Aceasta este o pagină pentru întrebări și răspunsuri biblice generale sau în legătură cu subiectele de pe acest site.

Cu ocazia Exodului din Egipt mielul a fost sacrificat, pregătit și consumat în seara zilei de 14 nisan a calendarului laic, după apusul soarelui. Ceremonial însă, această seară aparținea zilei de 15. Vezi „Între cele două seri”. În secolul întâi tradiția impusă de farisei prevedea sacrificarea și pregătirea mielului în după-amiaza zilei de 14 nisan, înainte de apusul soarelui, și consumarea după apus, în 15 nisan. Această tradiție a devenit majoritară și este urmată și astăzi.

Da, în contextul ei este adevărată sau logică. Vegetația, reptilele și mamiferele au fost create să se hrănească, să se înmulțească și să populeze biosfera. Atât. Omul, care a fost creat drept ultima lucrare, capodopera, a fost făcut „după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu, în scopul afirmat să stăpânească peste pământ și întreg regnul animal. Dacă animalele NU sunt descrise ca asemă­nându-se cu Dumnezeu, ideea este că omul se aseamănă exact în lucrurile în care nu se aseamănă cu animalele. Rațiunea vine în primul rând în discuție. Omul este o ființă rațională, creatoare, capabilă de planificare, care poate interacționa conștient cu mediul său – poate stăpâni peste pământ și animale. În acest sens omul are „chipul” lui Dumnezeu și este astfel creator și dumnezeu în sfera lui.

Vezi Pomul cunoștinței.

Atât biblic cât și genetic, așa cum s-a confirmat în prezent, omenirea este o singură familie sau specie, care descinde de la doi părinți inițiali. Variațiile observate astăzi, așa-numitele rase, sunt urmarea unor mutații survenite în decursul timpului în codul genetic. Cel mai probabil, rasele cu pielea foarte deschisă și foarte închisă au apărut ultimele. În mod interesant, în descrierea actului creației, adam (pământiu) este modelat din adamah (pământ, sol) – metaforă care îl ducea pe cititorul evreu cu gândul la culoarea lutului sau argilei pentru primii doi oameni.

Răspunsul poate fi DA, a existat ploaie înainte de potop. Și dovada ar fi chiar Geneza 2:6, care descrie procesul formării norilor și întoarcerea apei pe pământ sub forma picăturilor de ploaie.

„În ziua când a făcut Domnul Dumnezeu un pământ și ceruri, nu era încă pe pământ niciun copăcel de câmp și nicio iarbă de pe câmp nu încolțea încă: fiindcă Domnul Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pământ și nu era niciun om ca să lucreze pământul. Ci un abur [ebr. ed] se ridica de pe pământ și uda toată fața pământului.”

Dr. Mark D. Futato a publicat în Westminster theological Journal un articol exegetic pe această temă cu titlul Because it Had Rained: A Study of Genesis 2:5-7 With Implications for Genesis 2:4-25 and Genesis 1:1-2:3. [Pentru că a plouat: Un studiu referitor la Geneza 2:5-7 cu implicații pentru Geneza 2:4-25 și Geneza 1:1-2:3.]

Un argument adus de el a fost că ed nu înseamnă „abur” ci „nori de ploaie”. Singurul loc recunoscut unde mai apare ebraicul ed este Iov 36:27, unde se spune:

„Căci el trage sus picăturile de apă, le preface în abur și dă ploaia, pe care norii o strecoară și o picură din belșug”.

O notă de subsol din NIV dă alternativa ceață sau burniță, „apă în formă de particule plutind sau căzând în atmosferă, la suprafața ori în apropierea suprafeței pământului și apropi­indu-se ca formă de ploaie”.

În orice caz, „abur” nu poate fi sensul lui ed aici, deoarece aburul nu „strecoară și picură ploaia”, mai ales ca „ploaie din belșug”. Cei din antichitate știau ca și noi că ploaia este strecurată sau picurată din nori, după cum arată clar Ecleziastul 11:3: „Când norii se umplu de ploaie, o varsă pe pământ”.

Autorul articolului încheie cu concluzia că ploaia a precedat vegetația și parafrazează:

„Nici o vegetație sălbatică nu apăruse pe pământ […] pentru că DOMNUL Dumnezeu nu dăduse ploaie […] astfel el a început să facă să se ridice nori de ploaie de pe pământ și să ude întreaga suprafață a solului.”

Și punctează astfel:

Geneza 2:5-7 este foarte structurat din punct de vedere logic și perfect coerent:

Ieremia 7:18 spune:

„Copiii strâng lemne, parinții aprind focul, și femeile frământă plămădeala ca să pregătească turte împărătesei cerului și să toarne jertfe de băutură altor dumnezei ca să Mă mânie”.

„Împărăteasa cerului” de aici este luna, satelitul natural al pământului, privit ca o zeitate. Nu este specificat în text dacă adorația era îndreptată direct către luminătorul ceresc al nopții sau prin intermediul unui idol. Cel mai probabil luna era venerată sub numele de Aștarot sau Astarteea. Fenicienii numeau luna Aștoret, și o considerau soția lui Baal, regele cerului.

Comentatorii biblici notează că turtele aveau forma unor cercuri plate pentru a se asemăna discului lunii, căreia îi erau oferite ca ofrandă.

Nu este o contradicție, deși așa pare din perspectiva creștină de mai târziu.

Isus și ucenicii lui au respectat cu strictețe legea mozaică și i-au învățat și pe alții să o facă (Mat. 5:17-19). Legea includea interdicția de a se consuma carne de porc. Pentru Isus respectarea Legii a însemnat și să ia atitudine împotriva tradițiilor legaliste ce fuseseră adăugate de-a lungul timpului și dintre care multe, ca „porunci ale oamenilor”, erau în conflict cu Legea însăși (Mat. 15:1-9). În cazul în discuție, tradiția înfierată era faptul de a mânca cu mâinile nespălate. Mâncarea (cea curată ceremonial după Lege) nu devenea necurată și nu făcea corpul necurat ceremonial numai pentru că era consumată cu mâinile nespălate, deci împreună cu puțină murdărie fizică. Isus a conclu­zionat: „A mânca cu mâinile nespălate nu întinează pe om” (Mat. 15:20).

Referitor la valabilitatea Legii după moartea și învierea lui Isus, sunt de ajutor Faptele Apostolilor și scrierile aposto­lului Pavel. Conver­tiților dintre „națiuni” li s-a îngăduit să nu mai respecte legea mozaică. Se pare însă că creștinii evrei au continuat să adere la Lege.

Fiind urât și respins ca și potențial mesia, de proprii conaționali, și pe punctul de a fi ucis (Ioan 8:40), Isus s-a referit la începuturile acestei manifestări dușmănoase în societatea omenească, simbolic la „diavolul” ca parte organizată a societății omenești sau „lumea” – opozantă a seminței mesianice (Gen. 3:15). Uciderea lui Abel de către fratele său Cain a fost primul act de acest fel dintr-o lungă serie. Într-un alt moment Isus spusese că un asemenea curs istoric fusese profețit, dar că nu era decât o victorie temporară:

„Le voi trimite proroci și apostoli; pe unii din ei îi vor ucide, iar pe alții îi vor prigoni, ca să se ceară de la acest neam sângele tuturor prorocilor, care a fost vărsat de la întemeierea lumii: de la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia.” (Luca 11:49-51)

Mai târziu apostolul Ioan a scris despre „cel rău” și „copiii” lui, în contrast cu Dumnezeu și copiii lui:

„Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu și copiii diavolului. Oricine […] nu iubește pe fratele său. Căci vestirea pe care ați auzit-o de la început este aceasta: să ne iubim unii pe alții; nu cum a fost Cain, care era de la cel rău și a ucis pe fratele său. Nu vă mirați, fraților, dacă vă urăște lumea.” (1 Ioan 3:10-13).

Pentru o discuție asupra identității „celui rău” vezi Babilonul – balaurul numit Satan.

Așa cum se observă din context, Isus se adresează grupului restrâns de ucenici ai săi care-și riscau viața însoțindu-l la Ierusalim pentru a primi împreună cu el Împărăția mesianică de la Tatăl. În context se spune:

(NTIT) 12:1 „Între timp, când s-a adunat o mulțime de zeci de mii, încât se călcau în picioare unii pe alții, el se îndreptă spre ucenici și le vorbi lor mai întâi: «Feriți-vă […] 4 Iubiți prieteni, nu vă temeți de oamenii aceștia care doresc să vă ucidă […] 7 Niciodată să nu vă temeți, căci voi îi sunteți cu mult mai de preț […] 31 El vă va da întotdeauna tot ce vă lipsește de pe o zi pe alta, dacă și voi veți face din Împărăția lui Dumnezeu preocuparea voastră de căpetenie. Deci nu te teme, turmă mică. Fiindcă Tatălui tău îi face o mare plăcere să-ți dăruiască Împărăția […]»

13:31 La câteva minute după aceea, niște farisei i-au zis: «Du-te de aici dacă ții la viață, căci regele Irod este pe urmele tale!»; 32 Isus răspunse: «Duceți-vă și spuneți-i vulpii aceleia că […] a treia zi voi ajunge la destinație. 33 […] Căci nu s-ar cuveni ca un profet al lui Dumnezeu să fie ucis altundeva decât în Ierusalim!»

Referitor la primirea Împărăției în Ierusalim în acele zile, vezi Comentariul la Luca 9-27 și Șase luni până la Împărăție.

Proverbe 7:14 spune: „Am cu mine jertfe de mulțumire, azi mi-am implinit promisiunile (sau: juruințele)”.

Prin aceste cuvinte ea îi dă de înțeles că a fost înconjurată cu atât de multe binecu­vântări încât a avut ocazia să ofere jertfe de mulțumire în semn de bucurie și recunoș­tință; așa încât el nu trebuie să se teamă că își va goli buzunarul. [M. Henry].

Ea face indirect aluzie la evlavia ei. Pentru că menționează jertfe de mulțumire, nu jertfe pentru păcat. Ideea de păcat nu trebuie să apară în conștiința tânărului: ceea ce i-ar dejuca toate planurile. [Faussett]

Exact așa cum astăzi mulți pretind că îi dau mulțumiri lui Dumnezeu, chiar dacă se găsesc în plină acțiune de ofensare a lui prin păcatul lor. Este incon­secvent și ipocrit. Unii par să creadă că închinarea cu gura scuză comporta­mentul păcătos.

Isus a afirmat în Predica de pe Munte:

„Voi sunteți sarea pământului. Dar dacă sarea își pierde gustul, cu ce își va căpăta iarăși puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic, decât să fie lepădată afară și călcată în picioare de oameni” (Mat. 5:13).

Sarea despre care vorbea Isus era sarea obișnuită de bucătărie (clorura de sodiu), care se extrăgea de lângă Marea Moartă. Printre calitățile care au făcut-o dintot­deauna apreciată se număra capacitatea de a da gust mâncării și de a conserva. De asemenea, sarea putea fi utilizată pentru fertili­zarea solurilor acide.

Au fost avansate mai multe explicații referitor la pierderea salinității. Unii au presupus că sarea folosită în secolul întâi era amestecată cu substanțe vegetale și minerale. Expusă ploii și căldurii, clorura de sodiu se putea dizolva și scurge cu rezultatul că amestecul își pierdea puterea de a săra sau salinitatea. Tot ce se mai putea face cu această „sare” nesărată era să fie folosită ca material de umplutură în locurile circulate de oameni. Alții au sugerat că sarea la care se referea Isus era clorură de sodiu pură, dar că prin amestecul cu substanțe străine concen­trația ei putea scădea până la punctul de a-și pierde gustul salin și astfel puterea de a săra. Corespun­zător, ucenicii trebuiau să fie atenți să nu permită influențelor străine să le afecteze capacitatea de a „săra” sau de a conserva prin faptele lor societatea în care se respecta legea mozaică.

Aceste explicații sunt ingenioase, dar ele diminuează forța comparației lui Isus. Sarea nu își pierde niciodată capacitatea de a săra, decât dacă devine o altă substanță. Ucenicii erau sarea, nu pământul. Dacă această diferență s-ar fi pierdut, ei n-ar mai fi fost ucenicii lui Mesia, ci altceva. Ca și ucenici [gr. mathetai, care urmează învățătura cuiva] ei trebuiau să-l urmeze pe învățătorul și modelul lor și să dea un exemplu de fapte drepte care să-i atragă pe oamenii din poporul lui Dumnezeu spre respecta­rea poruncilor Legii. Isus nu venise să desființeze Legea.

După ce le-a spus ucenicilor că ei sunt și lumina lumii [în context israelite], el a dezvăluit sensul compara­țiilor:

„Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre drepte și să preamă­rească pe Tatăl vostru care este în ceruri […] Așa că oricine va suprima una din cele mai mici porunci și va învăța pe oameni așa, va fi chemat cel mai mic în împărăția cerurilor; dar oricine le va practica și va învăța pe alții, va fi chemat mare în împărăția cerurilor.” (5:16-19).

Răspunsul succint dat de profesorul francez Gerard Gertoux la această întrebare, este elocvent și echilibrat și îl voi cita în continuare:

S-a ridicat întrebarea dacă Isus a murit pe o cruce sau pe un stâlp. Am discutat cu câțiva erudiți și concluzia la care am ajuns ar fi că „Isus a murit pe un stâlp în formă de cruce”. [datorită inscripției orizontale fixate deasupra capului?]

Iustin, un scriitor creștin, a scris pe la 150 e.n. că „crucea” a fost un „baston” profetic (Dialog cu Trifon, 86) și a precizat că era „o grindă verticală cu două coarne la vârf” (Dialog cu Trifon, 91). Această precizare denotă în esență o formă de 'T'.

Mai mult, Iustin a comparat „crucea” cu stindardele romane care erau niște bare cu un semn la vârf (Apologii, I:55). Pe la 180 e.n. Irineu a explicat în cartea sa (Împotriva ereziilor, I:3, 2) cu unii gnostici au încercat să obțină informații mistice din numele grecesc IESUS, din cauză că IE (iota și eta) repre­zentau împreună numărul grecesc 18. De exemplu, autorul unei lucrări scrise între 115 și 135 e.n. (Epistola lui Barnaba, 9:8) a făcut o legătură între numărul 318 din Geneza 14:14, scris TIE în greacă, și „stindardul” (T) al lui Isus (IE)!

Unii învățați au considerat că „stâlp” ar fi redat mai bine prin grecescul skolops, dar în secolul întâi cuvântul skolops însemna „țepuș”, ca în 2 Corinteni 12:7 (W. E. Vine, An Expositary Dictionary of New Testament Words, Thomas Nelson Publishers, 1985, p. 629, 630). Sensul cuvântului latin crux s-a schimbat în timp, însă poetul latin P. Papinius Statius, care a trăit în secolul întâi, a folosit cuvântul crux (Silvæ 4, 3, 28) pentru a indica un drug din montura unui car (F. Gaffiot, Dictionnaire illustré latin français, 1934, p. 447).

Ceea ce a complicat și mai mult problema a fost folosirea crucii în formă de T de către evrei înainte de era noastră și în secolul întâi, pentru a simboliza salvarea! (J. Finegan, The Archeology of the New Testament, Princeton University Press, 1992, p. 339-388). Folosirea „crucii” evreiești, de fapt o formă de 'T', a provenit din inter­pretarea literală a pasajului din Ezechiel 9:4-6, care spune: „Fă un semn pe fruntea oamenilor”. În ebraica veche cuvântul „semn” era litera Tau, implicația fiind: „Fă un Tau [T] pe fruntea oamenilor”. (Gerard Gertoux)

▲