sau cheltuiala. „Căci, cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-și facă socoteala cheltuielilor [lit. să-și socotească cheltuiala], ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârșească”. „Cheltuiala” ar fi putut include prețul materi­alelor, al trans­portului și al manoperei. „A socoti cheltuiala” înseamnă deci a stabili cheltuielile individuale și a face totalul.

În Fapte 19:19 apare cuvântul înrudit sympsephizo cu sensul de „socotire împreună”, însumare. „Și mulți dintre cei care făcuseră vrăjitorii și-au adus cărțile și le-au ars înaintea tuturor; prețul lor s-a socotit la cincizeci de mii de arginți”. Și în acest caz valoarea totală a fost obținută prin însumarea prețului individual al fiecărei cărți.

Iar în Fapte 1:26 un alt cuvânt înrudit – synkatapsephizo – este folosit în acest sens cumulativ (12 = 11 + 1): „Au tras la sorți și sorțul a căzut pe Matia, care a fost numărat împreună cu cei unsprezece apostoli”. Acest din urmă exemplu arată că 666 poate fi „socotit” și ca o parte a unui număr mai mare, așa cum 1 este parte a lui 12 alături de 11.

A „socoti” numărul fiarei înseamnă deci totaliza părțile componente, a distinge sau delimita aceste părți în raport cu totalul. Totalul fiind 666 sau un număr mai mare din care 666 este o parte. În primul caz, un mod de descom­punere „naturală” a numărului 666 este cea în raport cu sistemul zecimal: 600 + 60 + 6. Priceperea necesară în a „socoti” numărul fiarei ține, așa cum se va vedea, mai mult de cunoș­tințele biblice decât de cele de matematică. Părțile care adunate dau 666 trebuie să fie relevante în contextul biblic și să poarte conotații potrivite cu caracterul și acțiunile fiarei, al cărei semn sau însemn este numărul 666.

▲

(I) Numărul înregimentării:  666 = 600 + 60 + 6

Numerele 60 și 6 amintesc de dimen­siunile statuii ridicate de împăratul Babilonului în câmpia Dura (Dan. 3:1). Scopul venerării acelui idol astfel propor­ționat era cultul împăratului, unirea supușilor imperiului babilonean într-o formație ordonată în jurul lui Nebucadnețar.

„Toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile s-au aruncat cu fața la pământ și s-au închinat statuii de aur pe care o înălțase împăratul Nebucadnețar” (Dan. 3:7).

Această unitate presupunea conformarea ideologică, în acest caz politică și religioasă. 600, 60 și 6 sunt numere ale organizării, îndeosebi ale celei militare, și transmit ideea de înregi­mentare pentru a urma un lider sau o cauză. „Și tot pământul era în admirație după fiară” (Apoc. 13:3).

▲

(II) Numărul majorității:  666 = 1 000 - 666/2

Imperiile totalitare cer conformarea supușilor – a tuturor supușilor. Disidenții sunt persecutați sau eliminați (comp. Dan. 3). Deși majoritatea se conformează, există întotdeauna o minoritate care se opune. 666 este numărul majorității! Într-adevăr, față de cel mai apropiat număr rotund (1 000), reprezen­tând întregul, totalitatea, 666 reprezintă două treimi. Cine acceptă semnul fiarei se alătură majorității care poate cumpăra și vinde. Minoritatea, reprezentată de o treime, nu se va conforma (comp. Zah. 13:8).

▲

O formație ordonată

Așa cum am văzut, folosirea numerelor 6, 60 și 600 în domeniul militar nu este incidentală. Numărul 666 are însă o proprietate algebrică care transmite intrinsec ideea de înregi­mentare. 666 este un număr triun­ghiular! Cu un număr triunghiular de obiecte se poate aranja o formație compactă (Vezi Wiki: Număr triunghiular). 6, 66 și 666 sunt numere triun­ghiulare! Cel mai mare număr triun­ghiular cu aceeași cifră repetată este însă 666.

Pentru că numerele triunghiulare se obțin prin însumarea numerelor naturale, regula stabilită mai sus de „socotire” a numărului este respectată. În acest caz, forma regulată a triunghiului echilateral amintește de ordinea, disciplina și conformarea militară. Nimeni nu poate fi lăsat pe dinafară (ideologic), nimeni nu poate fi o excepție.

Este încă o dată evident că numărul 666 imprimat ca semn reprezintă înregi­mentarea, alinierea la majoritate. Cine are numărul aparține imperiului fiarei ca sclav, chiar dacă din punct de vedere social respectivul poate fi „liber” (Apoc. 13:10, 16). Loialitatea și conformarea la care se obligă sunt absolute, ceea ce înseamnă închinare la fiară și recunoașterea ei în acest mod ca divină.

În antichitate proprietarii își marcau sclavii cu un semn, uneori înfierat. La fel făceau împărații romani cu soldații. Semnul era același pentru toți, pentru că nu era important cine era fiecare, ci cui îi aparținea. Lucrurile stau la fel cu semnul fiarei. Din punctul ei de vedere, oricine îi acceptă semnul este „uniformizat” în masa generală de supuși, fără să se mai distingă individual, și încetează astfel să mai fie un „nume” (comp. Apoc. 11:13). Am putea spune că dacă cineva reușește să-și păstreze numele, ceea ce în acest caz înseamnă individua­litate, libertate a conștiinței, „a biruit” numărul numelui fiarei (Apoc. 15:2).

Discuția despre semn nu ar fi completă dacă nu ne-am referi și la „numele” fiarei ca semn.

▲

Care este numele fiarei?

„Așa încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei” – 13:17.

După cum se observă, semnul poate fi oricare dintre aceste două lucruri: „numele” fiarei sau „numărul” acestui nume.

▲

Un număr, dar și un nume

„Numele” fiarei nu este deci același cu „numărul numelui” ei. În această din urmă expresie găsim atât numărul cât și numele. Numărul este un al doilea nume, constituit din cifre al fiarei. De altfel construcția genitivală „numărul numelui” are sensul de „numărul care este numele”. Din punct de vedere sintactic, conjuncția folosită în sintagma „numele fiarei sau numărul numelui” poate avea valoare adversativă (termenii asociați se exclud reciproc) sau explicativă (același lucru exprimat în mod diferit). Aici „sau” pare să fie folosit adversativ: „pe mâna dreaptă sau pe frunte”, „cumpăra sau vinde”, „numele fiarei sau numărul numelui ei” (13:16, 17).

Fiara are deci atât un nume cât și un număr al numelui. „Numărul numelui” este numit „numărul fiarei” (13:18). Am văzut că atât „numele” fiarei cât și „numărul” fiarei pot sluji ca semn. Cel de-al doilea, numărul fiarei, este indicat direct: „Și numărul ei este 666”. Se ridică deci întrebarea, care este numele fiarei, care poate de asemenea sluji ca semn? Această informație este descoperită în capitolul 17.

▲

Numele fiarei

„Pe frunte [prostituata] purta scris un nume, o taină: Babilonul cel Mare, [ea este] mama prostitu­atelor și a urâciunilor pământului”.

Dacă acest nume este o „taină” pentru că de fapt este împărtășit cu fiara, atunci ar putea fi numele căutat – numele fiarei (Apoc. 17:7). Cum așa?

După cum se observă în citatul de mai sus (17:5), este evident că „Babilonul cel Mare” este tot ce apare scris ca nume pe fruntea prostituatei; adică cuvintele „o taină” și „mama prostitu­atelor și a urâciunilor pământului” nu sunt parte a numelui deși, în funcție de punctuația traducerii, ele pot fi o parte a inscripției.

Așa cum s-a văzut în Apocalipsa 13, numele fiarei sau numărul ei sunt impuse ca semn pe fruntea sau pe mâna tuturor celor vii, „mici și mari, bogați și săraci, liberi și robi”, sub amenințarea cu moartea. Dacă după aceea cineva mai este văzut trăind în lux, făcând comerț („putând cumpăra sau vinde”), etc., ne așteptăm să aibă semnul. Prostituata din capitolul 17 trăiește și se desfată fără griji în luxul celor „mari”, „bogați” și „liberi”. Ea trebuie deci să se fi conformat cerinței fiarei și să fi acceptat semnul ei – numele sau numărul fiarei. Ce descoperim? Ea are un nume scris pe frunte: Babilonul cel Mare.

Nu s-ar putea totuși ca acest nume enigmatic să fie strict al ei propriu, și nu al fiarei? Putem fi siguri că nu este așa, din cauză că în Apocalipsa în mod invariabil numele înscrise pe frunte nu sunt ale celor care le poartă. Avem două cazuri neechivoce, în legătură cu apartenenții Babilonului și ai Noului Ierusalim:

1. Numele fiarei pus ca semn pe fruntea celor care acceptă să i se închine. Numele arată cui îi aparțin aceștia ca supuși și închinători.
2. Numele Mielului și al Tatălui său, scris pe fruntea celor 144 000. Numele indică pe cine urmează aceștia și cui îi aparțin (Apoc. 14:1). Sclavii lui Dumnezeu au numele lui pe frunțile lor (Apoc. 22:3, 4).

Numele înscris pe fruntea prostituatei, Babilonul cel Mare, nu este deci al ei propriu, ci al fiarei pe care o urmează și căreia îi aparține.

▲

Un nume descriptiv

Purtând acest nume, fiara este deconspirată drept o putere imperială, asemănă­toare în caracter, scop și acțiuni cu Babilonul antic sau, conform altor indicii din capitolul 17, drept o revenire din Adânc pe scena lumii a „regelui” Babilonului (comp. Isaia 14:13-17). Nu ar trebui să uităm scopul numirii: desemnarea distinctivă și uneori descrierea. În Scriptură cele mai multe nume sunt descriptive, dezvăluind trăsături incon­fundabile, și astfel sunt mijloace de identi­ficare unice.

Ca un exemplu, însuși numele Babilon (ebr. Babel) este explicat în Geneza 11:9 printr-o trăsătură distinctivă: „De aceea cetatea a fost numită Babel, căci acolo DOMNUL a încurcat limba întregului pământ”. Astfel această cetate este unică în istorie și rămâne distinctă din cauza turnului ridicat în ea, a atitudinii de opoziție față de Dumnezeu, a încurcării limbii și împrăștierii locuitorilor ei pe tot pământul.

Un alt mod de a asocia cuvintele scrise pe fruntea prosti­tuatei cu numele fiarei este să se observe că femeia este „căsătorită” cu fiara. Deși imorală, ea are un soț căruia îi poartă numele și are copii (18:7; vezi și Isaia 47:7, 8). Aparținând unui posesor conjugal, ea este liberă de griji și de ocara de a fi lipsită de copii (comp. Isaia 4:1). În acest sens ea „stă” pe fiară și cei doi se susțin reciproc ca un cuplu. Așa cum sunt văzuți de Ioan, ei acționează ca un singur corp!

▲

Pe mâna dreaptă sau pe frunte

„Și face ca toți, mici și mari, bogați și săraci, liberi și robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte”

Dacă semnul poate fi numele sau numărul fiarei și dacă el este pus pe mână sau pe frunte, înseamnă că teoretic există patru moduri în care s-ar putea face însemnarea:

Deși gramatica pasajului permite toate aceste combinații, mesajul transmis este mult mai specific: există două semne pentru că există două locuri unde se aplică. În acest caz se pot lua în calcul numai două variante: (1) nume pe frunte / număr pe mână și (2) nume pe mână / număr pe frunte. Prima variantă este singura sprijinită de context. Cei 144.000 (14:1), prostituata (17:5) și robii din 22:3 au scrise nume pe frunte. Există și alte rațiuni pentru care numele fiarei (Babilonul cel Mare) este scris pe frunte și numărul ei (666) pe mână.

Așa cum s-a văzut în capitolul anterior, semnul este pus pe fruntea sau pe mâna unor categorii sociale diferite, „mici și mari, bogați și săraci, liberi și robi”. Din punctul de vedere al locului de aplicare există însă numai două categorii sau clase: cei cu semnul pe frunte și cei cu semnul pe mână. Prostituata cu semnul pe frunte închipuie clasa celor mari, bogați și liberi, care primesc și poartă semnul cu plăcere. Un asemenea semn este considerat mai mult decât o datorie civică, este o „mândrie” și astfel este purtat la loc de cinste, „pe frunte”. Fruntea oferă loc suficient pentru un șir de cuvinte și acestea sunt vizibile dacă capul este ținut sus. Ieremia 3:1-3 vorbește despre „fruntea de curvă” pentru a descrie cinismul unei femei imorale care nu pleacă capul și nu se rușinează de faptele ei. De asemenea, un semn pe frunte poate fi identificat cu ușurință într-o mulțime compactă de oameni (comp. Ezec. 9:4, 5).

Cealaltă clasă, cei care au semnul pe mână, poate fi identi­ficată cu ușurință dacă se separă prostituata de celelalte categorii menționate în context. De exemplu, aflăm că ea (1) este „îmbătată de sângele sfinților și de sângele martorilor lui Isus” (17:6). Desigur, acești sfinți și martiri nu s-au închinat fiarei și nu au semnul ei, nici pe frunte, nici pe mână. Și (2) prostituata „a adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării ei”. Cu ce rezultat? Textul continuă:

„Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei [ca urmare a vinului dat de prostituată] și primește un semn pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei lui” (14:9, 10).

Spre deosebire de clasa prostituatei, constituită din cei mari, bogați și liberi care au ca semn numele fiarei pe frunte, un însemn distins care-i situează în „familie”, celorlalți li se pune doar un număr pe mână. Dacă nu ar fi în vigoare interdicția de a cumpăra sau vinde, mulți ar fi probabil nehotărâți dacă să accepte semnul. El nu este o cauză de mândrie elitistă, în măsura în care cei mai mulți îl au. În plus, semnul pe mână nu poate fi văzut de la distanță, fiind mai mic și situat într-un loc discret. Dacă cineva având semnul pe mână se mândrește totuși cu el, aceasta ține de simpla apartenență la majoritate și astfel la „normalitate”, în contrast cu minoritatea persecutată a „sfinților și martorilor lui Isus”.

Mâna, în special mâna dreaptă, reprezintă implicare, voință, acord (Gal. 2:9). După ce se precizează că semnul este pus pe mâna dreaptă, se spune apoi simplu „pe mână” (14:9; 20:4).

▲

Semnul și mulțimea mare

„Iată o mulţime mare, pe care nimeni nu putea să o numere, din orice naţiune […] Aceștia sunt cei care vin din necazul cel mare” (Apoc. 7:9, 16, GBV)

În timp ce despre cei 144 000 de israeliți se precizează, în mod interesant în versetul imediat următor celui care menționează semnul fiarei, că aveau scris pe frunte numele Mielului și numele Tatălui său (13:16-18; 14:1), despre cei ce alcătuiesc mulțimea mare din 7:9-16 nu se spune că ar avea vreun semn. Aceasta pentru că ea este văzută după necazul cel mare, când încetează persecuția pentru impunerea semnului. Dar l-a avut înainte?

La sfârșitul necazului mare se anunță (14:6-10) „celor ce trăiesc pe pământ, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui popor” un mesaj ultimativ:

(1) Temeți-vă de Dumnezeu și dați-i slavă, căci a venit ceasul judecății lui; și închinați-vă celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!

(2) A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării ei!

(3) Dacă se închină (lit. continuă să se închine) cineva fiarei și icoanei ei și primește (lit. continuă să primească) un semn pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, acum este timpul de decizie! Cetatea cea mare a căzut și oamenii trebuie să se închine lui Dumnezeu și să se teamă de el, nu de fiară. Nu mai este disponibil „vinul desfrânării” prostituatei, influența ei coruptă și probabil nici amenințarea. Dacă cineva se mai închină fiarei, acum într-o nouă culoare politică, o face pentru că alege acest lucru. Conform avertis­mentului, este o alegere făcută cu prețul de a suferi mânia lui Dumnezeu, așa cum alții au ales, cu prețul să sufere mânia fiarei, să nu se închine. Este de așteptat ca la acest timp o „mulțime mare” de oameni să manifeste o poziție clară, tranșantă, indiferent cum au stat lucrurile înainte.

Această schimbare are corespondent profetic în istoria biblică. Profetul Ilie a întors inima poporului spre Dumnezeu, după ce a provocat și omorât pe profeții lui Baal, la sfârșitul a trei ani și jumătate de persecuție. Cu acea ocazie regina Izabela a „căzut” în ochii mulțimii de la poziția ei influentă și temută. Dacă înainte poporul Samariei a oscilat între doi dumnezei, acum a înțeles fără echivoc că numai „DOMNUL (ebr. Iehova) este Dumnezeu!”. Printre cei care s-au bucurat a fost și Obadia, „mai marele casei lui Ahab”:

Obadia se temea mult de DOMNUL. De aceea când Izabela a nimicit pe prorocii DOMNULUI, Obadia a luat o sută de proroci, i-a ascuns câte cincizeci într-o peșteră și i-a hrănit cu pâine și apă (1 Regi 18:3, 4; vezi și v. 12, 13).

Au fost în realitate șapte mii de bărbați care „nu și-au plecat genunchii înaintea lui Baal și a căror gură nu l-au sărutat” (1 Reg. 19:18). Obadia și alții ca el, care i-au sprijinit ascun­zându-i și hrănindu-i, îi reprezintă pe membrii în formare ai „mulțimii mari”, în timpul necazului mare. Deși Obadia și ceilalți ca el nu s-au găsit printre cei 7 000, în inima lor ei „se temeau mult de DOMNUL”. Isus a spus că nimeni care ajută un proroc, nu-și va pierde răsplata, ba chiar va primi răsplata unui proroc! (Mat. 10:40-42).

Poate că viitorii membri ai „mulțimii mari” nu au înțeles pe parcursul necazului că trebuie să slujească numai lui Dumnezeu, în ciuda opoziției Babilonului. Dar ei nu i-au persecutat pe cei care au înțeles acest lucru, pe închinătorii lui Dumnezeu. În loc să-i privească cu apatie sau chiar cu dezgust, au luat poziție în favoarea lor, punându-și viața în pericol ca să-i ajute (comp. Mat. 25:34-40).

Întrucât pe parcursul necazului nu au fost printre promotorii închinării false (ca Izabela și prorocii lui Baal în timpul lui Ilie), ei nu au aparținut clasei prosti­tuatei și astfel nu au avut numele fiarei divinizate pe frunțile lor. Dar, ca supuși sau sclavi ai sistemului babilonic, ei au fost nevoiți să poarte semnul aparte­nenței pe mână („666”), ceea ce explică accesul lor la mijloacele de subzistență (dreptul de a „cumpăra sau vinde”) și sprijinul pe care au fost astfel în măsură să-l dea celor persecutați.

În același timp, nefiind creștini declarați sau „frați ai lui Isus” pe perioada necazului mare, ei nu au numele înscris „în cartea vieții Mielului” (Apoc. 13:8). Și nu vor fi răsplătiți imediat cu viață nemuritoare și cu privilegiile regale și preoțești, rezervate celor care nu s-au închinat fiarei și nu au primit semnul ei pe frunte sau pe mână (Apoc. 20:4-6). Dar vor moșteni propria lor viață, care în timp va deveni una veșnică. „Mielul […] îi va păstori și îi va duce la izvoarele apelor vieții” (Apoc. 7:17).

▲

De ce Babilonul cel mare?

„A căzut, a căzut Babilonul cel mare!”

Există un număr de lucruri în Apocalipsa, legate de Babilon, care sunt descrise ca „mari”:

• Babilonul cel mare
• fluviul cel mare (Eufrat
• cetatea cea mare
• prostituata cea mare
• necazul cel mare
• vulturul cel mare
• ziua cea mare

Expresia „Babilonul cel mare” apare ca atare pentru prima dată în cuvintele arogante ale împăratului Nebucadnețar, care a provocat suvera­nitatea lui Dumnezeu asupra pământului:

„Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca reședință împără­tească, prin puterea bogăției mele și spre slava măreției mele? În timp ce cuvântul era încă în gura împăratului, un glas s-a coborât din cer: «Află împărate Nebucad­nețar că ți s-a luat împărăția! Te vor izgoni din mijlocul oamenilor și locuința ta va fi cu fiarele câmpului, iți vor da să mănânci iarbă ca la boi și șapte timpuri vor trece peste tine, până vei recunoaște că Cel Preaînalt stăpânește peste împărăția oamenilor și că o dă cui vrea»” (Dan. 4:30-32).

Nebucadnețar a primit o lecție de umilință pentru a înțelege că Cel Preaînalt stăpânește peste „împărăția lumii” (comp. Apoc. 11:15) și că o dă cui vrea (Dan. 4:24, 34, 35).

În loc să fie ca Dumnezeu, Nebucad­nețar a ajuns ca animalele (Isa. 14:13, 14; Dan. 4:25).

Deși a fost prima cetate construită după Potop, Babilonul a devenit o putere politică importantă abia în secolul al VII-lea î.e.n., odată cu venirea la tron a lui Nebucad­nețar. Numele „Babilonul cel mare” este în armonie cu caracte­risticile istorice ale metropolei, care o situează în multe privințe pe primul loc:

• Babilonul a fost prima cetate construită după Potop
• construirea cetății și a turnului ei au urmărit grandoarea
• a fost primul regat întemeiat pe pământ, cu Nimrod ca rege
• constructorii cetății au fost dispersați pe întregul pământ
• a fost primul regat care a intrat în conflict cu oamenii lui Dumnezeu (Gen. 14)
• a fost primul regat căruia Dumnezeu i-a acordat suveranitate mondială
• a fost și este capul de aur a unei succesiuni de imperii, care vor fi înlocuite de regatul lui Dumnezeu (Dan. 2:44)

Calificativul „mare” se justifică și prin influența extinsă asupra oamnilor:

• „autoritate […] peste orice popor" (13:7)
• „a adăpat toate neamurile" (14:8; 18:3)
• „are stăpânire peste împărații pământului" (17:18)
• „păcatele ei au ajuns până la cer" (18:5)
• „cetatea cea mare, cetatea cea tare" (18:10)
• „acolo a fost găsit sângele […] tuturor" (18:24)

Chiar dacă locuitorii pământului găsesc motive să privească cu teamă și admirație spre Babilon, creștinii îl înfruntă, știind că Dumnezeu este mai tare. „Domnul Dumnezeu care a judecat-o este puternic" (18:8). „Mântuirea, slava și puterea sunt ale Dumnezeului nostru […] pentru că a judecat pe prostituata cea mare” (19:1, 2). Dacă „Goliat” este mare, atunci este și mai evident că puterea izbăvitoare este a lui Dumnezeu și că această putere este mai mare. Suvera­nitatea lui Dumnezeu nu poate fi provocată fără consecințe. Căderea mărețului Babilon este lecția care transmite acest adevăr.

▲

O împărțire în trei a Babilonului

„Cetatea cea mare a fost împărțită în trei părți”

Am văzut că din perspectiva numărului fiarei în Babilonul cel Mare există o majoritate (simbolic 2/3) marcată cu numărul 666 și o minoritate (1/3) care nu acceptă semnul înregi­mentării în închinarea la fiară. Membrii acesteia fiind pecetluiți cu pecetea lui Dumnezeu ca israeliți autentici. Ar putea aceste trei treimi să se regăsească în „împărțirea în trei părți” a Babilonului?

Ca orice imperiu totalitar, Babilonul urmărește să se mențină ca un monolit infrag­mentabil. Împăratul lui este descris sub forma unei fiare care duce război pentru impunerea înregi­mentării și conformării întregului pământ. În Apocalipsa 13 sunt folosite expresii globale ca „putere peste orice”, „tot pământul”, „toți cei ce locuiesc pe pământ”, „pământul și cei care locuiesc pe pământ”, „pe pământ, în fața oamenilor”, „cei care locuiesc pe pământ” (2x), „toți” (2x), „nimeni”. Totuși, la potirul al șaptelea Babilonul cel Mare se fragmen­tează!

„Cetatea cea mare a fost împărțită în trei părți, și cetățile neamurilor s-au prăbușit. Și Dumnezeu și-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei lui” (Apoc. 16:19).

În antichitate Babilonul fusese „împărțit”, la căderea lui, mezilor și perșilor (Dan. 5:28-31). Pentru că era un imperiu compozit – național, etnic, lingvistic și religios –, el putea fi divizat cu ușurință după oricare din aceste criterii. Dumnezeu fusese responsabil pentru stăpânirea de șaptezeci de ani a Babilonului asupra popoarelor și el cauza acum căderea și „împărțirea” lui. Babilonul cel Mare este o reflectare mistică a Babilonului antic, „reînviat” prin apariția pe scena lumii a unei guvernări globaliste, totalitare - în profeție „fiara de culoare stacojie” -, ceea ce va da impresia revenirii din trecut a dinastiei lui Nebucad­nețar (Vezi Misterul fiarei stacojii). Această dictatură va reactiva și uni rămășițele imperiilor anterioare, simbolizate prin cele șapte capete și zece coarne. În aceste condiții, fragmentarea și căderea „Babilonului” se vor produce cu ușurință (Apoc. 18:21).

Anterior „împărțirii în trei” de la potirul al șaptelea, eveni­mentele ce survin la primele patru trâmbițe afectează ceea ce reprezintă „a treia parte” din pământ, din mare, din ape și izvoarele apelor și din luminătorii cerești. La trîmbița a cincea sunt afectați o parte dintre israeliții captivi, cei fără pecetea lui Dumnezeu. La trâmbița a șasea sunt „uciși” a treia parte din oameni. Mai târziu israeliții pecetluiți părăsesc Babilonul. De asemenea, pe parcursul turnării potirelor se radica­lizează anumite poziții. La potirul al șaselea apele Eufratului au secat în canalele de apărare ale Babilonului, cetatea rămânând fără apărare. Coroborând aceste date putem stabili compo­nentele structurale ale Babilonului, care se vor disocia la potirul al șaptelea:

• 1/3 - Rămășița israelită pecetluită (144.000), pe care Dumnezeu o numește acum „poporul meu” și care părăsește Babilonul pentru a nu mai fi considerată o parte a acestuia (Apoc. 14:1; 18:4; comp. Isa. 19:24 și Zah. 13:9).
• 1/3 - Israeliții nepecet­luiți, care s-au naturalizat în Babilon alături de populația „nativă” a metropolei și se identifică cu acesta prin interesele comune și numele purtat pe frunte. Ei decid să nu se întoarcă în Sion (Apoc. 7:4; comp. 2:9).
• 1/3 - Un segment conjunctural. La acest timp „fiara”, conducerea mondială, revine la vechea „culoare” politică. Ea este urmată de „zece regi” cu ambiții naționale renăscute și de popoarele acestora simbolizate prin „ape multe”. Toți aceștia adoptă direcții și atitudini noi față de imperiul defunct, de la groază și lamentare până la ură și dorință de jefuire. De asemenea, o mulțime mare de oameni din toate națiunile, parte a „apelor multe”, părăsesc Babilonul alături de rămășița israelită. Aceștia renunță la semnul fiarei și abandonează astfel majoritatea repre­zentată de acesta. Este un motiv pentru care sunt numiți și ei „poporul meu” (Apoc. 7:9; 18:4; vezi 14:6-12; comp. Zah. 8:23).

Babilonul simbolizat printr-o regină lipsită de griji își va pierde „copiii” și „soțul” într-o singură zi! (Ap. 18:7, 8). Instabi­litatea lui este și mai evidentă după prăbușirea unei zecimi din cetate (Ap. 11:13). Ceea ce rămâne (9/10) este și mai „fragil” sau divizibil la trei.

Potirul al șaptelea marchează momentul exact din scenariul apocaliptic în care Dumnezeu decide că Babilonul este complet „împărțit” și își poate aduce aminte de pedeapsa pe care o merită. O parte a acestei pedepse vine ca urmare directă a fragmen­tării, prin manifes­tarea intole­ranței și urii între fostele componente. Un aspect interesant este că israeliții nepecet­luiți sunt componenta semnifi­cativă care ajunge în mod direct să sufere pedeapsa divină împotriva Babilonului, să bea „potirul de vin al furiei mâniei lui”. Rămășița a suferit deja pe parcursul dominației Babilonului, iar „fiara, împărații pământului și oștile lor” vor suferi distrugerea într-un conflict ulterior. Toți aceștia părăsesc orice asociere cu Babilonul sau chiar se întorc împotriva lui.

Împărțirea „în trei” este un fapt evident când rămășița și marea mulțime părăsesc Babilonul. De asemenea, când fiara și împărații pământului își schimbă atitudinea față de cetatea prostituată ale cărei „ape” de sprijin au secat. Asemănător modelului antic, existența Babilonului cel Mare este fantomatică și efemeră. Bazându-se pe revenirea din „Adâncul” istoriei pentru puțin timp a fiarei de culoare stacojie (leul babilonean) și pe sprijinul conjunctural, interesat, al societății omenești, altfel dezbinate, el se poate destrăma ca un vis peste noapte.

Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!” Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete, şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare, cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi, şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. (Apoc. 16:17-19)

Când este afectat „văzduhul", aerul ideologic pe care îl inspiră fiecare om, societatea omenească intră în dezagregare și colaps instituțional (comp. Efes.2:2; 2 Pet. 3:10). „Cetatea cea mare", lumea ca imperiu planetar care a încarcerat conștiințele și a înregimentat energiile, inspirând oamenilor scopuri comune egocen­triste, dar și toate organi­zațiile, „cetățile neamurilor", care s-au dovedit un drog al minților prin obiectivele lor înstrăinate de Dumnezeu, sunt demascate și nu mai pot mobiliza pe cei care iubesc adevărul și îl identifică pe Cel ce a creat toate lucrurile vitale (Apoc. 14:7, 8).

▲

Babilonul - balaurul numit Satan

Și balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit diavolul și Satan, acela care înșeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui – Apoc. 12:9.

Ordinea cuvintelor subliniate este critică în această frază din punct de vedere hermeneutic. Balaurul este ceva sau cineva, iar „diavolul” și „Satan” sunt porecle. Expresia nu este echivalentă cu „diavolul și Satan numit balaurul”. „Satan” [adversar] este descriptiv și îl înfățișează în context pe balaur ca pe un opozant al accesului la regalitate asupra pământului a seminței mesianice a femeii și astfel un dușman al acestei femei care se luptă să producă sămânța (Apoc. 12:2, 5, 17; comp. Gen. 3:15).

Clarificarea de mai sus este importantă pentru că în general se crede că „Satan” este o ființă spirituală, reprezen­tată în simbo­listica apoca­liptică printr-un balaur. Fie că o asemenea ființă există, fie că nu, simbolul balaurului nu se referă la aceasta. Balaurul este un sistem omenesc, orientat ideologic, care își are rațiunea de a exista în extinderea suvera­nității proprii. Atât moral (indepen­dența față de Creator), cât și politic (stăpânirea pământului). Deviza lui? Întregul pământ este al posesorilor de facto și nimeni din afară, nici măcar un dumnezeu din cer, nu-l poate revendica, total sau parțial, ca moștenire pentru aleșii lui. Datorită spiritului ostil de care este pătruns față de cei care gândesc altfel, acest sistem acaparator este un diavol și un satan, potrivit tradiției biblice de a se numi astfel tot ce se opune celor ce luptă pentru a-și păstra loialitatea față de Dumnezeu și față de „moștenirea” regatului mesianic (comp. Mat. 16:23).

▲

Unul dintre trei monștri

Atunci când Babilonul antic a cucerit Ierusalimul și a dus în captivitate pe ultimii locuitori din Iuda, Ieremia a scris profetic în numele națiunii: „Nebucad­nețar, împăratul Babilonului, […] m-a înghițit ca un balaur” (51:34). Balaurul sau dragonul este o creatură mitică, o combinație între crocodil și șarpe. La fel ca Babilonul antic, balaurul din Apocalipsa aparține sferei umane, alături de alți monștri sau „fiare” care stăpânesc pe pământ:

1. Balaurul este descris în Apocalipsa 12:3 în aceste cuvinte: „Un mare balaur roșu, având șapte capete, zece coarne și șapte diademe pe capete”
2. Acesta dă „scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare” unei fiare asemă­nătoare (13:1): „O fiară cu zece coarne și șapte capete; pe coarne avea diademe și pe capete avea nume de hulă”
3. Această fiară dă toată autoritatea ei unei alte fiare, care acționează ca un profet mincinos (v.11-15): „O altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel și vorbea ca un balaur”

Numărul capetelor și coarnelor trimit spre profeția lui Daniel. (Vezi Cele zece coarne - cu și fără diademe). (1) Balaurul se remarcă prin capetele lui, menționate întâi și încoronate. Din perspectivă profetică balaurul este un simbol compozit al puterilor mondiale descrise în Daniel, capitolele 2 și 7. Ca o satuie uriașă, având capul de aur (Babilonul), și ca patru fiare având în total șapte capete (dintre care primul cap Babilonul). (2) Fiara se evidențiază prin coarne (menționate întâi și încoronate) și corespunde fazei finale a acestor construcții politice, în care pe ultimul cap cresc zece coarne și apoi un corn mic. (3) În scenă intră și o altă fiară, care are două coarne ca ale unui miel și vorbește ca un balaur (prorocul mincinos).

Această triadă de monștri acționează în comun pentru a înșela prin cuvintele lor întregul pământ locuit:

"Am văzut ieșind din gura balaurului și din gura fiarei și din gura prorocului mincinos, trei duhuri necurate, ca niște broaște. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemai­pomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic” (16:13, 14).

Ordinea în care sunt menționate aceste fiare și în care își mandatează autoritatea una alteia dă de înțeles că există nu doar o ierarhie a autorității, ci și una a intrării în scenă și a timpului activității lor. Balaurul este primul și părăsește scena ultimul (Apoc. 19:20; 20:2, 3). Pozițio­narea lui ca sursa primară de influență și autoritate pentru două din aceste sisteme de putere, rezervarea dreptului de colector final al venerației oamenilor, ca și prezența lui de la prima până la ultima rebeliune, îl identifică drept promotorul opoziției organizate împotriva lui Dumnezeu. Întrucât spiritul de neascultare emană în forma lui primară de la baza societății omenești, din egocen­trismul individual, balaurul cu șapte capete este mai mult decât șirul de puteri mondiale, care s-au ridicat după potop, începând cu Babilonul, și care au stapânit asupra poporului lui Dumnezeu.

Balaurul este expresia încarnării acestui spirit, ca ideologie, în organismul societății omenești. Rezultatul vizibil a fost și este ridicarea marilor imperii pe criterii etnice, geografice, religioase și mai recent rasiale și ideologice. Organizații politice cu motivații proprii, pornite cu „mânie mare” să anihileze tot ce le amenință sau ce nu li se conformează (Apoc. 12:17). Urmând formele partinice de manifestare ale Babilonului cel Mare, care toate au promis să înalțe suvera­nitatea omului, în timp ce de fapt au răpit-o, oamenii au fost „înșelați” și „înghițiți” pentru a deveni elemente componente în angrenajul „cel mare". „Balaurul cel mare (este) acela care înșeală întreaga lume”.

▲

Șarpele cel vechi

Balaurul cel mare este numit și „șarpele cel vechi”. Alăturate, cele două simboluri descriu un proces de creștere în timp (comp. Isaia 14:29). Acest „organism” polimorfic a început ca un șarpe (cu un singur cap) și a sfârșit ca un balaur „mare”, cu șapte capete, după ce a „înghițit” toată lumea! Șarpele este astfel o referire la începu­turile organizării politice a oamenilor, în primul rând la Babelul lui Nimrod din țara Șinear. Hebrew and English Lexicon (de Brown, Driver, Briggs): „Isaia 27:1: Leviatanul, șarpele fugar și leviatanul, șarpele inelat – simbol al puterilor mondiale.”

Atât cetatea și turnul, cât și regatul format în jurul acestora, au fost rezultatul spiritului de opoziție al oamenilor față de porunca lui Dumnezeu de a se dispersa pe toată suprafața pământului. „Hai să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe fața întregului pământ” (Gen. 11:4). Confrun­tarea dintre Babilon și poporul lui Dumnezeu a început atunci când îndemnul „să nu fim împrăștiați” a devenit o deviză a „imperiului". Pe timpul lui Avraam, Amrafel regele Șinearului, împreună că alți regi aliați, a atacat cetăți din Canaan și s-a confruntat cu Avraam (Gen. 14). Primul cap al balaurului a fost încoronat însă abia în secolul VII î.e.n., când regatul neo-babilonean a devenit putere mondială pentru 70 de ani.

A existat „balaurul” și înainte de Babel? Chiar dacă nu cu aceleași rezultate politice, spiritul de opoziție a existat încă de la primii oameni. „Șarpele cel vechi […] acela care înșală întreaga lume” este în mod sigur o aluzie la primul șarpe menționat în Scriptură, șarpele din Eden care a amăgit-o pe Eva. Principiul a fost același. Așteptarea a fost o înălțare a suvera­nității individuale în timp ce de fapt aceasta s-a pierdut. Pentru o discuție referitor la natura acestui șarpe vezi Șarpele din Eden.

Cain și apoi mulți alții, ca sămânță a șarpelui („numit diavol și Satan”, Apoc. 12:9), au reprezentat perpetuarea sau încarnarea acestuia (1 Ioan 3:10; Mat. 23:32). Ei au format o „ordine” (hai […] să nu fim împrăștiați) sau o „lume” (gr. kosmos, ordine, aranjare, substantiv masculin), „kosmos” pe care apostolul Ioan îl numește „cel rău” (1 Ioan 3:12, 13; comp. 1 Ioan. 5:19). Prin această lume, șarpele babilonic a existat și înainte de Babel, ceea ce explică tragerea la răspundere a Babilonului cel Mare pentru tot sângele care a fost vărsat pe pământ începând de la Abel (Apoc. 18:24; comp. Mat. 23:35).

Dacă în Eden șarpele s-a limitat la sugestie, șarpele-balaur a adăugat în timp impunerea și violența! Babilonul (confuzie) nici n-ar putea exista ca ordine sau imperiu, decât prin constrân­gere la conformare. Aceasta îl plasează ca adversar (ebr. satan) sau dușman al lui Dumnezeu și al poporului său.

▲

Legat pentru o mie de ani

După războiul zilei celei mari fiara și prorocul mincinos încetează să mai existe (Apoc. 19:19, 20). Balaurul rămâne fără aceste instrumente de constrân­gere și înșelare, și este legat:

1 Apoi am văzut coborându-se din cer un înger care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare.
2 El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani.
3 L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme. (Apoc 20)

Legarea în adânc, departe de societatea oamenilor, reprezintă imposibi­litatea ca tendința spre egoism a omului să se manifeste organizat printr-un sistem asemănător lumii de azi (1 Ioan 5:19). „Șarpele” nu va putea acționa în voie și nu-i vor crește capete și coarne politice. Acest lucru va fi posibil prin ordinea teocratică care va domni în cei o mie de ani.

Și am văzut tronuri, şi ei au şezut pe ele şi le-a fost dată judecată; […] (ei) nu s-au închinat fiarei, nici icoanei sale şi nici nu i-au primit semnul pe frunţile lor sau pe mâinile lor; şi au trăit şi au domnit cu Cristos o mie de ani. (Apoc. 20:4, BTF)

▲